A pleca sau a rămâne?

Multă lume mă întreabă cum de n-am emigrat? Şi uneori mă întreb şi eu…În cele ce urmează încerc să caut un răspuns. E puţin probabil să-l găsesc. Voi încerca, totuşi.

Unchiul meu, Manó (Mendi) Marcovici, era un om chipeș, oacheș și mereu cu zâmbetul pe buze deși o mână îi fusese amputată de la încheietură…Îi degerase în timpul războiului, în lagăr. Nu-mi pot aminti dacă era stânga sau dreapta, pentru că  acest handicap nu se observa, grație eleganței cu care-și purta hainele și veșnica geantă de voiaj, pe umeri. Locuia la Sighetu Marmației și venea, din când în când, pe la noi – fiind singurul verişor al mamei (din partea mamei sale) – care supraviețuise lagărelor naziste. Şi fuseseră vreo douăzeci de verişori primari…

Manó venea încărcat cu bunătăți: mere, alune, castane (după sezon), nelipsita sticlă cu pălincă de Maramureș și, mai ales, cu traista plină de bancuri. Era un izvor nesecat de bancuri și de anecdote savuroase, potrivite în orice împrejurare. Unul dintre bancurile lui, al cărui tâlc nu l-am descifrat multă vreme, suna astfel:

„Un individ se plimba prin talcioc,  şoptindu-le trecătorilor «Vând bilete de avion în America!». Unul dintre ei îl întrebă: «Cât costă un bilet dus-întors?», la care vânzătorul îi răspunse: «Cu tâmpiţii nu am ce discuta!»”.

Aveam să-mi amintesc de acest banc, peste ani, când tot mai mulţi oameni din preajma noastră îşi depuneau actele pentru plecarea definitivă. Nimeni nu povestea despre asta deschis. Mai întâi era un zvon care se confirma, după ceva vreme, cu sancţiunile aplicate petenţilor: întâi şi întâi excluderea pilduitoare din PCR, apoi îndepărtarea din funcţia ocupată dacă era de conducere, de răspundere sau didactică. Nu ţin minte ca cineva să fi rămas fără loc de muncă, dar transferul era pe un post inferior. Persoanele cu pricina erau stigmatizate, îndeobște, mai mult de „ochii lumii” decât din convingerea că ar fi „dezertori” sau „duşmanii poporului” însă erau traşi pe tuşă, împinşi la periferie unde aşteptau – uneori ani de zile – ca  să „li se dea drumul”. Cei mai mulţi începeau să-şi vândă lucrurile din casă, pentru a-şi întregi veniturile, dar şi pentru a se pregăti de plecare, întrucât nu le era permis să ia cu ei decât anumite lucruri şi sub un barem de greutate.

Părinţii mei nu şi-au propus niciodată să plece. Parcursul vieţii lor – şi al câtorva prieteni foarte apropiaţi – s-a conturat imediat după război. Cred că şi povestea reîntoarcerii lor este emblematică. Revenirea de la Buchenwald e povestită de tata în interviul acordat lui Daniel Lőwy (în culegerea de memorii Sárga csillag, Kolozsváron, Cluj, Ed. Koinónia, 2017). Iată traducerea fragmentului respectiv:

Plecarea către casă a fost organizată de Miklós Weisz. Grupul nostru era alcătuit din circa 15-24 de tineri, printre care se aflau: Márton Berla, de meserie lăcătuş, […]  trei medici: Károly Raucher cu soţia, Lincsi, şi Petre Mureşan. Restul erau tineri: Vasile Nuszbaum, viitor economist și bibliotecar,  Vasile Székely, fratele meu, viitor inginer de căi ferate,  Nicolae Kallós, viitor profesor universitar, sociolog și filosof, iar mai târziu, ani de zile, președinte al Comunității Evreilor Cluj.

Plecarea noastră era îngreunată de faptul că americanii  încercau să-i convingă pe tineri să nu se întoarcă în Transilvania, că le va fi mult mai bine dacă pleacă în Belgia și de acolo, mai departe, în ce țară vor dori. Cu unul dintre aceste grupuri a plecat și Elie Wiesel, originar din Maramureș. Câțiva dintre tineri au acceptat oferta, dar majoritatea au decis să se întoarcă acasă. În acest scop am organizat o demonstrație cu pancarte, în fața comandamentului militar american. (Una dintre pancarte am adus-o cu mine acasă și am trimis-o la Muzeul de Istorie a Evreilor din București, împreună cu alte documente de la Buchenwald. Se pare că li s-a pierdut urma. Lya Benjamin, cercetătoare la acest muzeu, le-a căutat, însă fără succes).

