Ierusalimul este un oraș extraordinar, diferit de toate celelalte orașe din lume. De ce? Există o infinitate de răspunsuri, eu aș vrea să propun cititorilor pe unul din ele. În majoritatea orașelor europene, fie că este vorba de Paris sau Praga, sau de Arad sau Cluj, centrul datează din în sec. al XIX-lea, ceea ce conferă multora dintre ele o atmosferă asemănătoare. Ierusalimul este mult mai vechi. Partea veche nu seamănă cu nimic din ce există în Europa. Partea nouă este foarte frumoasă, dar ea se limitează aproape numai la sec. XX-XXI. Iar între partea antică și cea nouă există foarte puțin. Explicația este simplă: în sec. al XIX-lea Ierusalimul era un oraș neînsemnat de la periferia Imperiului Otoman, unde nu se întâmpla nimic. Tocmai de aceea puținele clădiri rămase de atunci au în ochii mei un farmec deosebit. Și multe dintre ele au în comun numele arhitectului: Conrad Schick (1822–1901).Read more…
Atunci când am ajuns pentru prima dată la Ierusalim, în urmă cu peste o jumătate de veac, m-a impresionat enorma diversitate a oamenilor. În Aradul anilor 1960 trăiau români și „naționalități conlocuitoare”, puținii turiști străini erau priviți ca niște curiozități. La Ierusalim am găsit un adevărat caleidoscop de fețe, de costume, de limbi… Israelul a fost și a rămas o țară de imigranți. Apoi sunt arabii locali. Lor li se adaugă (cel puțin pe timp de pace) puhoaie de turiști și de pelerini din toate colțurile lumii. În plus, diverse rituri creștine își mențin o prezență la Ierusalim și pe străzi se văd fețe bisericești, călugări, măicuțe. Printre figurile cele mai exotice se numără etiopienii. Etiopia este singura țară din Africa Neagră unde creștinismul nu a fost adus de colonialismul european, din contră, Etiopia este chiar una din primele țări creștine din lume. După tradiția lor, regele Ezana (330 – 360 e.n.) fost convertit de învățătorul său, Sf. Frumentius, un misionar din Fenicia. De atunci creștinismul a devenit religia națională, iar Frumentius a fost primul episcop. Până astăzi, creștinii reprezintă cam 2/3 din populația țării. Crezul lor este o variantă a religiei ortodoxe. Etiopienii se consideră urmașii Reginei din Saba și ai regelui Solomon. Evident că acestea sunt figuri legendare, dar… parcă Saba era asociată cu Yemenul de azi!? De fapt, Yemen și Etiopia / Eritreea sunt despărțite numai de o strâmtoare, între ele au existat dintotdeauna legături strânse și nu e de mirare că împart și legendele. În orice caz, această „descendență” este luată foarte în serios, Leul Iudeei este simbolul suveranității naționale.Read more…
Cu ani în urmă m-a vizitat la Ierusalim o fostă colegă de clasă și bună prietenă. După ce ne-am plimbat și am vizitat o sumedenie de lucruri, țin minte că am avut o discuție foarte interesantă. Fiind licențiată în istorie (și fostă studentă a lui Lucian Boia), prietena mea a pus întrebarea în ce măsură monumentele istorice sunt autentice: dacă se bazează pe documente, pe legende, pe tradiții, sau poate că unele au fost „inventate” recent numai pentru a profita de pe urma turismului. Și chiar dacă un monument a fost documentat cu secole în urmă, în ce măsură ceea ce vedem astăzi mai seamănă cu ce a fost atunci? E foarte greu de răspuns la întrebarea ei. Aș vrea să iau ca exemplu Casa lui Simon Tăbăcarul din Jaffa. Casa apare în Noul Testament, în Faptele apostolilor 9, 10. Întâi se povestește că Apostolul Petru a venit la Iope (Jaffa) și a fost găzduit de un anume Simon Tăbăcarul. Acolo Petru a avut o viziune, se făcea că i se îngăduie, ba chiar e îmbiat să mănânce din animalele considerate impure de tradiția iudaică.Read more…
