13 octombrie – cea mai frumoasă zi din ultimele decenii pentru israelieni

Sirenele au tăcut, rachetele nu mai amenință, camerele-adăpost stau cu geamurile deschise. Este liniște, cele 65.000 de persoane adunate în Piața Ostaticilor stau cu sufletul la gură, urmărind ce se întâmplă în Gaza cu ostaticii. Dacă Hamas se răzgândește după ce a acceptat schimbul? Dacă niște teroriști neafiliați atacă coloana? După experiențe îndelungate, totul este posibil. Uralele au izbucnit în clipa în care prima coloană cu șapte ostatici a trecut granița și a fost preluată de militarii israelieni, iar bucuria a fost deplină când și cel de-al doilea grup cu 13 ostatici, a ajuns în Israel. Multe persoane aveau lacrimi în ochi. Dar uralele au continuat. Mulțimea, care de doi ani era prezentă în fiecare weekend în acest loc, cerând ca ostaticii să fie aduși acasă, l-a salutat pe președintele Donald Trump, cel datorită căruia minunea s-a întâmplat. Fără el, războiul ar mai fi durat luni bune, cu multe victime de ambele părți.Read more…

Ce ar fi fost dacă…? (2). Birobidjan 

Proiectul colhozurilor evreiești din Crimeea și Ucraina avea multe avantaje, dar și un defect fundamental: pământul era revendicat de alte populații, ceea ce crea tensiuni.  Din punctul de vedere al conducerii sovietice ar fi fost de preferat un pământ pustiu sau aproape pustiu, de exemplu în Siberia.  Oricum voiau să dezvolte Siberia, de ce să nu-i trimită încolo pe evrei, mai ales că astfel ar închide și gura sioniștilor.  Vreți o patrie?  Poftim!  Așa a apărut ideea de a crea Regiunea Birobidjan Autonomă Evreiască.  (Nu întâmplător îmi amintește de Regiunea Mureș Autonomă Maghiară – ambele au fost create de același sistem și în același scop: să dea unei minorități iluzia libertății.  Chiar numele Birobidjan e bazat pe două râuri locale, Bira și Bidjan, la fel ca în cazul nostru Mureș.)  Așadar, începând din 1928, sprijinul acordat la început colhozurilor evreiești a fost îndreptat înspre Birobidjan. Nu mi-a fost ușor să găsesc locul pe hartă, e cu adevărat la capătul lumii.  Noroc că e pe linia Transsiberianului.  Pornind din stația terminus, Vladivostok, (vezi linia roșie de pe hartă), ar trebui să mergem cu trenul vreo 12 ore spre nord, la Habarovsk, și de acolo încă vreo două ore spre vest, în total aproape 1000 km.  (Până la Moscova sunt vreo 10.000.)  Teritoriul se află la granița cu China și chiar a aparținut Chinei până în 1860.  Nu numai izolarea îl face extrem de neatrăgător.  Iarna durează șase luni pe an și când se topesc zăpezile apar țânțarii – nici nu știu ce e mai rău.  Condițiile nu prea sunt prielnice pentru agricultură, în schimb există bogății minerale, printre care și aur, precum și păduri întinse.Read more…

László Krasznahorkai – crochiu jurnalistic

După fluviile de fiere, umori, frustrări și ură deversate pe platformele sociale, încerc cu modestele mele mijloace și lecturi aplicate să încropesc un crochiu al unuia din ultimii scriitori autentici ai Europei de Răsărit, un self made man, un om deosebit de talentat care și-a clădit în timp o personalitate artistică uriașă. Bineînțeles nu sunt naiv, Premiul Nobel are întotdeauna, pregnant în ultimele două decenii, o conotație politică de actualitate: Krasznahorkai provine pe linie paternă dintr-o familie evreiască convertită de frica regimului horthyst, numele lor inițial fiind Korin. După mamă are origini ardelenești, posibil românești, mama fiind născută Haiduc. Este originar din Gyula, o provincie săracă și cam uitată de lume la frontiera ungaro-română. Este un opozant vocal al regimului lui Viktor Orbán, practic un ungur devenit european, multicultural, trăindu-și o bună parte a vieții în străinătate. Cu toate că continuă să scrie doar în maghiară, Krasznahorkai este emblematic pentru multiculturalitate, liberalism și chiar postmodernitate, criterii care evident au contat în decernarea Premiului Nobel. Read more…