Calea ferată Buchenwald-Dresda era distrusă de bombardamente. Pe noi, cei care doream să mergem acasă, spre Est, ne-au îmbarcat în camioane și ne-au dus în Zona Sovietică unde ne-au lăsat în mijlocul câmpului.

Ne puteam continua drumul spre Est numai cu un permis eliberat de comandamentul militar sovietic. Trebuia să ne prezentăm și să spunem că provenim de pe teritoriul sovietic, dar numai unul singur dintre noi, Juda Vogel, o rupea pe rusește. Noi, ceilalți, trebuia să tăcem mâlc, ca să nu ne dăm de gol. Am primit permisele și am pornit către Dresda. Acest drum l-am făcut pe jos, uneori cu căruța, iar de la Riesa – ajutați de primarul localității – am reușit să urcăm pe puntea unei îmbarcațiuni ticsite de călători, care circula pe Elba”.

Şi-au continuat drumul în trenuri supraaglomerate, uneori cățărați pe acoperișul vagonului, prin Bratislava, Budapesta și Oradea. Ajunși la Cluj și-au găsit locuințele golite de bunuri și ocupate de alții…

Povestea revenirii Mamei, din Orfelinatul de Fete Israelite „Baron Hirsch”, din Budapesta – unde a fost salvată prin grija Crucii Roşii şi a lui Raoul Wallenberg – este relatată în cartea ei Szurika, Éva lánya, Cluj, Editura Mega, 2006 (versiunea română Surica, fiica Evei, Editura Hasefer, Bucureşti, 2008]. Fragmentul respectiv se găseşte şi într-un articol postat la adresa https://acum.tv/articol/9731/

După cum se vede părinţii mei nu şi-au căutat norocul în Occident, ci au revenit acasă, în Transilvania, unde nu mai aveau pe nimeni şi nimic…

Tinerii supraviețuitori, ai căror părinți pieriseră în lagărele de exterminare, erau mânați de entuziasmul nestăvilit de a construi o societate nouă, bazată pe egalitatea în drepturi, în care să poată învăța și să se realizeze, mai ales spiritual. Câţiva dintre ei, printre care şi tata, fuseseră sionişti înainte de război, dar apoi o cârmiseră spre stânga, transferând avântul şi transplantându-și năzuinţele în noua orânduire pe care o construiau. Cu toții au studiat cu râvnă – unii în țară, alții în URSS – și au ajuns specialiști remarcabili, respectați în domeniile lor.

Poate din acest motiv nici la noi în casă și nici în cercul prietenilor apropiați ai părinților mei nimeni nu avea intenția de a pleca din țară, definitiv. Cel puțin nu în anii copilăriei și adolescenței mele, cei în care m-am format şi mi s-a insuflat încrederea în idealurile părinţilor. Am fost educată să lucrez temeinic şi cu ambiţie, să fiu cinstită, modestă şi corectă, să mă străduiesc să-mi ating obiectivele. Să devin utilă societăţii viitoare care avea să fie – fără nici o îndoială – mult mai bună şi mai dreaptă. Nu am primit niciun fel de altă hrană spirituală (tradiţională sau religioasă).

Pot spune că parcursul familiei noastre a fost ascendent şi – din fericire – lipsit de necazuri majore. Nu am fost săraci, dar nici bogaţi. Locuiam la bloc, la început în comun, apoi într-un apartament separat. Tata şi mama munceau mult, dar se şi bucurau de apreciere. Amândoi erau cadre didactice universitare şi, la un moment dat, şefi de catedră. Nu au făcut compromisuri, dar nici nu au suferit persecuţii. Eu am intrat din prima (şi prima) la liceu, am urmat clasa specială de fizică, apoi am fost admisă – cu medie mare – la Facultatea de Fizică. După absolvire am rămas la Cluj, lucrând în informatică. Pe soţul meu l-am cunoscut în anul I de facultate (dragoste la prima vedere), ne-am căsătorit în anul II, în anul III ni s-a născut băiatul (cel mai minunat copil din lume). Soţul meu a fost repartizat tot la Cluj, profesor la un liceu. Ne-am cumpărat un apartament în rate şi dădeam ore particulare. Nu ne mergea rău deloc. Ne plăcea amândurora munca pe care o făceam. Primii ani, cei de la Centrul Teritorial de Calcul, au fost cei mai frumoşi ani ai mei, într-un colectiv de oameni tineri, inteligenţi şi cu simţul umorului, cu un director absolut deosebit care a ştiut să menţină în instituţie o atmosferă liberă şi elevată. Mergeam în concedii la mare şi la munte. Ne duceam la concerte simfonice, la operă şi la teatru, ne întâlneam cu prietenii.

