Din aglomerația evenimentelor cotidiene, am evadat pentru câteva respirații de frumos în lumea virtuală a muzicii, care nu este de astăzi… dar nu se învechește chiar dacă e ”veche”

O simfonie și doi (mari ) muzicieni

Am ascultat  într-una din aceste seri, Simfonia 88 de Joseph Haydn scrisă pentru publicul englez  acum 230 de ani. Este impresionant că a existat acest public  Un public de elită pentru care Haydn a scris celebrele ”Simfonii Londoneze”, participa cu entuziasm la concertele pe care le organiza impresarul lui – un violonist vienez pe nume Johann Salomon – și  pe care le dirija chiar Haydn în timp ce se acompania  la pian:) Am ascultat această frumoasă, armonioasă și  expresivă muzică,  concomitent cu un alt public, complet diferit de cel  select londonez care a aplaudat premiera, acum două secole. Acest public  contemporan – care  ocupă pănă la refuz  cele 2200  de locuri  ale auditoriuluil ”Charles Bronfman”  din Tel-Aviv,  cea mai mare sală de concert din Israel – aplauda cu aceeași insistență, aceeași simfonie pe care însă o dirija acum un alt muzician  devenit ”legendar”, Zubin Mehta. Fiindcă trăim epoca ”performanțelor” am amintit aici doi ”performeri”. Haydn care a compus peste 100 de simfonii și Zubin Mehta care  a dirijat de la pupitrul Orchestrei Filarmonice a Israelului peste 3500 de concerte. Zubin Mehta, copilul minune care a dirijat  orchestre la 6 ani,  a ajuns printr-o împrejurare destul de obișnuită să cunoască și să dirijeze, la vârsta de 25 de ani, în 1961 – Orchestra Filarmonică a Israelului.  De atunci – iată au trecut peste  55 de ani -”indianul” a devenit un personaj emblematic al Statului Evreu, pe care după propriile lui spuse îl iubește fără rezerve Orchestra, al cărei director muzical a devenit în 1968, a luat ființă în 1936  același an în care Zubin Mehta s-a născut la Mumbay (Bombay)  într-o familie ”parsi” (originari din Persia), urmași ai unei culturi zoroastriene, care nu s-a lăsat supusă de năvălitorii arabi, propagatori ai islamului agresiv. Cine știe poate că această stranie identitate etnică l-a făcut să se apropie de evreii care împărtășeau unele trăsături ale credinței propovăduite de Zoroastru, cum ar fi de exemplu rigoarea separației dintre pur și impur (cașrut) Sigur există și explicații mai prozaice.

Tatăl lui,un violonist din Bombay, a studiat la Viena  și a cunoscut numeroase personalități proeminente ale vieții muzicale din Europa și America. Perlman, Zuckerman, Barenboim – mari muzicieni evrei –  au contribuit la educația artistică și la promovarea  tânărului și talentatului dirijor.

Orchestra Filarmonică a Palestinei, înfiinţară în 1936

În 1948, după proclamarea Statului Israel, orchestra simfonică din Palestina  a căpătat numele de Orchestra Filarmonică a Israelului (IPO),  devenind una din primele și cele mai apreciate instituții de artă ale noului stat evreu și una din marile orchestre filarmonice ale lumii. Primii ei instrumentiști s-au refugiat în Palestina – în ciuda opreliștilor puse de autoritățile britanice – să-și apere viețile de furia dezlănțuită de nebunia nazistă ”orchestrată” de Hitler. Erau formați la marile școli muzicale ale ”defunctului” Imperiu Austro-Ungar.  După căderea ”imperiului” sovietic, un alt val de refugiați a îmbogățit fondul de mari talente al orchestrei Israelului, provenind din școala muzicală rusă. Prin urmare IPO oglindea, într-un mod remarcabil,  istoria și demografia recentă a Statului Israel. Pentru ca imaginea să fie completă – spunea Zubin Mehta într-un interviu recent – mai lipseau muzicanți arabi palestinieni. El nu a făcut doar constatări – cum se întâmplă ades în lumea contemporană, în care folosindu-se de neîngrădita libertate a expresiei, prea mulți vorbesc și prea puțini fac – ci a și înființat un Conservator pentru tinerii palestinieni talentați (la Nazareth) și speră ca într-un viitor nu prea îndepărtat să integreze în IPO muzicienii palestinieni care, consideră Mehta, încă lipsesc.

