La 30 de minute distanţă de…autoizolare

Duminică 15 martie 2020, ora 14.00. Deschid radioul să ascult ştirile. Ministrul de interne face declaraţii legate de pregătirile pentru intrarea în starea de urgenţă care urmează să intre în vigoare de luni,printre care se numără şi următoarea măsură care mă atingea direct:  se aprobă instituirea izolării la domiciliu în locația declarată la intrarea în țară pentru o perioadă de 14 zile pentru toate persoanele asimptomatice care sosesc în România din țările unde sunt confirmate cel puțin 500 de cazuri de infecții cu COVID-19, începând de astăzi, de la ora 21.00, ora intrării în România fie pe cale aeriană sau rutieră; Soţul meu, plecat la schi în Austria, era în drum spre casă. La ora anunţului se afla undeva între Salzburg şi Viena. L-am sunat şi i-am zis că ar trebui să ajungă la frontiera română înainte de ora nouă seara. Altfel, va fi nevoit să intre în autoizolare pentru două săptămâni. Spunând acestea am realizat că autoizolarea însemna să stăm închişi în casă cu toţii (cei care intră în contact cu el)! Bărbatul meu (sceptic sau realist?) mi-a spus că e puţin probabil să străbată circa 600 de km şi să traverseze două puncte de frontieră (cu controalele birocratice instituite de campania anti-contaminare de acum) în şase ore şi jumătate, dar că va încerca să ajungă la timp…Read more…

O candelă pentru Tania

Candela arde lângă fotografia Taniei, mama soţului meu. Ne-a părăsit acum trei săptămâni. În ultima vreme viaţa din trupul ei împuţinat şi fragil pâlpâia asemeni unei flăcărui firave, de candelă. Ochii ei care îşi păstraseră albastrul luminos şi pătrunzător, timp de peste 92 de ani, s-au înceţoşat. „Nu mai am mult de trăit…” ne-a spus de Crăciun, dar noi nu bănuiam cât de aproape era ceasul rău al unei căderi nefericite…Protezarea a scutit-o de durere, dar n-a mai avut putere să se ridice din pat. Avea să părăsească această lume peste doar câteva săptămâni…Era ultimul nostru părinte în viaţă şi a făcut maximul posibil să nu ne lase orfani. În ultimii ani o lăsaseră puterile şi avea tot mai multe goluri în memorie, rolul amfitrionului fiind preluat de Reli, sora soţului meu şi cumnata mea, care a îngrijit-o cu devotament şi dragoste, până la capăt. Viaţa Taniei s-a stins. O candelă pentru sufletul ei arde lângă fotografia din care mă priveşte o femeie tânără şi elegantă, cu bucle blonde şi privire senină. Îmi povestise că această poză a fost făcută curând după primirea cetăţeniei române care-i permitea să-şi scoată paşaportul şi să plece să-şi vadă familia din Cernăuţi, după 14 ani de la despărţirea precipitată din primăvara lui 1944. Read more…

Măşti la mare căutare

În plin sezon de câşlegi (carnaval sau fasching) măştile sunt la mare căutare, cel puţin pe aici prin Ardeal. În lipsa unui costum care să te deghizeze în întregime poţi să-ţi faci apariţia la balul mascat de sezon doar cu o mască, achiziţionată la supermarket sau la tarabă, ba chiar şi împrumutată, mască să fie! Trebuie să recunosc că nu am mai fost la carnaval de o bună bucată de vreme, dar asta nu m-a împiedicat să pornesc în căutarea unei măşti tocmai de Lăsata Secului (catolic), respectiv între câşlegi şi cârnelegi după calendarul ortodox. Dar nu după o mască de carnaval artizanală sau de duzină – nici pe departe atât de sofisticată ca cele purtate la faimosul Carnaval de la Veneţia care…anul acesta s-a amânat din cauza aceluiaşi nobil (după denumire) virus a cărui bântuire m-a scos şi pe mine pe stradă în căutarea unei măşti – ci după o mască de la farmacie. O mască simplă care, spre deosebire de măştile de carnaval, nu acoperă ochii şi partea superioară a feţei (ca să te poţi săruta în voie, cred eu), ci nasul şi gura pentru a te proteja sau a-i proteja pe cei din jur de asaltul viruşilor de gripă printre care în orice moment se poate strecura şi infamul coronavirus sau « virusul ucigaş » cum îl denumesc confraţii din mass media.Read more…

Mi-e teamă

De ceva vreme mă învârt prin casă, fără vreun spor, îmi cad lucrurile din mână şi sunt tăcută, îngândurată. „Ce-i cu tine?” – mă întreabă bărbatul meu, bănuind despre ce e vorba. „Am oră la dentist şi mi-e teamă”. Sunt scutită de replica „Ce prostie!” pe care mi-aş da-o şi eu în locul lui, din moment ce ştiu că n-o să mă doară, pentru că procedurile dureroase se fac sub anestezie. Dar frica persistă în mine deşi – Slavă Domnului – de-a lungul anilor nu am avut experienţe traumatizante în acest domeniu, ba din contră, am avut parte de medici stomatologi prietenoşi, cu mână uşoară. Şi totuşi, nu pot scăpa de frică. Acum e vorba de dentist, altădată de altceva. Trăiesc cu teama cuibărită în mine…Teama congenitală care s-a manifestat din fragedă copilărie. Ţin minte că odată am fost trimisă la tutungeria din colţ, dar m-am întors din drum pentru că mi-a ieşit în cale un câine, iar altă dată am urcat vitejeşte scările către toboganul înalt din Parcul Babeş, dar văzând jgheabul abrupt şi ameninţător pe care ar fi trebuit să cobor, am făcut cale întoarsă. Mi-era frică de avioane şi când le auzeam uruitul, fugeam în casă şi mă ascundeam, crezând că vine războiul şi încep bombardamentele (aşa cum văzusem în filme). Ani de zile mi-era teamă când eram scoasă la lecţii (deşi eram premiantă) şi tremuram de frică înainte de teze şi de olimpiade (unde eram tot premiantă). Cu timpul mi-am strunit emoţiile, dar teama a nu s-a risipit: mi-e teamă de bolile şi accidentele care mi-ar putea lovi familia, de singurătate şi serile pustii…Read more…

Din nou „Între Prieteni”. A VIII-a întâlnire dintre armenii şi evreii din Gherla şi Cluj

Relatez pentru a opta oară despre un eveniment care a prins contur în 2011, graţie unei întâlniri faste, sub semnul lui Kristóf Szongott (1843-1907) – cărturar armean şi istoric al Metropolei Armene (Armenopolisul de odinioară, Gherla actuală) – mijlocite de către Mircea Tivadar (1957-2018), un om profund dedicat comunităţii sale armeneşti. Protagoniştii întâlnirii au fost Ioan Esztegár, preşedintele UAR sucursala Transilvania, Gherla, şi subsemnata, în calitate de traducător al operei lui Kristóf Szongott şi membră în conducerea Comunităţii Evreilor Cluj. Din discuţiile purtate în mai multe rânduri am conchis amândoi că cele două comunităţi – armeană şi evreiască – astăzi mult reduse numeric, dar cu un trecut foarte important pentru economia şi cultura TRansilvaniei, din ultimii 300 de ani, au foarte multe trăsături comune care le înlesnesc apropierea, dar şi multe caracteristici specifice care ar merita cunoscute reciproc. Atât evreii, cât şi armenii sunt popoare pioase, cu o civilizaţie şi glorie străveche, nevoite să-şi părăsească patria strămoşească şi să trăiască în diaspora. Au pribegit prin lumea largă, găsindu-şi adăpost vremelnic printre alte neamuri, la a căror prosperitate economică au contribuit prin meşteşuguri şi negoţ, dar au fost nevoiţi să-şi continue bejenia, din cauza prigoanei. Atât armenii, cât şi evreii au avut de îndurat pogromuri şi masacre şi apoi cumplitele genocide din veacul XX: Med Yeghern (Marele Rău) şi Şoah (Nimicirea). Read more…

Nedumeririle unui asigurat neplătitor

„Multă sănătate şi fericire!”, „Multă sănătate şi noroc!”, „Sănătate şi putere de muncă!”, „La mulţi ani cu sănătate!” – sunt cele mai frecvente urări, devenite atât de banale, încât de cele mai multe ori le scriem sau le rostim fără a ne mai gândi la înţelesul lor. Ciocnim paharul dorindu-ne reciproc sănătate, cuvânt pe care-l repetăm şi celui care strănută. Pe de altă parte, avem impresia că sănătatea este o stare cât se poate de firească, stabilă şi de lungă durată. Deunăzi, plimbându-mă în pas vioi într-o zi senină (deocamdată iarna asta a fost foarte primăvăratică) am reflectat asupra stării mele de sănătate şi am realizat că odată cu trecerea anilor expresia a se bucura de sănătate (a avea parte de sănătate, a fi sănătos) se suprapune cu sensul propriu al componentelor sale adică omul se bucură de faptul că e sănătos. Pe măsură ce înaintăm în vârstă învăţăm să apreciem tot mai mult faptul că suntem sănătoşi, chiar dacă începem să-l înţelegem tot mai bine pe cel care spunea că „Dacă mă trezesc dimineaţa şi nu mă doare nimic înseamnă că am murit”. Devenim tot mai preocupaţi de afecţiunile proprii, de bolile altora, de serviciile medicale – analize, consultaţii, tratamente, spital (Doamne fereşte!) – precum şi de asigurările de sănătate pe baza cărora ne bucurăm (!) de aceste servicii. Read more…

Auschwitz – 75. Ce aş lua cu mine?

„Care ar fi cartea pe care ai lua-o cu tine pe o insulă pustie?.”. – iată o întrebare care figura frecvent în „oracolele” pe care le completam în adolescenţă. Însă nici un moment nu-mi imaginam „insula pustie” altfel decât un loc exotic cu palmieri şi şezlonguri comode pe ţărmul înspumat de valuri mângâietoare…Aseară, după ce am făcut duş, am aruncat o privire în baie, trecând în revistă raftul cu şampoane, geluri de duş, spumant de baie; ochii mi-au adăstat pe halatul de baie şi prosoapele pufoase şi m-a străfulgerat din nou întrebarea: Ce aş alege din toată această recuzită de igienă dacă aş fi obligată să-mi părăsesc casa dintr-un moment într-altul? Gândul care mă frământă periodic îşi are sorgintea în moştenirea Holocaustului pe care o port în fibra mea. Ce aş alege din dulapul de haine, din bufetul de bucătărie, din cămară? Cum aş încropi bocceaua cu care, a doua zi…Ba nu, în aceeaşi zi, peste câteva ore sau chiar mai puţin ar trebui să urc pe camionul care m-ar transporta în ghetou sau să merg pe jos, în convoi, alături de alţi năpăstuiţi? De unde poţi şti ce obiecte îţi vor fi necesare şi de cât balast va trebui să te debarasezi pe drum, care bagaje îţi vor fi smulse, furate, distruse…Read more…

Pensionarii cumularzi – devoratorii bugetului public?

