În cursul celor peste 60 de ani ai carierei mele de jurnalist, am participat – în calitate de reporter – la mai multe ediţii ale  Jocurilor Olimpice.  Dintre toate, cel mai adânc mi s-a întipărit în memorie, cu toate detaliile, Olimpiada din Munchen, la care s-a petrecut atacul mârșav comis de teroriștii palestinieni împotriva participanților israelieni. Într-o corespondenţă viitoare voi descrie acele zile de tragedie şi mânie, dar acum voi începe cu câteva istorioare interesante, legate de această olimpiadă.

Aş  vrea să precizez că deşi am lucrat la Radio Free Europe (RFE) în München, timp de un deceniu, în perioada anilor 60 şi 70, nu am făcut niciodată parte din departamentul romanesc, fiind mai întâi reporter şi mai târziu redactor la secţia centrală de ştiri, Central News Room, (CNR). Lucram într-o secţie specializată unde se produceau știrile din regiunea de limba germană din Europa, numită German News Desk. Noi scriam în engleza știrile şi comentariile legate de evenimentele din Germania, Austria şi Elveția, care erau apoi erau transmise prin teleimprimatoare către redacțiile etnice, care își alegeau materialele de interes pentru ascultătorii lor. Practic, eu eram cam trei săptămâni pe lună la München şi vreo săptămână la Viena. În timpuri de criză, ca de pildă în 1968, după intervenția URSS care a sugrumat “Primăvara de la Praga”, am petrecut aproape două luni la Viena, unde veneau valuri nesfârșite de refugiați, fugind în ultimul moment ca să scape din ghearele sovietice. Deși îi cunoșteam bine pe redactorii şi alți membri ai Departamentului Românesc, unii evrei, alții antisemiți notorii, ne găseam în colţuri opuse ale imensei clădirii din Englischer Garten Nr. 1, de lângă renumitul parc cu același nume.

Revenind la jocurile din 1972, o întâmplare într-un fel nostimă, dar reflectând atmosfera din Europa acelor vremuri, s-a petrecut atunci când am fost trimis de șeful meu, Iain Macdonald, să scriu ceva despre vernisajul unei expoziții de pictură sovietică,  deschisă la una din galeriile de artă din oraş. În săptămânile dinainte de olimpiadă, multe ţări organizau evenimente cultuale sau artistice, menite să prezinte imaginea lor în lumina cea mai favorabilă. Ajungând acolo, am aflat că expoziţia avea să fie vernisată de Ekaterina Furţeva, ministrul culturii din URSS, un „monstru” care distrusese carierele multor artiști sovietici, catalogaţi drept “cosmopoliți”, o insultă tipică vremii. Cum încă magnetofoanele portabile nu era prea răspândite, am luat cu mine un tehnician de sunet, cu un aparat profesional şi un microfon purtând emblema RFE, cu ideea de a ma “pierde” printre ziariști şi alţi vizitatori, din motive pe care le voi explica mai jos. Din nefericire, când am intrat în sală, mi-am dat seama că mă aflam în mijlocul unui dezastru. Sala era complet goală; nu erau de faţă absolut nici un vizitator, nici un critic de artă, nici un ziarist, doar într-un colţ se afla Furţeva cu un grup de “tovarăşi şi tovarăşe”, probabil de la ambasada sau din ministerul ei. Am înţeles imediat motivul. Care om de cultură sau jurnalist de artă ar fi fost interesat de tablourile expus. Unele mari, de circa 8-10 metri pătraţi, înfăţişând o tractoristă veselă, arând