Într-un articol precedent, am analizat momentul istoric în care regele asirian Senaherib capturase cetatea Lahiş și se pregătea să atace Ierusalimul, unde domnea regele Ezechia. Fiecare dintre ei prezintă același moment istoric în mod diferit: Senaherib lasă impresia unei victorii răsunătoare, pe când punctul de vedere al lui Ezechia, prezentat în Biblie, este că, Ierusalimul a rezistat printr-o intervenție divină, dar nu numai. În 2Cronici 32:2-5 se spune că Ezechia, care se aștepta la un asediu al Ierusalimului, a inițiat două proiecte strategice importante: întărirea zidurilor de apărare și asigurarea alimentării cu apă a orașului. Spre deosebire de versiunea lui Senaherib, care s-a dovedit „fără acoperire”, cele descrise în textul biblic au putut fi dovedite. Tunelul lui Siloam sau Tunelul lui Ezechia era un proiect de infrastructură ambițios, îndrăzneț și vital, care asigura alimentarea cu apă a capitalei în caz de asediu. Era un tunel subteran care lega izvorul Ghihon din afara cetății cu bazinul Siloam din cetate. Și chiar dacă Tunelul lui Ezechia fusese pierdut de secole, el a fost redescoperit. În 1625, pentru prima dată în timpurile moderne, orientalistul italian Franciscus Quaresmius a vorbit despre un posibil canal subteran între izvor și bazin. În 1865 tunelul a fost explorat de ofițerul britanic, inginer și arheolog, Sir Charles Warren. El a emis ipoteza că acesta ar fi tunelul lui Ezechia, menționat în Biblie, dar nici Quaresmius, nici Robinson și nici Warren nu au putut dovedi că ar fi același tunel.Read more…
Cunoşteam cântecul încă din copilărie, tata şi unii din foştii lui tovarăşi de lagăr îl fredonau la întâlnirile „buchenwaldiştilor” clujeni care aveau loc anual de 11 aprilie.
În perioada doctoratului de la Moscova, tata a participat la întâlnirile foştilor deţinuţi de la Buchenwald, mai ales prizonieri de război, şi mi-a spus că şi ei cântau acelaşi marş. L-am auzit apoi pe Appellplatz, în aprilie 2019 şi 2024, la festivităţile aniversare de la Weimar-Buchenwald, unde mulţi dintre participanţi cântau împreună cu corul profesionist, care se auzea din difuzoare. Mă impresionează, îmi dau lacrimile de câte ori aud versurile refrenului bine-cunoscut: Oh, Buchenwald, ich kann dich nicht vergessen, weil du mein Schicksal bist.
[Oh, Buchenwald, nu te pot uita, pentru că tu ești soarta mea]. Este un cântec supravieţuitor al Holocaustului care continuă să anime spiritele. Mulţi îl cunosc, îl fredonează, dar cred că puţini îi cunosc istoria: cine l-a compus şi când? Și eu mi-am pus întrebarea abia acum, la cea de a 80-a aniversare a eliberării lagărului.Read more…
