Există și recunoștință față de medic

Pentru numărul jubiliar al revistei Baabel nu prea aveam un subiect corespunzător și inițial m-am gândit că nefiind de la început printre colaboratori, poate nici nu ar fi cazul să scriu ceva. Dar iată că s-a ivit o ocazie total neașteptată care merită să fie cunoscută, pentru că nu e frecventă și mai ales pentru că mi-a adus o mare bucurie. Cred deci că e un subiect pentru un număr jubiliar.

În cariera mea îndelungată am întâlnit tot felul de comportamente ale aparținătorilor, părinți, bunici, alte rude, chiar și ale vecinilor, față de medici. De la nemulțumiri, acum din ce în ce mai frecvente, referitoare la un comportament neadecvat al personalului medical și greșeli grave, multe făcute publice, până la mulțumiri sincere și tot felul de încercări de îndulcire prin mici sau mai mari atenții materiale, bineînțeles buchete scumpe de flori, cafeaua și țigările Kent din epocă, pește și miel mai ales de Paști, chiar și navete cu Pepsi, benzină când aceasta era raționalizată, etc. Dar mai totdeauna acest mod de a-și arăta recunoștința față de medic era și este limitat la perioada de internare, la momentul externării, sau la un eventual control după o perioadă stabilită. Sigur că fiecare dintre noi reacționează în felul lui la aceste „atenții” și în special la felul în care sunt oferite.

Nu pot uita că prin 1956 am găsit acasă un borcănel cu icre și trei sticle de vin aduse în absența mea de tatăl unei fetițe. Eu încă nu necunoșteam icrele negre și am fost foarte necăjită că icrele nu mi s-au legat. Tatăl copilului era președintele unei gospodării colective de lângă Constanța și a vrut să-mi mulțumească în felul lui pentru o reușită reală. Poate că și eu aș fi făcut la fel.

Foaie de observație întocmită de dr. Mirjam Bercovici

Da, există minuni, și una dintre aceste minuni medicale mi s-a întâmplat de curând. Folosesc internetul din 2002 și în ultimii ani, primul meu gest matinal, după treburile uzuale casnice, este citirea mailurilor. Adesea am chiar multe și asta îmi dă impresia că mai sunt în legătură cu lumea.

Acum câteva luni am primit un mail neobișnuit de la o persoană necunoscută ca nume, dar care mă cunoștea ca medic. L-am tratat în urmă cu 40 de ani, în 1977, și ca dovadă mi-a trimis fotografia carnetului de ieșire din spital. Vă puteți imagina emoția mea. M-am întâlnit cu mine însămi, cea din urmă cu 40 de ani, cu scrisul și iscălitura mea, cu recomandările făcute de mine!! Fostul meu pacient mi-a trimis și fotografia lui și a familiei sale. El este astăzi o persoană publică importantă într-un oraș din provincie și fără aprobarea lui nu pot să-i dezvălui numele și fotografia. De aceea m-am mulțumit cu bucuria mea și i-am răspuns cu multă satisfacție pentru un gest atât de rar întâlnit în meseria mea.

Dar spre marea mea bucurie, acum douuă săptămâni, fostul meu pacient m-a sunat chiar din București și mi-a spus că ar dori să mă viziteze împreună cu fiul său, pentru ca și acesta să mă cunoască. Nici nu pot descrie ce am simțit când, peste două ore, a intrat în casă un bărbat înalt, nu foarte tânăr, cu mult păr alb, împreună cu un băiat de 15 ani, tatăl și fiul, fostul meu pacient care și-a adus fiul ca să cunoască pe doctor Bercovici care l-a tratat când el avea 8 ani. A stat internat câteva săptămâni la secția de pediatrie a spitalului Fundeni și după spusele lui m-a ținut minte, mi-ar fi putut recunoaște oricând și vocea. Bineînțeles că mi-a adus flori și dulciuri, dar nimic nu a echivalat bucuria acestei întâlniri. Păstrând proporțiile, parcă eram un creator de artă, pictor sau cam așa ceva, care-și întâlnește opera. Dar eu nu l-am creat, poate am ajutat numai natura ca să-l vindece.

Am mai întâlnit în cariera mea un caz aproape similar. Interesant că era vorba de un adolescent cu același diagnostic. El locuiește acum la Viena și este restaurator de tablouri la un muzeu. După mulți ani în care n-am mai știut nimic despre el, mi-a trimis o scrisoare frumoasă de mulțumire și un mic tablou cu flori, pictat de el, în locul florilor naturale pe care nu mi le putea da direct. Mi-am amintit de el pentru că a stat mai multă vreme internat și a revenit și la control.

Mai cunosc un caz fericit în care am putut infirma suspiciunea unei boli maligne și de atunci am rămas sfătuitorul medical al întregii familii. Azi fetița este arhitectă și mama s-a pensionat.

Da. există și recunoștință față de medicul tău care te-a tratat și se poate chiar să nu-l uiți după mulți ani, în timp ce medicul, din mulțimea de pacienți pe care i-a văzut, nu te mai ține minte. Eu nu mi-am amintit deloc de pacientul care a venit cu fiul lui, mi-am recunoscut numai scrisul din carnetul de ieșire din spital.

Dar bucuria mea vreau s-o împărtășesc cu baabelienii în numărul omagial.

Mirjam Bercovici

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

3 Comments

  • Nicole Sima commented on July 28, 2017 Reply

    Doresc revistei Baabel viață lungă şi cititori din ce in ce mai multi. M-am bucurat când am văzut că politețea şi recunoştinta există încă în ziua de azi. LA MULȚI ANI!

  • Daniela Stefanescu commented on July 28, 2017 Reply

    De aniversarea a cinci ani de existenta, La multi ani prosperi revistei Baabel, cu articole la fel de incitante in continuare ca si pana acum!
    Ii multumesc lui Mirjam ca a contribuit cu texte atat de interesante, fiecare in sine a fost deosebit, asa cum este si acesta despre niste cazuri – din pacate tot mai rare – de recunostinta a pacientului fata de medicul care l-a ajutat, vindecat sau chiar salvat!

  • Andrea Ghiţă commented on July 27, 2017 Reply

    Ca fiecare articol al Doamnei doctor Mirjam Bercovici, și acesta este plin de tâlc și, într-adevăr potrivit pentru aniversarea Baabel. Ce bine ar fi ca și Baabel să dureze decenii și lumea de acum să-și mai amintească și atunci de anii 2012, 13, 14, 15, 16, 17…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *