Persoana noului președinte american-învăluită în ceață

Cu doar câteva zile înaintea alegerilor prezidențiale din Statele Unite, niciun institut de sondare a opiniei sau analist politic american nu are curajul să prezică numele noului președinte american. Diferența de procente dintre actualul președinte republican, Donald Trump , și candidatul democrat, Joe Biden, fostul vicepreședinte al lui Barak Obama, este atât de mică încât în următoarea perioadă scurtă, orice declarație, gest sau mișcare poate înclina balanța într-o parte sau alta. Singura șansă a unei victorii certe ar fi vreun as în mâneca unuia din candidați (chiar dacă nu este adevărat) care să anihileze șansele celuilalt (cum s-a întâmplat în 2016, când cu o săptămână înaintea alegerilor s-a relansat problema mailurilor private ale lui Hillary Clinton, trimise de pe site-uri oficiale. Această situație a fost explicată anterior, dar reapariția ei, deși dezmințită, a fost suficientă pentru ca alegătorii nedeciși să-l aleagă pe Trump). Care dintre cei doi ar fi un președinte potrivit cu capacitatea, puterea, viziunea de a găsi soluții pentru imensele probleme – de sănătate, economice și sociale – ce zguduie societatea americană? Nu exagerăm dacă folosim cuvântul ”imense”, deoarece asta este realitatea. Ascultându-i pe cei doi candidați, atât declarațiile și proiectele lor, cât și cele spuse la confruntările televizate, răspunsul ar fi greu de dat. Read more…

Violonistul de la graniță

În 14 octombrie 2020 au început negocierile între Israel și Liban în legătură cu apele teritoriale. Motivul: gazele naturale de pe fundul Mării Mediterane. Discuțiile se făceau prin intermediul ONU și al unei delegații de diplomați americani. Era prima dată, din 1990 încoace, când între cele două țări aflate în stare de beligeranță aveau loc tratative pe acest subiect. Evenimentul a avut loc într-o bază militară UNIFIL din sudul Libanului, la două sute de metri de linia albastră de demarcație între cele două țări. (Nu există granițe, Libanul nerecunoscând existența Israelului.) Fotografii și reporterii de la diversele posturi de televiziune din toată lumea așteptau cu nerăbdare ca delegații să iasă din corturile unde aveau loc tratativele. Era prima zi a tratativelor și convorbirile durau de peste patru ore. Atmosfera era încordată, între cele două părți nu lipseau neînțelegerile și era foarte posibil ca tratativele să eșueze. La câteva sute de metri de baza militară UNIFIL se afla o unitate a Armatei Israeliene. Meir, care se înrolase voluntar, se pregătea să exerseze la vioară. Era liber, după o noapte în care a fost de pază și avea timp să se ocupe de instrumentul lui preferat. De fapt, el era elev la yeșiva (şcoală la care tinerii ultra-ortodocși învață Talmudul), de mic copil îi plăcea muzica, tatăl său i-a cumpărat o vioară folosită, dar bani pentru profesor de muzică nu avea, așa încât Meir a învățat singur. Cunoștințele de folosire a instrumentului și le-a însușit de pe Google…Read more…

Evreii între Israel și Diaspora (IV).

Al 38-lea Congres Sionist Mondial s-a încheiat, după trei zile de activități (20-22 octombrie 2020), căci despre dezbateri nu poate fi vorba. Pentru mica delegație din România (Tiberiu Roth, Marco Katz, Dan Floroian) a fost un prilej de a se conecta (virtual) cu numeroșii noștri prieteni sioniști din lumea întreagă. Dincolo de noutatea tehnologiei, principala slăbiciune a acestui nou tip de a simula democrația și schimbul de idei este fără îndoială înlăturarea apropierii oamenilor la propriu și la figurat. Dar nu avem ce să ne plângem, situația de criză a impus această soluție nefericită. Oricât de mult încerc să înțeleg înțelepciunea colectivă a liderilor Mișcării Sioniste, nu pricep de ce nu s-a amânat congresul, mai ales că în istoria lungă și frământată a mișcării sioniste au fost perioade în care congresele au fost ținute la intervale aleatorii, determinate de forțe majore, ca de exemplu cele două războaie mondiale, pe care Mișcarea Sionistă le-a supraviețuit cu prețul unor enorme eforturi și sacrificii. Făcând abstracție de oportunitatea ignorată a amânării, Congresul a fost în multe privințe un succes al tehnologiei, al inovației și al capacității de adaptare. Au fost și poticniri care ne-au surprins neplăcut, dar totul s-a încheiat spre mulțumirea generală, cu un final impresionant: mai multe coruri de copii și tineri sioniști din marile ale lumii au cântat cu însuflețire Hatikva. Speranța și iubirea de Israel ne unesc, deși foarte multe alte considerente ne separă și generează dispute urmate de lupte politice vehemente.Read more…

