Imediat după instaurarea guvernului fascist – nyilaşist (al crucilor cu săgeţi) lui Szálasi, la 15 octombrie 1944, la Budapesta au apărut anunţuri privind obligativitatea tuturor evreicelor, cu vârsta cuprinsă între 18 şi 40 de ani, de a se prezenta în duminica următoare. pe un stadion de fotbal. Mi-am făcut bagajul într-un rucsac şi m-am dus şi eu. S-au strâns în stadion cca 50.000 de femei şi fete…

Imediat după instaurarea guvernului fascist – nyilaşist (al crucilor cu săgeţi) lui Szálasi, la 15 octombrie 1944, la Budapesta au apărut anunţuri privind obligativitatea tuturor evreicelor, cu vârsta cuprinsă între 18 şi 40 de ani, de a se prezenta în duminica următoare. pe un stadion de fotbal. Mi-am făcut bagajul într-un rucsac şi m-am dus şi eu. S-au strâns în stadion cca 50.000 de femei şi fete. Ni s-a ordonat să formăm grupuri de câte 200. Mă gândeam că soarta mea depindea de grupul pe care l-am ales orbeşte. M-am alăturat unei fete originare tot din Gheorgheni. Nişte băieţi în uniformă de la crucile cu săgeţi ne mânau pe străzi, spre Nord.

Nu voi uita cum treceam pe mijlocul drumului şi doamnele elegante se plimbau liniştite pe trotuar şi nici nu ne băgau în seamă…Când am ajuns însă la periferie, am auzit ţipete de protest şi am văzut femei care alergau spre noi, oferindu-ne căni pline cu apă…După o noapte petrecută în ploaie pe un stadion, am fost mânate mai departe, spre nord, pe drumuri pline de noroi. Mă credeţi sau nu, în zloata aceea am legat o discuţie aprinsă, cu o domnişoară mai în vârstă din stânga mea, primele două volume ale tetralogiei biblice a lui Thomas Mann, Iacob şi Iosif şi fraţii săi , pe care le citisem amândouă. Ajunse într-un sat amărât, Vak Bottyán, am fost adăpostite în încăperea unei şcoli la fel de amărâte – nu-mi aduc aminte unde ne-am despărţit de restul detaşamentului, dar acolo eram în jur de 50 de suflete. O tipă mai energică s-a desprins din grup, s-a recomandat – se numea tot Eva – a spus că este doctoriţă şi ne-a îndermnat să intrăm în sala goală şi să ne facem culcuş pe podea. Ea s-a angajat să cureţe pe loc latrina. Nu am găsit alt loc decât în dreptul uşii. Toată noaptea a plouat şi a bătut vântul, deschizând uşa. De acolo M-am ales cu o afecţiune reumatică în braţul drept.

Vreo două-trei zile am vegetat pe acolo. Merinde sărăcăcioase aduse cu mine s-au terminat repede. Într-o seară o ţărancă m-a invitat să vin să mă spăl la ei cu apă caldă. M-am dus cu bucurie. După ce m-am spălat într-un colţ, m-au invitat la cina lor constând din câţiva cartofi fierţi în coajă. Nu au scos niciun cuvânt în timpul mesei.

Am fost duse la săpat şanţuri antitanc în viile sătenilor, distrugându-le o mulţime de butaşi. Ştiam că este o acţiune fără rost… pământul fiind foarte moale, şanţurile nu puteau fi o piedică în calea tancurilor. Dar măcar am primit mâncare caldă, ca la ostaşi. Apoi a venit vestea că unele fete au dispărut. Ne-am dat seama mai târziu că încercaseră să fugă. La întoarcerea în cantonament, am zărit pe câmp cadavrele fetelor respective. În dimineaţa următoare am fost duse în comuna Veresegyháza, în curtea şcolii. Nyilaşiştii care ne însoţeau, ne-au informat că ne decimează drept retorsiune pentru fuga acelor fete. Au şi scos din rânduri fiecare a zecea dintre noi. Lipsindu-le muniţia pentru împuşcarea celor alese, au hotărât să le spânzure. Au pus câteva fete să le sape mormântul. Între timp am observat că directorul şcolii în curtea căreia eram adunate plecase grăbit, iar din biserica de peste drum – era o zi de duminică -lumea a ieşit şi privea ce se întâmplă cu noi.

În curând a sosit, pe nerăsuflate, un ofiţer chipeş, chemat de directorul şcolii. I-a alungat pe nyilaşişti salvând fetele, condamnate de-acum la moarte. S-a recomandat lovag Aschbach Tasziló – un nume ce-i trăda rangul de aristocrat – şi-a scos toate ţigările din buzunare şi l-a oferit fumătoarelor, ne-a spus să ne calmăm, să ne înapoiem la locul nostru. Mai târziu ne-am pomenit iarăşi cu acel ofiţer care a invitat toate persoanele suferinde să intre la un medic venit să ne consulte în cancelarie. M-am dus şi eu cu braţul suferind. În aşteptare, m-am adresat ofiţerului-aristocrat care luase loc în anticameră, arătându-i copia documentului privind cele două medalii de vitejie de argint, decoraţiile din Primul Război Mondial ale tatăl meu. A doua zi am fost trezite devreme, cu ordinul de a ne încolona şi a porni mai departe spre Nord. Mi s-a părut că soarta ne fusese pecetluită…

Dar deodată, a apărut iarăşi ofiţerul chipeş, s-a urcat pe povârnişul din stânga şi ţinând o foaie în mână a spus să iasă din coloană toate fetele al căror nume avea să fie strigat de el. Erau bolnavele de inimă şi de alte afecţiuni. Ele se puteau întoarce acasă. Apoi a îndoit foaia, cu intenţia de a o pune în buzunar. Dintr-odată s-a mai uitat odată la ea şi a spus: ”staţi, mai am un nume – Szmuk Eva”. Dacă ar fi îndoit altfel foaia şi nu mai vedea numele meu de pe verso, ajungeam şi eu în lagărul de la Dachau şi, probabil, nu vă mai povesteam nimic.