Copilul lui Noe – o carte deosebită

Cu totul întâmplător am citit o carte apărută la Humanitas care mi-a plăcut foarte mult și pe care, dacă nu o cunoașteți, vreau să v-o recomand. Este un roman scurt, care se citește foarte ușor, în cel mult două ore. Este Copilul lui Noe, de Eric-Emmanuel Schmitt, despre care nu știam nimic. Pe Google, mai precis pe Wikipedia se poate afla biografia lui amănunțită. De origine franco-belgiană, s-a născut în 1960 la Lyon și a absolvit cursurile prestigioasei instituții École normale supérieure cu o diplomă în filozofie. A debutat ca scriitor în 1991 cu o piesă de teatru. În 1994 a apărut primul său roman care i-a adus consacrarea în literatură, precum și multe premii. Cărțile lui Eric-Emmanuel Schmitt sunt traduse în peste 40 de limbi. Copilul lui Noe a apărut în 2004. De atunci a fost tradus în 30 de limbi și a primit peste 20 distincții și premii literare. Traducerea în limba română a fost făcută de Ileana Cantuniari. De fapt, editura Humanitas i-a publicat o serie întreagă de cărți. Autorul a și vizitat România, ca invitat la evenimente culturale la București și la Iași.Read more…

Copilărie nesfârșită

La terminarea facultății, după ce am primit repartiția guvernamentală, am ajuns să lucrez în București, într-un centru de calcul din Ministerul Industriei Ușoare. Printre colegii de serviciu era și un tânăr cam de vârsta mea. Se numea Liviu S. Liviu era un ”roboțel” cu mai toate atributele unui om. Spun asta pentru că se născuse și crescuse normal din punct de vedere fizic, dar rămăsese un copil în gândire. Nu pot spune că era în totalitate infantil. Avea sentimente specifice oricărui matur: suferea, se bucura, iar mai presus de toate dorea să fie util. Acest sentiment de utilitate îl am și eu; e sădit în mine încă din adolescență și îmi dă și acum o stare de mulțumire sufletească. Liviu se bucura enorm când vedea că avem nevoie de ajutorul său. Veți afla și în ce fel se producea asta. Știam că mama sa, care avea o funcție importantă în ministerul din care făcea parte și centrul nostru de calcul, îl crescuse singură. Venea îmbrăcat corespunzător îndeletnicirii de curier pe care o îndeplinea și era foarte disciplinat și ascultător. Bănuiesc că era într-un fel anume trecut pe statul de plată al instituției, adică avea carte de muncă, la fel ca noi. Nu știu ce școli urmase și nici care ar fi fost ultima absolvită. Îl vedeam că semna condica de prezență, conștiincios, dar ținând creionul, atașat la cotorul condicii de prezență, într-un mod care spunea că știe să scrie, dar că acest lucru nu-l face cu ușurință.Read more…

Iluzia, bipolară. Sau nu. 

Influențat de asiduitatea mătușii mele, Dr. Mirjam Bercovici care, încă și acum, la venerabila vârstă de 100 de ani, colaborează cu regularitate la această revistă, și într-o anumită măsură de articolul ei recent despre mine, mi-e greu să mai resist. Vă propun și eu acum o reminiscență personală, despre tatăl meu, Gustav Segal, decedat cu ani în urmă. Într-un alt articol recent, “Patru verișoare cu același nume”, Mirjam, scriind despre mama mea, Miriam Segal, verișoara ei dreaptă, fără să-l numească, a abordat în parte subiectul suferințelor lui: lagăr în timpul Marelui Război, șase ani de ocnă sub regimul comunist, în minele de aur din Transilvania. Cei șase ani formativi ai mei, între cinci și unsprezece. Revenit, în sfârșit, puțin înainte de Bar-Mitzvah mea.  Așa se face că, într-un moment de pură inspirație literară, binevenită diversiune temporară de la avocatură, am scris despre tatăl meu nu o relatare faptică a unor întâmplări din viața sa, așa cum textele apar normal în această revistă, ci o povestioară pur imaginară, bazată totuși pe anumite realități, piesă pe care sper să o citiți aici mai departe. Read more…

