Mătăsuri

Într-o zi de octombrie din primul meu an de liceu, mama mi-a adus la cunoştinţă, emoţionată, că în 28 octombrie (cum să uit data?) eram invitată la onomastica unui licean, vecin şi amic cu L., fiul unei bune prietene de-a mamei. Ea îmi transmisese invitaţia, sugerând că eu urma să fiu însoţitoarea fiului ei. În ochii tinerilor de azi o astfel de invitaţie protocolară poate fi îngrozitor de desuetă, dar pe atunci – acum mai bine de o jumătate de veac – era un lucru firesc ca o fată să fie invitată cum se cuvine, luată de acasă şi condusă înapoi acasă, în mod cavaleresc, pentru a fi ferită de orice incident neplăcut. Tocmai intrasem la liceu şi, fiind în al şaisprezecelea an de viaţă. potrivit unui vechi şlagăr maghiar, urma să cunosc dulceaţa primului sărut, dar încă nu avusesem nici măcar prima întâlnire. Cred că părinţii mei, căsătoriţi din dragoste foarte tineri (mama nu împlinise 16 ani şi tata avea 24) erau aproape la fel de nerăbdători ca mine, altfel nu-mi pot imagina de ce s-au bucurat (aproape mai mult decât mine) şi m-au îndemnat să accept invitaţia, ba chiar s-au implicat în pregătirea evenimentului care – păstrând proporţiile – echivala cu faimosul „debut” în societate al tinerelor de odinioară. Mama a declarat că trebuie să mergem numaidecât la croitoreasă…Read more…

Valiză sau buştean, măcar până la crăpatul zorilor

Cred că Moş Ene este unul dintre cei mai râvniţi bărbaţi, chiar dacă nu se arată niciodată la faţă. Uneori vine tiptil, alteori brusc şi câteodată (parcă tot mai des, în ceea ce mă priveşte) se lasă aşteptat. Stau cu pleoapele închise, ca să-mi poată aşterne cât mai temeinic somnul pe gene, dar după o vreme mă satur şi privesc tavanul dormitorului luminat intermitent de farurile maşinilor care trec pe stradă. După o vreme şi farurile se răresc şi atunci, vrând-nevrând, ochii mi se fixează pe imaginea cadranului ceasului digital, proiectată pe tavan. Secundele trec, orele se târăsc şi eu sunt blocată aşteptând îndărătnică somnul izbăvitor care se încăpăţânează să nu se arate până la crăpatul zorilor… Uneori adorm către dimineaţă, dar sunt trezită curând de soneria nemiloasă a deşteptătorului, pentru că începe o nouă zi de muncă. Am acumulat ceva experienţă în lupta împotriva insomniei. Am început cu numărătoarea oilor, dar am ajuns la cifre mari şi nu am adormit, apoi am aplicat metoda tatălui meu, aceea de a mă gândi la cele mai plăcute momente din viaţa mea, ba apelam şi la reamintirea unor întâmplări comice şi râdeam de una singură, dar nici gând să adorm. Adevărul e că în nopţile de nesomn ajungeam – inevitabil – la inventarierea problemelor care mă frământau, developând, una câte una, toate temerile care mă bântuiau…Read more…

Poveşti despre costumaşul de marinar

Costumaşul de marinar a căpătat popularitate începând de la mijlocul veacului al XIX-lea, mai exact din anul 1846, când, cu prilejul unei călătorii pe Royal Yacht, micul Albert Edward de Wales, în vârstă de patru ani, a purtat un costum de marinar în miniatură. „Ofiţerii şi marinarii adunaţi pe punte pentru a-l vedea au fost fascinaţi de apariţia micului prinţ şi au izbucnit în aplauze şi ovaţii” – consemna Regina Victoria, mama viitorului rege Eduard al VII-lea. Imaginea copilului regal, îmbrăcat într-o reproducere perfectă a uniformei marinarilor englezi din acea epocă, a fost imortalizată de pictorul Franz Winterhalter, aducând popularitate acestui ansamblu vestimentar care avea să capete un rol important atât în moda pentru copii, cât şi – mai târziu – în cea feminină, introdus de către Coco Chanel şi alţii. În perioada interbelică, dar şi după război, costumaşele de marinar erau foarte răspândite atât la băieţi cât şi la fetiţe, aproape neexistând albume de familie fără o astfel de fotografie. Mulţi, foarte mulţi copii pieriţi în Holocaust au rămas în amintiri, fotografiaţi în costumaş de marinar. O fetiţă în costum de marinar figura şi în propaganda lui Stalin[5]. Era Ghelia Markizova, fetiţa comisarului pentru agricultură din Republica Socialistă Sovietică Autonomă Buriată[6]. În 1936, fetiţa venise la Kremlin împreună cu tatăl ei. A stat ce a stat cuminte, dar la un moment dat s-a apropiat de dictator şi i-a întins un buchet de flori. Stalin a luat-o în braţe şi s-a fotografiat cu ea. În scurt timp fotografia care vestea copilăria fericită din URSS a apărut pe milioane de afişe şi chiar sub formă de statuetă de propagandă, ceea ce a dus şi la creşterea explozivă a vânzărilor de… costumaşe de marinar. Curând, însă, povestea avea să ia o turnură dramatică.Read more…