Tocmai se încheie una din săptămânile cele mai tumultuoase din istoria recentă a Ierusalimului: vizita majestății sale împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei, însoțit de soția sa, împărăteasa Augusta Victoria, și de o suită de cca 200 de persoane. Acesta a fost apogeul vizitei oficiale a cuplului împărătesc în Imperiul Otoman. Călătoria de peste o lună a început, desigur, la Istanbul, unde au avut loc convorbiri cu sultanul Abdul-Hamid al II-lea, pentru a întări relațiile de prietenie dintre cele două țări. Dar se poate spune că această călătorie a avut și un scop… turistic, încheindu-se cu o expediție în Levant. Iată itinerarul parcurs de cuplul imperial: au venit cu yachtul la Haifa, au continuat cu trăsura la Jaffa, Ierusalim și Betleem. Apoi de la Jaffa au continuat cu yachtul la Beirut, iar astăzi urmează să ajungă cu trenul la Damasc… În acest context ar trebui să-l menționăm și pe dl Theodor Herzl – poate că unii cititori și-l amintesc din relatările noastre din vara trecută, de la Congresul Sionist de la Basel. (Un al doilea a avut loc în vara aceasta.) El propovăduiește întoarcerea evreilor în patria lor istorică și construirea unui stat modern în ceea ce astăzi este o provincie otomană destul de înapoiată. Cum sultanul a refuzat net cererea lui Herzl de a crea un stat evreiesc, acesta s-a gândit să-l roage pe împăratul german să intervină…Read more…
Când am venit în Israel, în 1972, eram obișnuită că dintr-un oraș în altul se călătorește cu trenul. Aici se mergea cu precădere pe șosele, ori cu autobuzul, ori cu mașina proprie – cine avea. Rețeaua de căi ferate era puțin dezvoltată, trenurile, câte erau, mergeau încet, gările erau greu accesibile. Și poate că linia Tel Aviv – Ierusalim era cea mai nepractică dintre toate. Și totuși am mers și eu cu trenul. În prima mea iarnă la Ierusalim a nins copios și drumurile s-au închis. Cum să ajung în weekend acasă, la părinți? Nu mai funcționa decât trenul, nu era nici măcar un autobuz până la gară. Am luat-o pe jos, prin zăpadă, de pe Muntele Scopus până la gara veche, vreo 5 km. La gară era o nebunie. Cred că în ziua aceea societatea de căi ferate și-a acoperit pierderile din ultimele șase luni… A fost o aventură, dar am reușit! Poate că nici nu e de mirare că trenul de la Tel Aviv la Ierusalim făcea aproape două ore, pentru că era ultimul răcnet al tehnicii… din 1892 – de atunci nici guvernul britanic mandatar, nici cel israelian nu au făcut suficiente investiții ca să-l modernizeze.Read more…
Marţi, 29 august 2023, l-am condus pe ultimul drum pe Vasile Nuszbaum[1], fost bibliotecar principal la Biblioteca Universitară Cluj, supravieţuitor al lagărelor naziste de la Auschwitz, Buchenwald şi Niederorschel, vicepreşedinte al Comitetului Internaţional Buchenwald, Dora şi Comandouri (IKBD) şi Cetăţean de Onoare al Oraşului Weimar. În tinereţe, Vasile Nuszbaum a fost jurnalist şi, de-a lungul întregii vieţi, a publicat constant în presa cotidiană şi culturală maghiară şi română din Cluj. Începând din 2013 s-a numărat printre autorii Revistei Baabel. A fost un om erudit, înţelept, iubitor de oameni şi generos, un om vesel şi plin de energie, cu care era o plăcere să stai de vorbă, de la care întotdeauna aveai de învăţat. Ceremonia funerară a fost emoţionantă. Articolul de faţă cuprinde cuvântările de adio rostite la ceremonia funerară de la Cimitirul Evreiesc Ortodox din Cluj, de către Andrei Nussbaum, fiu, Zsuzsa Berger-Nagy, reprezentanta Memorialului Buchenwald şi Zoltán Tibori Szabó, profesor universitar şi publicist, bun prieten al defunctului. Din aceste texte se conturează trăsăturile cele mai importante ale celui care a fost Vasile (László, Laci) Nuszbaum (1929-2023).Read more…