Să nu uiți!– însemnări din lagărul de la Djurin

La editura Hartung-Gorre din Konstanz (Germania), în colecția Judaica, tocmai a apărut cartea lui Wolf Rosenstock, intitulată VERGISS NICH. Notizen aus dem rumänisch-deutschen Vernichtungslager Dschurin (SĂ NU UIȚI. Însemnări din lagărul româno-german de exterminare Djurin. Volumul a fost îngrijită și completat de prof. dr. Erhard Roy Wiehn. Când prof. Wiehn mi-a vorbit despre această carte, i-am spus imediat că mă interesează, fiind vorba de Djurin, locul unde în tinerețe am petrecut cei aproape trei ani de deportare (1941-1944); este chiar posibil să-l fi cunoscut pe autor. Am cerut profesorului permisiunea să scriu o scurtă postfață. Bucuros, prof. Wiehn a fost de acord. Acum câteva zile am primit cartea și vreau să împărtășesc baabelienilor, de fapt și mie, ce am simțit scriind cele câteva rânduri, la atâția ani după deportarea care a lăsat o rană cu o cicatirce nevindecată încă. Cine a fost Wolf Rosenstock? De fapt nu l-am cunoscut, cum bănuisem la început. Deși am fost în aceeași localitate, drumurile noastre nu s-au intersectat în spațiul restrâns al ghetoului. Dar erau foarte mulți oameni, vreo 3000, mai ales din Rădăuți și Siret, dar și din Câmpulung, Vatra Dornei, Gura Humorului și Suceava. Abia acum am aflat că erau și din Bucovina de Nord, din Vijnița, poate și din alte localități aflate sub ocupație sovietică în 1940-1941. Read more…

Curajul de tinerețe și îndoielile de la bătrânețe ale (probabil) ultimului ilegalist

Acum câteva luni, a încetat din viață, la 96 de ani, în plină pandemie și izolare generală, Ioseph Cotnăreanu. În tinerețe a fost activist anti-fascist, la maturitate inginer proiectant, iar la peste 90 de ani a devenit actor-scenarist în spectacolele Vârsta4.L-am cunoscut pe domnul Cotnăreanu în 2015, la puțin timp după ce s-a internat în căminul Moses Rosen. La început a fost discret, chiar distant, s-a implicat greu în activitățile noastre. Însă pe măsură ce s-a integrat în colectiv și a început să participe la întâlniri și la ateliere, am descoperit un om erudit și jovial, cu care puteai discuta, cu umor și rafinament, despre istorie și filozofie, despre politică și literatură, despre Bergson și Sebastian. Dar, înainte de toate, o persoană cu o memorie extraordinară, care poseda atât talentul de a povesti cu detalii bogate situații semnificative, cât și o foarte bună capacitate de sinteză. În rezumat, un om cultivat, cu vederi liberale și simpatii umaniste, provenit dintr-o familie mic-burgheză scăpătată, dar exponent mai degrabă al intelectualității tehnice produse de regimul socialist. O biografie tipică, „pe linie”, asemănătoare cu a multor evrei din generația lui, care au rămas în România. Dar într-o zi, după ce ne împrieteniserăm mai bine, în timp ce repetam împreună la spectacolul Domiciliu Instabil, domnul Cotnăreanu prinde un moment când am rămas numai noi doi și mă anunță că îmi va face „o mărturisire”. Anume că în perioada fascistă a activat în partidul comunist ilegal.Read more…

Evreimea maghiară între un trecut glorios şi un viitor incert. 5. Socialismul consolidat – Epoca János Kádár