Retrospectiv mi se pare că eram o naivă egoistă care nu realiza în ce spaţiu orwelian trăia, dar atunci nu prea aveam termen de comparaţie şi, mai ales, nici nu-l căutam…În anii 1970 viaţa era de-a dreptul plăcută. Se găseau cărţi bune, se puteau viziona filme bune, erau spectacole de teatru şi concerte bune, se găseau alimente din belşug şi puteai călători chiar şi în Vest dacă te duceai în audienţă la şeful secţiei Paşapoarte. Nu ne-am dus niciodată. După trei ani de stagiu am dat concurs şi am devenit asistent universitar, la Politehnică.

Treptat, situaţia s-a înrăutăţit. Au început restricţiile la produsele alimentare, s-a instalat frigul şi au apărut întreruperile, tot mai dese, de energie electrică. Se formau cozi în zori de zi şi tot mai mulţi prieteni şi cunoştinţe de vârsta noastră îşi depuneau actele pentru plecarea definitivă. Penuria ne-a orientat către Comunitatea Evreiască unde puteam cumpăra carne (caşer) stând la un rând ceva mai rezonabil. Mergeam, din când în când, la sinagogă, la marile sărbători evreieşti unde întâlneam prieteni şi cunoştinţe care îşi depuseseră actele. Primiseră „formularele mici”, aşteptau „formularele mari”. Eram întrebată dacă nu plecăm şi noi, eram îndemnată să plec cât de curând, până mai sunt tânără. Eu nu-mi pusesem această întrebare. Pur şi simplu nici părinţii şi nici soţul meu nu dăduseră vreun semn că şi-ar dori aşa ceva, iar eu mă simţeam bine aşa cum eram. În ciuda greutăţilor pe care le credeam vremelnice şi pe care le puteam evita. Nu deschideam televizorul ca să fiu scutită de osanale, cumpăram cărţi bune pe sub mână, dădeam ore particulare contra alimente. Orbecăiam seara pe străduţa care ducea la filarmonică şi ascultam, dârdâind, concerte minunate, cântate de instrumentişti  înfriguraţi. Oi fi fost masochistă?! Nu. Pur şi simplu  aici, la Cluj, mă simţeam cel mai bine.  Îmi plăcea munca de la catedră, mă înţelegeam bine cu studenţii, soţul meu intrase în cercetare, era  mulţumit de munca sa, care-i punea la încercare fantezia şi simţul tehnic. Nu mă gândeam la ceasurile irosite stând la rând la Alimetara sau aşteptând, în staţie, autobuzele fantomatice. Aveam impresia că timpul meu e nelimitat… Şi, mai ales, eram ocrotită. Practic, de la incubatorul care-mi salvase viaţa – prematură, cântărind puţin peste 1 kg. – şi  până la vârsta maturităţii, am trăit într-o găoace de căldură şi de iubire. Am fost apreciată, sprijinită, de oamenii cei mai dragi. În fiecare dimineaţă ne beam cafeaua (obţinerea cafelei naturale era o aventură, dar merita) în doi, cu soţul meu, punând ziua la cale. Cafeaua de după amiaza o beam la părinţii mei. Mama şi cu mine ne aşezam la măsuţa din camera de lucru a tatei, iar el ne aducea tava cu cafeluţele aburinde.

Familia noastră era o oază. Fiul meu era elev la şcoala de muzică, o altă insulă unde nu pătrunsese tăvălugul învăţământului industrial şi nici corvoada practicii în producţie. Şcoala, adăpostită de clădirea mănăstirii franciscane, era un univers paralel unde se înstăpânise zumzăitul instrumentelor muzicale.