Tabla înmulțirii

Un vis pe care mi l-am împlinit în 2018, odată cu ieșirea la pensie, a fost să particip la un curs de limba arabă la una din nenumăratele școli particulare care oferă cursuri de limbi străine pentru adulți. Soția mea și cu mine, născuți și crescuți în Ardeal, suntem bilingvi (română și maghiară) de când ne știm, la fel ca toți copiii din jurul nostru, încă înainte de a fi mers la școală. Și acum mă deranjează că copiii mei, născuți în Israel, nu sunt și ei bilingvi. Spre deosebire de noi, care am făcut școală în România, unde studiul limbii și literaturii maghiare nu era obligatoriu, în Israel, în școlile guvernamentale, limba arabă era obligatorie în clasele primare în perioada când ei umblau la școală. Opinia mea este că pentru a avea o șansă de coexistență (nu neapărat pașnică), trebuie să cunoaștem limba și cultura celorlalți, cel puțin atât și așa cum o cunosc ei pe a noastră. Nu am pretenția să citesc Coranul sau literatura arabă „serioasă”, nici măcar ziarul, îmi doresc doar să înțeleg ce vorbesc în jurul meu casierițele la supermarket-ul din cartier, tinerii care lucrează în garaje, surorile la spital – vecini cu care aveam contact zilnic. La cursul de începători eram șase „elevi” și, cu excepția unei adolescente, toți eram trecuți bine peste 50 de ani, la fel ca profesorul nostru, un arab dintr-un sat din apropiere.Read more…

Prima oară în Africa, în interes de serviciu

Abidjan se întindea pe o suprafață mare: un centru cu clădiri coloniale bine întreținute, înconjurat de o mare de sărăcie. Nu departe de centru, o șosea asfaltată mergea câteva sute de metri și apoi dispărea printre dune nesfârșite de nisip; o plăcuță proclama: „Această șosea este un dar din partea poporului Cehoslovaciei.” Mai încolo, rămășițele unei fabrici de încălțăminte indicau o origine similară — cadouri dintr-o țară socialistă soră. Mi-au venit în minte memoriile lui Paul Théroux despre proasta gestionare a ajutorului dat Africii după independență. Străzile principale erau pline mai ales de rezidenți francezi și de oameni de afaceri aflați în vizită; fete tinere în pantaloni scurți mergeau pe motociclete cu nonșalanță franțuzească. Oamenii își făceau somnul de după-amiază pe trotuare sau pe petice de iarbă. În copaci ciorchini de lilieci atârnau cu capul în jos, adăugând culoare peisajului. Și apoi era Hotel Ivoire, o clădire modernă cu mai multe etaje, cu un hol imens care găzduia magazine-boutique și, în centru, un patinoar, o prezență ciudată într-un climat tropical. Acolo, și nu-mi amintesc prea bine cum, l-am întâlnit pe cel mai interesant om din oraș. Josh era un israelian care crescuse în România și emigrase curând după terminarea serviciului militar, în anii ’60. La Abidjan era antreprenor în instalarea și întreținerea aparatelor de aer condiționat. Ne-am împrietenit imediat și, la insistențele lui, în aceeași zi m-am mutat în apartamentul pe care îl împărțea cu prietena lui franțuzoaică.Read more…

Într-o clipită

Într-o carieră de peste 40 de ani ca adjunct și apoi ca șef al departamentului de anestezie, am intervievat zeci de candidați la rezidențiat și medici specialiști în căutarea unui post. E foarte greu să-ți formezi o părere despre un om dintr-o privire și o scurtă discuție, din câteva întrebări simple de cunoștințe medicale. Totuși, cei care aveau o atitudine ciudată, voiau să știe în primul rând cum și când vor fi avansați, mi-au făcut de la început o impresie proastă și intuiția nu m-a înșelat. Familia, școala, facultatea și mai ales inteligența afectivă m-au învățat că impresia pripită este de obicei greșită. Dar unii psihologi susțin că adesea oamenii reușesc să decidă într-o clipită, la prima vedere. Se spune că celebrul profesor Iuliu Hațieganu din Cluj (1885-1959) putea diagnostica boala pacientului din momentul când intra în salon, chiar înainte de a-l consulta, doar după înfățișare, mimică și culoarea pielii. Și eu am fost într-o situație asemănătoare: când eram în căutarea unei locuințe, am vizitat mai multe împreună cu soția mea, dar când am intrat în locuința actuală, amândoi ne-am spus „Pe asta o vrem!” încă înainte de a-i ști prețul. Recent am citit cartea Blink. The Power of Thinking without Thinking. (Cât ai clipi. Puterea de a gândi fără a gândi). Autorul, Malcolm Gladwell, s-a născut în 1963, în Anglia, dar trăiește în Canada, este psihoterapeut, scriitor și ziarist la The New Yorker. Cărțile și articolele lui conțin multe subiecte legate de sociologie și psihologie.(1) Cartea Blink prezintă întâmplări reale care ilustrează importanța deciziei imediate, luate într-o clipită.Read more…