După zdrobirea Revoluției din 1956 și consolidarea regimului Kádár, între 1957 și 1989 Ungaria a cunoscut o epocă de stabilitate, dezvoltare și relativă bunăstare și pace socială, legată de conducerea înțeleaptă și echilibrată a lui János Kádár. În legătură cu acestă perioadă se impun două precizări: 1. El a fost practic conducătorul absolut al Ungariei, până în perioada 1985-1989, când puterea lui s-a erodat dramatic și au apărut germenii viitoarei schimbări democratice. Din biografia sa se desprind clar caracteristicile epocii. 2. În ce privește soarta evreimii maghiare în epoca Kádár, există încă un văl de ceață. Ea era tratată ca un tabu de către autoritățile comuniste, astfel că există foarte puține date. Mai mult, după 30 de ani de democrație de tip occidental, arhivele securității au rămas secretizate prin lege, deoarece există o continuitate incontestabilă între clasa politică de dinainte și de după 1989. Kádár s-a născut la 26 mai 1912, cu numele de János József Czermanik, în orașul-port Fiume din Croația, pe atunci una din porțile maritime importante ale Imperiului Austro-Ungar. Era fiul unei servitoare și al unui ofițer sărăcit. Read more…

Dincolo de curcubeu

Cântecul Somewhere Over the Rainbow (Dincolo de curcubeu), în interpretarea clasică a lui Judy Garland este probabil una din melodiile cele mai cunoscute ale secolului XX. Ea a fost scrisă pentru filmul-basm Vrăjitorul din Oz, apărut în anul 1939. Vreau să-i mulțumesc lui George Kun, care mi-a atras atenția că acest cântec ascunde mai mult decât s-ar părea. Atât compozitorul, cât și textierul au fost evrei. Compozitorul, Harold Arlen, era fiul unui cantor originar din Lituania. Iar textierul, Yip Harburg, a crescut la New York, într-o familie de evrei ortodocși, proaspăt veniți din Rusia și vorbitori de idiș. Citit cu atenție, textul cântecului pare să aibă implicații mult mai largi decât să ilustreze un film pentru copii. Cei doi, Arlen și Harburg aveau în comun memoria colectivă a pogromurilor suferite de înaintașii lor și fără îndoială că știau despre „norii grei” care îi amenințau pe evreii din Europa în anii consolidării nazismului. Citind versurile în acest context, nu mai este vorba de un basm, ci de supraviețuire. Din cuvintele lor răzbate dorul pentru o țară minunată, unde „necazurile să se topească ca bomboanele”, o țară care poate că nici nu se află atât de departe, e doar „dincolo de curcubeu”.Read more…

Oameni cu “O” mare (I)

După prima mea povestire m‑am bucurat de foarte multe reacții, primite atât direct, cât și prin comentarii. Emoția multor cititori cred că se explică prin faptul că era vorba despre oameni pe care i‑au cunoscut, adesea chiar foarte bine. De acum încolo, probabil, nimeni nu va mai recunoaște pe eroii mei. Aș fi cât se poate de fericită dacă ar fi altfel. Îmi dau seama că șan­se­le ca cineva să‑i recunoască sunt minime. Eu nu voi putea oferi informaţii, nici măcar numele lor, întrucât nici eu nu le‑am știut vreodată. Este vorba de acei oameni, întâlniți de‑a lungul per­se­cu­ții­lor suferite, care nu s‑au lăsat ațâțați la ura rasială și uneori chiar și-au asumat riscuri pentru a putea ajuta pe cei prigoniți. Față de acești Oameni – notându‑i cu “O” mare – simt un respect deosebit și, pentru ajutorul oferit de către unii dintre ei, și o mare recu­noș­tin­ță. Recunoștința e nemărginită și profundă în special față de unul, căruia i se datorează viața mamei și a mea. Dar nu numai. El a făcut posibil să am parte de o viață de familie fericită, să vină pe lume fiica mea, nepoții și strănepoții mei. Nu doar m‑a salvat, dar a și dat sens vieții mele. Recunoștința se adâncește și mai mult când mă gândesc la acele milioane de copii, tineri și adulți care ar putea trăi azi, dacă nu li s‑ar fi furat dreptul de a se naște.Read more…