În momentul în care împlineşti vârsta de pensionare (potrivit Legii Pensiilor) contractul de muncă ţi se desface automat (Potrivit Codului Muncii) şi devii pensionar. Şi pentru că în viaţa civilă, atunci când te retragi din activitate nu ţi se păstrează gradul cu adăugarea sintagmei „în retragere”, odată pensionat devii o entitate în masa indiscernabilă a pensionarilor, fiind frustrat brusc de calităţile care – până cu o zi în urmă – te calificau pentru munca pe care ai depus-o ani la rând, cu râvnă şi profesionalism. Devii unul dintre pensionarii care beneficiază de reduceri la biletele de tren, spectacole şi de odihnă, se bucură de abonament gratuit la transportul în comun, pe pot plimba cât poftesc prin parc cu nepoţeii, pot sta la o partidă de table sau de şah şi urmări serialele TV cu reclamele pentru suplimentele alimentare, alifiile şi dispozitivele care le promit o bătrâneţe lipsită de probleme de sănătate. După o viaţă de muncă, după vicisitudinile sorţii sub diferite regimuri, pensionarii merită o bătrâneţe cât mai lungă şi mai tihnită şi ar fi excelent dacă toţi ar putea duce viaţa lipsită de griji zugrăvită mai sus. În acelaşi timp există şi pensionari care-şi continuă activitatea. Această situaţie e valabilă atunci când dorinţa lor de a-şi practica profesiunea şi de a-şi completa pensia (în 2018, pensia medie din România era de 1126 lei adică 235 de Eu, sub jumătate din câştigul mediu net se întâlneşte cu nevoia instituţiei (întreprinderii) de a-şi păstra specialiştii. Potrivit guvernanţilor, pensionarii care câştigă un venit pe baza muncii şi priceperii lor, nu sunt decât nişte devoratori ai bugetului de stat şi e nevoie de măsuri drastice împotriva lor…Read more…

30 de ani

Aveam impresia că „Epoca de Aur” avea să ţină o veşnicie. Cultul deşănţat al personalităţii ceauşeştilor şi minciunile gogonate privitoare la realizările regimului mă îngreţoşau. Nu dădeam drumul la televizor, iar la radio ascultam doar „Cotele apelor Dunării”, care erau singurele informaţii reale. (Parcurgeam cu ochii minţii graniţele scăldate de Dunăre şi auzeam aceleşi informaţii repetate în limba franceză). Învăţaserăm să citim printre rânduri şi să înţelegem din aluzii, să ascultăm şi să spunem (cu bravură) bancuri despre Ceauşescu şi regim, dar curajul nostru, al majorităţii covârşitoare a populaţiei, se rezuma la atât. Doina Cornea trăia la Cluj, ştiam unde locuieşte şi că locuinţa ei era supravegheată zi şi noapte, dar parcă era într-o altă lume… Câţiva clujeni se împotriviseră politicii de oprimare a culturii maghiare. Dar nici eu şi nici alţii din anturajul meu nu au avut curajul de a se alătura acestor mişcări…Schimbările din Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, ne încurajau să sperăm că ceva se va schimba şi în România. În naivitatea mea, credeam că lucrurile se vor petrece chiar la Congresul XIV, în noiembrie 1989. Dar nu s-a întâmplat absolut nimic! Read more…

S-a luat lumina!

Atunci când e pană de curent, chiar şi acum – la decenii distanţă de anii copilăriei, petrecuţi în căsuţa de la periferie a bunicilor mei adoptaţi, când becul „ de 25” din tavan pâlpâia ezitant şi se stingea de mai multe ori pe seară, exclam „S-a luat lumina!”. Bunica aprindea lampa cu petrol (o piesă veche, frumos decorată), o agăţa de un cui şi sub lumina ei caldă, magică, cu focul duduind în soba de teracotă, ne continuam seara. Bunica cosea perne şi peretare, cu modele populare culese din Călata sau Secuime, şi tăifăsuiam câte în lună şi în stele…Astăzi, odată cu întreruperea energiei electrice, practic „se ia” totul. Aşa s-a întâmplat şi deunăzi, când brusc s-a întunecat ecranul computerului la care lucram cu nădejde, s-a oprit emisiunea de dezbatere politică aprigă (dinainte de alegeri) de la televizor (la care ciuleam urechile) şi întunericul s-a înstăpânit în camera care a şi început să se răcească (sau cel puţin aşa mi se părea mie) întrucât se decuplase şi centrala termică. Furioasă, am luat în mână telefonul mobil şi am apelat serviciul de deranjamente de la Electrica unde – evident – răspundea numai robotul care mă asigura că toţi operatorii sunt ocupaţi, dar apelul meu avea să fie preluat cât de curând. Iritată şi frustrată de-a binelea, mi-am impus să mă disciplinez şi să aştept cu răbdare revenirea „luminii electrice”, dar, pe cât posibil, nu pe întuneric. Read more…

