Pentru mine cel mai impresionant moment al serviciului divin de la sinagogă este cel în care cel chemat să citească din Tora îşi încheie pasajul desemnat şi, înainte de a se aşeza la locul său, strânge mâinile coreligionarilor din preajmă, primind surâzător vorbele lor bune. Am avut prilejul să particip la liturghia din biserica armeano-catolică şi am observat că, după Riturile Împărtăşirii şi rostirii rugăciunii Tatăl Nostru, credincioşii catolici dau mâna cu cei care şed în vecinătatea lor; acest gest fiind un semn al păcii, al împărcării. În copilărie ieşeam adesea la plimbare cu bunicul meu adoptiv, un bătrân chipeş cu ţinuta elegantă. Când ne întâlneam cu o cunoştinţă, saluta ridicându-şi pălăria cu un gest amplu, iar dacă ne opream să schimbăm câteva cuvinte, dădea mâna cu persoana respectivă, strângând-o energic.Read more…
Prof. Bilașcu și primele femei stomatolog din România
La începutul anilor 90, nu mult după Revoluţie, am venit în vizită în Clujul natal. Urcam dealul spre cimitirul unde se odihneau părinţii mei.Strada, care odată s-a numit Majális út și apoi str. Republicii, se numea acum str. Prof. Gh. Bilașcu. M-am bucurat să văd înscris acest nume, căci întemeietorul stomatologiei române a fost și maestrul părintelui meu, iar eu, în căutările mele de istorie a medicinei, i-am întâlnit de multe ori numele și biografia. M-am întrebat dacă lumea știe cine a fost Bilașcu și m-am hotărât să întreb doi oameni care urcau și ei dealul. Unul mi-a spus că a fost activist naţional ţărănist, iar celălalt: “mi se pare că a fost ministrul agriculturii după Primul Război Mondial”. Dar cine a fost de fapt Gheorghe Bilașcu (1863-1926)?Read more…
De ce nu-l lăsăm pe Shakespeare în pace?
De mai multe decenii, în lumea teatrului și-a făcut loc ideea reevaluării unor piese clasice, de găsire a unor forme noi de prezentare, mai apropiate de percepția unui om al secolului 20 și 21. În general, formele vechi sunt apreciate ca prăfuite și poate că așa și este în unele cazuri, de aceea se încearcă tot felul de inovații, unele mai reușite, altele mai puțin. De ce trebuie regizorii să creadă că publicul este infantil și că nu înțelege?! Ce caută cuvântul ”politruc” sau ”ciuma roșie” în Roma antică?Read more…
O excursie la Marea Moartă în 1908
Această povestire se bazează pe un jurnal de călătorie publicat în 1909, în revista Das Heilige Land (Țara Sfântă), care apărea în Germania, la Köln. Autorul, abatele Louis Heidet (1850 – 1935) era alsacian de origine. Între 1890 și 1907 a fost atașat la Patriarhatul Latin (catolic) din Ierusalim, apoi a fost capelan la Tantur, lângă Betleem “Pe la sfârșitul lui aprilie, vechiul meu prieten F.K., originar din Baden dar locuind de ani de zile la Ierusalim, m-a invitat să-l însoțesc într-o călătorie de plăcere la izvoarele termale de la Callirrhoe. ” Read more…
Pe capul meu de locuitor…
Mă întreb uneori, îndeajuns de des, pentru cine scriu. Întrebarea e firească, și totuși necesită o explicație. Dacă aleg un subiect care se referă la actualitatea românească sau europeană, cei care trăiesc acolo o cunosc mai bine ca mine. Iar dacă scriu despre ce este la noi, în Israel, o altă parte a cititorilor are dreptul să se plictisească numai când vede titlul eseului. Pe cine interesează problemele altora? Doar fiecare le are pe ale sale.Read more…
Oscar 2019. Un mit în căutarea strălucirii pierdute
Văzută din fotoliile de acasă, “marea mesă catodică”, așa cum ironic numesc francezii noaptea Oscarurilor, pare să nu-și fi pierdut prea mult din aura vremurilor bune. Mai ales în ora de dinaintea marii ceremonii. Pe eternul și banalizatul covor roșu agitația, vânzoleala stârnite de sosirea nominalizaților, a vedetelor sunt aceleași, comentatorii specializți în astfel de întâmpinări sunt tot atât de guralivi, emoția reală sau jucată este la locul ei, chit că mai nimeni nu stă să asculte declarațiile invitaților, auzul fiind sabotat de privirile care au prea mult de lucru cu toaletele starurilor. Iar anul acesta chiar au avut ce vedea, moda zilei părând, în opinia omului normal, fie una a sugrumării sub strânsoarea textilelor, fie a imitării păsărilor rămase cu o singură aripă. Read more…