Nu mai plânge, baby!

Strada nu se mai numeşte Rákóczi, ci Eremia Grigorescu, dar numărul casei a rămas neschimbat: 28. O clădire burgheză, solidă, cu un etaj, cu ferestre mari şi frontispiciul decorat cu o ghirlandă de stucatură, după cum se obişnuia la cumpăna secolelor XIX şi XX. Trec des pe această stradă aflată sub dealul Cetăţuii, pentru că face parte din traseul cel mai scurt de acasă până „în oraş”, dar şi (mai ales) pentru că îmi face plăcere să revăd casa de la numărul 28. Apropiindu-mă de ea, mi se alătură, pe nesimţite, o fetişcană (imaginară) de vreo 13 ani (mai exact 12 ani şi 3 luni) îmbrăcată cu un paltonaş vernil (cumpărat în rate de la Magazinul Universal), ciorapi de nailon „de domnişoară” (care nu stau întinşi, ci se răsucesc pe gambele de copil) şi încălţată cu pantofi de lac cu baretă. Ştiu că sub pardesiu poartă o fustă albă de tergal[1] plisat (cumpărat în rate, tot de la Magazinul Universal) şi o bluză de catifea roz (cusută dintr-o rochiţă care-i rămăsese mică). Ţine în mână o carte învelită în foiţă de mătase: cadoul pentru D., colegul ei de clasă (a VI-a B) care o invitase la ziua lui de naştere. D., un băiat deştept şi dezgheţat, înalt (crescuse peste vară şi depăşise 1.80), cu vocea în schimbare, i-a mai spus: „Vom fi trei băieţi şi trei fete”. Această precizare dăduse o turnură specială aniversării care se arăta altfel decât celelalte zile de naştere, cu un cârd de copii neastâmpăraţi şi gălăgioşi care se înghesuie la joacă, dau iama în sendviciuri şi se îndoapă cu feliile de tort…Read more…

Război și pace la San Francisco

Am ajuns la San Francisco atunci când războiul din Gaza era în toi. Tratativele pentru eliberarea ostaticilor și pentru pace nu progresau, Israelul era izolat, drapelul israelian nu era arborat nici măcar la marile hoteluri din oraș. (Am văzut unul singur în geamul unui apartament de pe Lombard Street.) Am hotărât să nu mai urmăresc știrile nici la televizor și nici pe internet. San Francisco, orașul cel mai liberal din lume, m-a cucerit la prima vedere. Ieșind din hotel, am ajuns direct în Union Square care ne-a întâmpinat cu un soare strălucitor și un cer albastru, cu umbrele multicolore, cu mese și scaune care nu aparțineau niciunui restaurant, cu muzică sud-americană, cu oameni care dansau salsa și o cafenea cu prăjituri extraordinare. Străzile cu urcușurile și coborâșurile lor abrupte mă cam speriau. Ne-a salvat însă funicularul („Zdrăngăneala”, cum i-am pus numele, din cauza zgomotului și a hurducăturilor, cu toate că nu făcea mai mult de zece mile pe oră). De fapt, și el face parte din atracțiile orașului. Mulțimea pestriță de pe stradă, venită din toate colțurile lumii, nenumărații turiști, hippies, boschetari, ofereau un spectacol inedit.Read more…