Tout est dans l’œil du spectateur

De când am trecut perioada Coronei, dorinţa mea de a călători a scăzut considerabil. Practic, au rămas foarte puţine locuri în care încă mi-aş dori să mă aflu, pentru care aş putea să-mi închipui că aş face efortul de a le vizita. Mă voi referi la articolul Havei Oren, de curând publicat în Revista Baabel (https://baabel.ro/2024/01/parisul-revizitat/) articol în care se face referire şi la un comentariu scris de mine. Aş începe prin a spune, că în acest moment mi-ar fi oarecum teamă să călătoresc, o teamă provocată nu numai de catastrofa abătută asupra Israelului la 7 octombrie 2023, dată pe care istoria nu o va mai şterge niciodată din fluxul de evenimente tragice pe care evreii le asociază în general datei de 9 a lunii Av. De-acum se va adăuga încă o dată, cea de 22 a lunii Tishrei, o altă zi neînchipuit de tristă pentru orice evreu, oriunde s-ar găsi. Şi totuşi, mă gândesc, câteodată, că unul dintre foarte puţinele locuri pe care aş dori să le revăd este chiar PARISUL. O să încerc să explic ce este semnificaţia unui oraş pentru cine trăieste sau îl viziteaza. Fiecare oraş prin care am trecut a rămas, pentru mine, cu o semnificaţie. Acest aspect am incercat sa-l exemplific nu o dată în amintirile scrise referitoare la Bucureşti, publicate în cartea mea de povestiri şi impresii de călătorie EPPUR SI MUOVE… şi totuşi continuă.Read more…

Biblia dezvăluită (I). Este Biblia o carte de istorie?

Este Biblia cu adevărat o carte de istorie?  Chiar dacă săpăturile arheologice au scos la iveală numeroase lucruri care confirmă textul biblic, cele mai multe dintre ele datează din ultimul secol sau două dinaintea exilului babilonian (587 î.e.n.), adică pentru primele zece cărți ale Bibliei practic nu există dovezi arheologice.  Desigur, lipsa dovezilor încă nu înseamnă nimic, poate că se vor mai găsi, dar ce facem cu dovezile care contrazic în mod flagrant textul biblic?? În această stare de spirit am dat peste cartea The Bible Unearthed (Biblia dezvăluită) și am găsit răspunsuri la multe dintre întrebările care mă frământau.  Autorii sunt oameni de știință recunoscuți: Israel Finkelstein a fost profesor de arheologie la Universitatea din Tel Aviv, iar americanul Neil Silberman este istoric, arheolog, scriitor și membru în Consiliul internațional pentru protecția monumentelor istorice ICOMOS.  Autorii au idei clare, logice, imparțiale, bazate pe observații, fără nicio urmă de senzaționalism (cu toate că teoria lor este foarte controversată), nu par să reprezinte interese politice și mai ales mi-a plăcut modestia lor: ei își consideră cartea „o ipoteză” – dacă vor apărea date noi, vor reconsidera.Read more…

Cititorul

În zona de restaurante ale unuia din mall-urile orașului, la o masă cu o butelie cu apă în față, stătea un om vârstnic cu o barbă albă lungă și niște ochelari mari cu ramă neagră și citea o carte. Întotdeauna când treceam pe acolo, îl vedeam așezat la aceeași masă. Cine să fie omul acesta cu înfățișarea lui Lev Tolstoi, citind dintr-o carte? m-am întrebat, dar n-am îndrăznit să-l deranjez. Într-una din zile l-am văzut scriind cu stiloul pe niște foi de hârtie. A simțit privirea mea curioasă, s-a oprit și m-a privit prin ochelarii cu ramele mari și negre. – Ne cunoaștem? m-a întrebat el în limba rusă. Am făcut semn din cap că nu. – Vorbești ebraică? l– -am întrebat. – Niemnojkă, (puțin în limba rusă), dar vorbesc engleza, mi-a răspuns cititorul cu înfățișarea lui Tolstoi. Acum, dacă m-a lovit curiozitatea, trebuie să continui convorbirea și încă în engleză, mi-am spus. – Ce dorești? – m-a întrebat omul cu cartea pe un ton calm, într-o engleză fără accent. – Bună întrebare, i-am răspuns. Mi-ai atras atenția, pentru că te-am văzut așezat în acest loc, citind mereu. Probabil nu sunt singurul care a remarcat asemănarea dumitale cu Lev Tolstoi.Read more…