Zubin Mehta

Acest ”viitor” este extrem de aproape, de vreme ce Zubin Mehta se va retrage de la pupitrul dirijoral al celebrei și iubitei orchestre israeliene, la împlinirea celor 50 de ani de activitate ca Director Muzical (din 1968). Adeseori a subliniat ”maestrul” că în patria lui de origine în frământatul Kașmir a trăit experiențe similare de intoleranță și excluziune între oameni de culturi diferite, căci ce altceva stă la originea confruntărilor  etnice în lumea de azi, decât diferențele de istorie și  educație deci diferențele de cultură?!   Acceptarea și promovarea armoniei sau măcar a concordiei culturale – crede Zubin Mehta – este cheia spre înțelegere și conviețuire pașnică. Sună frumos… ca o muzică ” divină”!

Un General cu trei…”cercuri”

În timpul primei mele vizite în Israel, am străbătut fascinat Țara la care am visat atâta în anii tinereții mele. Mi se părea că am nimerit într-o țară de basm căci mi se părea de necrezut ceea ce mi-a fost dat să văd pentru prima oară în orașele israeliene și în peisajul rural inedit, în kibuțuri și moşavuri. Eram în anul 1990 Eu veneam din România ”fostă socialistă” încă sărăcită și debusolată, după 44 de ani de eșecuri comuniste, așa că entuziasmul meu era de înțeles. Eram fericit căci fiul meu Roby urma să facă ”alia” în luna următoare. Totul mi se părea promițător, o atmosferă de bunăstare, libertate și siguranță. Nici urmă de amenințări sau pericole. Se circula practic fără restricții inclusiv în ”așa zisele” teritorii ocupate. Oamenii cu care ne-am întâlnit  evrei, dar și arabi păreau mulțumiți, fericiți și binevoitori. Am urcat pe muntele Templului, am vizitat Moscheea Omar, ne-am oprit la ”Kever Rahel” în drum spre Biserica Nativității la Bethlehem peste tot aceeași aparentă liniște și pace. Știam din presă că de trei ani (din1987) a izbucnit ”intifada”, dar ni se părea ceva complet lipsit de semnificație și importanță. Doar după ce am participat la o întâlnire organizată de ministerul afacerilor externe israelian pentru delegația noastră (prima delegație din România de după ”revoluția” din 1989) am început să înțelegem câte ceva din problemele Statului Israel. Un domn impecabil și cunoscător profund a situației,  , general al ”Țahal” (armata de apărare a Israel) a fost ”mentorul” nostru. Eram mai mulți participanți la această întâlnire și ascultam cu o curiozitate firească, expunerea generalului cu privire la amenințările curente și cele previzibile în viitor cărora statul Israel trebuia să le facă față. În acel an Israelul avea o populație de 4,8 milioane de locuitori, din care 900 de mii arabi. Generalul ne-a vorbit despre trei ”cercuri” de potențiale amenințări pe termen mediu și lung pentru securitatea țării.