Holocaust. Datoria şi povara mărturiei

„Acolo nu v-au dat nici măcar un măr?” – această întrebare i-a fost adresată lui Laci Nussbaum[1], de către rudele sale din Turda, în vara lui 1945, după revenirea lui din deportarea la Auschwitz şi Buchenwald…În 11 aprilie 1945, la auto-eliberarea lagărului de la Buchenwald, Laci Nussbaum avea 16 ani şi o lună. La începutul verii, după un drum sinuos şi îndelungat, cu vaporul pe Elba sau în trenurile ticsite de călători (uneori călătorind pe acoperiş), a ajuns la Cluj, unde nu a mai avea pe nimeni şi fosta locuinţă era devastată. Nu mai avea niciun rost să rămână în oraş şi s-a dus la Turda[2] ,  unde trăiau un unchi şi o mătuşă (fraţii mai mici ai mamei: Jenő şi Zitta Weinberger). Aceştia l-au primit cu multă dragoste pe nepotul supravieţuitor al infernului nazist. La început povestea despre cele îndurate la Auschwitz şi rudele îl ascultau cu multă atenţie, însă le era imposibil să priceapă grozăviile prin care trecuse nepotul lor, acestea păreau să depăşească limita de înţelegere a unui om normal…Read more…

Seniori şi pensionari

Am să încep acest articol cu o anecdotă veche şi bine-cunoscută: Deunăzi am urcat în tramvai şi am observat o blondă ravisantă care stătea pe scaun şi mă privea cu insistenţă. În scurt timp mi-a spus cu o voce dulce şi cristalină: „Domnule, aş dori…” Inima îmi tresălta în piept de bucurie. De când nu mi se mai adresase o domnişoară atât de frumoasă! I-am răspuns „Spune, duduie scumpă, ce doreşti?” Atunci tânăra s-a ridicat cu graţie şi mi-a spus: „Doresc să vă ofer locul meu. Ocupaţi loc, vă rog!” Iată ce oferă o tânără frumoasă unui pensionar ca mine – a conchis povestitorul la finele anecdotei. Chiar dacă aşteaptă cu nerăbdare să ajungă – în sfârşit – la vârsta pensionării, cred că nimeni nu sare în sus de bucurie în momentul când acest lucru chiar se întâmplă. Poate că unii se bucură, dar eu una nu m-am bucurat. Am şi povestit acest lucru la vremea respectivă într-un articol întitulat “Jocul de-a pensionarea”. De o bună bucată de vreme am intrat în „pâinea de pensionar” şi am constatat că această categorie beneficiază şi de unele facilităţi bine-venite, precum reducerile de preţ la transportul feroviar şi urban, la biletele şi abonamente la teatru, operă şi filarmonică, la biletele de intrare la muzee, expoziţii, grădinile botanice sau zoologice, etc. Aceste înlesniri sunt menite să-i stimuleze pe pensionari să ducă o viaţă activă, să-şi permită să călătorească, să se bucure de binefacerile culturii şi relaxării. De altfel, reducerile pentru seniori (în mod deliberat nu am folosit cuvântul pensionari) sunt valabile în majoritatea statelor europene şi nu numai. Această practică are o tradiţie de aproape un veac. Dacă în majoritatea ţărilor occidentale singurul criteriu pentru acordarea facilităţilor (cu unele excepţii la transportul feroviar şi urban) este vârsta, fără a conta cetăţenia persoanei, în România lucrurile stau puţin diferit.Read more…

Rămas bun, Theodor Toivi!