Un pas înainte, doi pași înapoi. Intelectualii din Evul Mediu

Nu știu câți ați citit ceva sau măcar ați auzit despre Jacques Le Goff. Eu sunt din cea de a doua categorie, parcă mi-a trecut pe lângă ureche numele lui, dar nu știam unde să-l pun. Acuma știu. O prietenă mi-a cumpărat de ziua mea una dintre cărțile lui: Intelectualii din Evul Mediu. Nu cred că îl cunoștea pe autor, probabil i-a atras atenția titlul și și-a zis că e un cadou frumos pentru un… intelectual. Este o istorie fascinantă despre felul cum au luat naștere universitățile, în secolul al XII-lea, cine erau profesorii, studenții, cum și din ce trăiau, ce însemna o universitate, ce se preda, cum ajungeai să-ți dai doctoratul (foarte greu și după foarte mulți ani de studii) și cum au evoluat universitățile de la entități independente la structuri dependente de papalitate, biserică sau prinți. La începuturi, acestea se aflau într-o situație paradoxală: la înființare și în primii 50-100 de ani, universitățile „nu existau”, adică nu aveau sedii. Profesorii își adunau în jurul lor studenții și își căutau un loc unde să țină cursurile – acesta putea să fie o piață, o biserică sau o sală oferită într-un castel. Un profesor cu faimă era ascultat și urmărit de sute de studenți; unde se ducea el, veneau și studenții. Dascălii proveneau fie din ordinele călugărești, fie din clerul de mir, cu mai puține constrângeri, și între ei existau permanente confruntări.Read more…

Poveşti despre costumaşul de marinar

Costumaşul de marinar a căpătat popularitate începând de la mijlocul veacului al XIX-lea, mai exact din anul 1846, când, cu prilejul unei călătorii pe Royal Yacht, micul Albert Edward de Wales, în vârstă de patru ani, a purtat un costum de marinar în miniatură. „Ofiţerii şi marinarii adunaţi pe punte pentru a-l vedea au fost fascinaţi de apariţia micului prinţ şi au izbucnit în aplauze şi ovaţii” – consemna Regina Victoria, mama viitorului rege Eduard al VII-lea. Imaginea copilului regal, îmbrăcat într-o reproducere perfectă a uniformei marinarilor englezi din acea epocă, a fost imortalizată de pictorul Franz Winterhalter, aducând popularitate acestui ansamblu vestimentar care avea să capete un rol important atât în moda pentru copii, cât şi – mai târziu – în cea feminină, introdus de către Coco Chanel şi alţii. În perioada interbelică, dar şi după război, costumaşele de marinar erau foarte răspândite atât la băieţi cât şi la fetiţe, aproape neexistând albume de familie fără o astfel de fotografie. Mulţi, foarte mulţi copii pieriţi în Holocaust au rămas în amintiri, fotografiaţi în costumaş de marinar. O fetiţă în costum de marinar figura şi în propaganda lui Stalin[5]. Era Ghelia Markizova, fetiţa comisarului pentru agricultură din Republica Socialistă Sovietică Autonomă Buriată[6]. În 1936, fetiţa venise la Kremlin împreună cu tatăl ei. A stat ce a stat cuminte, dar la un moment dat s-a apropiat de dictator şi i-a întins un buchet de flori. Stalin a luat-o în braţe şi s-a fotografiat cu ea. În scurt timp fotografia care vestea copilăria fericită din URSS a apărut pe milioane de afişe şi chiar sub formă de statuetă de propagandă, ceea ce a dus şi la creşterea explozivă a vânzărilor de… costumaşe de marinar. Curând, însă, povestea avea să ia o turnură dramatică.Read more…