Primul ”cerc” era cel al țărilor arabe din jur care au purtat deja războaie împotriva Israelului, cele mai importante fiind cel din 1967 (de șase zile – a șaptea fiind ziua de odihnă dedicată evaluării ”operei” împlinite) și apoi cel din 1973 (de Yom Kipur, care era la un pas de a fi fost cel al ”ispășirii”)  Deși  net superioare – demografic – statele arabe vecine nu constituiau o amenințare existențială pentru Israel, cel puțin nu în următorii 50 de ani, ne asigura în 1990,  un general competent. În afară de forța militară tactică și strategică, a armatei care a uimit întreaga lume și a umplut de mândrie piepturile evreilor din diaspora, ceea ce ținea la respect lumea arabă, era ”umbra” Dimonei, misterioasa centrală nucleară, pusă în funcțiune în 1961 cu sprijin francez, dar cu  contribuția majoră a savanților și specialiștilor evrei. Israelul devenise a patra putere nucleară a lumii, dar a avut tot timpul decența politică de a nu face uz și nicidecum abuz de această importantă forță distructivă pe care toți prietenii, dar mai ales inamicii aveau convingerea că o avea. Mai mult, deținea monopolul nuclear în Orientul Mijlociu, având grijă ca să nu tolereze eventuala proliferare a armei nucleare în zonă. Câteva intervenții exacte, curajoase și la timp – în Irak și în Siria – au prevenit orice ”aventură” nucleară în zonă. Astăzi situația este radical diferită ca urmare a provocării iraniene ale cărei consecințe reale sunt pentru moment imprevizibile. Paradoxal ”marile puteri” din Orientul mijlociu, Arabia Saudită, Egiptul și Turcia nu erau atât de preocupate de ”presupusul” monopol nuclear israelit, pe cât de agitate sunt de creșterea certă a potențialului nuclear iranian.

Generalul Yossi Peled

Al doilea ”cerc”  era cel al ”problemei palestiniene” o amenințare complicată și cu soluții greu de anticipat în 1990. Pe atunci figura centrală, reprezentativă, a ”problemei” era Yasser Arafat. Pentru noi, cei din România abia ieșită din strânsoarea comunistă, era o personalitate ”familiară” fiind adesea prezent pe ecranul unicei televiziuni de stat. Era în relații apropiate cu Ceaușescu și se șoptea prin Radio Şanț (poate chiar de inspirație ”securistă”) că pentru bunele oficii intre israelieni și palestinieni care să conducă la pace în Orientul Mijlociu, dictatorul româna, ar ținti la Premiul Nobel pentru Pace. Până la urmă Yasser Arafat chiar a obținut premiul mult râvnit, dar  într-o altă ”echipă” și fără Ceaușescu. ”Problema palestiniană” mocnea de pe vremea Declarației Balfour, dar a devenit evidentă și agresivă din perioada anilor 1936-1939 când au fost dezlănțuite atacuri furibunde ale arabilor împotriva așezărilor și orașelor evreiești întemeiate in conformitate cu prevederile Mandatului încredințat Marii Britanii de către Liga Națiunilor. După cel de al Doilea Război Mondial, o soluționare pașnică a ”problemei” se întrevedea (în ceață:), dar Hotărârea de partajare a Palestinei adoptată de ONU in noiembrie 1947 care putea oferi această soluție (pe care astăzi încearcă s-o reinventeze noii ”apostoli ai păcii”:)  a fost refuzată de ”lumea” arabă. A urmat un război civil apoi un război orchestrat de aceeași ”lume arabă” împotriva abia născutului Stat Israel care și-a proclamat independența conform cu hotărârea ONU menționată. Ambele războaie soldate cu victorie israeliană și cu 750.000 de refugiați arabi palestinieni, pe care ”lumea arabă” care a generat acest dezastru a refuzat să-i accepte. De altfel această lipsă totală a solidarității în ”lumea arabă” se manifestă și astăzi cu acerași nepăsare față de refugiații din Siria sau Libia care-și caută izbăvire în Europa creștină și  atât de mult hulită.  Problema palestiniană a fost ridicată la rang de politică majoră. prin ambiția a doi militanți, unul, Ahmed Șukeiri, născut la Tebnini (Liban) celălalt, Yasser Arafat, născut la Cairo (Egipt) amândoi participând ca membri ai ”Frăției Musulmane” la războiul împotriva Israelului în 1948.