Totul era să traversezi pasajele dintre aceste spaţii protejate. Trebuia să te dedublezi, să codifici şi să decodifici, să fentezi, să driblezi, încercând să nu deranjezi şi să nu faci rău nimănui. Nu era uşor şi, uneori, era chiar amuzant. Zilnic auzeai bancuri noi, dar trebuia să ai grijă cum le asculţi şi cui le dai mai departe…

Totuşi, iarna lui 1985 a fost foarte grea. Someşul îngheţase bocnă. La noi în bloc nu se dădea căldură deloc, ne încălzeam noaptea, de la flăcăruia cuptorului „aragazului” din bucătărie. Ai mei – care aveau apartament prevăzut cu coş de evacuare – îşi instalaseră o sobă cu petrol şi băiatul nostru se mutase la ei. Curentul se tăia zilnic chiar şi la Politehnică. Ajunsesem să facem doar două lucrări de laborator: cea de optică geometrică, la care în loc de bec electric foloseam o lumânare, şi cea care modela Curba lui Gauss, pentru că se făcea cu… seminţe de muştar. Fiul meu exersa cu mânuţele îngheţate, la lumina lumânării. Inventasem şi un cântecel care suna astfel „Vai ce bine, vai ce bine, că e cald şi e frumos. Cine spune că e rece e un mare mincinos!”

Una peste alta, într-o dimineaţă, la cafea, i-am zis soţului meu: „Eu îmi depun actele”. El mi-a răspuns: „Bine, dacă vrei tu…”. După amiaza mi-am anunţat părinţii care mi-au zis că ei sunt prea vârstnici s-o mai ia de la capăt. În curând vor ieşi la pensie, vor avea pensii mari, se vor descurca şi fără noi. Să plecăm, dacă vrem, pentru că aici lucrurile nu se vor schimba prea curând. „Să plecăm fără voi?” „Da”, mi-au răspuns.

M-am frământat câteva zile. Cum să plec fără ai mei? Mai trebuia să iau în calcul şi faptul că atât eu, cât şi soţul meu vom fi daţi afară din servici, vom avea de aşteptat cine ştie cât…Vom ajunge într-o ţară cu o limbă necunoscută, unde va trebui s-o luăm de la început, să ne integrăm, să ne facem un rost. E drept că mai toţi prietenii şi cunoştinţele noastre au răzbit şi s-au realizat, dar noi nu aveam rude… Ce ne facem dacă vom eşua sau dacă nu ne va plăcea acolo? Cale de întoarcere nu exista…

Un lucru ştiam sigur: dacă aş fi plecat în Israel, acceptând ajutorul pentru nou veniţi, nu aş fi avut „obrazul” să mai plec de acolo.

Până la urmă soţul meu a găsit soluţia provizorie: ne depunem actele la primăvară…Sau, mai bine, când începe vacanţa mare. Apoi s-a desprimăvărat, au înflorit castanii, întreruperile de curent au devenit mai rare, se mai găsea câte ceva şi de mâncare şi…ne-am luat gândul de la „formularele mici”! Trecuse criza. Uneori, când îmi era greu, îmi spuneam în sinea mea „mă duc şi-mi depun actele”, adică tot mai aveam o alternativă, fiind într-o situaţie mai bună decât majoritatea covârsitoare a oamenilor din ţară. Aveam o cale de scăpare, dar încă nu mă foloseam de ea.

Mai e de menţionat un singur lucru: în tot acest răstimp, al anilor 1980, nu am scris nimic. Nici poezie, nici proză, nici jurnal, decât texte răzleţe, versificate, adresate cel mai frecvent tatii, care zugrăveau cu umor amar, viaţa de zi cu zi. Eu scriam în română şi el îmi răspundea în maghiară…

Apoi a sosit decembrie 1989 şi am sperat cu tărie în schimbarea lumii. Chiar nu mai avea rost să plecăm! Aici viaţa devenea, în sfârşit, liberă şi palpitantă! Totuşi, în primăvara lui 1990, am întâlnit o bună cunoştinţă a mamei care ne-a spus: „Poate că tocmai acum ar fi momentul de  plecat…”.