Gy. Szabó Béla și revoluţia gravurii în lemn

Ȋntr-una din seri, ieșind de la servici împreună cu un coleg mai în vârstă, i-am povestit că scriu la Baabel, ziar online, și că în ultimul timp am luat pe rând colecţia de autografe a familiei și am scris despre artiști cunoscuţi. Pe unii i-am cunoscut bine, cum e cazul lui Gy. Szabó Béla, pe alţii i-am văzut doar câteva minute, în timp ce îmi dădeau autograful, iar pe alţii nu i-am cunoscut personal, dar sunt mândru să am autografele lor. Colegul m-a ascultat și apoi mi-a spus: – Ȋn vremurile grele pe care le trăim, ar trebui să scrii despre coronavirus, despre suferinţele oamenilor, despre catastrofa economică sau despre alegerile americane…I-am răspuns că dacă voi scrie despre un violonist celebru și cititorul va putea asculta o piesă interpretată de el sau dacă voi scrie despre un grafician vestit, voi adăuga un strop de frumusețe în viaţa cititorului. Iată rezultatul: pe Gy. Szabó Béla, artistul plastic care a devenit celebru în toată lumea, l-am cunoscut pe când eram copil, adolescent și tânăr.Read more…

S-a stins din viaţă Iehoșua Blau, un clujean remarcabil

Săptămâna trecută s-a stins din viață la vârsta de 101 ani cel mai remarcabil clujean din societatea israeliană, profesorul Iehoșua Blau. El a fost jelit de toată comunitatea științifică din Israel și din multe alte țări. Prof. Blau a fost cel mai mare specialist în limba arabă medievală folosită de evrei și de creștini și unul din cei mai mari specialiști în limba ebraică. El a predat timp de aproape 60 de ani la Universitatea Ebraică din Ierusalim, ani mulți și la Universitatea din Tel Aviv și a fost aproape 20 de ani președintele Academiei Limbii Ebraice. Iehoşua Blau s-a născut în 1919 la Cluj, într-o familie religioasă. A învățat la școala elementară neologă din Cluj. Când el avea 12 ani, familia s-a mutat la Viena. Acolo a început să studieze la înalta școală de rabini și la Universitatea din Viena. După anexarea Austriei de către Germania, familia a reușit să părăsească Austria și să vină în Israel. Aici el a început studiile la Universitatea Ebraică și a făcut doctoratul în domeniul limbii iudeo-arabe. A predat întâi la liceu, apoi la universitate la secția de Limbă și Literatură Arabă la Ierusalim și la secția de Limbă Ebraică la Tel Aviv.Read more…

Însemnările unui filatelist meloman: Liszt – Ultimul Mare Turneu Internaţional

În cursul turneelor de concerte, lungi şi obositoare, Liszt s-a gândit să se retragă din viaţa de pribegie a virtuozului şi să se stabilească undeva. Dar evenimentele l-au legat de pian, ca pe eroul lui Byron, Mazeppa, care a fost legat de şaua calului, într-un galop continuu. Totuşi un ultim turneu l-a tentat. Cel mai lung şi cel mai obositor turneu. Demult dorea să viziteze Constantinopolul. A fost fermecat de ţara poveştilor misterioase, în care puţini călători din Apus s-au aventurat. Drumul prin Ardeal, România, Rusia, Constantinopol avea să fie coroana turneelor virtuozului pianist. Călătoria prin Ardeal a început la 1 noiembrie 1846 la Timişoara. Apariţia lui Liszt pe podiul de concerte a fost primit cu entuziasm. Read more…

