Liguria  este o denumire veche a acestui ținut frumos al Italiei de Nord care înnoadă Munții Alpi cu Marea Tireniană. Un ținut binecuvântat cu peisaje minunate și cu locuri pline de istorie. Sanremo este ultimul oraș important al Liguriei la granița cu Franța.

Sanremo și dansul…

Nu am fost un mare fan al muzicii ușoare, mi s-a părut un surogat al dansului. Îmi plăcea să dansez, dansam  cu ardoare, mă pierdeam în îmbrățișarea amețitoare a valsului sau în pasiunea delicată a tangoului. Ca în multe alte domenii și în materie de dans am fost un ”autodidact” fiindcă nu-mi plăcea să învăț, dar îmi plăcea grozav să știu. Aveam o sete nepotolită de a ști de toate și de-a valma. Am învățat să dansez la 13 ani, cel  cu care am făcut primii pași de dans pe melodia oferită de un gramafon – deja atunci  vechi – nu era altul decât cel mai bun prieten al meu – tot de atunci – colegul meu de bancă (e inutil probabil să mai adaug că era ultima din băncile clasei:). Motivul esențial al strădaniei noastre pur masculine era rușinea. Am mai pățit și alteori în viață ca,  fiindu-mi  jenă să-mi etalez ”ignoranța”, preferam metoda învățării prin tehnica repetiției care – reținusem  de mult – era ”mater studiorum”. De data asta s-a întâmplat că și colegul meu – deși   mult mai ”umblat” decât mine – venit de la București să fie la fel de neștiutor în acest domeniu. Partea proastă era că fetele care le admiram și care voiam să le dansăm la frecventele ”ceaiuri dansante” unde eram invitați, știau să danseze. Cu greu și cu multe repetiții inclusiv în oglindă, am învățat pașii de dans pentru cele trei dansuri la modă în epocă, vals, tango și ”fox-trott”. Am  crezut că știm să dansăm grațios (cel puțin așa  vedeam în oglindă:) dar evident că fetele au râs de noi. Ne-a cam durut, cum doare eșecul, dar ne-a și îndârjit. Am început să iubim nu doar dansul, ci și muzica pe care dansam. La început au fost ”marile șlagăre” ale vremii ”Ne-am întâlnit la Capri”,  ”Dumneata Madam…” care le ascultam de pe discuri ”His Master’s Voice” dinainte de război, dar cele mai îndrăgite melodii ale tinereții noastre au fost italiene, începând cu cele cântate de Vico Torriani. De altfel era firesc deoarece printre din ce în ce mai puținele filme străine care rulau la cinematografele din România, filmele muzicale italiene erau cât de cât tolerate și admise de cenzura comunistă. Marea revelație în apetitul nostru muzical adolescentin a fost debutul Festivalului de muzică de la San Remo, cu marii ”cantautori” care își compuneau unele din cântece și le interpretau cu un succes debordant. Nu țin minte  decât puține nume ale ”starurilor muzicii” – (am mărturisit de la început ignoranța mea în materie:), dar printre ele neuitatul Domenico Modugno, cu la fel de neuitatele lui ”hituri”: ”Volare ” și ”Ciao-ciao bambino”, mi-au rămas întipărite în acea parte a memoriei care scapă nevătămată de eroziunile vârstei. Și desigur San Remo care ni se părea atunci capitala mondială  de necontestat a cântecului și a muzicii ”ușoare”.  Au trecut foarte mulți ani, lumea s-a schimbat din temelii. Muzica – pe care în zilele noastre adolescenții le ascultă non-stop cu firele discrete ale ”căscuțelor” atârnând din urechi – este cu totul alta. Dar Festivalul de la Sanremo  a rămas pitit la umbra marilor competiții muzicale.  ”Eurovision”-  marele festival al Europei s-a ”născut” din  septuagenarul ”Festival della canzone italiana di Sanremo”-  și este astăzi principala ”scenă”  a muzicii  ” ușoare” din Europa.