Uneori mă mai întreb de ce nu am plecat din ţară? Sau de ce am rămas? Şi pentru că (încă) nu am găsit un răspuns univoc şi satisfăcător, am să închei cu un alt banc pe care ni l-a spus verişorul mamei, Manó Mendel, stins din viaţă, la Sighet, în anii 1980.

„Cum discută un evreu deştept cu unul tâmpit de cap? La telefon, din America!”.

Andrea Ghiţă

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

17 Comments

  • BORIS MEHR commented on November 12, 2020 Reply

    ACUM AM GĂSIT ARTICOLUL, ESTE SCRIS CINSTIT, PERSONAL M-AM AFLAT ÎNTR-O SITUAȚIE ASEMĂNĂTOARE, FIECARE ÎȘI ALEGE DESTINUL, ÎN FAMILIA MEA ERAU MULȚI SIONIȘTI CARE AU PLECAT ÎNAINTE DE RĂZBOI ȘI DUPĂ

  • Andrea Ghiţă commented on October 27, 2017 Reply

    Am trecut în revistă comentariile şi mă bucur că articolul meu a găsit ecou la cititori, a stârnit reacţii şi a devleopat amintiri. Le mulţumesc tuturor celor care au comentat.

  • Alex Schneider commented on October 4, 2017 Reply

    In primul rand vreau sa mentionez ca am citit articolul de cateva ori : un articol interesant, relevant , documentat si in special important ! Chiar poate sa fie un capitol din “Istoria evreilor din Romania din a doua jumatate a secolului 20 “.
    Felicitari lui Andrea Ghita pentru sinceritatea si tonul deschis cu care a descris si comentat dilema expusa!

    Articolul mi-a ajutat sa inteleg mai bine dilemele celor care n-au parasit Romania si meleagurile natale.
    Dilema plecarii a fost pentru toti evreii
    o dilema fundamentala care a influentat
    tot restul vietii fiecaruia.
    In primul rand trebuie sa fim multumiti ca am avut optia plecarii, si chiar libertatea de a ajunge fiecare unde dorea : dupa educatie , ideologie,nazuinte personale, legaturi de familie etc .
    Personal familia mea a nazuit de la inceput sa ajunga in Israel , influentata de sionism , de educatia religioasa, de pierderile groaznice in Holocaust , de antisemitismul fatis sau latent ,de presiunile regimului comunist , de rudele deja in Israel ( desi aveam mai multe rude in America si in Occident ) etc.
    Desi adaptarea nu a fost usoara ,in perspectiva de mai mult de o jumatate de secol , putem fi satisfacuti , chiar daca mai avem multe lucruri de imbunatatit.
    Daca consideram viitorul poporului evreu si a generatiilor viitoare , asta se pare ca se va realiza numai in Israel . Nu vad viitor evreiesc in alta parte a lumii! (Exclud cercurile ultra religioase ! )

    La urma urmei ,tocmai fiindca ati ramas
    in Romania ati putut realiza intreprinderea
    culturala extraordinara care documenteaza
    si publica istoria si tezaururile spirituale a celei care a fost Comunitatea Evreiasca in Romania .

    Multumiri tie si colaboratorilor si mult success in viitor!

  • G. Litatczek commented on October 2, 2017 Reply

    Întrebarea este toarte valabilă și pentru mîne: Născut în USA deci cetatean al acestei tari, cu origine germană acceptat ca Volksdeutscher aș fi putut pleca sau mai ușor rămâne în vest oricând. Nu plecam ca emigrant, ci ca cetățean al unuia din cele 2 state amintite. Mi-am pus si eu întrebarea si mi-au pus-o si alții. Răspunsul meu a fost: Eu sunt ca găină. Am făcut un ou si acuma stau pe el să-l c!ocesc. Am avut condiții de lucru bune, un venit suficient călătoream mult in tara și străinătate. De ce sa plec? Politica e ca apa trece pietrele adică noi rămân!