Documente

Pe mine mă fascinează documentele. Mai ales pentru cele vechi, originale, nu mai este doar o pasiune, a devenit o obsesie. „De gustibus non disputandum est” spuneau latinii. Mie parcă mi-e puțin milă de cei care nu sunt în stare să mă înțeleagă. Ca și madlena lui Proust din În căutarea timpului pierdut, doar uitându-mă la un document, din străfundurile memoriei se ridică și se încheagă în fața mea o altă lume. Scenarii cu dialoguri și acțiune, gândurile și postúrile personajelor inventate de mine mă copleșesc. Aud scârțâitul podelei din birou, simt mirosul parfumului folosit de persoana care a întocmit documentul. Dacă este datat, personajele sunt îmbrăcate potrivit epocii, dacă identific locul unde a fost emis, văd aievea nu doar încăperea, ci și clădirea, orașul și țara respectivă. De obicei interesul meu se reduce la a înțelege ce le-a trecut prin cap persoanelor care au întocmit ori au solicitat documentul și fundalul istoric căruia le aparțin. De fiecare dată sunt surprins din nou să descopăr cât de puțin s-a schimbat natura omului de-a lungul anilor – așa cum îmi apare mie din documentele examinate.Read more…

Despre moșteniri și ziare

Adorno scria în Kulturkritik und Gesellschaft (1951) că după Auschwitz, a mai scrie poezie este un act barbar. După 7 octombrie 2023, mie mi s-a părut că nu voi mai putea scrie deloc. Că a scrie despre orice altceva, ar fi o impietate. Port în mine o poezie pe care nu o pot așterne pe hârtie cine știe până când. Dar a nu mai scrie deloc ar fi un semn de resemnare și de acceptare a sorții (evreiești). Ar însemna să plec capul în fața antisemitismului care redevine la ordinea zilei, care, cum se spune, e din nou acceptat în saloane – adică în media, pe străzi. Aceasta este scuza (pretextul) sub care voi scrie totuși cele ce urmează. Moștenirea transgenerațională a traumei este obiectul multor cercetări, dar și a multor scrieri personale. Nu înțeleg pentru ce trebuie demonstrată ca fiind reală. Știm bine că dimpotrivă, și alte trăiri, nu numai cele traumatice, se transmit peste generații. Cel puțin empiric, din experiențele de zi cu zi devenim conștienți de aceasta. Astfel, pasiunile străbunicilor pot deveni sau continua să fie și pasiunile strănepoților. Sunt moștenite? Un exemplu viu pentru mine este cum fiul meu, care nu l-a cunoscut pe bunicul cel budist, cel care nu putea omorî nici măcar o muscă și despre care eu nu i-am povestit, îi calcă întru totul pe urme. Bunicii trăiau în Banat, într-un oraș mare, într-o casă burgheză, într-un apartament foarte generos cu cameră pentru angajata casei, cu o cămară răcoroasă în care puteai dansa sau face roata țiganului…Read more…

Monstruoasa coaliție rediviva

Sunt convins că titlul de mai sus va provoca discuții și controverse, pentru că el se referă la renașterea unui bloc politic internațional care în teorie seamănă cu cel decedat în urmă cu mai puțin de 35 ani. Și cu toate acestea, titlul are o explicație plauzibilă și în cele ce urmează voi încerca să-l justific. În mod cu totul natural, numărul celor care au trăit acele vremuri, sau al celor care își mai aduc aminte că ele au existat, se reduce pe zi ce trece. Mă refer la ”epoca de aur” a comunismului mondial ”atotbiruitor”, o imensă închisoare a popoarelor, un avorton al ideii de egalitate și libertate personală, un monstru cu multe capete, dar cu o singură așa-zisă ideologie a cărei falsitate nu e depășită decât de îndoctrinarea oferită de extremismul musulman din zilele noaste. După părerea mea, blocul comunist condus de Uniunea Sovietică a fost o coaliție de guverne și partide, monstruoasă ca intenții și periculoasă pentru bunăstarea și stabilitatea mondială. Nu intru în amănunte. Cei care au trăit acea epocă nu au nevoie de explicații, iar celor binecuvântați de soartă pentru că s-au născut sau s-au maturizat ”după” ar fi păcat să le stric buna dispoziție. Dar aflând în ultimul an sau doi de ceea ce se întâmplă în lume, sub ochii noștri și cu înțelegerea tacită a lumii libere, am ajuns la concluzia că, de fapt, asistăm la o revenire a blocului internațional totalitar…Read more…