Dar cu toate acestea Sanremo…#rezistă :):)

Sanremo Sala Ariston

Sanremo și migrația

La Sanremo se poate călători și cu Sandero:)   modelul de automobil ”Dacia” des întâlnit   în zonă, dar cel mai practic, mai simplu și mai ieftin mod de a călători este cu trenul. ”CFR”-ul italian  (care poartă numele ”sugestiv” de ”Trenitalia”:) m-a impresionat profund căci în România am uitat că trenurile pot circula atât de exact încât poți să-ți potrivești ceasul după ele, că ele pot funcționa fără conductori (”nași”),  biletele se obțin fie de la ”automatele”numeroase  fie de la ”ghișee” deschise unde persoane zâmbitoare te servesc cu amabilitate, conversează curent și în limba engleză (devenită un fel de limbă comună a Europei, care timp de secole a evitat-o:) dându-ți cu lux de amănunte informațiile care le-ai dorit sau le-ai fi putut dori:) Ne mai vorbind de faptul că peste tot în spațiul controlat de calea ferată (gări, peroane, scări, grupuri sanitare, vagoane, ascensoare scări rulante și altele) totul funcționează ca la carte și totul este ”exasperant” de curat. M-am ”străduit” să văd becuri lipsă, robinete care nu se ”deschid” sau nu se ”închid”, m-a ”stresat” faptul, că peste tot (unde era necesar:) exista săpun lichid și hârtie igienică (sic). Vagoanele curate, tapiseria curățită, ușile se închid și se deschid  (geamurile nu, ca să nu fie curent, în schimb funcționează instalațiile de aer condiționat 🙂 Aș mai putea scrie despre mii de amănunte care fac ca o instituție publică (și nu doar una !) să funcționeze ca un mecanism ”quasi” perfect. Asta în condițiile în care  și Sanremo (ca de altfel cu mici diferențe cred că întreaga Italie) este năpădită de imigranți (refugiați) din toate colțurile lumii și nu toți fac parte din ”clasa mijlocie” educată. (Ba poate chiar din contră:). Cei mai ”vizibili ” sunt desigur cei veniți din țările africane, dar sunt și mulți asiatici inclusiv (sau mai ales:) din Orientul Mijlociu. Remarca nu are nici un caracter discriminatoriu, am vrut doar să subliniez că în ciuda unor dificultăți obiective generate de imigrația masivă,viața publică poate să fie menținută în normele civilizației occidentale. Italia este una din țările cele mai  expuse valurilor de imigranți. Poziția ei în Marea Mediterană este prin ea însăși o tentație imposibil de ignorat de nenumărații ”azilanți” care literalmente asaltează, mai cu seamă, numeroasele orașele-port ale ”cizmei italiene”. Se estimează că numărul persoanelor străine cu reședință temporară în Italia este de aproape 10% din populația stabilă a țării, adică în jur de 6 milioane de imigranți din toate continentele. Cu câțiva ani în urmă, când încă nu începuse ”criza migrației”, românii  (sau mă rog -”romii”) erau spaima gălăgioșilor italieni, care nu se sfiesc să-și exprime în public nemulțumirile sau îngrijorările. Dar asta a fost atât de demult încât 🙂  s-a și  uitat.

Sanremo și românii

Azi în Italia, românii fac parte din categoria de elită a imigranților (”o dacă ar fi cu toții ca românii…harnici și la locul lor…”)   Surprinzător, prin orașele  italiene  din frumoasa zonă a Liguriei (care se mai alintă și cu numele de ”riviera italiană) nu am întâlnit decât foarte puțini cerșetori – originari din România – locul  lor fiind luat (probabil cu asalt:) de alte ”neamuri” care mai de care mai închise la ”culoare”. În schimb românilor li se recunosc cu generozitate talentele și calitățile. La rândul lor nici românii nu au motive majore de nemulțumire  și  (cel puțin nici unuia  din cei destul de mulți cu care am stat de vorbă )  nu le trece prin cap ideea de a se întoarce în România. Nu m-am așteptat ca într-un oraș mic, precum Sanremo, cu 50 de mii de locuitori să fie o ”comunitate” activă de aproape  o mie de români. Se pare însă că termenul de ”comunitate” este ușor exagerat, românii nefiind prea uniți în activități comune. O parte din ei se întâlnesc la biserica din imediata apropiere a gării, o biserică nu foarte mare, dar frumoasă cu o istorie incitantă.  O prințesă de origine românească, Elisabeta Mavrocordat, s-a retras la un așezământ monahal catolic din Sanremo spre sfârșitul secolului XIX și a lăsat, prin testament, municipalității Sanremo,  lăcașul de rugăciune catolic pe care ea l-a ctitorit într-o proprietate de toată frumusețea. Această proprietate a fost închiriată în 2008 de Episcopia Ortodoxă Română din Liguria și transformată în frumoasa Biserică Ortodoxă care poartă numele sfinților ”Metodiu și Chiril” după cum este scris pe tăblița de lângă intrarea bisericii pe care am fotografiat-o pe înserat.