  • Daniel Lowy commented on October 1, 2017 Reply

    Trăim fiecare într-un microcosmos pe care ni-l construim de-a lungul anilor, un microcosmos care ne aparține și care ne reprezintă. Îndrăznesc să afirm că această lume a noastră depinde mult prea puțin de locul unde trăim. Citând-o pe poeta Balla Zsófia: patria îți este precum trăiești . Personal, am reușit să mut o parte a Clujului la Washington, DC, casa mea fiind ornamentată cu cusături populare din împrejurimile Clujului, iar pe pereți atârnă lucrări de grafică ale lui Egon Löwith, gravuri ale clădirilor reprezentative ale Clujului, executate de Cs. Erdős Tibor, iar biblioteca mea conține cărți de limbă maghiară și română, publicate acasă. Mai mult, și cărțile mele în limbile engleză, germană sau franceză au ca subiect istoria evreilor din Cluj, Oradea ori Nordul Transilvaniei. Am trăit anii descriși de Andrea acasă, părăsind Clujul numai după căderea regimului de tristă amintire. Atunci, când acestă decizie nu mai constuia un pas ireversibil. Am rămas clujean în toate locurile, unde mă purtase destinul profesional: în West Virginia, în Tennessee, în Virginia, în Maryland și în Washington, D.C. Într-un interviu acordat în anul 1998, marele compozitor al secolului XX, György Ligeti afirma, că este cetățean austriac, trăiește la Hamburg și Viena, copil fiind avusese cetățenie română, iar ca adolescent, devenise cetățean al Ungariei. Oriunde ar trăi însă, se consideră evreu maghiar.

  • Paula Craciun commented on September 30, 2017 Reply

    Atat de frumos, sincer si sensibil redata o dilema atat de grea. Dintotdeauna am crezut ca cei care studiaza stintele exacte sunt laconici si precisi. Iata de ce nu e bine sa avem idei preconcepute!

  • Ing Fabian Sharristh commented on September 29, 2017 Reply

    PS vreau sa accentuiez ca nu suntem religiosi – am fost si am ramas laici, iar dragostea pentru Israel are legaturi istorice, nu religioase .

  • Ing Fabian Sharristh commented on September 29, 2017 Reply

    Stimata Doamna Andrea
    Am participat sufleteste citind randurile Dvs curgatoare si pline de sharm pp care numai cel ce a trecut prin perioade similare le poate intelege. Dupa descrierea Dvs sunteti (cred) cu mult mai tanara ca mine eu fiind nascut in 1933 si locuind la Iasi cu exceptia unei perioade scurte. Mie nu mi s-a permis sa dau examenul de intrare la FAC. CONSTRUCTII deoarece s-a aflat ca parinti au cerut sa plece in Israel si am fost nevoit sa lucrez si sa invat la seral .Am terminat studiile pe primele locuri si am inceput sa lucrez si sa avansez. M-am casatorit (student fiinnd)si am doi copii REUSITI SI NEPOTI MINUNATI .Pana in1970 am ocupat functii de raspundere fiind mereu avansat.Si sotia care reusise la examen si primise titlul de MEDIC PRIMAR avansase ajungand directoarea unei clinici studentesti. Noua nu ne-a lipsit nimic ,construind industri usoare,ferme de pasari si crame de vin casa era imbelsugata Ceea ce v+a lipsit dvs ca sa plecati, in noi fierbea din clipa primei alaptari la sanul mamei DRAGOSTE PENTRU ISRAEL SI CDNVINGEREA CA ACOLO ESTE UNICUL NOSTRU LOC In 1970 am aflat de intentia conducerii trustului, cu acordul partidului, de a ma avansa intr-o slujba de conducere importanta care ma indeparta de posibilitatea de a emigra in Israel .Impreuna cu sotia am pus pe talere avantajele noii numiri, cu cele de a pleca si am renuntat la o cariera sigura numai pentru realizarea unui vis. Astazi pot sa va spun ca micii mei copii cu care au ajuns in tara la 10 si 13 ani au, la randul lor copii. V-am povestit ca sa intelegeti ca ce v-a lipsit a fost educatia sionista pe care parintii trebuiau sa v-o inoculeze si care la evreii care au emigrat din RO era cauza hotaratoare . De mentionat ca nu cunosc un ccetatean ajuns in Israek, venit din Romania, care nu s-a aranjat .

    • Paula Craciun commented on September 30, 2017 Reply

      Stimate Dle. Ing. Fabian Sharrish, va felicit ca ati “aliat” din sionism, dar v-au trebuit aprox. 40 de ani ca sa va dati seama ca sunteti sionist. Am cunoscut “sionisti” care dupa ce s-au batut cu pumnii in piept cat de sionisti sunt, au intins-o pe furis spre meleaguri mai putin sionoiste. Dar in acelasi timp exista si un alt fel de sionism: sionismul celor care locuiesc in America, Canada, Romania si care au gasit alte solutii pt.a ajuta Israelul. Tot ce ne inconjoara are o INFINITATE de nuante ….