Lagărele cipriote – ultimul obstacol înaintea repatrierii evreilor
n luna februarie a acestui an se împlinesc 70 de ani de la desființarea ultimelor lagăre în care autoritățile britanice, care dețineau mandatul în Palestina, au internat zeci de mii de evrei în drum spre Israel. Mulți dintre ei erau evrei români. Lagărele au funcționat din august 1946 până în februarie 1949, aproape un an după înființarea statului Israel. Prima întrebare este de ce au hotărât englezii să-i adune pe evreii abia ieșiți din lagărele de exterminare naziste și să-i pună din nou în lagăre. Imediat după sfârșitul războiului, în 1945, au început să vină în Palestina valuri din ce în ce mai mari de imigranți, olim hadașim. Ei veneau în mod ilegal, deoarece autoritățile mandatului britanic nu permiteau imigrația. Instituțiile evreilor din țară i-au adus în secret, în vapoare închiriate.Read more…
Stagiarul din Düsseldorf
În dimineața unei zile de iulie 1999, când în sfârșit studenții de medicină și cei de la cursul de paramedici erau în vacanță, la sala de operații unde lucram a apărut un student de medicină german, aflat în schimb de experiență la spitalul nostru.– Mă numesc Peter Ritter, sunt student în anul patru la Facultatea de Medicină din Düsseldorf. Pe perioada verii am ales ca loc de stagiu de vară Centrul Medical Universitar din Beer Șeva. Mă acceptați?Read more…
1980 – Primele trei luni în Țara Sfântă.
În primele luni ale anului 1980, nou venit în Țara Sfântă, am abordat imediat, printre alte urgențe, cercetările pentru obținerea unui loc de muncă. În dificila acțiune am comis un număr de erori din care trebuie să amintesc: 1. Am întocmit un Curriculum Vitae adăugând, în afara studiilor și a câtorva proiecte importante (informații absolut necesare) și alte detalii care s-au dovedit literalmente nocive. Spre exemplificare am menționat lucrările pentru doctorat, lista comunicărilor la sesiuni tehnico-științifice, deplasările peste hotare în interes de serviciu, cartea de specialitate publicată în România și Polonia, premiile naționale și internaționale primite de proiectele mele, decorații, emisiunea TV “Prim Plan”, precum și alte deșertăciuni de aceeași natură. Acest CV eronat, m-a transformat într-un “overqualified”Read more…
Grepfrut văzut de o gospodină și de o farmacistă
Ce nume ciudat: grepfrut, sau grapefruit, adică fruct de struguri… De fapt este o neînțelegere la mijloc, ar fi trebuit să se numească nu „fruct de stuguri”, ci „fruct care crește în ciorchini”. În ebraică eșkolit înseamnă un mic ciorchine. Mic, vorba vine, un asemena ciorchine poate să tragă la cântar mai multe kilograme. Fructul acrișor și ușor amărui nu e pe gustul fiecăruia, nici eu nu m-am atins de el în tinerețe, dar acum îmi place din ce în ce mai mult. Celora care dau din cap cu neîncredere le propun să încerce o dulceață de grepfrut și le promit că își vor schimba părerea.Read more…
Maşină “Sport”
Din seria “Micile mistere nerezolvate ale vieţii” Maşină “sport”. Hmmm… Când cineva menţionează că e pasionat de maşini “sport”, sau cutare şi cutărică conduce o maşină ”sport”, ce imagine vă vine în minte? Înainte de a-mi răspunde, hai să văRead more…
Picromigdale
Picromigdalele se numără printre fursecurile mele preferate, chiar dacă în anii din urmă mă abţin (cât pot) să mă dedau la prăjiturele şi dacă mai nou nu mai au acel gust desăvârşit de odinioară, când tânjeam după ele în galantarul faimoasei Cofetării Verzi (fostă Fábián) care de mult nu mai există, dar a fost imortalizată în…Baabel https://baabel.ro/2016/07/tort-aniversar-pentru-oamenii-din-baabel/. Pe atunci silabiseam cu râvnă: pricomigdale şi Mama mă corecta răbdătoare: picromigdale (DEX cuvânt de origine greacă pikramígdalon – adică migdală amară. Mai interesant mi se pare că, probabil, datorită multora ca mine, în DEX apare şi varianta pricomigdală. Pe atunci picromigdalele nu erau pentru toate buzunarele, având un preţ cam pipărat, deci ne permiteam să cumpărăm doar din când, în când, şi doar câte 10-15 decagrame. …Read more…
Pot să mai port Tshirt-ul cu mesaj?