Miculaşul cel Adevărat

Printre copiii mai mari circula zvonul că Miculaşul nici nu există şi cadourile ar fi puse de părinţi şi bunici. Nevăzându-l niciodată, intrasem şi eu la bănuieli aşa că mi-am propus să-i dau ceva în dar, poate astfel am să-l determin să rămână la noi şi să-l cunosc personal. După îndelungi cugetări şi o ofertă destul de subţire, am decis să-i împachetez într-un şerveţel de damasc un pumn de zahăr cubic, mai exact câteva batoane alcătuite din mai multe cuburi de zahăr lipite între ele. Am anunţat-o şi pe bunica să nu se mire de dispariţia şerveţelului şi a zahărului (cumpărat pe cartelă). Ea mi-a spus că gestul meu e demn de laudă, dar se îndoia că Miculaşul, grăbit să ajungă pe la toţi copiii, ar avea timp de zăbavă. Era sigură, însă, că zahărul îl va ajuta să prindă puteri pentru a-şi continua drumul pe la casele altor copii. Am stat ce-am stat de veghe, dar până la urmă m-a cotropit somnul şi pe când m-am trezit Miculaşul trecuse de mult pe la fereastra mea. Sandalele, pantofii, ghetele, şoşonii, papucii şi pantofiorii Tamarei erau doldora de cadouri, iar pe mine mă aştepta o scrisoare pe care mi-a citit-o Bunica. „Mulţumesc mult că te-ai gândit la mine! Miculaş” . Aveam dovada scrisă care spulbera orice suspiciune privitoare la existenţa Moşului Niculae. Read more…

O precizare necesară introdusă în Revista Baabel

Cititorii revistei vor observa că începând cu ediţia de faţă la sfârşitul tuturor articolelor se poate citi un text (scris cu caractere mărunte, de culoare albastră), având următorul conţinut: Opiniile exprimate în textele publicate aparţin autorilor şi nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor. Acest gen de precizare am mai întâlnit-o la unele publicaţii şi m-a făcut să mă întreb (şi nu cred că sunt singura care-şi pune o astfel de întrebare) ce rol mai are colectivul de redacţie dacă se piteşte îndărătul unui paravan protector care îl scuteşte de răspunderea pentru conţinutul revistei pe care o redactează? Adică „ce păzeşte” acest colectiv de redacţie? Sau, pur şi simplu, nu face altceva decât să colecteze articole şi să le aşeze în paginile publicaţiei?! De fapt, lucrurile sunt ceva mai complicate. În cei şapte ani de existenţă, numărul autorilor revistei Baabel a crescut (din fericire) substanţial, diversificându-se şi tematica abordată de aceştia, în funcţie de pregătirea, preocupările şi societatea (ţara) în care trăiesc. Read more…

Supă de chimin – supa “Epocii de Aur!