ogorul colhozului, sau un miner stahanovist, acoperit de praf de cărbune, dar cu chipul fericit? De fapt, înainte de a pleca o întrebasem la telefon pe soţia mea, care are un master’s degree de la Academia de Arte Plastice din Berlin, daca voia sa vina cu mine, la care mi-a răspuns ca nu este interesată de picturi socialiste. Şi avea dreptate! Dar asta era arta preferată a tovarăşei ministru al culturii! Am simţit dintr-o dată, că prezenţa mea acolo devenise foarte penibilă, chiar nedorită, deoarece în lunile dinainte de deschiderea jocurilor, reprezentanţii ţărilor socialiste începuseră să protesteze împotriva postului nostru de radio, încercând să împiedice acreditarea noastră. Până la urmă am fost acreditați, dar ni se recomandase sa fim foarte atenți când eram în prezenţa celor din spatele Cortinei de Fier. Cu alte cuvinte să nu “facem valuri”. Din acest motiv i-am şoptit tehnicianului  să ne îndreptăm tiptil spre ieșire, dar era prea târziu! Un membru al delegației sovietice era de-acum lângă noi, cu știrea că
tovarăţa Furţeva ar dori să îmi acorde un interviu, în special deoarece era clar că eram singurul jurnalist prezent. Ce puteam să fac? Dacă refuzam şi se afla că eram de la Europa Liberă sau chiar dacă acceptam, consecinţele ar fi fost imprevizibile. Tot în șoaptă, I-am explicat tânărului atașat situația şi faptul că nu voiam să provoc un incident diplomatic, dar era şi el într-o situație neplăcută deoarece interviul fusese ideea lui, observându-mă cu microfonul, şi nu știa cum s-o întoarcă.  Dar am găsit rapid o soluție: îi va spune tovarășei Furţeva că eram de la un post de radio cu numele “Europa”. Voi scoate eticheta RFE de pe microfon şi voi lua interviul. Nu știu câți s-au prins de această manevră, dar e sigur  că ministrul sovietic nu şi-a dat seama de nimic. Peste câteva minute i-am pus câteva întrebări cu totul imbecile şi ea a răspuns la același nivel. Cel puțin așa mi le-a tradus atașatul, dar cum erau în preajmă destule persoane  de la ambasadă care vorbeau bine limba germana, cred traducerea era corectă. “Va place oraşul München?”,  “Bineînțeles, este un oraș vechi cu o istorie, artă şi culturî.” …”Ce părere aveţi despre tablourile expuse?” “Sunt obiecte de artă de mare valoare, care reflectă intenţia noastră de a promova realismul socialist care stă baza culturii noastre şi a viitorului artei în toata lumea.” …”Ce așteptați de la sportivii sovietici? “Să aducă acasă cat mai multe medalii pentru gloria sportului sovietic”. Şi aşa mai departe. Când m-am întors la redacţie şi am ascultat banda de magnetofon, colegii mei râdeau în hohote. În curând ni s-au alăturat şi alți colegi, din birourile vecine, până când şefii i-au trimis înapoi la treaba lor. Nu însă înainte de a mi se spune că era un fel de “moment istoric” pentru postul de radio, fiind pentru prima dată când un conducător de frunte din USSR acordase un interviu postului Europa Liberă…e drept fără să aibă habar de asta. Nu era meritul meu, nici vina mea, dar se întâmplase! Interviul nu a fost transmis, din motive lesne de înţeles, a fost arhivat pentru “eternitate” şi poate mai există pe undeva, într-o cutie de carton marcat “diverse”, dacă banda nu s-o fi deteriorat între timp.