Întâmplări cu cafea

Îmi place mirosul de pâinii prăjite, al cartofilor copţi în cuptor, parfumul portocalelor într-o zi înzăpezită. Într-o vreme, când locuiam în apropierea Fabricii de Bere Ursus, nu ratam niciodată să mă sui pe o piatră, ca să ajung în dreptul unui geamlâc întotdeauna întredeschis, prin care se vedeau butoaiele aşezate rânduri-rânduri şi se simţea adierea, uşor înţepătoare, a berii proaspete. Dar nimic nu mi-a plăcut – niciodată – mai mult decât să adulmec cafeaua aburindă din ceaşcă sau aroma unui pachet de cafea abia început. Probabil că este o plăcere… congenitală dacă mă gândesc că mama a devenit cafegioaică pe vremea când era gravidă cu mine. În timpul primilor ani ai copilăriei mele nu ţin minte să fi avut în casă altfel de cafea decât cea cu lapte, făcută din surogat (Enrilo), pentru care se stătea la cozi lungi, la „Alimentara”. Apoi tata s-a dus la doctorat, la Moscova, şi când venea acasă, în vacanţă, aducea cafea boabe verde, din care le împărţea cu dărnicie şi prietenilor apropiaţi. Cafeaua verde era prăjită cu multă atenţie într-o tigaie specială, până când boabele căpătau o nuanţă brună (cafenie), începeau să „transpire” şi răspândeau aroma aceea irezistibilă, exotică şi totuşi cunoscută parcă dintr-o altă viaţă. Read more…

Nu numai moneda are două fețe

Se culcă omul seara, după o lungă zi de activitate intensă, și mulțumește din inimă cui trebuie să mulțumească pentru că e sănătos, în plină putere de muncă, și că are posibilitatea să lucreze într-un domeniu care îi face plăcere și îi aduce multă satisfacție profesională. A doua zi dimineața, la prima oră, e chemat/ă în biroul directorului și e informat/ă că a fost numit, cu o perioadă de încercare, șeful secției / departamentului / oficiului…Acesta e doar un prim scenariu. Al doilea este obținerea prin concurs a postului de șef. În acest caz se cer anumite calități profesionale, specifice locului de muncă, caracterizări și recomandări, trecerea printr-o comisie de concurs, etc. Cine nu cunoaște acest aspect al vieții cotidiene, în care individul e uneori plăcut surprins de o decizie luată ”de sus” sau de câștigarea unui post de conducere prin concurs, în concordanță nu numai cu dorințele sale (mai mult sau mai puțin ascunse), dar și cu faptul că uneori i se recunosc meritele, iar recompensa pentru o activitate corectă, intensă și pozitivă vine într-un moment în care își poate etala calitățile de conducător, de lider? Oare chiar așa stau lucrurile?!Read more…

Ideea Marelui Dictator nu i-a aparţinut lui Chaplin, ci lui Konrad Bercovici, originar din Galaţi

Până acum câteva zile nu știam că Charlie Chaplin a “împrumutat” – ca să folosesc un cuvânt mai politicos, în loc de “șterpelit” – ideea pentru filmul Marele Dictator, cel care avea să-l reconfirme drept o vedetă de renume mondial, de la un vechi prieten, scriitorul de origine română Konrad Bercovici. Iniţial, auzind această presupunere, am fost mai mult decât neîncrezător și m-am decis să studiez faptele, folosind sursele ușor de găsit pe Internet. Mare mi-a fost mirarea văzând câte documente am descoperit, atât în biografiile oficiale ale lui Chaplin, cât şi în analele judiciare ale timpului. Dar cine a fost acest Konrad Bercovici, de care din păcate se ştie
prea puţin, în zilele noastre? Născut la Brăila în 1882, și-a petrecut copilăria la Galați, unde tatăl lui era “geambaș”, adică negustor de cai, pe care îi cumpăraţîn special de la tiganii din regiune. Deși erau o familie de negustori, copiii au avut o educație aleasă, Konrad fiind capabil să vorbească și să scrie fără cusur în mai multe limbi, română, greacă, franceză şi germană . La varsta de 11 ani și-a pierdut tatăl şi familia s-a mutat la Paris, unde el a urmat cursurile de liceu și facultate. La început a dus-o destul de greu, făcând tot felul de meserii, unele necesitând efort fizic, dar s-a descurcat, iar mai târziu s-a căsătorit cu pictorița și expertul de artă Naomi Librescu. Fascinaţi de continentul american, cei doi s-au mutat peste ocean, locuind mai întâi la Montreal şi mai târziu în Manhattan, New York.Read more…