Dedic acest articol prietenei mele Leni, originară (cum nu?) din Vaslui. Mă gândesc la diverse mărturii pe care le-am publicat de-a lungul timpului în Baabel. Conrad Schick povestea că în 1846, drumul de la Jaffa la Ierusalim dura două zile (astăzi, cu trenul, se face în 45 de minute), se putea merge numai călare sau pe jos și mărfurile erau duse în spinare de catâri. Iar pentru urcușul spre Ierusalim nici nu exista drum, călătorii urmau albia secată a unui pârâu și trebuiau efectiv să sară din piatră în piatră. Până prin 1860 în toată țara nu exista niciun vehicul cu roți, pentru că nu exista niciun drum carosabil. Iar „Fetița din Ierusalim” (Myriam Harry, născută la Ierusalim în 1869) povestește că atunci când familia ei a plecat în valea Iordanului, bărbații au mers călare, iar pentru femei s-au adus cămile. Fiecare cămilă ducea în spate un soi de paner în care încăpeau două persoane. Și aici drumul a durat două zile – acum el poate fi parcurs în mai puțin de o oră. Și să nu uităm că în anii 1870, în Europa se călătorea deja cu trenul… Nu am niciun motiv să mă îndoiesc de veridicitatea acestor mărturii…Read more…
Căutând în biblioteca medicală a părintelui meu, am găsit trei cărţi importante şi de interes pentru dezvoltarea medicinii, la sfȃrşitul secolului XIX şi prima jumătate a secolului trecut. Prima carte, Psychopathia sexualis, este scrisă de medicul psihiatru Richard von Krafft-Ebing (1840-1902). Această carte de bază este cea dintȃi care tratează problemele de patologie sexuală – deviaţii de la normalul sexualităţii. utorul defineşte deviaţiile, prin comparaţie cu ceea ce considera normal în sexualitate. Clasificarea acestor deviaţii o face bazându-se pe cazurile reale observate la pacienţii pe care i-a tratat în clinica lui sau în spitalele de neuro-psihiatrie unde a profesat. Richard von Krafft-Ebing a utilizat primul termenul de sadism (numele vine de la nuvelele Marchizului de Sade) şi a introdus termenul de masochism (de la numele scriitorului Leopold von Sacher-Masoch).Read more…
Nu demult am primit o nouă carte apărută la editura Hartung-Gorre din Konstanz, Germania: Extreme jüdische Überlebungsschicksale (Povești evreiești de supraviețuire în condiții extreme). Este o sinteză a 21 de cărți apărute în decursul anilor la aceeași editură, printre care figurează și cartea mea. Pentru generațiile actuale, subiectul este istorie, dar pentru mine este încă deosebit de viu, de parcă întâmplările s-ar fi petrecut ieri. Cartea cuprinde jurnale, amintiri scrise de supraviețuitori, sau de copiii sau rudele lor, precum și cazuri de salvare în condiții extreme.
Herman Kondratowisch Abraham: Sub lumina roșie a Nordului. Născut în 1924 la Gura Humorului, deportat cu familia în Transnistria, ajunge în ghetoul de la Moghilev. După eliberarea orașului e înrolat în Armata Roșie și trimis pe front. Herman dezertează cu gândul să ajungă în România, dar e arestat și condamnat la opt ani de lagăr la Workuta, aproape de Polul Nord. Relatarea vieții de lagăr, a activității în brigada groparilor, condițiile de viață sub lumina roșie a nordului sunt descrise amănunțit. Un accident de muncă din 1949 duce la amputarea brațului drept. Condițiile de viață de la Workuta se ameliorează abia după moartea lui Stalin. În 1956 este eliberat și pleacă în Israel, unde încearcă să recupereze anii pierduți.