În ultimul timp îl văd peste tot: îmbrăcat de fete şi femei de toate vârstele, la H&M, Cântărești şi la The Place, în toate culorile, cu nenumărate grafisme şi motive, într-o mare de croieli, de la Mickey Mouse şi Antonia, la efigia unei trupe rock sau îndemnuri la lectură.
Bine, bine, dar dacă le îmbrăcam, nu părem niște
adolescente întârziate?
Dacă ne afişăm într-un tricou cu My boyfriend’s wife hates me, da! Ca să
nu cădem în penibil şi vulgar, hai să respectăm două principii de bază…Read more…
Cum am învățat româna în maghiară. Două momente din liceu.
Pe data de 8 august 2017 bunicul meu, scriitorul Kormos Gyula (născut Székely Dávid Gyula) ar fi împlinit o sută de ani. Păstrez o singură amintire cu el, aceasta fiind probabil prima mea amintire. Într-o cameră însorită (camera mea de mai târziu) oameni mari stau la o masă. Figurile se văd estompat, ca într-un vis; bunicul este una dintre ele. Joacă cărți. (Jucau probabil canastă.) Oameni mari, chiar monumentali – cum altfel i-ar fi văzut un copil de doi-trei ani? Sentimentul demnității și al respectului însoțesc această amintire. A murit când eu aveam trei ani. Era un om înalt, frumos, cu ochi albaștri – mereu l-am privit cu admirație în fotografii. Nu i-am moștenit toate calitățile. Am început să îl descopăr în mod ciudat, s-ar spune că a venit să mă ajute. În adolescență, în căutarea identității mele, greu mi-am acceptat situația, aceea de a fi elev la o „școală profesională română” și m-am simțit marginalizat față de foștii mei colegi, care au intrat la „școlile de elită maghiare” din oraș. Îmi era rușine. Când, la ora de română, am ajuns la lectura obligatorie Moromeții de Marin Preda, eu am citit volumul gros în limba maghiară, în traducerea lui Kormos Gyula. Până astăzi îmi este vie acea senzație puternică, mândria pe care o simțeam citind și recitind în colofonul cărții numele bunicului meu: traducere de Kormos Gyula! Ca adolescent nu i-am descoperit scrierile și volumele proprii sau activitatea sa de redactor. Ceea ce m-a atins cumva a fost acea deschidere spre „cealaltă” cultură, care a început să mă împingă spre reconsiderarea poziției mele.Read more…
Apel pentru Marşul Memoriilor Vii
Ungaria, sub regimul Horthy, era condusă de guverne antisemite, printre cele mai zeloase din Europa în adoptarea și aplicarea a peste 300 de legi antievreiești. După ocuparea Ungariei de către Germania, la 19 Martie 1944, experții exterminării evreilor din Europa s-au instalat la Budapesta, în frunte cu Adolf Eichman și au consiliat guvernul maghiar condus de Dome Sztoyai ” în organizarea eficientă ” a deportării celor peste 400.000 de evrei din Ungaria, spre lagărele de exterminare din Polonia și Germania. Deportarea a fost planificată minuțios, primele victime ale zelului jandarmeriei maghiare condusă de călăii Endre Laszlo și Baky Endre, au fost evreii din Ardealul de Nord.