Recunosc din capul locului că ani de zile, în anii copilăriei şi adolescenţei, nu am putut suferi supa de chimin, care făcea parte din meniul familiei, şi eram nevoită s-o mănânc o dată pe săptămână, fără nazuri. Nici nu-mi imaginam că peste ani şi ani , mai exact în anii 1980 aveam s-o gătesc, la rândul meu, nu numai pentru că era ieftină, ci şi pentru că în condiţiile penuriei generale de alimente – carnea şi ouăle erau pe cartelă şi trebuia să stai la rânduri interminabile ca să le cumperi, dacă aveai norocul să nu se termine pe când ajungi la tejghea – chiminul se putea cumpăra la băcănie, la „Plafar” sau la piaţă şi dintr-o pungă de chimen găteai de mai multe ori. Aş putea spune că devenise „supa Epocii de Aur”, cel puţin în Ardeal, iar fiul meu, Vali, o poreclise „supă de cămin”, fiind gătită frecvent şi la bucătăria grădiniţei cu „orar prelungit”. Dacă nu mă înşel, chiar şi pe 21 decembrie 1989, am avut la masă tot supă de chimin şi tăieţei cu mac (pentru că şi mac se găsea la „Plafar” şi la piaţă, iar tăieţeii erau destul de uşor de procurat). Read more…

Votez pentru România normală!

Declar, din capul locului, că duminică mă duc la vot în turul doi al prezidenţialelor şi am să pun ştampila pe numele lui Klaus Iohannis. Suntem în febra ultimelor zile dinainte de turul decisiv al alegerilor prezidenţiale şi nivelul emoţional este la cote foarte ridicate. Cele mai recente mesaje, nu foarte coerente, dar cu atât mai zgomotoase, lansate în spaţiul public de către contracandidata vocală a lui Klaus Iohannis riscă să ecraneze, pe moment, realitatea ultimilor ani. Am fost martori la o succesiune de asalturi asupra statului de drept, concretizate prin: modificările nocive aduse legilor justiţiei, sfidarea tuturor atenţionărilor din partea Uniunii Europene (ai cărei membri suntem cu toate drepturile şi îndatoririle aferente) îngrijorate de ceea ce se petrecea în România şi de ignorarea tuturor recomandărilor sale, acţiunea agresivă de confiscare a instituţiilor statului, modificarea cutumelor Curţii Constituţionale şi folosirea ei ca instrument pentru restrângerea prerogativelor prezidenţiale şi, nu în ultimul rând, la represiunea brutală (cu bâte şi gaze lacrimogene) a zecilor de mii de cetăţeni care protestau paşnic în capitală împotriva măsurilor antidemocratice şi antieuropene. Nu aş fi enumerat cele de mai sus dacă pe cealaltă poziţie a buletinului de vot pentru turul doi al prezidenţialelor ar figura un alt contracandidat decât cel care a girat – în calitate de premier – o serie dintre acţiunile de mai sus…Read more…

“23 august 1944/2019”. Un film care prezintă evenimentul din perspectiva evreilor supravieţuitori.

De curând am avut prilejul să particip la proiecţiile cu public ale filmului 23 august. 1944/2019, realizat de către un grup de tineri cineaşti– Anda Tarara, David Schwartz şi Roland Ibold şi având drept protagonişti rezidenţi ai Căminului Moses şi Amalia Rosen, al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România. Proiectul „75 de ani de la 23 august 1944 – perspective marginale”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, se întemeiază pe experienţa şi încrederea reciprocă pe care cele două părţi au căpătat-o de-a lungul unei colaborări îndelungate. În urmă cu zece ani, un grup de artişti, dintre care făcea parte şi actorul şi regizorul David Schwartz, a început un program de artă comunitară la Căminul Rosen. La un moment dat, în cadrul acestei activităţi – care s-a soldat cu mai multe spectacole de succes – rezidenţii au fost invitaţi să-şi alcătuiască harta vieţii. Faptul că data de 23 august 1944 figura pe absolut toate hărţile a inspirat realizarea unui film despre evenimentul de la 23 august – dată care astăzi, după 75 de ani, pare să fi căzut în derizoriu – aşa cum l-au trăit evreii din capitală. Filmul este alcătuit din interviuri care rememorează atât cele petrecute în 23 august 1944, cât şi perioadele anterioare şi ulterioare, amintirile personale fiind combinate cu discuţii animate şi adesea în contradictoriu ale celor patru protagonişti ale căror origini sociale, experienţe, trăiri şi concepţii de viaţă sunt adesea diametral opuse.Read more…

Tainele Bibliei din kibuţ

La începutul anilor 2000 au sosit în vizită la Cluj Eva şi Laci Leob, prieteni din copilărie ai tatei, stabiliţi în Israel de o bună bucată de vreme. Au sosit – ca de obicei – cu multe cadouri, dintre care unul era special. De fapt familia Leob era doar comisionara unui dar trimis de un alt prieten al tatei, Mordechai Keidar, plecat în Palestina din 1942 şi stabilit în kibuţul Maagan. Cadoul trimis de Mordechai Keidar (căruia cu toţii îi spuneam Tata) era ambalat în mai multe straturi de hârtie, pe care prietenii mei le-au despăturit cu grijă, până a apărut un obiect cu totul neaşteptat: o biblie în limba maghiară, legată în piele, într-o stare relativ deteriorată. Am deschis-o şi am constatat cu uimire că era ediţia din 1794 a aşa-numitei Biblii Károli. Mesajul prietenului nostru, Tata, era următorul: „Îţi trimit biblia aceasta veche de 200 de ani ca s-o valorifici şi să foloseşti banii aşa cum crezi de cuviinţă.” Darul m-a impresionat foarte mult, dar nu aveam deloc intenţia de a mă despărţi de această carte veche, întrucât – fiind copilul unor supravieţuitori ai Holocaustului care îşi pierduseră tot avutul – ţineam mult la obiectele şi, mai ales, la cărţile vechi. Am aşezat Biblia în biblioteca părinţilor mei şi nu m-am mai atins de ea timp de aproape două decenii. Adevărul este că şi uitasem că există, dar căutând asiduu un subiect de …articol, m-am gândit că însuşi faptul de a primi, tocmai dintr-un kibuţ, o biblie protestantă veche de peste 200 de ani era un subiect interesant pentru Baabel. Ce n-aş fi dat să pot reconstitui modul în care ajunsese Biblia în kibuţ… dar pentru asta trebuia mai întâi s-o răsfoiesc. Read more…

Baabel şi 2 G

Mama îmi povestea despre orfelinat, despre asediul Budapestei, despre intervenţia lui Wallenberg pentru salvarea copiilor evrei, despre revenirea în Transilvania unde nu a mai găsit pe nimeni din familie. Despre anii antebelici de la fabrica de cherestea din Gheorgheni, despre mama şi bunica ei pierite la Auschwitz… Sau altundeva, nu se ştie cu exactitate unde. Tata purta pe antebraţ numărul tatuat A-13058 şi povestea foarte, foarte rar. Din crâmpeiele amintirilor sale de la Auschwitz, am aflat cum a întâlnit-o din întâmplare pe mama lui care era atât de slăbită şi chinuită încât nu a mai recunoscut-o…Şi nici nu a mai revăzut-o vreodată… Unchiul meu, deportat la vârsta de 15 ani, nu a povestit nimic, timp de şase decenii…Eu, fiica a doi supravieţuitori, fac parte dintr-o categorie codificată cu: 2G – Second Generation of Holocaust Survivors, căreia i s-au consacrat studii ample privitoare, mai ales, la trauma transgeneraţională şi consecinţele ei. Read more…

Vara Babelor

Cu câteva zile în urmă am surprins toamna furişându-se discret, îngălbenind câteva frunze răzleţe şi ridicându-le în stol, deşi încă vremea e caldă şi însorită, de vară…Mai exact de „vara babelor” aşa cum se numeşte acest răstimp de sfârşit de septembrie-început de octombrie în limbile germană: Altweibersommer , maghiară vénasszonyok nyara sau rusă бабье лето (bab’ye leto). Unii spun că denumirea acesta – deloc măgulitoare (zic eu) – provine de la obiceiul babelor friguroase de a adăsta mulţumite pe laviţa din faţa porţii, în aceste zile calde de toamnă. Alţii zic că această ultimă zvâcnire de vară a toamnei este asemeni perioadei de graţie a ultimei iubiri de care se bucură o femeie trecută. Tălmăcirea rusească, limba în care cuvântul „baba” este mai degrabă femeie sau ţărancă, această denumire face trimitere la faptul că în miez de toamnă muncile agricole sunt terminate şi ţărăncile se pot bucura în tihnă de zilelor însorite. Şi pentru că tot mă intrigă denumirea de „vara babelor” încerc să reflectez asupra …condiţiei de babă.Read more…

Elisabeth Leonskaja a revenit la Cluj. După 55 de ani.

Marți, 10 septembrie 2019, ora 19.00, Auditorium Maximum al Universităţii Babeş-Bolyai. Publicul meloman clujean s-a adunat în număr mare pentru a asculta recitalul uneia dintre cele mai renumite şi îndrăgite pianiste contemporane: Elisabeth Leonskaja care – consecventă ataşamentului faţă de Festivalul George Enescu – şi în acest an a venit să concerteze în România. Uşa din spatele scenei se întredeschide, urmează un moment de aşteptare încordată, după care îşi face apariţia artista supranumită „Leoaica Pianului” sau „Antidiva”. Privesc femeia matură cu mers elegant, îmbrăcată într-o rochie cu imprimeu roşu-cardinal pe fond negru şi o mantie neagră, fluidă, care-i conferă un aer regal. Întreaga ei făptură este dominată de un surâs cuceritor şi suveran. Surâsul emblematic al Elisabethei Leonskaja a rămas acelaşi, în ciuda trecerii anilor, deceniilor. Cred că mă număr printre foarte puţinii spectatori clujeni (sper să nu fiu chiar singurul) prezenţi în aceeaşi sală (pe atunci Sala Mare a Casei Universitare) la concertul laureaţilor Concursului Enescu, ediţia 1964. Tânăra de 18 ani, cu aer adolescentin, îmbrăcată într-o încântătoare rochiţă de dantelă (eu mi-o amintesc de culoare bleu, dar putea să fi fost albă sau roz), a cucerit publicul atât cu interpretarea desăvârşită a Concertului nr. 2 de Rachmaninov. Read more…

„Şi vine ploaia”. Poezii de Moshe B. Itzhaki, tălmăcite de Paul Farkaş

O carte plăcută raţiunii şi sufletului, privirii şi atingerii – aşa aş caracteriza volumul Şi vine ploaia care cuprinde versurile poetului israelian Moshe B. Itzhaki, în traducerea lui Paul Farkaş. Cartea apărută la editura Şcoala Ardeleană este prefaţată de poetul Adrian Popescu. Din postfaţa scrisă de prozatorul, dramaturgul şi traducătorul Radu Ţuculescu, aflăm elemente captivante din biografia lui Moshe B. Itzhaki. Actualul profesor universitar, decanul Facultății de Studii Avansate, de la Colegiul Academic de Ştiinţe ale Educaţiei din Oranim (Israel) s-a născut în 1951, la Haifa, într-o familie originară din România, stabilită în Ereţ Israel, imediat după al Doilea Război Mondial. A început să lucreze imediat după absolvirea şcolii gimnaziale, ca mecanic de vapor la Haifa, apoi la Neapole, Larnaca şi Marsilia. A revenit în Israel pentru a-şi completa studiile liceale, după care a fost mecanic auto (inclusiv de tancuri), a servit în armată la trupele de desant (mai întâi soldat şi mai apoi comandant), iar după lăsarea la vatră s-a stabilit în kibuţul Nahal Oz – din vecinătatea fâşiei Gaza – unde a trăit timp de douăzeci de ani cu soţia sa şi cei trei copii, lucrând în agricultură. Între timp a absolvit facultatea de litere, şi-a luat doctoratul în literatură ebraică şi iudaism, dedicându-se carierei universitare, literaturii şi artei dramatice. Read more…