Margit Bartfeld-Feller
Născută în 1923 la Cernăuți, în 1941 e deportată împreună cu familia în Siberia, într-un sat din regiunea Tomsk. Curând tatăl moare. Viața grea a familiei, la fel ca a localnicilor, este de fapt o luptă pentru supraviețuire. În cele din urmă își câștigă existența ca profesoară de muzică. Reușește să emigreze cu familia în Israel abia în 1990. Amintirile despre Cernăuți și Siberia devin cărți foarte apreciate. Două povestiri au apărut chiar în traducere în revista Baabel.Read more…
Încă din tinerețe m-a interesat arhitectura, cred că a început odată cu posibilitatea de a călători. Pe lângă latura estetică, m-a fascinat încercarea de a recunoaște un stil, o perioadă istorică, de a-mi imagina oamenii care locuiau sau frecventau o clădire deosebită. Aspectul unui oraș poate genera din primul moment o senzație plăcută, sau nu – uneori nici nu pot defini exact de ce îmi place un oraș sau altul. Știu însă că cea mai mare dezamăgire a tinereții mele a fost… Parisul! Abia mai târziu am înțeles de ce. Pe de o parte aveam așteptări exagerate, nerealiste, și pe de altă parte am plecat la Paris cu capul plin de romanele lui Alexandre Dumas. Numai că Cei trei mușchetari se petrece pe la 1620, iar peisajul urban din centrul Parisului este de la sfârșitul secolului al XIX-lea și nu se potrivea deloc cu ce îmi închipuiam eu. Fapt este că m-am întors de mai multe ori în Franța, dar de fiecare dată am ocolit dinadins Parisul! Și ce am căutat? Tot arhitectură: catedrale, castele, orășele medievale, biserici – pentru că eu văd în construcții urmele cele mai tangibile pe care ni le-au lăsat generațiile trecute. Cu timpul a început să mă atragă tot mai mult perioada din preajma Primului Război Mondial. M-a încântat șuvoiul de creativitate și imaginație dezlănțuit începând din ultimii ani ai secolului al XIX-lea în art nouveau sau Jugendstil. Întotdeauna am regretat că nu am ajuns la Bruxelles, să văd operele lui Horta. Am văzut însă o mulțime la Praga și la Budapesta, ba chiar și unele din creațiile Reginei Maria, la Pelișor. Read more…
De-a lungul istoriei, malaria a fost una dintre amenințările majore pentru locuitorii de pe teritoriul Israelului actual. Ea a fost și o enormă piedică pentru recolonizarea țării de către evrei la sfârșitul secolului al XIX-lea. Malaria este o boală infecțioasă produsă de parazitul unicelular Plasmodium, transmis prin înțepătura țânțarului anofel. Cele mai răspândite specii ale parazitului sunt Plasmodium falciparum și P. vivax, dar există și altele. Țânțarul (interesant că numai femela!) primește parazitul când înțeapă un om bolnav. După opt zile parazitul ajunge în glandele salivare ale țânțarului, de unde este transmis la toți oamenii pe care țânțarul îi înțeapă în continuare. În organismul omului, parazitul primește un înveliș care îl „ascunde” de acțiunea sistemului imunitar, făcându-l foarte greu de combătut. Modul cea mai eficient de luptă împotriva malariei este distrugerea țânțarilor care o transmit, prin asanarea mlaștinilor, precum și prin diverse alte metode. La început m-am mirat de unde atâtea mlaștini și ape stătătoare, când în Israel problema pare a fi mai degrabă lipsa apei? Și totuși… Malaria exista pe aceste meleaguri de când lumea, ea fiind menționată și în Biblie: „Voi trimite peste voi groaza, lingoarea și frigurile, care vor face să vi se stingă ochii și să piară viața din voi.” (Lev. 26: 16) Cuvântul biblic קדחת / kadahat este folosit și în ebraica modernă pentru malarie. Read more…
După cum am văzut nu demult, prima reprezentare grafică a Ierusalimului care s-a păstrat până în zilele noastre datează din perioada bizantină și se află pe mozaicul de la Madaba, în Iordania. Chiar dacă harta este schematică și rezoluția este foarte mică (un „pixel” sau o piesă de mozaic măsurând în jur de 1 cm2), e clar că artistul cunoștea orașul și reprezentarea este suficient de fidelă pentru a o folosi drept ghid pentru o plimbare. De atunci s-au mai făcut sute și mii de hărți. Biblioteca Națională a Israelului posedă colecție foarte bogată de hărți mai vechi și mai noi ale Ierusalimului, ale Țării Sfinte și ale Orientului Apropiat în general, precum și atlase, vederi panoramice, vechi ghiduri turistice și cărți de călătorii din această regiune. Este cea mai bogată colecție de acest gen din lume. Read more…