În zorii anului 2024 a părăsit această lume, la vârsta de 87 de ani, Theodor Toivi, un colaborator devotat al Revistei Baabel. Născut la Ploieşti, într-o familie din clasa de mijloc (proprietară a Hotelului Europa), Theodor Toivi a trăit toate schimbările majore care au afectat evreimea în cea de a doua jumătate a veacului XX: prigoana antisemită, deposedarea de avere a familiei, anii democraţiei-populare şi primii ani ai ceauşismului, inclusiv şicanele Securităţii, ca apoi să se confrunte cu provocările stabilirii în Israel. După absolvirea liceului şi apoi a facultăţii de Petrol şi Gaze, Theodor Toivi s-a afirmat ca un excelent inginer, cercetător şi inventator atât în România socialistă – obţinând, printre altele, Medalia de aur la Târgul Internaţional de la Leipzig – cât şi în Israel, devenind unul dintre cei mai apreciaţi constructori de utilaje hidraulice. S-a perfecţionat în SUA şi a colaborat cu firme din multe ţări occidentale şi nu numai. Theodor Toivi a început să publice în Baabel în mai 2015, când – fiind deja cititor al revistei – ne-a trimis un mail în care îşi exprima dorinţa de a ni se alătura ca autor. Avea un stil concis şi alert care vădea o experienţă literară anterioară. Curând am aflat că publicase în Israel câteva cărţi în limba română: ficţiune (spionaj) şi memorialistică. De-a lungul celor opt ani cât a publicat în Baabel, Theodor Toivi a abordat o tematică variată, dar subiectele care au adus valoare adăugată revistei noastre au fost cele despre destinul familiei sale (înainte şi după război), istoria Uzinei 1 Mai, a cercetării şi proiectării de utilaj petrolier din Ploieşti, emigrarea în Israel şi realizarea profesională, figurile emblematice ale evreimii ploieştene postbelice, amintirile despre Sanda, soţia pierdută acum câţiva ani. Read more…

Absenţa zurgălăilor

În prag de Crăciun şi la doar o săptămână de cumpăna dintre ani, trec prin oraşul în care alternează întru nesiguranţă şi confuzie (soră cu vremurile actuale) cerul mohorât şi tăişul gerului, cu izbucniri primăvăratice sau averse de ninsoare viscolită. Oraşul e iluminat din belşug. O roată mare cu scrâncioburi de sezon e instalată în proximitatea statuii lui Matei Corvin şi jur împrejur sunt înşirate căsuţele târgului de Crăciun. E forfotă în oraş, toată lumea se grăbeşte să ajungă cu bine la limanul sărbătorilor, dar parcă – să fie doar impresia mea? – lipseşte surâsul de pe chipul şi sclipirea din privirea trecătorilor care, în acest răstimp „magic” (un cuvânt demonetizat de toate reclamele în care apare obligatoriu), în preajma bradului împodobit şi în sunetul colindelor, redevin copii. Din când în când, în larma oraşului ticsit de maşini nerăbdătoare care circulă în coloane, cu cerul brăzdat de avioane (parcă mai dese acum, de sărbători) este spartă de câte o petardă detonată, îndeobşte de adolescenţii rebeli. Se spune că zgomotele alungă duhurile rele din nopţile lungi de iarnă, dar pentru asta nu e nevoie de petarde belicoase, e de-ajuns să pocneşti din bici şi să suni din zurgălăi, cum te îndeamnă Pluguşorul: „Mânaţi, măi, şi sunaţi din zurgălăi”!Read more…

O „plăcere vinovată”

Una din întrebările din interviurile standard adresate unor vedete vizează „plăcerea vinovată” a interlocutorului. Fără a fi vedetă şi fără să-mi fi fost pusă această întrebare, recunosc chiar la începutul articolului de faţă că îmi place să urmăresc filmele de Crăciun. Ştiţi dumneavoastră care: cele care se petrec de obicei în orăşele de provincie (americane sau canadiene) cu peisaj înzăpezit, cu căsuţe idilice, unde El (sau Ea) cu o carieră în plină ascensiune într-o metropolă, dar cu inima zdrobită de o dezamăgire recentă în dragoste, revine acasă de sărbători şi se reîntâlnește cu Ea (sau El) – prima iubire din timpul liceului – care nu a părăsit localitatea natală unde conduce o mică afacere (restaurant, brutărie-patiserie, băcănie, garaj, fermă), implicându-se, în acelaşi timp, în proiectele locale idealiste (salvarea unei clădiri-monument sau a unui parc dendrologic ce urmează a fi preluat şi desfiinţat sau a propriei firme cu tradiţie, ameninţată de faliment). La început relaţia dintre cei doi e aproape ostilă, întrucât unul dintre ei e pentru progres şi prosperitate în afaceri, iar celălalt dedicat unor obiective care par desuete şi păguboase, dar sunt utile pentru păstrarea tradiţiilor şi coeziunea comunităţii.Read more…