După toate războaiele urmează de regulă încheierea unui tratat de pace în care tot de regulă învingătorul își impune condițiile. După Războiul de Independență, câștigat de Israe, s-a încheiat doar un acord de armistițiu mijlocit de ONU și un Tratat (la Lausanne) prin care s-a convenit o graniță provizorie între părțile beligerante. Un tratat de pace ar fi însemnat o recunoaștere de jure a Statului Israel, ceea ce a fost și încă este, de fapt, refuzat de cea mai mare parte a lumii arabe, în ciuda faptului că Israel este un stat membru al ONU și că a semnat tratate de pace cu două țări arabe importante Egiptul și Iordania. ”Entitatea Palestiniană” (ca să parafrazăm denumirea similară folosită de adversarii statului evreu) nu a avut nici măcar o încercare de reprezentare politică, până în anul 1964, când conducerea Ligii Arabe l-a numit pe Șukeiri președinte al OEP (Organizația pentru Eliberarea Palestinei). Succesorul lui în această funcție a devenit, în 1969, fostul camarad de arme Yasser Arafat. Scopul declarat al OEP a fost ”recucerirea” Palestinei prin desființarea statului Israel și reîntoarcerea tuturor refugiaților. Mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop, nu au fost din cele mai selecte, mai curând cele la îndemână  De la acțiuni teroriste, până la conjurații politice au fost încercate cele mai variate metode. Împotriva atacurilor teroriste Israel a construit ziduri și garduri de protecție  Una din armele temute cu care a manevrat OEP a fost ”intifada” un fel de răscoală populară in care femei și copii  palestinieni ”înfruntau” soldați israelieni înarmați până în dinți. Prima intifada a început  în fâșia Gaza în Decembrie 1987 .și a durat cu diferite intensități până  în anul 1993 când s-au semnat acordurile de la Oslo.  Deși nu s-a realizat mult așteptata concordie între Israel și palestinieni totuși acordul  a  fost o  importantă piatră de hotar în lungul drum spre soluționarea ”problemei”. Putem doar să ne imaginăm cum ar fi evoluat relațiile cu ”entitatea” palestiniană”, dacă un extremist evreu nu l-ar fi ucis mișelește pe Ițhac Rabin. Cu profund regret, cred că desfășurările  evenimentelor, în linii mari ar fi avut acelaşi parcurs. Pentru că ambele părți din acest conflict înfruntă aceeași temeri. Grija pentru apărarea existenței propriei națiuni și lipsa de încredere în onestitatea celuilalt.  Totuși marele ”salt” determinat de acordurile de la Oslo a fost recunoașterea reciprocă. Abia acum cele două părți ale conflictului puteau să se înfrunte cu argumente sau recurgând la orice fel de acțiuni – mai mult sau mai puțin – compatibile cu regulile relațiilor politice. Înseamnă aceasta soluționarea conflictului sau dacă vreți a contenciosului israelo-palestinian? Evident nu. Este doar o confirmare a previziunii spusă nouă de generalul Peled acum 27 de ani. Anume că Israel este capabil să facă față pe termen lung amenințării celui de al ”doilea cerc”

Al treilea ”cerc”, formulat mai scurt și direct, se referea la problema arabilor din Israel. Din punctul de vedere al unui general, obișnuit cu perspectiva confruntărilor militare, aceasta era apreciată drept cea mai gravă amenințare pentru care el nu întrevedea mijloace de protecție. I se părea un fel de ”coloana a 5-a” periculoasă și insidioasă .”Dușmanul” din interior care, potrivit regulilor într-un stat democratic, are drepturi egale și nu poate fi discriminat, chiar dacă ”trăiește” împotriva majorității. Relația între stat și propriii cetățeni este complicată, de cele mai multe ori ”schizofrenică”. Un jurnalist arab a definit-o cinic ”Statul meu este în război cu națiunea mea”. Confuziile încep de la ”identitate” Arabi israelieni sau israelieni arabi ? Sau poate chiar israelieni palestinieni sau alte combinații posibile?