Evrei în Buhara?? Bineînțeles! Pe vremuri a fost chiar cea mai mare comunitate din întreaga Asie Centrală. Vorbeau un dialect al persanei clasice cu unele cuvinte ebraice (la fel cum evreii așkenazi vorbesc idiș – un dialect al limbii germane medievale cu unele cuvinte ebraice). Începuturile comunității sunt învăluite în mister; după unele păreri, când împăratul persan Cyrus i-a eliberat pe evreii exilați în Babilonia, în 539 î.e.n., unii s-au întors în patrie, alții s-au stabilit în Imperiul Persan, care pe atunci se întindea până în Asia Centrală. Atestare documentară există din sec. al IV-lea e.n.: în Talmud se povestește că un rabin a călătorit în oaza Merv (azi Turkmenistan) și niște evrei localnici i-au oferit vin kașer. De secole evreii din Buhara s-au ocupat cu comerțul pe Drumului Mătăsii și cu diverse meșteșuguri (erau țesători, boiangii…), dar ca evrei într-o societate musulmană au avut întotdeauna un statut inferior. Starea lor s-a îmbunătățit simțitor sub stăpânirea Rusiei țariste, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. De fapt e un paradox: în vreme ce evreii din Rusia însăși erau discriminați și amenințați de pogromuri, în Buhara ei se bucurau de libertatea credinței, unii au devenit oameni de afaceri de succes, și-au trimis copiii la studii și… și-au construit la Ierusalim case elegante „de vacanță”, ca de exemplu casa lui Mașiach Borochoff de pe strada Jaffa.Read more…
Cu toate că au trecut 150 de ani, multe locuri legate de „afacerea Shapira”, despre care am pomenit în numărul trecut, există și azi. Propun cititorilor un tur virtual prin Ierusalim în căutarea trecutului. Principala mea sursă de informații este Fetița din Ierusalim, romanul autobiografic scris de fiica lui Shapira, sub pseudonimul Myriam Harry. Ea apare în carte cu numele de Siona – cea născută pe Muntele Sion. Bineînțeles că este literatură, cartea nu poate fi luată automat ca document. Totuși multe amănunte din carte se potrivesc cu cele pe care le aflăm din presa vremii și în alte surse istorice. (Romanul se găsește în întregime aici: https://baabel.ro/2020/12/fetita-din-ierusalim/ ) Pentru a ne închipui cum arăta orașul la venirea lui Shapira, ne folosim de harta lui Wilson din 1865. Cetatea Ierusalimului este însemnată cu roz. Spre vest este Poarta Jaffa, cu Cetățuia și Turnul lui David. Complexul din spatele cetățuii cuprinde biserica Christ Church, cea mai veche biserică protestantă din Orientul Apropiat și încă câteva clădiri, printre care și casa unde locuia Shapira,…Read more…
Conrad Schick descria împrejurimile Ierusalimului în mijlocul sec. al XIX-lea ca pe o pustietate stâncoasă, unde nu crește nimic. E drept că el a ajuns aici în octombrie, după șase luni de arșiță și uscăciune. Dar să încerce să ne convingă, și încă bazându-se pe citate biblice, că aici nu crește nimic, este o exagerare. Doar el însuși descrie starea jalnică a drumului de acces spre Ierusalim. Un oraș, chiar unul modest, nu se poate hrăni numai din ce se aduce din altă parte pe cămile sau catâri! Adevărul este că agricultura din împrejurimile Ierusalimului, chiar dacă punea probleme serioase, se practica încă din timpuri imemoriale și în câteva locuri ea se practică până astăzi după metodele tradiționale. Prima mare problemă este uscăciunea, dar ea este numai aparentă. Media anuală a precipitațiilor, de cca. 540 l/m2, este comparabilă cu cea de la București – se pare că de-a lungul istoriei au existat chiar perioade cu precipitații și mai abundente. Este adevărat că plouă numai iarna, dar apa de ploaie pătrunde prin crăpăturile rocilor calcaroase, ieșind apoi la iveală sub formă de izvoare. Pentru cine știe să le găsească, în jurul Ierusalimului există zeci de izvoare mai mici sau mai mari, de obicei în văi sau pe versanții munților. (Aceasta explică de ce așezările de aici, nu ca în Europa, se află pe culmile munților, nepotrivite pentru agricultură – din păcate apa izvoarelor nu curge la deal!)Read more…
După Conrad Schick.