Dintre toate crimele odioase comise de antisemitismul hitlerist, acesta a fost cel mai dement și s-a petrecut în cel mai scurt timp. La presiunea ocupanților germani ai Ungariei, guvernul maghiar a ”reușit” – cu concursul activ al autorităților locale, al jandarmeriei și a unei părți însemnate a populației – adunarea celor peste 150 de mii de evrei în 12 ghetouri improvizate. Această barbarie s-a petrecut în mai puțin de 30 de zile. Cam tot atâta a durat și încărcarea lor în 1500 de vagoane de vite care au plecat, toate, spre lagărul de exterminare din Auschwitz-Birkenau. Uciderea celei mai mari părți a celor deportați s-a făcut prin înfometare, boli, maltratare, schingiuiri , munci de sisif, experiențe medicale, împușcare și gazare. Cenușa rămasă din corpurile lor chinuite, arse în crematoriile din Auschwitz-Birkenau a fost risipita pe întinderea lagărelor. Zeci de mii de morți, fără morminte, așteaptă câte o piatră să fie așezată, de către cei care le-au fost apropiați, pe pământul care a fost martorul supliciului lor. Măcar o lumânare pentru fiecare să fie aprinsă pentru sufletul și amintirea lor. Din cei puțini care au supraviețuit, mulți au reușit sa facă acest gest…poate odată… Din cei puțini care au supraviețuit dar care nu au ajuns sa aşeze acea piatră au ramas și mai puțini…Read more…
Ungaria. Nu întotdeauna scopul scuză mijloacele
În ultimele două-trei luni, Ungaria a fost cuprinsă de febra demonstrațiilor opoziției. Nu este pentru prima dată, opoziția, puțină câte este, s-a mobilizat, de obicei fără succes. Acum, problema care a scos lumea pe stradă este de un interes mai general, este vorba de așa-numita ”lege a sclaviei”, votată de parlamentul ungar. Ea prevede creșterea orelor suplimentare neplătite, la 400, atât în sectorul de stat cât și în sectorul particular. Cealaltă revendicare a protestatarilor este posibilitatea ca anumiți judecători de la tribunalele administrative să fie numiți direct de ministrul de Justiție, măsură considerată o încălcare flagrantă a principiul separării puterilor în stat. Prima problemă fiind de un interes mai larg, la proteste s-a raliat și una dintre federațiile sindicale, până acum practic inexistentă în apărarea drepturilor membrilor ei. Se vorbește în acest context chiar de organizarea unei greve generale. Din 2010, de la câștigarea alegerilor de către Fidesz, partidul premierului Orban, diferitele formațiuni politice din opoziție – parlamentare și neparlamentare – au încercat, în cadrul celor două cicluri electorale care au urmat – 2014 și 2018 – să răstoarne regimul Orban, dar în zadar. După eșecul înregistrat de guvernul socialist-liberal, compromis din cauza numeroaselor scandaluri de corupție și suportând consecințele crizei economice, opoziția formată după câștigarea alegerilor de către Fidesz s-a dovedit a fi anemică, incapabilă să-și elaboreze o platformă credibilă care să reatragă alegătorii către partidele sau mișcările politice de stânga și liberale.Read more…
Tandemul Gary-Désérable – deliciul lecturii mele de seară
Oricât de obosită aş fi, chiar dacă pic de pe picioare, chiar şi atunci când mă prăvălesc în pat ca un bolovan, nu pot să nu citesc măcar o pagină, înainte de a adormi. Mai exact, nu pot adormi fără a citi măcar o pagină. Noptiera mea e ticsită de cărţi. Unele abia începute, altele lăsate – deocamdată – la jumătate, altele – puţine şi speciale – păstrate pentru recitit.
Sevrajul provocat de absenţa unei cărţi noi mă împinge să cutreier librăriile şi să cercetez avidă noile apariţii, să ochesc titluri, să răsfoiesc pagini şi să-mi aleg precum Promisiunea zorilor – o carte de Romain Gary, pe care nu apucasem s-o citesc până acum –, alteori e o carte nouă, scrisă de un autor tânăr, necunoscut (mie), ca de pildă François-Henri Désérable, autorul romanului Un anume domn Piekielny, inspirat de Promisiunea zorilor. Am avut norocul să mă înscriu pe traseul jalonat de către redactorii editurii Humanitas, seria Raftul Denisei, care au inclus cărţile mai sus pomenite în planul editorial al anului 2018. Am cumpărat cele două volume la o săptămână distanţă, dând peste cartea lui Désérable tocmai când citeam cartea lui Gary şi zăbovisem deja asupra episodului în care intră în scenă domnul Piekielny.Read more…
Corăbii pe Marea Moartă?