Sanremo Biserica Ortodoxă

Un preot destoinic al cărui nume este parcă predestinat ecumenismului:) Claudiu Attila Mihai se străduieşte să cultive unitatea românilor și ține aproape Biserica Ortodoxă de celelalte culte din oraşul  Sanremo, care devine din ce în ce  mai cosmopolit și multicultural asemenea întregii Europe. De altfel Sanremo a fost dintotdeauna un spațiu deschis multor personalități ale lumii.  Au trăit aici vremelnic Alfred Nobel, scriitorii Luigi Pirandello și Italo Calvino, dar și suverani ai Imperiului Otoman, sultanul Mehmed al VI-lea și ai Imperiului Rusesc, țarul Alexandru al  II-lea cu țarina Maria Alexandrova.

Sanremo la …înălțime

Cum mi-am făcut un obicei/obsesie să aflu măcar câte ceva despre evreii din localitățile în care m-au dus drumurile întâmplătoare ale călătoriilor mele de pensionar, m-a intrigat faptul că, spre deosebire de alte localități cu o bogată încărcătură istorică evreiască din Liguria și împrejurimi, la Sanremo prima comunitate evreiască s-a constituit  cu 80 de ani în urmă, la 9 februarie 1937 sub autoritatea Dr. Pacifici, șef rabinul Comunității din Genua. Asta nu este o ”performanță” într-o zonă geografică în care numeroase și influente comunități evreiești au supraviețuit din perioada Imperiului Roman, având un rol pro-activ și creativ, mai ales în secolele complicate ale Evului Mediu. Bancheri, negustori, armatori, cartografi și navigatori evrei au contribuit din plin la creșterea spectaculoasă a puterii, bogăției și influenței Republicii Genoveze care, timp de secole, împreună sau în competiție cu Republica Venețiană, au stăpânit  apele învolburate ale Mării Mediterane. Sanremo,  situat la periferia domeniului controlat de autoritatea genoveză, avea un statut de oraș liber și câteva din bogatele familii nobile din Genoa  au fortificat și au dezvoltat localitatea. Ca toate localitățile situate în îngusta fâșie  a Liguriei – care  se desfășoară ca o potcoavă între abruptul munților și apele liniștite ale Mării Tiraniene – și San Remo are un centru vechi cățărat în terase pe versantul  colinei ”La Pigna”, un oraș medieval, aproape neschimbat de sute de ani. Dacă te ajută inima și picioarele ca să-l străbați, ești răsplătit cu o priveliște de neuitat. Dacă aș îndrăzni să fiu cinic ar trebui să conchid că e ușor de înțeles  de ce nu s-au înghesuit evreii să se stabilească în Sanremo:)

Sanremo – centrul istoric

Sanremo și pacea

Trei personalități evreiești – Haim Weizmann, președintele Organizației Sioniste Mondiale, Nachum Sokolov șeful delegației Sioniste la Conferința de Pace de la Paris din 1919 și Sir Herbert Samuel o personalitate a peisajului politic liberal, membru al Parlamentului și Guvernului britanic – au poposit la Sanremo la mijlocul  lunii aprilie  a anului 1920. Ei urmau să reprezinte Mișcarea Sionistă și, în sens mai larg, interesul poporului evreu de a-și dobândi un stat propriu. De fapt această idee era în mintea tuturor celor încredințați de  necesitatea  și urgența rezolvării ”problemei evreiești”  dar nimeni nu o exprima fără echivoc, din prudență diplomatică.