Două zile de naştere

În fiecare an, în 13 ianuarie, mama îmi spunea: „Azi e aniversarea eliberării Budapestei. E a doua mea zi de naştere, altfel nu scăpam cu viaţă”. Povestea salvării ei – preluată din cartea de memorii Szurika, Éva lánya [Surica, fiica Evei] am relatat-o într-un articol mai vechi din Baabel. În fiecare an, în 11 aprilie, tata îmi spunea: “Azi e aniversarea eliberării lagărului de la Buchenwald. E a doua mea zi de naştere, altfel nu scăpam cu viaţă”. Şi povestea eliberării lagărului de la Buchenwald este relatată în Baabel, de Andrei Schwartz – al cărui tată a fost deţinut la Buchenwald. În copilărie mi-am dorit să fi avut şi eu două zile de naştere, ca să nu mai aştept un an întreg după cadouri, tortul de smântână[3] făcut de Bunica Erzsi şi larma veselă a copiilor invitaţi la sindrofie, dar părinţii mi-au spus că din fericire eu nu am trăit în vremurile crunte în care moartea te păştea la fiecare pas, aşa că nu avea niciun rost să-mi doresc “a doua zi de naştere”. Şi totuşi…Read more…

Circul de pe lume

De curând argentinienii şi-au ales preşedintele, în persoana lui Javier Milei, pe care presa îl caracterizează drept un „politician secundar de extremă-dreaptă, un showman de televiziune”[1],  un populist poreclit El Loco (nebunul) care și-a câștigat existența ca muzician rock, comediant, comentator economic și antrenor sexual tantra şi se auto-caracterizează drept un anarho-capitalist. Am urmărit la televizor secvenţele în care şi-a făcut apariţia agitând un fierăstrău mecanic, pentru a ilustra cum avea să taie inflaţia şi posturile din administraţie; l-am ascultat vorbind cu patos despre cei cinci câini, pe care i-a botezat după economişti liberali celebri. Cei cinci câini sunt clonaţi  din Conan, câinele său preferat, decedat în 2017, care – după cum spune însuşi Milei – i-ar fi transmis, prin intermediul unui medium, ideea de a candida la preşedinţia Argentinei. După părerea proaspătului preşedinte argentinian, patrupedele sale sunt unii dintre cei mai buni strategi din lume. Având experienţa de showman de televiziune,  Milei a devenit un candidat excentric care a cucerit alegătorii nemulţumiţi de situaţia economică gravă şi de corupţia din Argentina.Read more…

Comparaţii nepotrivite

Îmi amintesc că atunci când scriam programe în limbaj COBOL (în anii 1970) existau aşa-numite cuvinte rezervate care, având un rol special, nu puteau fi folosite ca atare în corpul programului. Pentru mine cuvântul Holocaust are acelaşi statut. Utilizarea sa frecventă îi diminuează unicitatea definită în lucrările de referinţă care tratează negaţionismul sub toate aspectele lui. Multă lume confruntată cu tragedia unui masacru caută metafore cât mai sugestive şi atunci spune: holocaust şi e greu să vii cu lexiconul sau cu articolele de specialitate ca să infirmi validitatea comparaţiei, chiar dacă ea nu e potrivită. Consider că e nepotrivită pentru că Holocaustul, care a dus la uciderea a şase milioane de evrei şi a sute de mii de romi, a avut loc printr-o acţiune metodică şi consecventă, legiferată de parlamentele şi executată de guvernele ţărilor cu regim fascist, asupra cetăţenilor proprii, lipsiţi total de apărare, cu şanse aproape inexistente de a se salva. Dimensiunile şi durata Holocaustului nu pot fi comparate cu nicio altă crimă în masă.Read more…

