Cine am fost, cine suntem ?

De multă vreme mă preocupă – mai mult din considerente practice decât din vreo ascunsă afinitate pentru psihologia socială – subiectul identității evreiești. Am realizat mai târziu că subiectul, în aparență simplu, este foarte complicat și că generații de oameni studioși au scris foarte multe, au iscat numeroase polemici încercând să găsească definiții complete și corecte spre uzul evreilor și neevreilor – al celor care iubesc poporul evreu, dar și al acelor care din motive confuze nu îl iubesc – prin care să formuleze o idee clară asupra identității evreiești. Dar în loc ca ideea să se clarifice, odată cu trecerea timpului, cu sporirea scrierilor și accentuarea dezbaterilor, ajunse chiar la conflicte majore, ea s-a complicat și s-a încâlcit tot mai mult. Ca să nu apelez la opiniile și experiențele altora, voi apela la propria mea memorie pentru a regăsi modul în care a evoluat în conștiința mea preocuparea identitară.

Un copil (evreu) ca toți copiii..

M-am născut la Lupeni și până la vârsta de 6 ani am crescut într-un cămin evreiesc, obișnuit pentru prima jumătate a secolului XX. Nu știu exact de la ce vârstă am început să am amintiri proprii. Sigur o parte a imaginilor pe care încerc să mi le împrospătez provin din povestiri ale mamei sau amintiri stârnite de cele câteva fotografii pe care le-am regăsit scotocind printre lucrurile vechi pe care le tot păstram.

M-am născut ca toți copiii, țipând – probabil de dezamăgire că am ieșit la ”lumină” noaptea – aproape de miezul nopții, la ora 11.00, într-o zi de februarie. Legenda familiei m-a socotit aducător de noroc, căci emoțiile sosirii mele au ținut lumea trează și astfel au reușit să stingă o flacără care ar fi putut deveni un incendiu mistuitor. După opt zile am fost supus, ca toți băieții evrei, ritualului de circumcizie despre care nici acum nu m-am dumirit dacă este semnul legământului avraamitic sau o pecetluire pe viață, ca să nu mă pierd de turma căreia i-am aparținut la naștere. Poate nici una nici alta, ci pur și simplu un ritual practicat de toate popoarele din Orientul Mijlociu și nu numai. Oricum era primul semn vizibil și neretractabil că sunt altfel decât cei mai mulți din jurul meu, că am devenit un fiu al ”poporului ales”. De fapt termenul biblic Am Segula înseamnă mai curând ”popor virtuos”. Termenul de ”popor ales” a fost o alegere nefericită, sugerând o distincție aducătoare de avantaje, când de fapt este vorba de o sumă de obligații suplimentare, nu puține și nu ușor de îndeplinit. Poporul ”virtuos” poartă fără crâcnire ”jugul” Legii.

La vârsta de 6 ani

Nu am fost la grădiniță. Pe vremea copilăriei mele, acest lux nu se practica. Mama, bunica, mătușa și alte persoane feminine din familie plus slujnica tânără se ocupau cu dedicație și pricepere de educația mea preșcolară.

La heder, prima mea școală evreiască

Bărbații, adică Tata și Bunicu’, nu aveau timp să se ocupe de educația mea; ei lucrau de dimineața până seara să aducă bani pentru familie. Singura lor contribuție a fost că m-au trimis la heder când încă nu împlinisem 5 ani. Întrucât copiii de vârsta mea, cu care mă jucam în curte și pe strada Regele Ferdinand unde locuiam la Lupeni, nu mergeau la heder, am început să pricep că eu eram altfel decât ei. Întâi am fost mândru de noul meu statut și am încercat să-i fac pe tovarășii mei de joacă să mă invidieze. Abia mai târziu am realizat că nu sunt deloc de invidiat. Trebuia să mă scol mai devreme și să învăț niște cuvinte pe care nu le înțelegeam, melamed-ul (dascălul) mă bătea cu o nuia în palmă când nu știam sau nu stăteam în banca mea. Nu știam pe atunci că heder-ul, această perlă modestă dar strălucitoare a educației iudaice, pe care o detestam, mi-a sădit sămânța cunoștinței și conștiinței evreiești care m-a însoțit în viață. Atunci încă nu am înțeles decât că nu-mi plăcea deloc.

Copii la heder cu melamed-ul

După un an de chin, plânsete și „negocieri” cu Tata, l-am convins să mă scutească de corvoada heder-ului. Oricum în anul următor, 1941, heder-ul s-a închis și toți evreii au fost goniți din Lupeni. Atunci am înțeles și mai bine că „noi” suntem altfel decât „ei”, cei care ne-au gonit din frumoasa noastră curte și din frumoasa noastră stradă unde mă jucam atât de bine cu copiii „lor”.