Primul dintre ”războaiele mondiale” luase sfârșit pe câmpurile de luptă în 11 noiembrie 1918, prin semnarea armistițiului de la Compiegne, dar a ”continuat” prin ”bătălii” diplomatice, până în anul 1924, ceea ce ne-ar putea sugera ideea că este mai ”ușor” de câștigat războiul decât…pacea. Puterile învingătoare, ” Antanta”, au stabilit regulile ”jocului” și condițiile semnării „tratatelor de pace”. Cea mai importantă voce în tabăra ”învingătorilor” a fost cea a Statelor Unite, pentru că – în ultimă instanță – intervenția lor armată, de partea Antantei, a determinat victoria, dar cele mai importante interese și câștiguri le-a avut Marea Britanie. Printre rezultatele acestui război se numără, în afară de zecile de milioane militari și civili care și-au pierdut viața, destrămarea  a două imperii cel Otoman și cel Austro-Ungar. Un mare număr de probleme esențiale trebuiau rezolvate, un mare număr de interese mari și mici trebuiau armonizate, meritele trebuiau răsplătite și greșelile sancționate, respectându-se principiile care să constituie temelia viitorului omenirii în dreptate, bunăstare și pace. Cu aceste generoase intenții au pornit la drumul dificil al încheierii Păcii, (Conferința de pace de la Paris a durat un an ) în care principalii decidenți au fost conducătorii celor 4 mari puteri învingătoare – SUA, Marea Britanie, Franța și Italia. Tratatul de pace de la Versailles, semnat după Conferință, nu a reglementat toate problemele rezultate după război, doar a stabilit un cadru juridic  pentru ele și a  înființat Liga Națiunilor care ar fi trebuit să devină panaceul universal pentru păstrarea păcii.

Conferinţa de Pace, premierii Marii Britanii şi Franţei

Prin destrămarea celor două imperii au rezultat un număr important de teritorii și grupări etnice (popoare? națiuni?) care își revendicau dreptul de a deveni ”state naționale independente”. Arbitrii păcii s-au trezit într-o chinuitoare dilemă. Pe de o parte constrângerea principiilor wilsoniene (care au fost aprobate de Congresul SUA ca una din condițiile de acceptare a participării americane la război). Aplicând fără discernământ acest principiu al dreptului națiunilor la autodeterminare, ar fi apărut deodată prea multe state ”naționale independente”, unele neavând condițiile de bază să poată funcționa ca un stat responsabil (structuri, resurse, experiență, tradiții în administrație, nivel de cultură,educație). Pentru a ieși în mod onorabil din această capcană s-a ”inventat” Mandatul . Aceasta însemnând o împuternicire acordată de proaspăta ”Liga Națiunilor” unui stat dezvoltat, puternic și onorabil, denumit ”Mandatar”, misiunea și responsabilitatea de a administra aceste ”națiuni sau state în devenire” ajutându-le să-și pregătească – intr-o perioadă  determinată de timp -– statutul de independență. Dacă principiile au fost acceptate la Conferința de la Paris, detaliile au fost negociate  la Sanremo, (pentru succesiunea Imperiului Otoman ) și au fost atribuite mandatele pentru fostele provincii arabe.  Ulterior, în luna august a aceluiași an, a fost semnat Tratatul de Pace de la Sèvres.

De fapt cei doi protagoniști Marea Britanie și Franța și-au împărțit sferele de influență  sau, mai corect spus, și-au reîmpărțit  aceste sfere. Mandatele pentru Siria și pentru Liban au revenit Franței, iar Palestina (cuprinzând  ambele maluri ale Iordanului) și Mesopotamia (aproximativ actualul Irak) au revenit Marii Britanii. Delegația britanică era condusă de primul ministru Lloyd George,  însoțit fiind de ministrul de externe Lordul Curzon și de predecesorul acestuia Lordul Balfour…

Sanremo și evreii

Textul cunoscut sub denumirea (devenită de notorietate publică) ”Declarația Balfour” a fost inclus în Mandatul pentru Palestina devenind primul document oficial al celui mai înalt for internațional – Liga Națiunilor – prin care se recunoaște (după două mii de ani petrecuți în Diasporă) ”legătura istorică a poporului evreu cu Palestina și temeiul pentru refacerea Căminului lor Național în această țară” . Cu alte cuvinte ”kilometrul zero” al greului drum străbătut de statul evreu modern, poate fi considerat Conferința de la Sanremo din aprilie 1920.