În anul 1972, Polonia era încă măturată de valurile antisemite începute în 1968, sub conducerea lui Gomulka, în decursul cărora mii de evrei, majoritatea comuniști devotați din posturi de mare răspundere, fuseseră epuraţi, sub pretexte minore sau fără nici un motiv, şi trimiși la “munca de jos” sau obligaţi să emigreze în Israel, chiar daca nu aveau nimic în comun cu statul sau locuitorii de acolo. Treptat – poate  pentru că rămăseseră prea puţini evrei ca sau sa fie pedepsiţi sau dați afară – lucrurile se mai liniștiseră, dar Polonia nu avea o imagine buna în Europa, în special în Germania. Așa că în pregatirea pentru Olimpiada de la München, reprezentanții Poloniei au început o campanie de PR, subliniand în special ce bine o duc evreii în Polonia. Într-un interviu acordat postului german de  televiziune ARD, ministrul sporturilor se lăuda cu prezenţa atleţilor evrei în delegaţia olimpică a Poloniei. Chiar a menţionat numărul şi a remarcat-o pe marea atletă evreică Irena Szewinska-Kirszenstein, poate cea mai renumită sportivă poloneză a secolului XX, participantă la patru olimpiade şi deţinătoare a șapte medalii olimpice. Personal, m-a supărat nerușinarea acestui ministru, după anii de persecuție a evreilor din Polonia, așa că m-am decis să mă duc la o conferința de presă organizată de Comitetul Olimpic Polonez, cu circa o săptămână înainte de începerea competiției. Din nou, ca sa nu fac valuri, am adus cu mine un bun prieten, reporter local, pe care îl rugasem să pună o întrebare, daca se ivea ocazia. Era mai tânăr decât mine, având cam 24 de ani în 1972, dar era un reporter priceput. Purta un nume cu particula de mobilitate „von”, dar într-o zi, la a cafeluța pe care am băut-o împreună în cartierul studențesc Schwabing, mi-a povestit că poate fi considerat  “membru al tribului”, deoarece bunica sa maternă fusese evreică şi supraviețuise nazismului prin protectia familiei de viţă veche a soţului ei. Cred ca amicul meu Ulrich von… era încă şi mai agasat
decât mine de minciunile poloneze, influenţat fiind, probabil, de bunica lui originară din Cracovia care venise să studieze filozofia la München şi se căsătorise cu un bărbat de familie nobilă, dar purta în suflet o ură împotriva polonezilor care „supseseră antisemitismul odată cu laptele matern”.

Aşa cum ne-am așteptat, după o introducere generală, vicepreședintele Comitetului Olimpic Polonez a atacat cu vehemenţă “propaganda anti-poloneză” care răspândește minciuni despre persecuția evreilor în Polonia. “La noi există egalitate deplină, nimeni nu este discriminat, şi, ca dovadă, noi avem 17 evrei în delegația olimpică!” Era momentul pe care l-am așteptat, la care amicul jurnalist bavarez l-a întrerupt pe vicepreşedinte cu o întrebare simplă: “De unde știți că aveţi exact 17 evrei în delegație?  Când şi cum i-ați numărat?” Crede că dacă ar fi fost un cutremur în sală şi tavanul s-ar fi prăbuşit peste domnul vicepreședinte, el ar fi fost mai fericit. A încercat să bâlbâie ceva în mijlocul tăcerii care se lăsase, dar atunci când un alt reporter i-a adresat întrebarea: “Ați numărat şi protestanţii şi baptiştii din delegaţie?” Dupa care, un alt jurnalist I-a aruncat în faţă cuvintele: “Așa a fost şi la noi în Germania, în 1933, când naziștii îi numşrau pe evrei!” Reprezentantul polonez s-a năpustit afară, urmat de ceilalți membri ai delegației, rămânând în urmă unul singur, amintindu-le jurnaliștilor că în sală era o masă acoperită de suveniruri din Polonia, pe care le puteau lua cu ei. Am plecat printre ultimii şi, din câte am observat, nimeni nu se interesase de suveniruri. Cred că a fost ultima conferinţă de presă a delegației olimpice poloneze!
Cu câteva zile înaintea festivităţii de deschidere, am primit știrea că primul ministru al României, Ion Gheorghe Maurer, va sosi la München, pentru a lua parte la ceremonie. Cum eu eram cel care scria pentru CNR despre evenimentele legate de participarea României la olimpiadă, am fost trimis la aeroport sa fiu de faţă la aterizarea lui Maurer. Înainte de a pleca, i-am telefonat lui Noel Bernard, directorul Departamentului Românesc şi am sugerat ca sa îl iau cu mine pe amicul Sorin Cunea, care facea şi el parte din grupul de reporteri pentru jocurile olimpice. În timp ce veteranul Nicu Munteanu – a nu fi confundat cu un alt reporter angajat mai târziu, Neculai Munteanu – se ocupa de evenimentele pur sportive, Cunea făcea reportajele “de culoare”, specialitatea lui.