Sunt convinsă că majoritatea cititorilor, chiar cei care nu locuiesc în Israel, au fost la Marea Moartă. A văzut cineva vreo corabie? Că eu una, nu! Totuși subiectul nu este chiar atât de absurd pe cât ar părea. Ilustrația de mai sus reprezintă pe Lot și fiicele sale, care părăsesc în grabă Sodoma în timp ce …Domnul a făcut să plouă peste Sodoma şi peste Gomora pucioasă şi foc… (Gen. 19: 24) Deci pe fundal se află Marea Moartă, iar pe ea se văd două bărci! Gravura este dintr-un volum de Flavius Josephus, apărut la Amsterdam în 1665. Veți spune că artistul a lucrat din imaginație. E foarte probabil. Și totuși au existat ambarcațiuni pe Marea Moartă. Împrejurimile Mării Moarte au fost locuite din cele mai vechi timpuri. Ierihonul a fost locuit fără întrerupere din neolitic până în ziua de azi. Vechiul Testament pomenește cinci orașe: Sodoma, Gomora, Adma, Țeboim și Țoar, dar s-ar putea să fie locuri mitice, rămășițele lor nu au fost găsite. (Numai Țoar/Zohar a fost o așezare reală și chiar destul de importantă, în sudul Mării Moarte, locuită până în epoca bizantină.) Ein Gedi a fost locuit din neolitic până în epoca bizantină (cu o pauză în epoca bronzului) și e locuit din nou în prezent. Au mai fost și alte oaze locuite. Au existat așezări chiar și în afara oazelor. La Masada, de exemplu, aprovizionarea cu apă se făcea prin apeducte care aduceau apa torenților și umpleau o serie de rezervoare săpate în stâncă.Read more…
A fi sau a nu fi ce ești!
Îmi cer scuze de la bun început dacă aceste rânduri se adresează în mod special doar acelora dintre cititori care sunt interesați să afle mai multe despre evoluția societății israeliene din ultimii ani. Și îmi cer încă o dată scuze pentr faptul că în cele ce urmează nu mă voi ocupa de acele grupuri etnice, locuitori ai Israelului, care nu aparțin majorității ce se intitulează evreiască. Nu minimalizez existența conflictului interetnic de aici, dar nu toate subiectele pot fi tratate în acelaș timp. Subiectul pe care l-am ales poate fi considerat de mulți ca total periferic și neinteresant pentru cei care trăiesc în afara granițelor (încă nestabilite) ale Israelului, iar eu nu găsesc niciun argument pentru a-i contrazice. Și totuși…Doresc să amintesc un fapt istoric care poate mă va ajuta să justific alegerea subiectului pe care încerc să-l dezvolt aici. Israelul e nu numai o țară nouă, ci pentru 75% din populație (restul fiind musulmani și creștini) aproape fiecare membru (cu excepția celor născuți aici), pentru a căpăta titlul de ”israelian” a trebuit în primul rând să fie evreu. Legea spune că ai dreptul de te așeza în Israel ca cetățean ”cu acte în ordine” doar dacă poți dovedi că în vinele tale curge (și) sânge evreiesc.Read more…
Și tu, Brutus?
O apariţie editorială recentă schimbă imaginea „trandafirie” creată despre soldații finlandezi, aliați ai trupelor naziste în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Lucrarea semnată de docentul Andre Swanström, de la Universitatea din Turku, stârnește consternare în rândul opiniei publice scandinave interesate de acest subiect sensibil, dar cunoscătoare a tezei mai vechi, conform căreia regimentele SS finlandeze nu s-ar fi făcut vinovate de crime de război. Documentele și scrisorile analizate de Andre Swanström relevă o realitate cu totul diferită de cea prezentatp într-o altă lucrare publicată tot în Finlanda, cu cinci decenii în urmă și semnată de istoricul pe nume Mauno Jokipii. Studiul lui Swanström, întitulat Hakaristin Ritarit (Cavalerii Svasticii) se bazează pe o serie de dovezi, ca de pildă scrisoarea expediată de un soldat SS pe nume Olavi Kustaa Aadolf Karpala, mecanic auto de meserie, pastorului militar și ofițer SS Ensio PihkalaRead more…