În calitate de putere mandatară, Marea Britanie a numit la data de 1 iulie al aceluiași an, pe Sir Herbert Samuel  în postul de ”Înalt Comisar al Palestinei”, care se afla în fruntea administrației civile. Aceasta a înlocuit administrația militară britanică instituită, în noiembrie 1917, odată cu ocuparea Ierusalimului de către trupele conduse de generalul Allenby. Dar lucrurile nu au mers lin, conform negocierilor diplomatice. A fost nevoie de noi negocieri și încheierea unor noi tratate. Tratatul de Pace a fost semnat în numele părții învinse, de către ultimul sultan al Imperiului Otoman, Mehmet al VI-lea, iar arabii au participat la negocieri prin Emirul Feisal, fiul cel mare al Emirului Hussein principalul aliat arab al englezilor. Până la punerea în aplicare a Tratatului de la Sèvres, cei doi semnatari nu mai erau ”ce au fost”:). Sultanul a fost detronat și noua Turcie, condusă de Atatürk a refuzat să recunoască prevederile tratatului. Emirul Feisal căruia i s-a promis tronul ”Arabiei Unite” și titlul de Calif, s-a trezit fără tron. Pentru ca să ”dreagă cumva busuiocul” englezii au ”tăiat”  teritoriul de la  vestul Iordanului din teritoriul afectat Mandatului Palestinian, creând un nou stat sub Mandat (aveau acest drept să-l facă fără a contraveni prevederilor Mandatului) ,pe care l-au denumit Transiordania având în frunte pe Abdullah un prinț Hașemit – fratele lui Feisal care a ajuns ”doar” regele Mesopotaniei. Din cauza acestor ”neprevăzute”  s-a tot amânat momentul de punere în aplicare a Mandatului, astfel încât perioada de 25 de ani prevăzută pentru  îndeplinirea obiectivelor sale a început în 1923. Mandatul acceptat la Sanremo nu a suferit modificări. Dar textul avea multe formulări cu ambiguități. Una din ”grijile” importante ale Mandatului a fost tratarea cu maximă prudență a temei religiilor. Ierusalimul era asumat ca un loc sfânt de toate cele trei mari religii monoteiste, dar în fiecare din aceste mari religii erau  mai multe denominațiuni, curente care nici măcar nu erau foarte prietenoase între ele:) Revenea administrației Mandatului să găsească forme de compromis rezonabile, și mai ales ca toate credințele să se bucure de tratament egal. Până la urmă s-a ”reușit” un fel de pace, rămânând doar câteva culte în afara ”drepturilor egale” de acces la locurile sfinte (la evrei a fost recunoscut doar Rabinatul Ortodox, la creștini  nu au beneficiat de privilegiul accesului cultele protestante și neo protestante, iar la musulmani evident doar suniții:).