În lagărul de tranzit unde am fost evacuați erau numai evrei. Nu aveam nici măcar pază sau cel puțin nu era vizibilă. Era vară, prima zi a verii anului 1941. Peste mulți ani aveam să înțeleg că în aceeași noapte Antonescu a lansat ordinul „Ostași, treceți Prutul!” care avea să aducă moartea a sute de mii de oameni. Noi, copiii evreilor evacuați din comunele și satele văii Jiului, ne băteam între noi în jocuri războinice, în uriașa curte prăfuită a conacului de la Nălaț, unde eram cazați claie peste grămadă cu mamele, mătușile și bunicele noastre.

Cu copiii la joacă

Bărbații au fost duși la muncă obligatorie, așa că nu prea avea cine să ne astâmpere. Femeile erau ocupate să gătească ceva mâncare din nimic și să spele rufele puține cu care am plecat în grabă. În acele zile negre ale copilăriei mele ne-am bătut între noi – mai în glumă, mai în serios – noi, copiii evrei năpăstuiți de aceeași soartă. A fost prima experiență de acest tip – dar nu și ultima – din categoria „frate-frate, dar brânza e pe bani”.

Cele patru clase primare le-am făcut (mulțumită regimului antisemit care a exclus copiii evrei din școlile de stat) în școli evreiești, cu învățători evrei minunați, învățători adevărați care ne-au îndemnat să iubim cartea, să ne respectăm părinții și strămoșii, să nu uităm niciodată niciuna din cele Zece Porunci. Așa am devenit „teenageri”, cu un atașament irevocabil iudaității noastre. Am descoperit că avem o țară, Ereț Israel, și că va trebui să muncim și să luptăm pentru ea. Devenisem sioniști entuziaști. După școală, tot timpul liber îl dedicam idealului nostru și chiar dacă aveam numeroase „ciocniri” cu țofim (cercetași sioniști) din alte organizații sioniste care răsăriseră ca ciupercile după ploaie în România de după război, dragostea de Țion ne unea și ne împăca după toate neînțelegerile. Până în martie 1949 am activat împreună cu zeci de mii de copii și tineri în mișcarea sionistă din România care număra în epocă în jur de 150 de mii de membri. Instructori special pregătiți, mulți din ei trimiși din Ereț Israel (şlihim) se ocupau de educația noastră. Principalele teme erau limba ebraică, patriotism evreiesc, istoria poporului evreu și geografia Palestinei, sportul și pregătirea fizică. Eram însuflețiți să refacem Statul Evreilor după două mii de ani de peregrinări, umiliri și suferințe. Unele le-am trăit și noi înșine sau le știam de la apropiații noștri.  Ne pregăteam cu sârg pentru plecarea în Ereț Israel. Prima etapă era la Liceul Cultura din București și apoi alia (emigrare). Dar evenimentele s-au precipitat: în noiembrie 1947, hotărârea ONU de partajare a Palestinei, în mai 1948 Declarația de Independență a Statului Israel.

Aici pentru mine firul vieții abia începute s-a rupt, căci în martie 1949 părinții mei au fost arestați de comuniști. „Ascensiunea” mea spre Israel a fost blocată, dar alter ego-ul meu a „plecat” odată cu zecile mii de tineri și copii care visau să ajungă în Ereț Israel. Cei mai mulți dintre ei au izbutit să plece devenind  israelieni. Gândurile mele au fost alături de ei în toți acești ani care au despărțit adolescentul de atunci de „tânărul” de 82 de ani care sunt astăzi. Am îmbătrânit odată cu țara. Am împărtășit, măcar cu gândul și în suflet, toate marile momente de bucurie și tristețe, dificultățile și înfrângerile, ca și euforia succeselor și a victoriilor. Știu că nu am fost singurul care a trăit aproape aievea o asemenea dedublare.

Hava nagila ve-nismeha (Haideți să ne veselim și să ne bucurăm.)

În 15 Mai 1948 aproape 600.000 de evrei au devenit israelieni și aproape 13 milioane, răspândiți – încă – prin toate țările lumii, au împărtășit bucuria lor fără limite, cântând și dansând pe străzile numeroaselor orașe ale lumii. Poporul evreu a reușit performanța unică de a-și restabili țara după 2000 de ani de pribegie și amar.