Dezvoltarea orașului_ Precum spuneam, acum 50 de ani deșertul stâncos ajungea până la zidurile cetății. Spre nord mai era o livadă de măslini, spre vest erau câțiva copaci, nu mulți, mai erau câțiva pe Muntele Măslinilor și în Grădina Ghetsimani, dar asta era tot. Erau numai stânci printre care caprele și oile pășteau în voie. În zilele noastre parcelele sunt îngrădite și pământul este cultivat până la 2-3 km în afara cetății. S-au plantat mulți copaci, casele noi au grădini, s-a făcut chiar un parc irigat, cu un chioșc pentru fanfară. În toate direcțiile s-au deschis drumuri carosabile, care trebuie stropite, altfel se ridică de pe ele nori de praf. Orașul se întinde tot mai mult pe culmile din vest și din nord. Și pe coastele Muntelui Măslinilor s-au construit case. În curând se va împlini proorocirea lui Ieremia: Toată valea unde se aruncă trupurile moarte şi cenuşa şi toate ogoarele până la pârâul Chedron, până la unghiul porţii cailor la răsărit vor fi închinate Domnului şi nu vor mai fi niciodată nici surpate, nici nimicite. (Ier. 31: 40). Fumul de pe coșurile fabricilor, casele noi care apar deasupra zidurilor cetății, copacii decorativi au schimbat cu totul aspectul orașului. Ar fi de așteptat ca un asemenea avânt să ducă și la o anumită bunăstare, dar din păcate nu este așa…Read more…
Populația și imigrația Numărul exact al locuitorilor Ierusalimului de acum 50 de ani nu este cunoscut, erau probabil vreo 12.000 de suflete, o jumătate musulmani și cealaltă jumătate evrei și creștini: cei mai mulți erau greci, apoi catolici, armeni, copți, sirieni, abisinieni, protestanți, etc. Acum populația a urcat la cca. 50.000 de locuitori. (Unii cred că sunt mai mulți, dar după părerea mea se înșeală.) Cel mai mult a crescut numărul evreilor. S-au mai adăugat germani, americani, ruși, etc. Fiecare grup își are propriile locașuri de rugăciune. S-au înmulțit mai ales sinagogile și bisericile. Pelerinii au fost dintotdeauna o parte importantă a populației…Creșterea populației a rezultat în primul rând din imigrație. Țara Sfântă și mai ales Ierusalimul exercită o puternică atracție asupra oamenilor din toată lumea. Dintre imigranți cei mai mulți sunt evrei, mai ales din Rusia și Polonia, dar și din Valahia și din Imperiul Austro-Ungar, mai puțini din Germania și America. Read more…
după Conrad Schick. Drumul spre Ierusalim. Am plecat din Basel împreună cu Ferdinand Palmer în 6 septembrie 1846 și în șapte zile am ajuns la Triest, trecând prin pasul Gotthard, prin Milano și prin Veneția. Acolo am așteptat două săptămâni, pentru că un vapor cu legătură spre Beirut pleca doar o dată pe lună. În zilele noastre este un vapor în fiecare săptămână. La plecare marea era calmă, dar în zilele următoare ne-a prins o furtună teribilă. Valurile se revărsau peste punte. Nu ne rămânea decât să ne rugăm ca să scăpăm cu viață. De atunci am parcurs de mai multe ori acest drum, dar așa o furtună n-am mai pomenit! Am coborât la Smyrna și abia după zece zile am găsit un vapor care pleca la Alexandria, prin Chios, Rodos, Cipru și Beirut. În dimineața celei de a cincea zi am zărit vârfurile înzăpezite ale Munților Libanului și orașul Beirut. Aveam emoții, oare cum ne vom descurca, doar nu știam limba. Dar Domnul ne-a ajutat și în aceeași seară ne aflam deja cu toate bagajele la bordul unei corăbii cu pânze care pleca spre Jaffa. Drumul a durat patru zile, dar până ce corabia a intrat în port și până am debarcat ni s-a părut o veșnicie.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