Amintiri de neșters

Școala a început de puține săptămâni și observ pe stradă tot mai mulți copii și adolescenți îmbrăcați în uniforme. Hainele sunt diferite de la o școală la alta, au un aspect lejer și comod, dar în același timp au o anumită sobrietate extrem de potrivită activității de învățare asociată de veacuri școlii. Cred că purtarea unei uniforme este bine venită și le dă copiilor un sentiment de importanță sporită a activității lor zilnice, precum și o apartenență la comunitatea pe care o vor păstra de-a pururi în minți și inimi. Chiar azi am avut norocul de a mă afla la câțiva pași în spatele a doi tineri de vreo 15-16 ani, probabil liceeni – un băiat vorbăreț și o fată cu păr castaniu lung, ușor mai înaltă decât el căci la vârsta aceasta fetele cresc ceva mai repede. I-am îndrăgit pe loc, deși nici nu apucasem să le văd fețele. Erau atât de absorbiți în conversația lor despre școală și păreau atât de cuminți și serioși… M-au impresionat cu tinerețea lor fragilă și totuși atât de plină de puterea pe care o vor descoperi ei înșiși pe drumul lor. Uniformele lor, cămăși albastre și cardigane bleumarin cu însemnele școlii, le veneau foarte bine și îi individualizau față de ceilalți trecători. Mi-am amintit de uniformele incomode ale anilor mei de școală, de cordeluța albă care aluneca mereu de pe părul fetelor și de cravatele care îi chinuiau pe băieți.Read more…

Mirosul banului

De zeci de ani suntem ”asociați”. Totul a început când am hotărât că nu mai conduc până la aeroport, o distanță de peste 100 km. De-ajuns, mi-am spus. Nu mai caut loc de parcare, nu mai aștept peste o jumătate de oră autobuzul care să mă ducă la terminal sau cel care să mă ia de la terminal la parcare. Mi-am câștigat dreptul să iau un taxi când plec în străinătate. Îmi trebuie doar un șofer de nădejde, un parolist, care chiar atunci când nu mă poate lua de acasă sau de la aeroport (din motive total obiective și serioase), îmi va găsi întotdeauna un înlocuitor la fel de corect și punctual. Deci, de mulți ani Iosi e ”omul meu”. Ne scriem pe WhatsApp, ne aducem la cunoștință unul altuia orice modificare în programul de zbor și sper ca Iosi să nu iasă la pensie decât după ce mă las eu de călătorii în străinătate. De fiecare dată Iosi mă ia de acasă și la întoarcere mă așteaptă la aeroport, cu exactitatea unui profesionist serios. Și de fiecare dată, cel puțin o oră de drum, vorbim câte-n lună și în stele. Eu îi povestesc pățanii de-ale mele și el tace, apoi el deapănă amintiri sau îmi aduce la cunoștință noutăți din lumea lui și atunci eu tac. Iosi are o tolbă plină de povești, majoritatea culese, desigur, de la clienții săi fideli…Read more…

Ce am căutat pe fundul Mării Moarte

Să începem cu sfârșitul: am găsit o lume întreagă! Dar asta încă nu știam în 2006, atunci când s-a născut ideea nebunească de a face scufundări în Marea Moartă. A durat trei ani până când visul îndrăzneț a devenit realitate și de atunci m-am scufundat în apele verzi ale lacului de aproape 150 de ori. Dorința mea de a face scufundări în Marea Moartă a pornit de la povestea biblică a prăbușirii Sodomei și Gomorei, două orașe plasate de arheologi în zona Mării Moarte. Patru mii de ani mai târziu, Michael Sanders, un căutător de comori, cercetător biblic și arheolog amator, a adus un submarin (galben!) și a pornit să caute ruinele celor două orașe pe fundul Mării Moarte. Iată o documentare a acelei expediții (deși unele lucruri trebuie privite cu rezerve). Submarinul a oferit o ocazie unică geologilor Zvi Ben Avraham și Michael Lazar să observe fundul Mării Moarte de aproape, nu doar cu sonare de la suprafață, și ei au descoperit ceva neașteptat: pe fundalul alb și sărat erau pete mari, roșii, la adâncimi de până la 200 m.Read more…