Imposibilitatea de a scrie, dar şi de a nu scrie

Nu sunt jurnalist specializat în politică externă, nu am nici sursele de informaţii şi nici calificarea pentru a comenta situaţia actuală din Israel, nu sunt corespondent de război şi nici nu trăiesc în mijlocul acestui conflict îngrozitor, asemeni colegilor mei de redacţie israelieni, deci nu am cum să relatez despre el. Mi-a fost imposibil să scriu despre conflictul din Israel şi am preferat să abordez subiecte neutre, paşnice, chiar cu note de umor, dorind să descreţesc frunţile cititorilor. În acelaşi timp, însă, nu pot să nu scriu despre îngrijorările, îndoielile şi întrebările care mă frământă. Sufletul mi-e încărcat de tristeţe şi compasiune pentru fraţii mei israelieni asaltaţi de terorişti, măcelăriţi, torturaţi, răpiţi… Sunt îngrijorată pentru prietenii mei, pentru toate cunoştinţele mele, pentru militarii care luptă în Gaza, pe un teren plin de capcane, înţesat de inamici. Discut cu prieteni din Israel şi aud sunând alarma. Întrerupem convorbirea pentru că interlocutorul se duce în adăpost sau dacă nu are adăpost, în casa scărilor. Aştept înfrigurată să se încheie alarma şi să reluăm convorbirea.Read more…

Umbrele, umbrele

Iarăşi mi-am pierdut umbrela. Am fost la o conferinţă şi am aşezat umbrela în pupitrul băncii din faţa mea cu gândul să nu uit s-o scot la plecare… Evident că mi-a ieşit din cap s-o iau din pupitru şi abia după o bună bucată de drum am observat că nu o am. Nu merita să fac cale întoarsă, pentru că nu ploua şi, din fericire, fusese umbrela de rezervă. De ce luasem cu mine umbrela de rezervă (o umbrelă ieftină, de duzină) şi nu pe cea „titulară”? Păi tocmai pentru că nu voiam să pierd superba umbrelă Samsonite, tomato-red, primită cadou de la soţul meu. Abia aşteptam să plouă ca să mă pot făli cu frumoasa mea umbrelă roşie şi aveam grijă de ea ca de ochii din cap. Ştiam, totuşi, din experienţă (şi aveam o experienţă bogată) că după cum ulciorul nu merge de multe ori la apă, nici umbrela (mea) nu merge de multe ori… punct. O umbrelă a cărei pierdere m-a necăjit mi-o dăruise mătușa mea Irina, din Israel, spunând: „E o umbrelă Knirps. Ai mare grijă de ea!”. Într-o zi ploioasă am plecat la cumpărături şi am uitat-o pe o tarabă de la piaţă. În foarte scurt timp m-am întors după ea (ploua), dar precupeaţa mi-a spus că nu a văzut nicio umbrelă. Era o umbrelă robustă, vişinie, cu un mâner octogonal, descendenta unei serii istorice. Marca Knirps, veche de aproape un secol, a intrat în istorie prin producţia umbrelei rabatabile.Read more…

Sylvia Beach – mai mult decât o librăreasă

Trebuie să recunosc că nu-mi prea plac târgurile de carte. Asta nu înseamnă că ratez vreunul care se organizează la Cluj în fiecare primăvară şi toamnă. Intru cu sfială în corturile mari, amplasate în centrul oraşului şi încerc să mă orientez în labirintul de standuri, croindu-mi drum în zig-zag pentru a trece în revistă ofertele cât mai multor edituri. Totuşi, din cauza abundenţei de cărţi, expuse după principiul maximum în spaţiul minim, mi se întâmplă destul de des să nu cumpăr nicio carte, spunându-mi că după ce se va sfârşi târgul, voi cutreiera librăriile, voi adăsta pe îndelete în faţa rafturilor şi voi recupera ceea ce am pierdut, chiar cu riscul de a nu beneficia de „promoţii”. Totuşi, anul acesta la Bookfest-ul care a avut loc în frumoasa clădire a Cazinoului din Parcul Mare, un spaţiu plăcut, asemănător unei librării, unde cărţile au fost expuse mai mult pe rafturi decât pe standuri, am ales o carte cu un titlu adecvat situaţiei: Librăreasa din Paris. Protagonista cărţii este Sylvia Beach, proprietara librăriei Shakespeare and Company din Paris. Acţiunea are loc în anii 1920-1930, când în această librărie se adunau cei mai importanţi scriitori englezi şi americani aflaţi la Paris.Read more…