Bomboana de pe colivă

Pe dulapul din dormitor trona coșul împletit din nuiele, învelit cu grijă într-un sac transparent din polietilenă. Pe fundul lui, într-un ștergar străvechi, țesut în casă, se afla FAIANȚA. Adică un platou alb și oval, cu floricele colorate pe margini. Bunică-mea așa o numea, pe un ton reverențios. Iar în mintea mea faianță nu înseamnă plăcile de ceramică de pe peretele din bucătărie, ci platoul mare și alb, cu margini dantelate, pe care se așeza coliva la parastase și pomeni. De-a lungul anului prilejurile în care se dădeau jos coșul și faianța de pe dulap erau foarte numeroase. Tot timpul existau sărbători și momente în care se pomeneau morții. În ajun era mare vânzoleală în casă. Bunică-mea, altfel o persoană calmă și zâmbitoare, devenea agitată, făcea liste și mormăia pentru sine încetișor, absentă și surdă la trebuințele mele. Avea un raft din cămară pe care depozita tot ce era necesar pentru colivă: arpacaș, nucă, esență de rom, biscuiți, bomboane și zahăr pudră. Refăcea cu grijă stocul după fiecare parastas. Și toată cămara miroase amețitor a rom. Read more…

Moshe (Musa) Peled (1926-2000)

O imagine din ziua de 8 octombrie 1973, coloane de tancuri și transportoare blindate israeliene pe Podișul Golan, mi-a rămas imprimată în memorie. Judecând după orientarea țevilor, era limpede că o singură coloană urca, se strecura literalmente printre nenumăratele blindate care coborau, cu echipaje istovite după două zile de lupte. În după-amiaza zilei de sămbâtă 6 octombrie, la ora 1:58 p.m., cinci avioane de vânătoare MIG-17 siriene se îndreptaseră în picaj spre cea mai nordică poziție israeliană de pe Podișul Golan. Echipajele de tanchiști, unii cufundați în rugăciune în acea sfântă Zi a Ispășirii, se urcaseră la repezeală în tancuri. Continuând să zboare la mică altitudine, avioanele siriene trecuseră deasupra localității druze Majdal Shams, la poalele Muntelui Hermon și începuseră să tragă asupra locuitorilor, omorând o tânără mamă, prima victimă a războiului. Un prim val de 20, dintr-un total de 100 de MIG-uri, survolaseră comandamentul israelian de la Naffakh, aflat la 16 km de frontieră. Apoi, în vreme ce la peste 600 km spre sud-vest, trupele de comando egiptene se urcau în bărci de cauciuc pe malul Canalului de Suez, 700 de tancuri siriene intrară în acțiune pe Podișul Golan, după un masiv baraj de artilerie. Dezastrul părea iminent,…În 7 octombrie, după o noapte de lupte crâncene, neîntrerupte, de tancuri și infanterie, retragerea forțelor de apărare israeliene devenise alarmantă prin amploarea ei și prin viteză, îndeosebi pe Podișul Golan, „ochii și urechile țării”. Sirienii se apropiau de Marea Galileii. Tancurile diviziei 146, sub comanda Generalului-Locotenent Peled, urcau pe drumul de lângă râul El-Al, între Podișul Golan și valea Iordanului.Read more…

Iehuda Barkan răpus de Covid

Sâmbătă, 24 octombrie 2020, dimineața, după o luptă cruntă de peste o lună, Iehuda Barkan, cel mai celebru actor de filme din Israel, a cedat în faţa virusului ucigaș. Avea 75 de ani. Înmormântat a avut loc la 25 octombrie, cu participarea a numai 200 de persoane, din cauza restricțiilor impuse de pandemie. Cât de celebru și de iubit era se poate vedea din nenumăratele pagini de Google care anunță moartea lui. Știrile de seară ale posturilor de televiziune israeliene au debutat cu anunţul acestei veşti tragice, căreia i-au alocat mai mult de un sfert din durata emisiunii. Este pentru prima oară când văd așa ceva în Israel, unde subiectele mondene sau sportive nu intră la știri. Benjamin Netanyahu, care a ținut o conferință de presă la ora 21.00 despre înțelegerea cu Sudanul, a început prin elogierea lui Iehuda Barkan. Este o onoare nemaiauzită. Iehuda Barkan a pus bazele cinematografiei populare israeliene prin talentul lui enorm și prin felul în care știa să se facă îndrăgit de toată lumea.Read more…

Safari în Tanzania (II). Arheologie și Triburi

Deși se află în preajma craterului Ngorongoro și a rezervației Serengeti, descriu acest loc în mod separat, luând în considerare importanța lui arheologică. Se consideră că aici a trăit cea mai veche specie umană, Homo habilis. În anii 1950 englezii Mary și Louis Leakey au făcut aici săpături extensive, studiind evoluția umanității la începuturile ei. În apropierea săpăturilor au înființat un muzeu. În afară de amănunte despre cultura Maasai, muzeul expune fosile originale sau reproduse. Muzeul prezintă și urmele fosilizate (reproduse în ghips) lăsate în urmă cu 3.6 milioane de ani de picioarele a 70 de australopiteci, strămoșii oamenilor de azi. În muzeu era și o hartă pe care se putea vedea traseul urmat de migrația oamenilor preistorici din Africa, prin strâmtoarea Behring până pe continentul American. Nomazii din tribul Hadzabe (Hadza) ni s-au părut cei mai “puri”dintre băștinași. Aceasta este una dintre cele mai vechi populații africane, care nu seamănă genetic cu alte triburi. Din păcate au fost decimați de boli și în 2014, când i-am vizitat noi, mai rămăseseră doar vreo 1500.Read more…

Noul Nonsensicon Explicativ al Limbii Române

Mărturisesc că am avut emoții trimițând textul “Pană de inspirație” spre redactare. Mă temeam că voi fi victimă pe altarul iubirii nereproșate sau a violenței corporale. Surprinzător, nici urmă de apostrofare din partea ecologiștilor și monogamiștilor înfocați, asociațiilor anti-alcool, feministelor și oamenilor de știință care au tras un semnal de alarmă privind pericolul jucăriilor de plastic pentru copii. Din fericire nu s-a întâmplat nimic de acest gen, în afara de plângeri elocvente in legătură cu penele pasării care își dă sufletul subimpulsul violent al vânătoriței. Pentru a compensa starea de panică ce a cuprins cititorii la gândul că eu nu voi mai putea scrie articole de seamă despre defecțiuni tehnice si obiecte cu pene, trimit un link pe această temă: Aria „Es ist das höchste der Gefühle“ („La apogeul sentimentelor”) de J.E. Schikaneder în „Flautul fermecat” al lui Wolfgang Amadeus Mozart: https://youtu.be/87UE2GC5db0. În orice caz, comentariile privind „pana de inspirație” necesită o dezbatere mai aprofundată al subiectului. Dragul nostru GBM, marele maestru al ambelor forme ale penelor, anume acelor de scris și celor reprezentând avarii literale în reviste online, declara înspăimântat că se creează o atmosferă intelectuală.Read more…

De la Paris, la Stuttgart

În urmă cu câţiva ani, într-o primăvară senină, am participat la câteva conferinţe tehnice, în cadrul unor prestigioase expoziţii internaţionale din Paris, Luxemburg şi Stuttgart. Prezentele note de drum au ca obiect orele libere ale după-amiezelor şi itinerarul între oraşele de mai sus. O bună parte din cele şase zile alocate pentru capitala Franţei – mai precis dimineţile – le-am petrecut la 18 kilometri de oraş, în Parc des expositions de Paris-Nord Villepinte, privind extraordinarele mașini unelte prin care creierul occidental a cucerit supremaţia globului terestru… Am vizitat totuşi şi muzeul Luvru, intrând prin piramida de sticlă a arhitectului chinez Ming Pei, controversata construcţie din sticlă şi oţel alăturată clasicului lăcaş de artă în 1989. Am parcurs emoţionaţi nemumăratele săli de pictură franceză, italiană, flamandă şi spaniolă, admirând operele marilor maeştri de talia lui Leonardo Da Vinci, Rembrandt sau Delacroix. Desigur că Mona Lisa și Venus din Milo sunt cunoscute cititorilor, dar voi aminti superbele opere ale unor artişti mai puţin mediatizaţi, cum ar fi Jacques Louis David, cu grandioasele sale picturi istorice, Giorgio de Castelfranco, cu graţioasele sale nuduri durdulii, François Joseph Heim, cu Massacre des Juifs (1824) şi nu în ultimul rând numeroasele picturi ale lui David şi Bat-Șeba, dintre care am reţinut versiunea pictorului Jan Massys.Read more…