O rază de speranță pentru eliberarea ostaticilor

La Sharm el Sheikh, în Egipt, se desfășoară negocieri indirecte între o delegație israeliană și una a Hamas. Noua inițiativă este consecința ambițiosului plan de pace în 20 de puncte al președintelui Donald Trump. Spre deosebire de alte planuri, acesta este atotcuprinzător și se ocupă detaliat de viitorul Fâșiei Gaza. Despre acest proiect, dacă rămâne valabil, ne vom ocupa într-un alt articol. Deocamdată, cel mai important punct al documentului este eliberarea celor 20 de ostatici rămași în viață și predarea trupurilor celor 28 care au decedat. Israelul urmează să elibereze mai multe sute de palestinieni aflați în detenție, printre care ar fi și autorii unor atentate teroriste. Primul și poate cel mai mare obstacol al negocierilor este pretenția Hamas de a elibera personalități palestiniene condamnate la închisoare pe viață din cauza crimelor comise, printre care Marwan Barghouti – mai ales că, la ora actuală, conducerea Hamas a fost decimată și prezența unui lider carismatic ca acesta ar da un suflu nou organizației teroriste, dar tocmai ceea ce Israelul se opune.Read more…

Să laşi loc de bună ziua

Potrivit antropologilor, salutul este „un pact tacit de neagresiune”: îți arăt că te recunosc, nu te ignor, nu te atac. De aceea, aproape toate culturile au formule de salut prietenoase, binevoitoare. Mai mult, în majoritatea limbilor vorbite pe planetă, formula de salut e aceeaşi: Bună ziua (şi variantele ei: bună dimineaţa, bună după-amiaza, bună seara, noapte bună). Cred că pentru cititorii Baabel (care cunosc foarte bine formulele de salut din principalele limbi de circulaţie internaţională) e interesant de aflat cum se dă bună ziua în finlandeză – Hyvää päivää, în armeană – Բարև ձեզ (Barev dzez), malteză – Bongu, inuită – ᐊᒐᓇᖅᑐᖅ (Agnaiqtuq), în bască – Egun on, în albaneză – Mirëdi. Există şi alte formule de salut care urează sănătate şi noroc (precum cunoscutele formule ale romanilor – Ave şi Salve – dar şi cel din în limba romani – Sastipe baxtale şi coreeană – 안녕하세요 (Annyeong haseyo), dar şi urarea de Pace (în ebraică Şalom שלום şi în arabă Salam سلام). Dar să revin la Bună ziua, acest salut quasi-universal care a inspirat una dintre zicalele româneşti cele mai înţelepte: Să laşi loc de bună ziua.Read more…

Este posibil acum un stat palestinian alături de Israel?

În ultimele luni, asupra Israelului se exercită presiuni extraordinare pentru a accepta un stat palestinian, acest demers fiind considerat drept soluția miraculoasă pentru terminarea războiului din Gaza și eliberarea ostaticilor. Cei care au propus această formulă vor să ofere palestinienilor din Gaza și din Cisiordania o speranță în viitorul lor, în sensul că un stat palestinian ar putea să-și rezolve singur problemele care decurg din calitatea statală, fără amestec, doar cu sprijin din afară, că vor dispune de instrumentele pentru a lua cele mai bune decizii care să creeze condițiile unei coexistențe pașnice cu statul evreu pe care să-l recunoască drept partener. Să presupunem că autoarele propunerii statului palestinian sunt conduse de bunăvoință, că nu au acționat constrânse de presiunea opiniei publice, formată în mare parte dintr-o populație musulmană neintegrată, din extremiști de dreapta și de stânga și din antisemiți și că resping ca nerealistă (deși n-ar trebui) declarația premierului Benjamin Netanyahu că este vorba de recompensarea terorismului respectiv a Hamas. Din păcate, alături de lansarea propunerii, un demers mai degrabă propagandistic care „sună bine”, nu cunoaștem vreun plan bine definit al căii prin care s-ar realiza acel stat palestinian. Iar dacă totuși ar reuși să fie impus, cum ar arăta.Read more…

Doi ani de agonie

În curând se împlinesc doi ani de când statul Israel a fost lovit în moalele capului, în cele mai adânci şi intime colţuri ale personalităţii locuitorilor săi. Durerea a pus stăpânire pe oamenii cărora le-au fost ucişi copiii, soţii, fraţii, soţiile şi cine nu? La început au fost cei direct loviţi şi cei direct sinistraţi, apoi încet, încet, mass-media a răspândit felurite ştiri din care au ieșit la iveală erorile, inconştienţa, lipsa de pregătire şi aroganța premierului Netanyahu, a guvernului și, mai ales, ale armatei, de-a lungul multor ani. În ciuda succeselor militare ale armatei israeliene care a pornit un război împotriva teroriştilor Hamas, conflagraţia a adus cu sine soldaţi ucişi al căror număr se apropie de patru cifre, în timp ce numărul răniţilor depăşeşte demult cinci cifre. Războiul acesta nemilos continuă de doi ani și între timp, statul Israel coboară tot mai mult în ochii celor ai căror membri de familie s-au întors într-un sicriu – ori nu s-au întors deloc. Odată cu aceasta, pe măsura trecerii timpului şi a lipsei de perspectivă pentru sfârşitul acestui război, cât şi a unui program asupra reorganizării Fâşiei Gaza, ţările lumii, care au oferit în decursul ultimelor zeci de ani sprijin moral şi militar Israelului, s-au retras treptat din această colaborare,Read more…