Kibuț galuiot (adunarea exilaților), pe care textele religioase evreiești nu au încetat să o evoce de a lungul secolelor, s-a împlinit. Mulți au atribuit-o unei intervenții divine, alții forței politice a mișcării sioniste și imensului sacrificiu al poporului evreu din Europa în anii teribili ai Holocaustului. Liderii evrei care în acel moment esențial și-au asumat misiunea de a lua decizii care aveau să modeleze istoria „universală” a poporului evreu au dat dovadă de curaj, imaginație și înțelepciune.  Ziua de 5 Iyar (15 Mai 1948 după calendarul evreiesc) a devenit oficial Ziua Independenței (Yom Haațmaut). După Războiul de Independență, guvernul a însărcinat un consiliu special să propună cea mai potrivită modalitate de a omagia și de a păstra memoria soldaților care și-au dat viața în acest război. După o largă consultare publică, consiliul a propus ca ziua de 4 Iyar, ziua premergătoare Sărbătorii Independenței, să le fie dedicată și să fie denumită Yom HaZikaron (Ziua Memoriei), în semn de recunoaștere că fără jertfa lor nu ar fi existat Ziua Independenței.

O altă chestiune delicată a fost denumirea noului stat. Cu 50 de ani în urmă Theodor Herzl, inspiratorul profetic al mișcării sioniste moderne, a denumit (pe atunci) ipoteticul stat evreu Juden Staat. Una din dilemele cu care se confruntau în acea perioadă artizanii viitorului stat evreu era limba oficială. Foarte mulți, printre care și Herzl, optau pentru o limbă de circulație internațională. A fost marele merit al lui Ben Yehuda că a modernizat din temelii limba ebraică, limba sfântă a Torei, iar la proclamarea independenței, noul stat avea o limbă proprie, unificatoare a imigranților cu peste o sută de limbi materne diferite.

Dansând cu prilejul Independenţei

Declarația de Independență a fost redactată, semnată și publicată în ebraică. Denumirea noului stat consemnat în Declarație a devenit Medinat (Statul) Israel. Nu a fost o alegere ușoară. Erau și multe alte propuneri. De regulă statele constituite sau proclamate de-a lungul istoriei au fost denumite după numele poporului majoritar. Era firesc să se întâmple așa și în cazul noului nostru Stat. Dar care anume? În ordine cronologică, denumirile biblice cele mai folosite au fost: evrei, israeliți și iudei. Dar cel mai ades în Tora este pomenit Am Israel, Bnei Israel și Ereț Israel (poporul, fiii și țara lui Israel). Decizia inspirată, susținută de Ben Gurion, de a se adopta numele ISRAEL a fost  acceptată fără rezerve, inclusiv de cei care sugerau alte denumiri (Ivria, Ziona, Herzlia, Iudea), dar mai ales de poporul însuși, deși denumirile uzitate în Europa (cu câteva excepții printre care România și Rusia) erau derivate din termenul „iudeu” (iehudi): englezul Jew, francezul juif, germanul Jude, maghiarul zsido. Pentru a evita orice echivoc, Declarația de Independență începe cu: ”Țara Israel a fost locul de naștere a poporului evreu (iehudi)… Aici au creat primul lor stat și valorile culturale de importanță națională și universală…”

Victime și eroi

În Declarația de Independență este subliniată și contribuția evreilor din Palestina, aflată sub mandat britanic, la efortul de război pentru învingerea Germaniei fasciste. Peste 30 de mii de soldați înrolați în Brigada Evreiască au luptat cot la cot cu trupele aliate.  În al Doilea Război Mondial evreii din diaspora au fost nu doar victime, ci și eroi. Peste un milion de soldați și ofițeri evrei au luptat în cadrul forțelor aliate, cei mai mulți în armata americană și cea sovietică. Atunci când ne plângem martirii, ne amintim cu durere în suflet și de eroi, de cei care s-au răzvrătit împotriva mașinii de război germane în ghetoul din Varșovia, de cei care au luptat ca partizani prin munți și păduri în Ucraina și Iugoslavia, de cei care și-au jertfit viața luptând pe fronturile din Europa, în rândurile armatelor aliate. Imediat după Proclamația de Independență tânărul Stat Israel a fost atacat din toate direcțiile de armate numeroase, a înfruntat dificultăți aparent insurmontabile, și totuși a dat o atenție specială onorării victimelor Holocaustului. Cu toate că în pături largi ale publicului israelian, în special în rândurile tineretului, domnea un sentiment de ostilitate și dispreț față de evreii europeni care s-au lăsat duși la pieire „ca oile la abator”, guvernul a dat o atenție prioritară pentru onorarea memoriei celor 6 milioane de evrei care au pierit în Holocaust. În anul 1951 o hotărâre de guvern a dat semnalul pentru construirea celei mai importante instituții dedicate Holocaustului, Yad va Șem (Monument și Memorial). Un puternic suport financiar și logistic din diaspora a înlesnit realizarea acestui extraordinar lăcaș de cultură și memorie.