A păstra sau a nu păstra…

Acum câţiva ani am intrat într-o cafenea intimă din centrul Clujului, amenajată cu piese de mobilier şi obiecte decorative din perioada ante şi interbelică – aparate de radio, călcătoare, râşniţe, oglinzi, lămpi, maşini de scris, gramofoane, o maşină de cusut Singer. Ne-am aşezat şi am comandat câte o cafea. Pe perete, deasupra măsuţei noastre era fixată o etajeră cu sertare semideschise din care se întrevedeau fotografii vechi. Clienţii păreau a fi invitaţi să dea iama printre pozele vechi, alb-negru şi sepia. Fotografiile lăsate la îndemâna străinilor m-au întristat, inducându-mi acelaşi sentiment ca atunci când văd depozitate pe trotuar garnituri de dormitor (chiar dacă ştiu că sunt doar temporar în stradă, urmând a fi îmbarcate în camion şi mutate într-o altă locuinţă). Chiar şi în această tranziţie am senzaţia acută şi dureroasă că intimitatea cuiva este violată de toţi cei care aruncă o privire spre patul matrimonial, noptieră sau toaletă. Am întrebat-o pe patroana localului de unde avea fotografiile şi răspunsul ei „De pe oser”[talcioc] m-a descumpănit. Cum ajung unii să vândă fotografii vechi la oser şi cine le cumpără?! Am întrebat-o pe patroana localului de unde avea fotografiile şi răspunsul ei „De pe oser”[1] m-a descumpănit. Cum ajung unii să vândă fotografii vechi la oser şi cine le cumpără?! Mă îndoiesc că cineva scoate la vânzare fotografiile de familie (deşi nu e imposibil), mai degrabă cred că e vorba de fotografii părăsite…Read more…

La drum de (în) mână cu Waze

Nu conduc maşina din o mie de motive. În primul rând pentru că nu am carnet de conducere. Nu mi-am dorit neapărat să-mi dau examenul de şofer, dar nici nu am refuzat categoric, până când o întâmplare mi-a confirmat faptul că nu eram potrivită deloc pentru a sta la volan. Tocmai ieşeam pe poarta Institutului Politehnic (unde eram tânăr cadru didactic) când am zărit-o pe colega mea de clasă C. la volanul unei Dacii 1300 albe, nou-nouţe. Am salutat-o plină de voioşie strigând: „Servus, C!” şi i-am făcut cu mâna. Ea, la fel de bucuroasă de revedere ca şi mine, şi-a ridicat mâinile de pe volan, mi-a făcut semn şi răspuns „Servus, Iuli!”. În secunda următoare Dacia ei nou-nouţă s-a izbit de autoturismul de faţă. Ciocnirea s-a soldat doar cu deformarea barelor de protecţie, dar colega mea a ieşit din maşină disperată, strigând ”Auleo, mă omoară bărbatu-meu!”. Eu, autoarea morală a carambolului, mi-am dat seama că aş fi procedat exact ca ea şi am decis că nu merită să risc o crimă în familie. Oricum, la vremea aceea nu aveam maşină. În momentul în care soţul meu s-a aşezat la volan şi eu pe scaunul din dreapta, mi-am asumat rolul din „copilot”, semnalându-i fără încetare tot ce mişca pe drum: Vezi că vine o maşină din dreapta! Uite că ăla vrea să ne depăşească! Nu te apropia atât de mult de cel din faţa ta. Uite un biciclist! Vine o curbă dublă periculoasă! Mi-am jucat conştiincios rolul de „navigator-avertizor”, până într-o seară când, la un pahar de coniac, bărbatul meu mi-a spus un următorul banc:Read more…

Rămas bun, Vasile (László, Laci) Nuszbaum!

Marţi, 29 august 2023, l-am condus pe ultimul drum pe Vasile Nuszbaum[1], fost bibliotecar principal la Biblioteca Universitară Cluj, supravieţuitor al lagărelor naziste de la Auschwitz, Buchenwald şi Niederorschel, vicepreşedinte al Comitetului Internaţional Buchenwald, Dora şi Comandouri (IKBD) şi Cetăţean de Onoare al Oraşului Weimar. În tinereţe, Vasile Nuszbaum a fost jurnalist şi, de-a lungul întregii vieţi, a publicat constant în presa cotidiană şi culturală maghiară şi română din Cluj. Începând din 2013 s-a numărat printre autorii Revistei Baabel. A fost un om erudit, înţelept, iubitor de oameni şi generos, un om vesel şi plin de energie, cu care era o plăcere să stai de vorbă, de la care întotdeauna aveai de învăţat. Ceremonia funerară a fost emoţionantă. Articolul de faţă cuprinde cuvântările de adio rostite la ceremonia funerară de la Cimitirul Evreiesc Ortodox din Cluj, de către Andrei Nussbaum, fiu, Zsuzsa Berger-Nagy, reprezentanta Memorialului Buchenwald şi Zoltán Tibori Szabó, profesor universitar şi publicist, bun prieten al defunctului. Din aceste texte se conturează trăsăturile cele mai importante ale celui care a fost Vasile (László, Laci) Nuszbaum (1929-2023).Read more…