Ce ar fi fost dacă…? (1)

Cred că poporul evreu este singurul din istorie care a dăinuit timp de peste 18 secole (de la înăbușirea Revoltei lui Bar Kochba în 136 e.n. până la întemeierea Statului Israel în 1948) fără o țară proprie, reușind totuși să-și păstreze identitatea și continuitatea.  Peste tot evreii au fost o minoritate uneori tolerată, alteori expulzată și aproape întotdeauna expusă discriminării și antisemitismului.  Asta nu înseamnă că în timpul acestor 18 secole nu au fost unele încercări de a crea dacă nu un stat independent, cel puțin o entitate autonomă, unde evreii să se guverneze singuri și să trăiască după propriile lor legi și obiceiuri.  Cine știe, poate dacă una din aceste încercări ar fi reușit cu adevărat, astăzi lumea ar fi arătat altfel… Una din primele a început prin 1630 în Surinam, în America de Sud: un grup de evrei portughezi fugiți de Inchiziție s-au stabilit pe un pământ virgin și au încercat să se gospodărească singuri.  Mai târziu teritoriul a fost ocupat de englezi, apoi de olandezi, dar evreii au primit drepturi depline, civile și religioase, și au prosperat, mai ales din cultivarea trestiei de zahăr.  Pe plantații lucrau sclavi negri care au adoptat și ei multe obiceiuri evreiești.  Capitala coloniei era Jodensavanne (Savana Evreiască), zisă și „Ierusalimul de pe malul râului”.  a apogeu, evreii au ajuns la 50% din populația albă a coloniei, dar treptat procentul lor a scăzut și ei au redevenit o minoritate, iar colonia a fost guvernată după legile olandeze.  Un stat independent nu a fost, dar poate un „proto-stat” care a dăinuit cam un secol.Read more…

Zăpezile de pe Kilimanjaro

Boris, căpitan în rezervă, proprietar de restaurant în Haifa, a fost concentrat în primele zile ale războiului, imediat după 7 octombrie și în timpul luptelor pentru eliberarea localităților din Sudul Israelului a fost rănit grav. Sedat și ventilat o perioadă îndelungată, în terapia intensivă a Spitalului Soroka, a fost supus la numeroase intervenții chirurgicale, din cauza multiplele leziuni provocate de o rachetă de umăr LAW (light anti-tank weapon). Zile și nopți s-a zbătut între viață și moarte. După trei săptămâni s-a trezit. Tatăl lui îl ținea de mână. Medicii i-au explicat prin ce a trecut. – A fost o minune că ai rămas în viață, i-a spus șeful Terapiei Intensive, dar piciorul tău stâng n-a mai putut fi salvat. Boris a încremenit. – După ce te refaci, ți se va pune o proteză cu care vei putea umbla, i-a spus medicul. Boris, 28 de ani, emigrase în urmă cu zece ani din Kiev. Era neînsurat și locuia cu părinții. Prietena lui, Julia, era nelipsită de lângă patul lui. Camarazii lui din armată, Igor, Șai și Arie, îl vizitau des. Sportul lui preferat era alpinismul. De când a citit nuvela lui Hemingway Zăpezile de pe Kilimanjaro visa să urce și el pe acest munte. În momentele de răgaz dintre lupte, le povestea băieților despre visul lui. Toți i-au promis să-l însoțească în escaladarea muntelui, după ce se vor fi eliberați din armată. „N-o să-mi pot realiza visul”, se gândea cu amărăciune Boris. După câteva luni petrecute la un spital de recuperare, a învățat să umble cu proteza. Pe zi ce trece mergea tot mai bine. Era mulțumit, dar se gândea la Kilimanjaro și se întreba: „Oare cum o să-mi realizez visul?” Ajuns acasă, a început se antreneze la o sală de sport. Prietenii lui, Arie, Igor și Șai, doreau să-l ajute să-și realizeze visul, dar erau sceptici în privința reușitei. Dar Boris credea în puterile lui și a reușit să-și convingă camarazii să se pregătească de aventură. După ce trecuse un an și mai bine de la rănire, Boris se simțea capabil să escaladeze muntele Kilimanjaro. Celor patru prieteni li s-au alăturat și doi alpiniști cu experiență.Read more…