Prin sinagogi și prin grădinile amintirii: plasticiana Beverley-Jane Stewart

În continua mea căutare a celor care prețuiesc trecutul și pun o parte din viața lor în folosul valorificării amprentelor, dovezilor sale, drumul m-a adus printr-o întâmplare (căci nu există coincidențe, nu-i așa, ci doar clipe tainice predestinate, în care dumnezeu ne face cu ochiul…) în apropierea unei artiste care trăiește la Londra, are rădăcini evreiești-românești și este o interesantă plasticiană. Să spun pictoriță, să spun desenatoare sau graficiană sau autoare de ”instalații”, cum e la modă acum? Greu de spus. De la ea am învățat că tenacitatea poate da roade surprinzătoare și felul ei de a fi mi-a întărit convingerea că încăpățânarea în a apăra ceea ce credem (simțim!) e importantă uneori și că poate lăsa o urmă a vieții noastre în acest vast peisaj al vieții în care, nu o dată, ne simțim rătăciți. Dar ce anume face ea? Beverley-Jane Stewart s-a documentat cu minuție și pasiune, a plonjat în adâncurile culturii evreiești din România vreme de câțiva ani de zile, cufundând-se în istorie și reinterpretând plastic toată profuziunea de informație, dar și de impresie subiectivă a acestei documentări. Tablourile ei sunt o reconectare între trecut și prezent, între istoria în ansamblul ei, cumva semnele vieții evreiești pe teritoriul românesc și experiența personală a familiei sale.Read more…

Tractoare și pluguri

Fermierii din întreaga Europă și-au dus utilajele enorme, blocând și sufocând capitalele ca să atragă atenția asupra problemelor cu care se confruntă, probleme care nu sunt puține și nici de neglijat. După cum am văzut, în unele locuri ca Paris sau Bruxelles protestul a degenerat în violențe stradale și toate aceste acțiuni au umplut primele pagini ale ziarelor. În mod ciudat, ele mi-au trezit o amintire prăfuită și decolorată din primii ani de studenție, de care aproape că uitasem. Tractoarele lor frumoase, impunătoare mi-au amintit de amărâtul tractor românesc de acum mai bine de 50 de ani, model U 450. Cât de mult s-a schimbat lumea din vara clujeană calmă a anului de grație 1982, când eram studentă la Cluj! Sesiunea din vară se terminase și aveam practica de mecanică agricolă pe care trebuia s-o efectueze studenții la sfârșitul anului întâi de la Universitatea de Științe Agricole și medicină Veterinară din Cluj (care pe atunci se numea Institutul Agronomic). Ca absolventă a anului I la Horticultură mă număram și eu printre ei, așadar aveam două săptămâni de practică la mecanică, după ce trecusem cu bine examenul teoretic. Orele de practică țineau de la opt dimineața până la ora unu, în curtea imensă a atelierului mecanic al facultății noastre, unde un tractor model U 450 era chinuit de studenți în fel și chip. În anul nostru eram 40 de fete și 20 de băieți.Read more…

Minciuna minciunii

A minți este poate un caracter înnăscut al personalității umane. Minciuna este atât de răspândită printre oameni încât l-a determinat pe celebrul filozof, logician și scriitor britanic, laureat al premiului Nobel, Bertrand Russell să scrie: If we were all given by magic the power to read each other’s thoughts, I suppose the first effect would be to dissolve all friendships. (Dacă printr-o minune ni s-ar da puterea de a citi gândurile altora, presupun că primul efect ar fi anularea tuturor prieteniilor). Cu alte cuvinte, sinceritatea nu este partea tare a ființei umane. Asta nu înseamnă că trebuie să acceptăm, sau chiar să încurajăm minciuna și pe mincinoși, cu excepția unor minciuni “albe” care uneori ne ajută să supraviețuim, să ne apărăm familiile, sau să ne îmbunătățim unele relații inter-umane. Culmea ipocriziei însă este să fii un celebru cercetător al fenomenului minciunii în societate, dar în același timp să publici date false în studiile tale referitoare la minciună. Dan Ariely, un cunoscut cercetător în domeniul studiului minciunii, descrie dilema etică între dorința unei persoane de a câștiga prin înșelăciune şi speranța că o minciună măruntă nu îi va afecta caracterul onest. Această ambiguitate este, de fapt, echilibrul dintre satisfacţia câştigului obţinut prin înşelăciune şi păstrarea conştiinţei împăcate. Autorii dau mai multe exemple, precum: intuiția ne sugerează că ne este mai ușor să furăm stiloul unui prieten, decât să-i furăm din portmoneu suma de bani pentru a cumpăra același stilou. În prima variantă, prietenul va povesti că i-am luat stiloul, dar probabil va preciza că între prieteni, “împrumutul” unui stilou este un lucru obișnuit.Read more…