Femei arabe în ierusalimul de Est

Ei înșiși sunt ”de mai multe feluri”! Unii (cei mai mulți) sunt cetățeni ai Statului Israel, dar o bună parte (mai cu seamă cei din Ierusalimul de Est) au refuzat să accepte cetățenia – care ar fi echivalat cu recunoașterea statului evreu – preferând statutul de rezident care le oferea cele mai multe drepturi (drept la muncă, la servicii sociale și facilități municipale) cu cele mai puține obligații. Mai sunt multe alte fragmentări ale populației arabe din Israel. Deși cei mai mulți sunt musulmani suniți, cei circa 8%  creștini, constituie segmentul cel mai educat și prosper al acestei populații la care se mai adaugă druzii și beduinii cu propriile lor afinități religioase și etnice. Cei peste 1,6 milioane de israelieni arabi reprezintă 20% din populația Israelului și chiar dacă nu sunt considerați astfel în fața legii, mulți dintre ei se simt cetățeni de rangul doi. Statul deși nu are o Constituție, este un real stat de drept și acordă tuturor minorităților, de orice fel, tratament egal și. drepturi cetățenești depline.

Druzi

Peste 80% din arabii musulmani și, bineînțeles, aproape toți arabii creștini, druzii și beduinii, preferă să trăiască în Israel și refuză perspectiva de a deveni supuşi ai unui eventual stat palestinian. Un asemenea exercițiu a fost realizat ipotetic. Avigdor Lieberman, fostul ministru de externe și actual ministru al apărării, în Guvernul Israelian, un politician de dreapta fără echivoc, a lansat ideea unui schimb de teritorii și respectiv populații. Astfel a propus ca în schimbul ”coloniilor” evreiești din ”teritorii”. să fie cedate   Autorității Palestiniene, în echivalent, zone și localități  din Israel cu populație exclusiv arabă. Bineînțeles că oponenții cei mai vehemenți ai acestui plan au fost arabii care ar fi trebuit să fie strămutați din Israel. Se dau interpretări diferite acestei atitudini ”pro-israeliene” a arabilor israelieni, de la simplul argument al condițiilor de viață superioare din Israel, până la ”încăpățânarea” de a ”rezista”. Indiferent de motivație, majoritatea arabilor, inclusiv cei cu atitudine pozitivă care acceptă realitatea și suveranitatea Statului Israel, refuză definirea lui ca Stat Evreiesc. Asta desigur atrage după sine tot felul de atitudini care probabil că în majoritatea statelor democratice nu ar fi tolerate cu atâta înțelegere. De exemplu refuzul de a respecta simbolurile statului: stema, drapelul și imnul. Într-un  stat în care, din motive lesne de înțeles, serviciul militar este obligatoriu atât  pentru bărbați,  cât și pentru femei, cetățenii de etnie arabă sunt absolviți de această obligație, deloc ușoară.

Familie de beduini

Semnul încurajator este că sute de voluntari arabi, mai ales druzi și beduini, au ales să se înroleze totuși în armata de apărare a Israelului. Semnul încurajator este că participarea israelienilor arabi în viața politică a  țării este activă și echilibrată, în Knesset fiind aleși 17 deputați arabi din care unii pe listele unor partide sioniste. Semnul încurajator este că în multe localități cu majoritatea locuitorilor arabi se îmbunătățește calitatea vieții și că, potrivit unui sondaj recent, peste 70% din arabii intervievați au confirmat că au relații foarte bune cu colegii evrei de la locurile de muncă și cu vecinii evrei din cartierele în care locuiesc.

Și putem spera că în curând dorința lui Zubin Mehta de a avea muzicieni arabi în Orchestra Filarmonica a Israelului se va împlini.  Primul pas deja fost făcut. La concertele filarmonicii israeliene aplaudă împreună evrei și arabi cu plăcere și entuziasm.

Tiberiu Roth, 8 Iunie 2017