Sfârșit de vară pe insula Krk

Acum câteva zile a fost echinocțiul de toamnă, vara s-a sfârșit și vedem asta nu doar în calendar, ci și în vremea de afară care ne-a pus, de pe o zi pe alta, să ne căutăm prin dulapuri haine mai calde. Fiindcă vara asta am scris despre insule grecești, voi celebra sfârșitul ei încheind seria evocărilor mele estivale tot cu o insulă, de data aceasta din Croația, și anume insula Krk. Am fost câteva zile într-o vacanță mult dorită și așteptată în Croația, o destinație relativ apropiată și extrem de ofertantă în ceea ce privește diversitatea reliefului, a siturilor istorice și a frumuseții în general. Țara asta are de toate: munți acoperiți de codri uluitori, parcuri naturale dominate de ape în cascade, lacuri, râuri și pâraie vijelioase, țărm lung de mare cu o multitudine de insule, unele locuite altele nu, istorie diversă, modernitate și oameni primitori dincolo de așteptări. Am făcut o (prea) scurtă vizită în parcul-rezervație naturală Plitvice despre care mă rezum să spun că, dacă Paradisul există, eu una cred că așa o fi arătând. Croația are o imensă componentă insulară care cuprinde peste 1000 de insule și insulițe dintre care 48 sunt locuite permanent. Insula Krk, cea mai mare dintre acestea, este situată în golful Kvarner, în apropierea peninsulei IstriaRead more…

Fericiți cei săraci cu duhul…

Am auzit fraza asta de nenumărate ori, uneori ca o urare pentru cei care nu trebuie să afle chiar tot ce se întâmplă (uneori e mai bine să nu știi!) dar, mai ales, ca un ”contra” la expresia nu mai puțin celebră „cine are carte are parte”. problemă să răsfoiesc cărțile părintelui meu medic. De acolo am învățat multe lucruri pe care un copil de vârsta mea nu avea cum să le știe. Cartea Mужчина и женщина (Bărbatul și femeia) din biblioteca tatălui meu m-a ajutat să înțeleg la o vârstă de-ajuns de fragedă tainele anatomiei comparate dintre cele două sexe și modul cum vine copilul pe lume. Prima informație clară despre existența unor cărți care niciodată nu vor ajunge în mâna mea am primit-o pe la vreo 20 ani de la profesoara mea de engleză, dna Sfarti, care preda la Ministerul de Externe, pregătind viitorii diplomați. Ea mi-a deschis ochii: nu-ți poți închipui cât de mult se publică în străinătate și cât de mult pierzi pentru că niciodată nu vei obține cărți scrise acolo, decât dacă autorul e ”pe linie”. Nimic mai adevărat. În acei ani citeam numai ce se potrivea propagandei oficiale, sau, cel mult, scrieri din timpurile când comunismul încă nu exista.Read more…

Evreii ca victime ale comunismului (4)

Când vorbim despre lideri comuniști evrei din România, trebuie să precizăm că majoritatea nu erau „evrei” în sens etnic-asumat, ci membri ai Partidului Comunist Român care, prin ideologie, se declarau internaționaliști și atei, iar originea lor etnică era adesea trecută sub tăcere sau chiar ascunsă. Totuși, în anii 1920-1950, o parte importantă a conducerii PCR provenea din familii evreiești, în special din mediile urbane de stânga, din rândul intelectualității și muncitorimii industriale. Este imposibil de realizat o statistică exactă a procentajului de evrei din conducerea superioară de partid și de stat din timpul regimului comunist, deoarece majoritatea acestora erau renegați, nu mai aveau nicio legătură cu religia mozaică sau cu comunitățile evreiești din care proveneau. În cele ce urmează, voi trece în revistă biografia succintă a câtorva lideri proeminenți de origine evreiască ai PCR și ai statului român din perioada comunistă. (1948-1989). Read more…