ADN-ul total

De curând am avut un vis. Nu a fost dintre cele care ai dori să nu se mai sfârșească. Din contră. În vis, după un lanț de evenimente / întâmplări pe care nu le mai pot descrie detaliat pentru că nu le mai rețin – niște călătorii cu trenul fără să cunosc destinația… niște mărșăluiri cu dificultate în șiruri nesfârșite de oameni etc. – mi-am pierdut geanta cu toate documentele de identitate. Se făcea că ajunsesem într-o sală de tribunal pe care o cunoșteam doar din filme. Eram acuzată de ceva și știam că voi fi absolvită de vină doar prin legitimarea mea. Desigur, nu puteam face asta din moment ce nu aveam asupra mea niciun document salvator și pe nimeni care să mă cunoască. Atunci, în gândul-vis mi-a venit ideea să le spun să fie aduși ca martori ai apărării mele redactorii revistei Baabel, unde mi-au fost inserate câteva texte în care, printre altele, eu am vorbit și despre mine.Read more…

Filantropul-jazzofil clujean nominalizat la JJA

La ora bilanțurilor anului 2023, am recepționat o propunere/solicitare din partea eminentului jazzolog Howard Mandel, președinte al JJA (= Jazz Journalists Association) – Asociația Criticilor de Jazz bazată în Statele Unite, ce mi-a făcut onoarea de a mă include printre membrii săi încă de acum trei decenii. Ideea era să propun un JJA Jazz Hero for 2024, mai explicit: „un erou local – activist, avocat, susținător și încurajator al jazzului” de prin partea mea de lume. Printr-o fastă coincidență, în aceeași săptămână asistasem la două excelente reprezentații clujene ale duo-ului româno-american Lucian Ban/pian, pian electric & Alex Harding/sax bariton. Prima avusese loc în subsolul casei unde locuiesc frații Thomas și Micha Mendel. În acel spațiu – improbabil dar ospitalier, grație amfitrionilor – avuseseră loc în ultimul deceniu numeroase serate muzicale de orientare preponderent avangardistă, reunind artiști din țară și de pe Glob. Al doilea recital Ban/Harding, organizat sub dubla egidă Mendel Collective și ClujSmileSociety s-a ținut la Clubul Insomnia, condus de artista fotografă Tünde Márkos, și fu inserat în memoria deja arhiplină a localului drept „concertul anului 2023”. În ultimă analiză, „instigatorul” și principalul realizator al unor asemenea evenimente este Thomas Mendel. Amândoi suntem născuți la Cluj, eu în 1951, el după vreo trei decenii. Și-a petrecut primii ani ai copilăriei într’o frumoasă casă, vizavi de fermecătoarea Grădină Botanică. În 1988, a emigrat împreună cu părinții – George și Marcela – în Israel, unde și-a însușit la perfecțiune limba ivrit, stăpânind în continuare la același nivel și româna, maghiara și engleza. Repatriat la începutul noului secol în bimilenara urbe transilvană, a studiat stomatologia la Universitatea de Medicină din Cluj.Read more…

Epifaniile mele

Viața își are epifaniile ei, care se oglindesc, mai clar sau mai vag, în fiecare ființă umană. Există două feluri de epifanii: cele impuse de ciclurile vieții și cele provocate dinafară, generate de circumstanțele mai mult sau mai puțin favorabile individului, dar care rămân încrustate în istoria personală. Epifaniile sunt ca o cale pe care o străbați, uneori anevoios, alteori mai ușor, ajungând la capătul ei schimbat, transformat, metamorfozat. În cele ce urmează, vom arunca o privire sumară asupra primului tip de epifanii, cele incluse sine qua non în existența ființei umane. Probabil că prima mare metamorfoză dictată de viață este nașterea. Dar despre aceasta nu avem amintiri conștiente și, probabil, de niciun fel! Dar ce transformare…! Prin țipătul disperat al copilului care vine în lume, plămânii lui intră în funcție, inspirând prima gură de aer, aceea care-i va umple săculeții plămânului, aerul pe care doar moartea i-l va mai lua. De acum, sângele va dansa în venele și arterele noii ființe pe muzica emoțiilor trăite, aceste emoții generate de creierul alertat de simțuri. E prima epifanie din viața omului și ea determină toate celelalte transformări, indiferent că sunt impuse de ciclurile vieții sau de evenimentele particulare care îi sunt date anume doar acelei persoane, ca o zestre la trecerea prin această lume.Read more…

Parisul revizitat

În articolul meu despre arhitectură spuneam că am vizitat Parisul cu exact 50 de ani în urmă.  Aveam unele motive subiective să nu fiu mulțumită, unele așteptări nerealiste, dar și motive foarte obiective: mi s-a părut prea mare, prea aglomerat, prea cosmopolit, cu prea mulți străini și prea puțini parizieni.  Nu știu de ce mi-a rămas în amintire imaginea unui african, unul din mulți, care încerca să vândă tot felul de mărunțișuri și era insistent, agasant. Afirmațiile mele au stârnit o sumedenie de comentarii, cred că cel al Veronicăi Rozenberg le însuma pe toate.  „Mda, după aprecierile atâtor cunoscători, îți dai seama, Hava, că te-ai grăbit. Eu în locul tău m-aș duce acum la Paris. În zilele noastre putem face turism fără a ne scula de pe scaun.  Așadar am vizionat un film realizat anul trecut de doi vloggeri simpatici, Cristi și Ralu.  Oare ce se va fi schimbat într-o jumătate de secol? Read more…

Au conștientizat cetățenii germani cuvintele înscrise pe zid?

Zilele trecute, peste 1,4 milioane de germani din marile orașe ale țării au participat la demonstrații de masă împotriva partidului Alternativa pentru Germania, formațiune de extremă dreaptă, populistă și antieuropeană. Această trezire a conștiinței – ”E cam târziu, am așteptat prea mult, ne-am complăcut în indiferență”, a declarat un participant – a fost declanșată de informația potrivit căreia în noiembrie anul trecut reprezentanți ai partidului au participat la o reuniune secretă a unor organizații de extremă dreaptă la Potsdam în care ar fi dezbătut un plan cu privire la relocarea imigranților (remigrație), respectiv expulzarea lor. Nu era vorba de imigranți ilegali, ci expulzări pe criterii etnice, inclusiv ale celor care aveau de-acum cetățenie germană. Dar situația din Germania depășește această problemă, ea este mult mai complexă și întrebarea care se pune este dacă cetățenii germani au știut să interpreteze „cuvintele înscrise pe zid” : mene, tekel, fares – care îi avertizau pe babilonieni de iminența dispariției lor. La demonstrațiile din Berlin, alături de manifestanți s-au aflat reprezentanți ai cabinetului, ai marilor partide democratice, inclusiv cancelarul Olaf Scholz (social-democrat), ministrul de externe Annalena Baerbock (Verzii) și ministrul de interne Nancy Faeser (social-democrat). Cancelarul a lansat un apel populației, cerând să ia poziție cu toții ”pentru coeziune, toleranță, pentru Germania noastră democratică”.Read more…

Holocaust. Datoria şi povara mărturiei

„Acolo nu v-au dat nici măcar un măr?” – această întrebare i-a fost adresată lui Laci Nussbaum[1], de către rudele sale din Turda, în vara lui 1945, după revenirea lui din deportarea la Auschwitz şi Buchenwald…În 11 aprilie 1945, la auto-eliberarea lagărului de la Buchenwald, Laci Nussbaum avea 16 ani şi o lună. La începutul verii, după un drum sinuos şi îndelungat, cu vaporul pe Elba sau în trenurile ticsite de călători (uneori călătorind pe acoperiş), a ajuns la Cluj, unde nu a mai avea pe nimeni şi fosta locuinţă era devastată. Nu mai avea niciun rost să rămână în oraş şi s-a dus la Turda[2] ,  unde trăiau un unchi şi o mătuşă (fraţii mai mici ai mamei: Jenő şi Zitta Weinberger). Aceştia l-au primit cu multă dragoste pe nepotul supravieţuitor al infernului nazist. La început povestea despre cele îndurate la Auschwitz şi rudele îl ascultau cu multă atenţie, însă le era imposibil să priceapă grozăviile prin care trecuse nepotul lor, acestea păreau să depăşească limita de înţelegere a unui om normal…Read more…