 

O lege care precede Constituția

Declarația de Independență a fost primul și poate cel mai important document al Guvernului Provizoriu. Fără echivoc a exprimat faptul că Statul Israel este un stat evreiesc și democratic. Atunci, în euforia momentului, urmată de incertitudinile Războiului de Independență, puțini au avut vreun comentariu, pe când astăzi această afirmație susținută de o mare parte a poporului evreu, stârnește și foarte multe contestări și obiecții. Arabii, in corpore, refuză să recunoască un asemenea statut. Dar și unele opinii evreiești de stânga se opun acestei paradigme, afirmând că cele două calități nu sunt compatibile. Deci ori stat evreiesc ori democratic, susțin mai ales cei care oricum nu sunt prieteni ai Israelului. Una din marile speranțe ar fi să dispară conjuncția ”și”, să avem pur și simplu un stat evreiesc democratic.

Printre primele legi votate de Knesset în 1950, imediat după încheierea armistițiului a fost Legea Reîntoarcerii (Hok haȘvut) care acordă dreptul la cetăţenie oricărui evreu doritor să se stabilească în Statul Israel. Dar cine este considerat evreu? Această dilemă a fost înlăturată prin amendamente aduse legii. Oricine a avut un bunic evreu, sau este / a fost căsătorit cu un evreu este considerat evreu, chiar dacă nu este evreu halahic (conform  prescripțiilor religioase). Această reglementare rezonabilă, în consonanță cu realitățile istorice și mai cu seamă salutară pentru continuitatea imigrației și pentru consolidarea demografică vitală pentru Israel, a creat o breșă între diferitele orientări și convingeri din lumea evreiască, atât în Israel, cât și în diaspora, dar în același timp a consolidat legăturile sufletești și familiale între evreii din Israel și din diaspora. Imigrația continuă. Evrei din diferite țări se stabilesc în Israel, motivați de argumente sentimentale, sioniste, de fervoare religioasă, ori pur și simplu căutându-și împliniri spirituale sau materiale ca oameni liberi de oriunde. Acest proces, încurajat de mișcarea sionistă prin programe culturale și educaționale, este vital pentru menținerea trendului impresionant de dezvoltare a Statului Evreu.

În acelaşi timp și din Israel – ca din oricare altă țară liberă și democratică – unii emigrează în căutarea unor oportunități mai potrivite așteptărilor proprii. Aproape un milion de israelieni trăiesc peste hotare, cei mai mulți probabil în Statele Unite. Acest deficit demografic trebuie menținut în limite rezonabile prin încurajarea imigrației evreilor din diaspora, mai ales din țări în care naționalismul extremist, intoleranța sau terorismul afectează normalitatea vieții. Acest echilibru dinamic servește interesele existențiale ale întregului popor. Având acum și un stat propriu, poporul evreu este un organism viu care, în ciuda tuturor diferențelor, diferendelor și antagonismelor cu care se confruntă, trebuie să-și păstreze unitatea, solidaritatea și cultura, principalele valori care au asigurat perenitatea sa de-a lungul celor aproape patru milenii de când legendarul Abraham a trecut râul Eufrat și a întemeiat familia „celor de dincolo de râu” (ivry).

Abraham a fost primul evreu, dar și părintele comun ale celor trei mari religii monoteiste.

Tiberiu Roth

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

3 Comments

  • Daniel Bertalan commented on June 7, 2017 Reply

    Va multumim domnule Roth. Asteptam cu interes scrierile urmatoare.

  • Cepoi Alexandru commented on May 26, 2017 Reply

    Așa cum scrie in multe versete din Tanach-ul (Biblia evreiască), Dumnezeu si-a adus aminte de coliba căzută a regelui David și a ridicat-o când foarte putini mai credeau! Evenimentul este absolut remarcabil și trebuie să constituie o meditație profundă și pentru cei care cunosc și cred in Tanach, dar mai ales pentru cei care nu cunosc sau nu cred in Dumnezeu! După 2000 de ani în care Imperiul Roman, Europa și Islamul au făcut tot ce au putut să șteargă credința, cultura și poporul evreu, acesta reușește după Holocaustul celor 6 milioane de evrei să constituie un stat care luptă continuu de 69 de ani! Pentru orice om cu rațiune….aceasta este o minune, o profeție biblică împlinită magistral! Pentru cei care cred in morală celor 10 porunci, ceea ce trebuia demonstrat s- a demonstrat! De aici încolo Istoria va fi altfel de cum a fost!

  • MANDAL CORNELIU commented on May 26, 2017 Reply

    ALYA CONSIDER CA ESTE IMPORTANTA CA IMPLINIRE SPIRIUALA,DE A DEVENI CETATEAN AL TARII ANCESTRALE,ADICA DE UNDE TI SE TRAG RADACINILE MULTIMILENARE SI O CONSIDER O ONOARE SI O INDATORIRE SFANTA PE CARE ORICE EVREU TREBUIE S-O INDEPLINEASCA,ASTFEL CA SI STRAMOSII TAI SA REDEVINA MEMBRI AI STATULUI ISRAEL

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *