Mona îmi spusese că ea pune un băț în prelungirea celuilalt și le prinde strâns cu scotch. Îmi și arătase, de altfel, atunci când stătusem împreună toată după-masa și citisem cu ochi cât cepele și mare încântare Til Buhoglindă.

Problema era că rola mea de scotch zăcuse multă vreme la tata în torpedo și, coaptă bine de soarele din Bărăgan, nu mai lipea aproape deloc.

Aprinsul aragazului cu două bețe de chibrit înnădite era cea mai mare spaimă. Și cel mai nebunesc act de curaj.

Eram deja în clasa a patra și fusese nevoie de luni întregi de plânsete și rugăminți înflăcărate ca să mi se permită să vin singură acasă de la școală. Cu respectarea unui protocol foarte clar, de la care nu aveam voie să mă abat.

La sfârșitul orelor mă duc direct acasă, fără să mă lălăi prin cartier și fără povești cu Mona. Când ajung acasă încui ușa, mă spăl de mâini, după care dau telefon la mama, la tata și la bunica să-i asigur că am ajuns cu bine.

Apoi urmează marea provocare: aprinsul aragazului. Înnădesc două bețe de chibrit și cu grijă le aprind. Mă chinui mult, bețele nu stau, alunecă în lături, rola de scotch e prea groasă, o tot scap. Transpir. Țopăi. Mă înroșesc. Mă conving că nici nu mi-e foame.

Oricât aș încerca, îmi iese un fel de mosor grotesc și strâmb cu mult scotch gălbui la mijloc. Ca un bolnav pansat de un începător nepăsător. Pe care-l tot strâng între degete să stea lipit. Și nu stă.

Am muncit degeaba. Tot aproape de măciulie trebuie să țin primul băț pentru că altfel mi se îndoaie și nu ia foc. Mă controlez să nu-l scap din mână de spaimă atunci când se aprinde. O dată am provocat o gaură mică și rotundă în mocheta vișinie cu dungi, pe care o mărturisesc public abia azi.

Sunt epuizată dar trebuie să mă arăt vitează pentru că urmează încă o serie de telefoane. De data asta, sună ei. Ai mâncat? Ai oprit gazul? Fă-ți lecțiile! Nu deschide ușa la nimeni!

Mirosul de fosfor și sfârâitul bățului aprins mă fac să-mi amintesc.

Suntem în cimitir, e soare, început de toamnă, am venit cu lumânări la mormântul bunicului. Pentru că ține morțiș să aprindă el fitilul, mă așez pe bancă și-l privesc. Are aproape 11 ani și cred că e prima dată când umblă cu chibrituri. Nu pentru că i-aș fi interzis, ci pentru că n-a fost nevoie. Și-a câștigat independența mai repede decât mine, vine deja de mult singur acasă, dar aragazul electric pornește la o apăsare de buton.

Îl văd că se chinuie, n-a descoperit că trebuie să întoarcă bățul cu capul în jos și flacăra i se tot stinge. Îmi înfrânez pornirile de mamă elicopter, tac și-l privesc. Transpiră. Scoate limba. Se înroșește. Bate nerăbdător din picior. Dar nu mă cheamă-n ajutor. Deși eu sunt un arc întins și-aș tot sări de pe bancă să-l sfătuiesc, să-l îndrum, să-l cicălesc.

În schimb, mă pomenesc că încep să-i spun despre Til Buhoglindă. Cel care cel mai tare mi-a încântat copilăria. Care m-a învățat că dacă vrei să pricepi bine de tot un lucru trebuie să-l privești nu doar stând în picioare, ci și cu capul în jos. De la care știu că de multe ori umorul merge mână în mână cu cutezanța. Și ambele se aseamănă adesea cu mersul pe sârmă.

Til Buhoglindă. Atât de mult și de des l-am citit încât era ferfenițit de tot, lipit la toate încheieturile cu scotchul meu cel gălbui și fără de lipici.

Pe care îl caut instinctiv de câte ori intru într-o librărie. Pentru că, în mod inexplicabil și în ciuda iubirii arzătoare pe care i-o purtam și încă i-o mai port, l-am pierdut și nu-i mai dau de urmă.

În vreme ce ne uităm la lumânările care ard liniștite în după-masa asta lipsită de vânt ne imaginăm cum ar fi să traversăm orașul, munții, lumea, făcând acrobații pe-o sârmă invizibilă. Și râzând.

Doina Gecse-Borgovan

Jurnalist Radio România