L-am luat cu noi pe tehnicianul de înregistrări şi am ajuns la aeroport ceva mai
devreme, deoarece avionul românesc plecase cu întârziere de la
Bucuresti. Aşa că ne-am aşezat la o masă în restaurantul aeroportului, pentru a ne delecta cu prăjiturile locale şi a sorbi un cappuccino, băutura preferata a lui Sorin. Încă la Bucureşti, înainte de a părăsi ţara, de câte ori ne întâlneam la cafeneaua din “blocul turn”, din spatele Sălii Palatului, Sorin remarca întotdeauna când îşi comanda cafeaua: „ cam puţino”. Cred că Sorin
Sorin, “împrumutase” poanta de la amicul nostru, pianistul şi compozitorul, Miani Negreanu, pe care chelnerii îl cunoșteau de la televiziune, se amuzau şi ii aduceau o porție dublă!  Sigur că în Germania nimeni nu ar fi înțeles gluma. Nici nu ne-am aşezat bine, când s-a apropiat de noi corespondentul Agerpress în Germania, pe care toți îl știam că lucrează şi pentru Securitate. Ne-a cerut permisiunea sa stea la aceeaşi masă şi şi-a comandat o prajitură cu o cafea, după care a început să ne întrebe ce se mai aude pe la noi, la radio. Ne-am făcut că nu înțelegem. Aşa că după ce a terminat gustarea, s-a ridicat şi a plecat. Bineînțeles, fără să plătească!! Nimic nou pentru mine. Cu un an înainte fusesem la Düsseldorf, la un târg internațional de bunuri de consum, unde Romania avea un pavilion şi un restaurant. Acolo am asistat la o întâmplare similară, când venisem la restaurant cu patru ziariști invitați, ca să gustăm mâncarea “ca acasă”. Când am intrat în restaurant erau acolo vreo zece persoane de la Ambasada României şi delegați din ţară, care – după  cum am aflat, se delectau de vreo două ore cu tot ce era mai gustos în meniu. Când au plecat, fără să ceară nota de plată, l-am întrebat discret pe
chelner, dacă “tovarăşii aveau un cont deschis”. Mi-a răspuns în
şoaptă ca aşa fac ei, destul de des. Mănâncă, beau, nu plătesc, nici
măcar nu lăsau un bacșiș!! Fondul meu de „deplasare” era foarte generos, le-am plătit mai mult decât trebuia, ca să-i mai ajut un pic!
Revenind la sosirea lui Maurer, mi-a rămas în memorie un incident, tipic pentru acele vremuri, şi merită să fie povestit. Cum era un avion guvernamental, se așternuse covorul roșu pentru demnitarii de faţă, în timp ce noi, cei câţiva jurnaliști, am fost plasați în apropiere. Înainte ca Maurer să coboare din avion, au ieşit câţiva  fotoreporteri ca să înregistreze evenimentul. În mod ciudat, unul dintre ei, cam scund şi îndesat, purtând eecusonul “presă”, în loc să-şi îndrepte aparatul spre oaspeții din România care coborau treptele, s-a apropiat de noi ca să fotografieze “mutrele” noastre. Noi nu am spus nici un cuvânt, dar de undeva din grupul lui Maurer, care se întreținea cu demnitarii locali veniți să îl întâmpine,  am auzit o voce baritonală, venind de la un munte de om în uniformă de general care s-a adresat fotografului, cu un ton glumeț, dar autoritar: “Nicule, lasă-i în pace pe domni! Avem destule poze ale dumnealor!” în timp ce Nicu se îndepărta, Cunea nu s-a putut stăpâni sa nu replice: “Lăsați-l pe Nicu să ne mai facă nişte poze, domnule general! Din profil ar fi mai bine. Așa ceva nu aveți la dosar! Trimiteţi-ne şi nouă câteva copii, daca se poate!” Toată lumea a pufnit în râs, chiar şi Maurer, care era nu departe de noi. Avea un humor mordant, amicul Cunea! Din păcate, ne-a parasit prea devreme.

Jack Chivo