Sanremo și Mandatul

Administrația Mandatară a încercat să se țină în afara oricăror dispute sau litigii cu conotații religioase. Singura ”imixtiune” contrară acestei practici a fost sprijinirea de către Herbert Samuel a alegerii lui Amin al Husseini ca Mare Muftiu al Ierusalimului:) A fost o hotărâre dezastruoasă! În scurt timp a căpătat o influență crescută, fiind ales președintele Consiliului Suprem Musulman singura organizație reprezentativă a arabilor și principalul inspirator al atitudinilor și acțiunilor antievreiești pe întreaga durata a Mandatului, adică până în anul 1948. Între timp Consiliul Sionist, constituit în baza prevederilor Mandatului denumit ”Agenția Evreiască”, a trecut la numeroase acțiuni de organizarea administrării Yișuvului, a inițiat investiții majore în centrala și rețelele electrice, în surse și rețele de apă, în educația  de toate gradele în limba ebraică, a creat un sistem de sănătate eficient, toate acestea cu participarea și finanțarea capitalului privat. S-au dezvoltat numeroase așezări în locuri care păreau nepotrivite sau ostile. Populația arabă – cu oarecari excepții – nu privea cu simpatie acest ritm pozitiv al creșterii ”Căminului Național” evreiesc. Numeroase atacuri armate mai cu seamă îndreptate asupra așezărilor izolate au determinat formarea unor unități de autoapărare evreiești care cu timpul s-au reunit într-o adevărată armată de apărare. Preocupat de asigurarea liniștii în țară,  Autoritatea Mandatară a dorit să păstreze un permanent echilibru între arabii care formau majoritatea populației și evreii care formau partea ei mai dinamică. Au propus arabilor să organizeze după modelul ”Agenției Evreiești” o ”Agenție Arabă” cu profil și activități similare. Arabii au refuzat. Consiliul Suprem Musulman a preferat să se ocupe cu acțiunile ”antisioniste” în locul celor ”pro-arabe”. Carta Mandatului agreat la Sanremo în 1920 a intrat în vigoare în 1923. Potrivit acestui document  fundamental,  obiectivul de îndeplinit în cei 25 de ani de durată a Mandatului, era sprijinirea  formării unui ”Cămin Național” pentru poporul evreu astfel încât acesta să nu prejudicieze drepturile civile și religioase ale comunităților ne-evreiești EXISTENTE în Palestina. În traducere liberă, asta înseamnă pentru orice interpret de bună credință, că autoritatea Mandatară, și-a asumat obligația de a încuraja imigrația evreilor – a tuturor celor care vor – urmând ca la sfârșitul Mandatului cu respectarea principiului autodeterminării și a capacității de administrare pe calea alegerilor democratice, Palestina să poată deveni un stat independent. La începutul perioadei de mandat, din naivitate sau conștientizând, englezii  au susținut pe liderii sioniști în încercarea să convingă elita arabă că imigrația evreiască va aduce prosperitate, bună stare și civilizație occidentală în egală măsură și populației arabe. O perioadă relațiile cu arabii  au fost promițătoare, dar perioada a fost scurtă și prevederile Cartei Mandatului au fost viciate. Contrar prevederilor Cartei, imigrația (Aliaua) evreilor a fost limitată sau împiedicată. Atacuri arabe au fost urmate de contraatacuri ale evreilor și de represaliile britanicilor. Învălmășeala care a durat mulți ani s-a complicat cu grozăviile petrecute în timpul celui de al doilea război mondial. Problemelor nerezolvate după primul război mondial s-au adăugat problemele nerezolvate de după cel de al doilea război mondial. Printre ele și ”problema” palestiniană. Întrucât ”timpul” alocat Britanicilor prin Mandatul Ligii Națiunilor s-a consumat, ”problema ” a ajuns înapoi pe masa Națiunilor Unite. ONU a decis partajarea Palestinei, între două state unul arab și unul evreiesc plus un teritoriu sub mandat ONU (Ierusalim), care să coopereze într-un fel de piață comună cu economii complimentare. După 70 de ani de la această disputată hotărâre există un singur stat Israel și o problemă nerezolvată statul arab ”Palestinian”. Cele două ”părți”, evreii și arabii se acuză reciproc pentru această crasă nereușită. Ambele părți acuză restul lumii. După aproape 100 de ani de la Conferința de la Sanremo poate ar fi timpul să se pună în valoare recomandarea ambiguă dar înțeleaptă, luată acolo și pe care puterea Mandatară din motive ”obiective și subiective” a ignorat-o.

Purim și Sanremo.

Se apropie sărbătoarea de Purim, singura sărbătoare ”religioasă” evreiască, în care veselia face parte din obligații și la sfârșitul căreia evreii se bucură! Bucuria lor este firească deoarece au scăpat cu viață dintr-o amenințare din care nu se întrevedea scăpare. Își așteptau cu resemnare soarta. Dușmanii lor înarmați până în dinți așteptau ”firmanul” împărătesc  care să-le permită să-i ucidă. Printr-o iscusită strategie împăratul a fost convins să renunțe la intenția sa funestă. A scris un alt ”firman” adresat de data aceasta evreilor neînarmați prin care le dădea voie să se apere și să se lupte. Au luptat și au învins. Carta Mandatului de la Sanremo a avut un mesaj similar. Evreilor li s-a dat voie să se apere și să  lupte. EI AU FĂCUT-O  ȘI AU ÎNVINS.

HAG PURIM SAMEAH! (Sărbători fericite de Purim!)

Tiberiu Roth,8 martie 2017