      • ivan klein commented on October 2, 2017 Reply

        De acord.

    • ivan klein commented on October 2, 2017 Reply

      Sunt convins ca ati încercat în mod sincer s-o înțelegeți pe G.A.
      – din păcate n-ati inteles-o..; n-are rost sa mai continui….

  • George Rosenberger commented on September 29, 2017 Reply

    Imi place foarte mult articolul pentru Ca e absolut real si parca o parte din cele relatate in articol le vad in fata ochilor. E asa de multa realitate in relatiile de familie si de felul de a privi lucrurile. In afara de asta am citit si ceva nou despre eliberarea din lagarul Buchenwald si peripetiile prin care au trecut fostii detinuti pentru a se reintorce in orasul natal.
    cum se spune la noi KOL HAKAVOD

  • Jack Chivo PhD commented on September 29, 2017 Reply

    Articol interesant si foarte bine scris!!

    Desi sunt unul din cei “plecati”, am sustinut intodeauna ca atata vreme cand nu am calatorit o mila in pantofii altei persoane, nu avem dreptul sa criticam decizia lor, in special in acele vremuri.

    Citind randurile doamnei Ghita, mi-am amintit de o intamplare destul de amuzanta pe care am auzit-o de la amicul meu bun, si fost coleg, raposatul Sorin Cunea, care venise la Munchen, in primavara anului 1968, sa lucreze la departamentul romanesc de la Europa Libera.

    Si care se potriveste cu randurile doamnei Ghita.

    Nu o auzisem, deoarece eu eram plecat din 65.

    Cand Sorin a primit actele de placare in 1967, un alt amic comun, scriitorul si poetul Aurel Storin, (Schwartz), cu care fusesem vecin de casa in copilarie si cu care am scris prima noastra nuvela cand eu aveam 14 ani, si el era un an mai tanar, s-a decis sa faca o petrecere intima pentru familia Cunea, si alti amici apropiati.

    Inainte de a isi spune “la revedere”, Sorin s-a adresat lui Aurel si Adina, si le-a recitat un catren, compus special pentru ei, care reflecta cu dulcete, dar si cu amaraciune, atmosfera anilor 60 si 70 in comunitatea noastra.

    “Am sa schimb oleaca,
    un proverb batran!
    Toata lumea pleaca.
    Gazdele raman!!

    In numai 12 cuvinte, el a reconstruit agonia si dilemele pe care noi le traiam atunci.

    Am scris aceste randuri, pentru ca ar fi pacat ca aceste ganduri simbolice sa se piarda in neant!

  • ivan klein commented on September 29, 2017 Reply

    Dacă ați reușit ca după anii plăcuți sa faceți IMPREUNA cu fiul o trecere treptata de la naivitate. La realism, balanta e pozitiva și. Și bancul de final nu sunt sigur ca vi se potrivește. Klein I.

  • filip ion-sandu commented on September 28, 2017 Reply

    Citind acest text am retrait acei ani si mi-am reamintit de familia Wurm, care a emigrat in anii 80 si despre care nu mai stiu nimic.Albert, coleg in clasa paralela la scoala Gen, nr 8-extrem de inteligent si foarte priceput in electronica(cu echipamentele construite si adaptate de el am avut prima seara dansanta-la scoala) si Eva,cu patru ani mai mica,colega de clasa cu fratele meu,la aceeasi scoala.Plecarea lor a fost socanta,multa vreme nu am stiut ce s-a intimplat,erau in grupul nostru de prieteni si colegi apropiati.

  • Sanda Ionescu commented on September 28, 2017 Reply

    Extraordinar articol ! Scris cu suflet si inteligenta in egala masura. Mi-am retrait (in parte) tineretea si copilaria. Va multumesc !

  • Mihai Sipos commented on September 28, 2017 Reply

    Felicitari pentru redarea calda, onesta si curata a unei realitati complicate, , dar si pentru o redare fidela a mentalitatii vietilor noastre de atunci, dominata de entuziasmul molipsitor al parintilor nostri pentru o lume noua, libera, fara prejudecati, care sigur va veni, “o chestiune numai de timp”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *