După atacul israelian al clădirii din Doha unde s-au întrunit liderii Hamas pentru a discuta ultimele propuneri americane de pace, șeicul Mohammed bin Abdulrahman bin Jassim Al-Thani, premierul și ministrul de externe al Qatar, a convocat o reuniune a țărilor arabe pentru a preciza viitorul relațiilor acestora cu Israelul, respectiv reducerea lor în toate domeniile. Practic, au afirmat analiștii, după cinci ani se pune capăt Acordurilor Abraham, create la inițiativa președintelui Trump în primul său mandat și sprijinite și de Israel. A fost una dintre inițiativele istorice de apropiere a Israelului cu statele arabe, în primul rând împotriva dușmanului comun, Iranul, și o cale de reglementare a relațiilor bilaterale cu o serie dintre ele. Exista speranța că după un timp se va alătura și Arabia Saudită, ceea ce întărea valabilitatea Acordurilor. Din păcate, se arată într-o analiză a Deutsche Welle, cea de a cincea aniversare a Acordurilor a fost umbrită de atacul israelian din Qatar și perspectiva cea mai pesimistă este renunțarea la ele. În pofida unor dificultăți, înțelegerea realizată în urmă cu cinci ani cu ajutorul SUA a rezistat și exista opinia că întărirea ei ar fi cel mai eficient mijloc de a combate ura și terorismul care au dus la acțiunile Hamas din octombrie 2023.Read more…
Charles Dickens și antisemitismul
În adolescență am citit destul de multă literatură din secolul al XIX-lea și îmi amintesc de două cazuri în care m-am confruntat cu exemple crase de antisemitism. Primul a fost în romanul Hector Servadac al lui Jules Verne. Acolo apare un evreu pe nume Isaac Hakhabut, dar autorul nu îi face un portret, ci o caricatură: este o figură demnă de dispreț, ridicolă, un zgârcit al cărui singur scop în viață este de a se îmbogăți. Evident că nu mi-a făcut plăcere, dar romanul era palpitant și cum Hakhabut avea un rol secundar în desfășurarea acțiunii, am făcut abstracție de el și am trecut mai departe. Abia acum mi-am pus întrebarea de ce oare Jules Verne l-a inclus în roman. Să fi avut vreo legătură cu procesul Dreyfus? Nu, romanul a fost scris cu vreo două decenii mai înainte. Și atunci? Se pare că în perioada în care Jules Verne scria romanul, a apărut în presă o știre cum că el s-ar fi numit în realitate Julius Olschewitz și că ar fi fost evreu polonez. Știrea l-a enervat la culme și a dezmințit-o vehement, declarând că e francez get-beget și catolic din tată în fiu. O altă ipoteză ar fi că Jules Verne a făcut-o din răzbunare, după ce s-a simțit escrocat în ce privește drepturile de autor de doi evrei. (Numai unul din cele două cazuri a putut fi dovedit). Dacă asta este o scuză? Oricum, eu eram abia prin clasa a VI-a și asemenea amănunte nu mă interesau. Dar romanul Oliver Twist al lui Charles Dickens l-am citit în liceu și nu am mai trecut cu atâta ușurință peste aspectele neplăcute. De fapt, cel mai puternic mi s-a întipărit în memorie personajul Fagin – și este o figură cât se poate de antipatică: un pungaș, organizatorul unei bande de hoți de buzunare. Read more…
Am traversat Podul Maria Valeria
Anul acesta am vizitat oraşul Esztergom din Ungaria, unde s-a născut, a fost botezat şi încoronat Sfântul Ştefan, creştinătorul şi cel dintâi rege al maghiarilor. Oraşul a fost prima capitală a regatului ungar, din anul 1000 până la năvălirea tătarilor, în 1241. Apoi reşedinţa administrativă a fost mutată la Székesfehérvár, dar Esztergom a rămas capitala spirituală a ţării. Aici bate inima catolicismului maghiar: Arhiepiscopia de Strigoniu (numele latin al oraşului) şi tot aici îşi are reşedinţa primatul Ungariei. Plănuiam să stăm o zi întreagă în oraş şi să vizităm obiectivele după importanţa acordată de îndreptarele turistice: întâi Bazilica (cea mai mare din Ungaria şi a treia ca mărime din Europa), apoi cetatea medievală şi câteva muzee, să ne plimbăm pe cheiul Dunării şi, eventual, să trecem podul Maria Valeria până la Štúrovo, în Slovacia. Am sosit la Esztergom seara, după un drum de peste zece ore (veneam de pe coasta Dalmaţiei), dar am ieşit, totuşi, la plimbare pentru a ne familiariza cu atmosfera oraşului. Am ieşit pe poarta pensiunii – o casă veche, fără etaj, asemeni multor clădiri din secolul al XIX-lea, de pe străduţele înguste, pavate cu pietre de râu, din proximitatea zidurilor cetăţii. La un moment dat, liniştea aşternută peste acest colţ de urbe părelnic provincial, a fost risipită de dangătul profund şi melodios al clopotelor şi, ridicând ochii, am fost frapaţi de imaginea luminoasă a bazilicii care ne arăta doar cupola şi o parte din frontispiciul pe care se distingea inscripţia: Caput, Mater et Magister Ecclesiarum Hungariae. Neîndoielnic era cel mai important obiectiv turistic din Esztergom. A doua zi dimineaţa am urcat scările (abrupte) către cetatea medievală, am adăstat puţin între zidurile ei şi, înainte de a intra în clădirea maiestuoasă a bazilicii care domina cheiul Dunării, ne-am oprit să admirăm priveliştea. Observând podul care se arcuia peste fluviu, am decis să traversăm pe malul celălalt (slovac) doar după ce vom fi văzut toate obiectivele înscrise pe listă…Read more…
Istoria familiei Zwack – Legendă și adevăr
Câteodată istoria nu ne permite să separăm cu ușurință legendele de adevăr. Așa a fost și cazul familiei Zwack, fabricanții vestitei băuturi Unicum-Zwack din Budapesta. Despre Holocaustul evreilor maghiari, ultima comunitate de evrei din Europa exterminată în lagărele de concentrare, s-au scris multe. Mai mulţi colaboratori ai revistei Baabel și-au pierdut rudele în această perioadă cumplită. După alianța cu Hitler, în urma mai multor arbitraje, Ungariei i-au fost alipite: Nordul Transilvaniei, o parte din Slovacia, o parte din RS Ucraineană (Transcarpatia) și o parte din Serbia (Voivodina). Aceste teritorii (“Ungaria Mare”) cuprindeau 725.000 de evrei plus 100.000 de evrei convertiți la creștinism, pe care naziștii îi considerau tot evrei. Dintre aceștia, cca 568.000 au fost uciși în lagăre de muncă sau de exterminare. Pe lângă numeroase filme documentare, cinematografia maghiară a realizat și câteva filme artistice legate de Holocaust, unele de succes mondial și premiate la diferite festivaluri. Printre ele se numără și Sunshine. Capodopera cinematografică realizată în 1999 de Szabó István, după scenariul scris de el împreună cu Israel Horovitz, urmărește soarta unei familii evreiești din Ungaria, familia Sonnenschein (Sunshine în germană), de-a lungul a cinci generații, din Austro-Ungaria secolului al XIX-lea până după revoluția anticomunistă din 1956. Read more…
Răul e molipsitor
Cu cât trec anii, cu atât mai multe povești din trecut mi se șterg din memorie. Nu toate și nu cele mai importante, dar cum spune italianul, ma buona parte. Nu pot uita sfaturi primite în casa părintească, cum ar fi atenția pe care trebuie s-o acord alegerii prietenilor. (Spune-mi cu cine te aduni ca să-ți spun cine ești!). Îmi amintesc și ”prostii”, pe care le-aș uita cu plăcere, de pildă rubrica aproape zilnică din Scânteia anilor 1950, intitulată ”Evenimentele din Coreea”. Ea se dorea o sursă ”autentică” privitoare la războiul dintre cele două părți ale peninsulei coreene, nordul sprijinit de URSS și China și sudul, având pe americani ca aliați de nădejde. Paralela 38, linia de armistițiu semnat în 1953, este până astăzi granița dintre Coreea de Sud, democratică, unde președintele e ales de un sistem multipartinic, și cealaltă, unde ”dictatura proletariatului” domină o societate din cele mai totalitare și mai sărace din lume. Coreea de Sud e o țară „normală”, cu o economie sănătoasă, o piață liberă, alegeri la intervale mai mult sau mai puțin regulate și legături cu restul lumii, pe când dincolo de paralela 38, Coreea de Nord este o țară săracă, totalitară, condusă de o dinastie despotică (bunic-tată-fiu) și după părerea mea fără nicio șansă de schimbare în următoarele decenii. Coreea de Nord menține o populație de peste 25 milioane într-o mizerie mult mai cruntă decât ne-o putem închipui noi, cei care am trecut prin ce am trecut în a doua jumătate a secolului trecut. Foametea (în ianuarie 2017, rația zilnică era numai 400 grame de alimente), lagărele de concentrare, munca de sclavi în Rusia…Read more…
Ar fi împlinit 102 ani… Câteva amintiri personale despre Mirjam Bercovici
Acum trei luni, când s-a stins din viaţă, s-a vorbit şi scris atât de frumos despre Mirjam Bercovici. Dar aproape toţi menţionau că a trăit 102 ani. Numai că în aceste trei luni care au despărţit-o din iunie până în septembrie de aniversarea a 102 ani i-am simţit deja lipsa. Şi mai ales acum când, ca în fiecare an, i-aş fi urat „Sănătate!” – nu „La mulţi ani!”, pentru că zicea că e absurd ca la vârsta ei să i se mai ureze să trăiască mulţi ani. Nu voi scrie aici despre activitatea ei profesională şi literară – sau voi scrie indirect de fapt –, căci vreau să mă axez pe Mirjam aşa cum a fost şi rămâne ea pentru mine şi ai mei, mai cu seamă într-o perioadă crucială a vieţii noastre. Mirjam a îmbrăţişat întreaga noastră familie cu dragoste, grijă, cu sfaturi competente când a fost cazul şi i s-au cerut (au fost multe situaţii când medicul Mirjam Bercovici a avut intervenţii salutare în ceea ce priveşte sănătatea noastră). Simbolic, aş spune că ne-a cuprins pe toţi în braţe şi prin faptul că nepoata mea, fiica celui prin care suntem înrudite, s-a născut de ziua ei, iar Mirjam s-a stins din viaţă de ziua celei pe care şi ea o iubea atât de mult, verişoara mea. Cum ne înrudim noi? Ada, fiica ei, s-a căsătorit cu Simi, vărul meu. Mirjam a avut parte de cea mai mare nenorocire posibilă pentru o mamă: şi-a pierdut fiica în floarea vârstei, lăsându-l pe Emanuel orfan de mamă şi pe vărul meu Simi Ulubeanu, văduv cu un copil mic.Read more…
Începutul școlii. Amintiri
Nu demult a început școala și mi-am amintit cum eram eu la începutul școlii, cum m-am dus cu bucurie în clasa întâi. Abia mai târziu mi-am dat seama că sunt bănci de lemn, nu fotolii tapițate ca la CFR, și mi-a mai scăzut elanul. La început mă pasionau rechizitele școlare. Îmi doream o numărătoare cu rândunici din plastic, nu cu bile de lemn, penare colorate, radiere parfumate și chiar un stilou Parker cu peniță de aur, dar nu am primit nimic: ba nu se găsea, ba era prea scump, ba era numai pentru fetițe… Tata mi-a adus de la București un creion mecanic chinezesc și în prima zi l-am și folosit ca „pușcă”. Am deșurubat mecanismul, am pus înăuntru un bob de orez, am suflat din toate puterile și am nimerit cu precizie ținta, urechea unei fetițe care s-a înroșit și a început să țipe. După aceea am primit numai creioane din lemn și o ascuțitoare „fără rezervor”. De ciudă, două zile nu mi-am scris temele.Read more…
You’ll Never Walk Alone
Curând după venirea mea în Israel, l-am cunoscut pe George. Totul mi se părea ireal în orașul în care am ajuns. Abia începusem să învăț ebraica. Primisem un televizor alb-negru de la alți nou-veniți, dar nu înțelegeam transmisiunile singurului canal de televiziune existent în acea vreme și programe de sport erau puține. În jurul blocului unde locuiam erau multe terenuri virane, circulau mai multe cămile decât mașini, centrul vechi semăna mai mult cu un oraș turcesc (de fapt, chiar era). Cel mai mult îmi lipseau însă prietenii. Mi-e era dor de ei, precum și de spitalul unde lucrasem. George era un bărbat între patruzeci și cincizeci de ani, invitat și el la un prânz oferit de un emigrant din România. S-a apropiat de mine și m-a întrebat în limba română: – De când sunteți în țară? – De două săptămâni, i-am răspuns. – Nu e mult. Știu că nu ți-e ușor nici ție și nici familiei tale. George era în Israel de cinci ani, era contabil la o întreprindere particulară, era însurat și avea o fetiță de opt ani. El ne-a ajutat foarte mult să ne acomodăm la viața din Israel. – Îți dau numărul meu de telefon și când ai nevoie de sfaturi sau de ajutor, sună-mă.Read more…
Alma Deutscher
Alma Deutscher a apărut deja în Baabel, Hava Oren a scris despre ea articolul intitulat „O fetiță cu codițe”. Pe atunci mai purta, într-adevăr, codițe și avea fața și ochii luminați de bucuria de a cânta la pian, la vioară, de a compune și de a improviza. Ea cânta încă dinainte de a vorbi, talentul ei pentru muzică este cu totul ieșit din comun, un adevărat copil-minune. Când ajung la maturitate, mulți copii-minune stagnează sau chiar regresează, dar nu Alma! De aceea aș dori să continui povestea ei după vârsta de 15 ani, unde se oprește povestea Havei Oren, îndrăgostită la fel ca mine de Alma și de muzică. Compozițiile ei amintesc într-un fel de cele de acum 200 de ani, este o muzică frumoasă, plăcută, în contrast deplin cu o mare parte a muzicii moderne și acest lucru nu a trecut neobservat.Read more…
Insule grecești. Rodos
Fac și eu, cum zic americanii, ”o plimbare pe cărarea amintirilor”. În urmă cu opt ani am fost pe insula Rodos în Marea Egee, principala insulă a arhipelagului Dodecanez, adică ”Cele douăsprezece”. De fapt, sunt 15 insule mai mari (Rodos, Kos, Patmos, Kalymnos, Kastellorizo, Karpathos, Astypalea, Kasos, Leros, Tilos, Symi, Lipsi, Nisyros, Halki și Agathonisi – le enumăr pentru stricta plăcere a muzicalității numelor elene) și încă vreo 150 de insulițe, situate în sud-estul Mării Egee, mult mai la sud decât Zakynthos, insula mea preferată despre care am scris anterior. Când am ajuns în Rodos cu un zbor din Cluj, se însera și prima impresie adâncă mi-a dat-o apusul de soare pe care l-am observat la aterizare în toată splendoarea lui. L-am socotit un cadou de bun-venit din partea tărâmului insular. Hotelul în care am stat cele șapte zile era la doar 200 de metri de plaja care s-a dovedit nu prea grozavă, fiind plină de pietre aduse la mal de valuri. Avea aspect destul de sălbatic, fiind preferată de sportivii cărora le place să zboare cu zmeiele practicând sportul extrem numit kyteboarding. Îi vedeam zilnic cu zmeiele lor colorate pe care le înălțau de pe mare și după zbor cădeau tot în mare – erau zburători și înotători. Plaja se numea Kremasti, era un paradis al sportivilor și am aflat că acolo veneau de peste tot din Europa împătimiții acestui sport, stăteau uneori toată vara folosindu-se de vântul puternic propice pasiunii lor.Read more…
Moneda are două fețe
Pe când eram elevă, în fiecare dimineață când veneam în bucătărie, prima privire era spre colțul mușamalei de pe masa pe care mâncam cu toții și care era și blat de bucătărie. Dacă vedeam o ridicătură, era semn bun. Dacă nu, mi se strângea inima – mama uitase oare să-mi lase bani?După cum ridicătura era mai mare sau mai mică, știam că sub mușama se găsește o monedă de 1 leu sau de 3 lei. Moneda de 3 lei trebuia să-mi ajungă pentru gustarea din recreații din trei zile consecutive. Administrarea banilor era riguroasă – dacă îi cheltuiam pe altceva, riscam să rămân nemâncată tot timpul cât eram la școală. Dacă nu se vedea nicio ridicătură, mai exista speranța ca mama să-mi fi lăsat o bancnotă. Foarte rar se întâmpla ca mama să uite să-mi lase bani. Zilnic, în drum spre școală, cumpăram de la băcănie pentru acest leu 10 biscuiți populari, care se vindeau la număr, nu se cântăreau. Băcanul știa precis că trebuie să-mi dea 10 bucăți. Aceasta era gustarea de la școală. Băcanul știa precis că trebuie să-mi dea 10 bucăți. Aceasta era gustarea de la școală. Îi împărțeam judicios pentru fiecare recreație, să nu mi se facă foame în timpul orei.Read more…
Japonia și eu
Compania mea avea un contract pentru livrarea unui sistem de alimentare de rezervă a unei baze militare americane care opera o stație de emisie LORAN în nordul insulei Hokkaido. LORAN era o rețea de navigație terestră, un precursor al GPS, folosită în principal de avioanele militare în timpul Războiului din Vietnam. Cum toată lumea folosea sistemul, inclusiv adversarii, stațiile erau adesea păzite. Nu era prea diferit de bombardierele germane care evitau să bombardeze turnul catedralei Salisbury, pentru că echipajele o foloseau drept reper pe drumul spre țintele industriale. LORAN a rămas în uz până când a fost înlocuit de sistemele de navigație prin satelit. Desigur, am fost încântat de ocazia de a călători în Japonia. Nu mai fusesem niciodată acolo; întregul ținut părea învăluit într-o aură mistică de tradiție exotică și modernitate de vârf. Am ajuns pe aeroportul Narita și, după vreo oră cu autobuzul și taxiul, am ajuns la hotel. Era deja întuneric, în jur de ora 20:00. Din cauza jet-lag-ului de douăsprezece ore, eram complet treaz și nerăbdător să văd orașul; am lăsat bagajele și am ieșit să explorez. Ca să nu mă rătăcesc, am planificat o plimbare simplă: o singură stradă, înainte și înapoi, atât. Strada era animată, multe magazine mai erau deschise. Un tânăr m-a strigat: „Domnule, domnule, veniți să vedeți niște fete drăguțe.”Read more…
Redescoperirea cetății Petra
Petra a zăcut în uitare, la fel ca Frumoasa adormită, timp de peste un mileniu, până când a venit Făt Frumos, adică Johann Ludwig / John Lewis Burckhardt, alias Șeic Ibrahim ibn Abdalla (1784 – 1817). Dar redescoperirea nu a fost întâmplătoare. Petra apare în operele scriitorilor antici (nu o dată Burckhardt îl citează pe Eusebiu din Cezareea) și în diferite povești ale localnicilor. Expediția lui era bine documentată și se baza pe toate aceste surse. J. L. Burckhardt este una din figurile cele mai neobișnuite pe care le-am întâlnit vreodată. El aparținea unei ilustre familii din Basel (Elveția), mari negustori de mătăsuri din tată în fiu. Prin 1550, întemeietorul dinastiei a luat-o de soție pe fiica primarului și de atunci până în secolul XX, un reprezentant al familiei s-a aflat întotdeauna în consiliul de conducere al orașului. Și nu erau numai înstăriți, ci și oameni de cultură. Familia a dat un vestit istoric al artelor, un scriitor, un cineast, un diplomat… și un explorator. Tânărul Burckhardt avea o extraordinară sete de cunoaștere. După o educație clasică, cum se obișnuia pe atunci, el a studiat la Leipzig și la Göttingen. Totul îl interesa. A urmat cursuri de istorie, limbi străine, dar și matematică. Până la urmă a absolvit dreptul, sperând să intre în corpul diplomatic. Dar nu a fost să fie.Read more…
Albania. Pe urmele unei statui
Voiam să vizitez Albania încă de pe la mijlocul anilor 1980, când, trăind în România, am auzit adesea spunându-se: ”Mai rău ca la noi e doar în Albania.” Îmi închipuiam destul de lesne cum se poate trăi mai bine ca la noi, dar nu puteam nicicum să-mi închipui cum poate fi mai rău. Apoi, tot prin anii 1980, am văzut personificarea răului dictaturii albaneze sub forma unei imense statui a dictatorului albanez Enver Hogea din Piața Centrală din Tirana, în fața căreia mii de cetățeni se închinau. Dictatorii se deosebeau între ei prin caracter – mai volubili ori mai scorțoși, mai dandy ori mai țărănoi – însă toți aveau aceeași manie a grandorii. Nu întâmplător, odată ce am aterizat la Tirana, primul meu drum a fost spre locul unde se afla acea statuie. Ea nu mai există din 20 februarie 1991, data oficială a doborârii comunismului în Albania. Am întrebat inteligența artificială unde în maiestuoasa piață pietonală Skanderbeg din centrul Tiranei fusese amplasată statuia, iar ea mi-a răspuns că era pe perimetrul dintre Banca Națională și Muzeul de Artă. Read more…
Petra
În primii ani petrecuți în Israel, în timpul studenției, am auzit niște zvonuri relatate în șoaptă: undeva, prin Iordania, se află o cetate de un farmec nemaivăzut. I se spune Hasela haadom (Stânca roșie). Mai mult nu se prea știa, cel puțin eu nu am aflat. În imaginația mea se întrețeseau legendele din 1001 de nopți cu romanul Castelul fetei în alb din seria Cireșarii, una din cărțile de căpătâi ale copilăriei mele. Când am ajuns în lumea adulților, cu grijile familiei și ale slujbei, aceste visuri au fost date uitării – dar generații noi de tineri le păstrau. Despre ele s-a scris și o baladă. “Dincolo de munți și de deșert, legenda spune că este un loc de unde nimeni nu a revenit. E Stânca roșie. Trei tineri au ieșit la asfințit spre vechiul vis al munților Edom, o hartă, niște apă și-au pornit spre Stânca roșie. Înainte mergea un cercetaș, după stele căutând drumul, dar tot ce vedea în fața lui era Stânca Roșie. Când au poposit lângă un stei, cu voce de lunatic zice el: Văd fața palidă… Aiurezi, i-au spus ceilalți, e Stânca roșie. Discul soarelui lovea în cap, plămânii plini de praf și de zăduf, deodată sângele le-a înghețat: Stânca Roșie! A răsunat rafala de pistol. M-au nimerit!! Apoi a amuțit. Răspuns-au ceilalți cu cenușă-n glas: Aici e Stânca roșie. Dincolo de munți și de deșert, legenda spune că este un loc de unde nimeni nu a revenit. E Stânca roșie.” Și într-adevăr, zeci de tineri și-au pus viața în pericol mergând pe urmele acestui vis. Unii au pierit în accidente, mușcați de șerpi sau scorpioni, dar mai ales, prinși ca spioni când treceau clandestin granița în Iordania dușmană. Pentru generații succesive de tineri, aceasta era provocarea supremă, dovada extremă de curaj, un fel de psihoză colectivă. Cântecul a fost interzis, ca să nu ducă și mai mulți tineri la pierzanie…Read more…
Hedi Ben-Amar: Jurnal de călătorie
Hedi Ben-Amar, autorul acestei scrieri, s-a născut în 1954 în Israel, fiul unic a lui Debra și Tzvi-Gerry Ben-Amar (fost Blumenfeld) care au plecat din România în 1949. Activist social, antreprenor și publicist, e membru al kibuțului Yad Hana, unde a funcționat ca secretar. Ben-Amar a publicat două cărți și nenumărate articole și eseuri. În 2001 și-a însoțit tatăl într-un voiaj în România, prin locurile unde au trăit străbunii lor, unde tatăl a copilărit, a muncit, a activat până la emigrarea în Israel. Descrise cu umor, spirit critic și sensibilitate, impresiile acumulate în timpul acestei călătorii, amintirile și interacțiunea dintre tată și fiu, precum și cu cetățeni români necunoscuți sunt subiectul acestui jurnal de călătorie. Deși personal și ”vechi” de aproape 25 ani, reflecțiile sale dau de gândit și azi. Ben-Amar își caută rădăcinile și apartenența, dar se pare ca nu le găsește nicăieri.Read more…
Vecinii evreilor în vremea Holocaustului
Fiecare supraviețuitor al Holocaustului ar putea scrie un roman sau furniza un subiect pentru un film. Acest articol prezintă trei filme artistice zguduitoare despre soarta unor evrei maghiari în timpul Holocaustului și a unor supraviețuitori întorși din lagăre. Acestea sunt doar câteva cazuri izolate din tragedia Holocaustului, dar au fost nenumărate altele, trăite de majoritatea evreilor europeni. Numitorul comun al celor trei filme este comportamentul localnicilor față de evrei, înainte și după deportare. Mulți dintre ei au devenit dușmănoși și unii chiar necruțători. Oare ce a produs această dezumanizare a unei mari părți localnicilor? Din istoria orășelului în care m-am născut știam că ei voiau să scape de evrei și nu neapărat din motive religioase ci, mai ales, fiindcă le invidiau succesele și abia așteptau să le ocupe casele și să le fure bunurile. Aceasta a fost realitatea pe care mi-au descris-o rudele mele supraviețuitoare ale Holocaustul. Adevărat, majoritatea nu au ucis evrei cu mâinile lor și nu toți i-au denunțat. Au fost printre ei și unii eroi care au ascuns evrei, periclitându-și propria familie.Read more…
URSS 1989. O aventură nouă
Proiectul meu s-a dovedit mai puțin robust decât credeam și prezența mea la uzina din Brejnev a fost amabil solicitată. Proiectul de modernizare a durat câțiva ani și a implicat patru țări, așa că reapariția mea în comunitatea străinilor nu a stârnit surprize. Dar mă grăbesc. Aterizarea la Moscova părea lipsită de evenimente — It’s déjà vu all over again!, cum spunea Yogi Berra. Mă însoțea un coleg de la principala firmă contractantă. Ne-a întâmpinat aceeași escortă Intourist, am stat la același hotel și a doua zi am prins un zbor târziu spre Brejnev. Am ajuns la 2 noaptea. O dubă ne-a lăsat în fața aceleiași clădiri ca anul trecut. În timp ce mă îndreptam spre intrare cu bagajele în mână, o umbră a ieșit din întuneric și mi-a întins ceva, apunând în grabă: – Știu că au adus ”Sibirskaya” pentru barul străinilor. Cumpără-mi, te rog, o sticlă, iată banii. Pentru o secundă am înghețat, apoi m-am prefăcut că nu înțeleg rusa și am intrat. În timpul perestroikăi, autoritățile au încercat să reducă alcoolismul endemic din Uniunea Sovietică. Producția de vodcă a fost redusă și s-au aplicat restricții la cumpărare. Dar, din cauza prejudiciului adus economiei, măsura nu a durat mult. Sărmanul om, care stătea noaptea în așteptarea unei șanse la o sticlă, mi-a adus aproape realitatea socială.Read more…
Patruzeci și nouă (49)
Conform statisticilor oficiale, acesta este numărul de soldați israelieni activi sau rezerviști care și-au luat viața de la începutul acțiunii militare din Gaza. Patruzeci și nouă (49) de dosare la care pe ultimul paragraf, la cauza morții, sunt trecute aceleași patru litere: PTSD. În limbaj medical, PTSD înseamnă post traumatic stress disorder. Fiecare militar care a servit chiar și o singură zi în Gaza știe ce înseamnă sindromul de stres posttraumatic. Cazul lui Roi Wasserstein a fost cronica unei sinucideri anunțate. Avea 28 de ani și era din Natania. Un băiat sensibil, crescut în spiritul valorilor morale, prețuia adevărul și își iubea familia. Roi Wasserstein era paramedic la o unitate care în anul trecut făcuse 300 de zile de concentrare în Gaza. La fiecare permisie venea acasă tot mai abătut și se închidea ore întregi în camera lui…Read more…
Șmuel Hanaghid (993 – 1056)
În Peninsula Iberică au trăit evrei încă din perioada romană. După retragerea romanilor, ei au rămas pe loc, în regatul vizigot. Pe măsură ce vizigoții au trecut la catolicism, situația lor s-a înrăutățit treptat și este foarte posibil ca evreii să-i fi întâmpinat cu bucurie pe cuceritorii musulmani. În Spania musulmană, Al-Andalus, evreii și creștinii erau cetățeni de rangul doi: trebuiau să plătească un impozit special, nu aveau dreptul să poarte arme (dar au existat și excepții), activitățile misionare le erau interzise, au existat restricții cu privire la construcția de biserici și sinagogi, dar în mare, religiile monoteiste erau tolerate și atât evreii cât și creștinii duceau o viață perfect satisfăcătoare. Oportunități economice nu lipseau și ca urmare, Spania a devenit un magnet și pentru evreii din alte părți, în special din nordul Africii, și comunitatea s-a mărit. Evreii își puteau practica liber religia, se administrau singuri, aveau o justiție independentă și școli proprii. Conducătorul comunității purta titlul de naghid și era răspunzător direct regelui. În aceste condiții și cultura evreiască a cunoscut o înflorire cu totul neobișnuită și nu mă refer numai la studiul Bibliei Ebraice și al Talmudului, dar și la filosofie, astronomie, matematică, gramatică, studiul și traducerea autorilor antici și, mai ales, literatură. Șmuel Hanaghid, cel despre care mi-am propus să discut acum, este întruchiparea perfectă a acestei epoci.Read more…