Pe urmele lui Lili Rosenfeld. Rădăcinile clujene ale autorului „Omului Muzical”

Lili Rosenfeld a murit fără măcar să-şi vadă fiul, darmite să-i povestească despre familia ei… Michael Spitzer nu ştia nimic despre bunicii materni pieriţi în Holocaust, despre copilăria şi adolescenţa mamei sale. Acum era pentru prima oară la Cluj, doar în trecere, şi dorea să afle ceva despre rădăcinile sale. Cei de la Colegiul Mathias Corvinus apelaseră la mine să-l ajut…Lili Rosenfeld avea 15 ani în momentul deportării. Dacă a fost elevă la Liceul Evreiesc din Cluj existau şanse să aflăm mai multe despre ea. M-am despărţit val-vârtej de Michael Spitzer şi am alergat acasă, am scos monografia Liceului Evreiesc din Cluj[3], am citit cu sufletul la gură lista elevelor şi la poziţia 397 am găsit-o: Rosenfeld Livia. În anul şcolar 1940/41 era în clasa a II-a de liceu, iar în ultimul an şcolar, dinainte de deportare 1943/1944 era în clasa a V-a B. Ultima rubrică a listei, care conţinea informaţiile referioare la Holocaust, era goală, cei care au întocmit-o nu ştiau dacă a supravieţuit.Read more…

In the footsteps of Lili Rosenfeld. The Cluj roots of the author of “The Musical Human”

Lili Rosenfeld died without even seeing her son, let alone telling him about her family… Michael Spitzer knew nothing about his maternal grandparents who perished in the Holocaust, about his mother’s childhood and adolescence. Now he was in Cluj for the first time, just passing through, and he wanted to know something about his roots. The Mathias Corvinus College had asked me to help him…Lili Rosenfeld was 15 years old at the time of deportation. If she was a student at the Jewish High School in Cluj[3], there there would be a chance to find out more about her. I left Michael Spitzer and ran home, took out the monograph of the Jewish High School in Cluj, read the list of students and at position 397 I found her: Rosenfeld Livia. In the school year 1940/41 she was in the 2nd grade of high school, and in the last school year, before the deportation 1943/1944 she was in the 5th grade B. The last column of the list, which contained the information related to the Holocaust, was empty, those who drew it up did not know who survived.Read more…

Taxi

Îmi place să călătoresc cu taxiul şi mă simt excelent când îmi pot permite acest lux, mai exact am „bani de taxi”. Chiar şi în ziua de azi, când nu mai sunt atât de strâmtorată încât plata taxiului să reprezinte o problemă, simt o bucurie lăuntrică la gândul că dacă vreau pot să mă duc în oraş şi să mă întorc cu taxiul de acolo. N-o fac prea des, pentru că pe de o parte, merg mult pe jos (un obicei despre care am povestit aici https://baabel.ro/2022/12/colectionara-de-pasi/ ), pe de altă parte, în prezent transportul în comun din Oraşul Comoară e foarte confortabil şi, în plus, am împlinit anii la care beneficiez de abonament gratuit nelimitat pe toate liniile. Mă mai răsfăţ, totuşi, cu taxiul, atunci când sunt în întârziere, e seara târziu şi nu mai circulă autobuzele sau când pur şi simplu am poftă să urc în taxi şi să povestesc cu taximetristul. Cred că nu numai la Cluj, ci oriunde în lume, dacă vrei să iei pulsul vieţii locale (sociale, politice sau mondene), nu ai decât să urci într-un taxi şi să discuţi cu şoferul.Deunăzi aveam de făcut un drum mai lung. Am accesat aplicaţia de taxi (recent instalată pe telefon), am dialogat prin mesaje cu cel mai apropiat taximetrist, am urcat, i-am spus adresa de destinaţie, a tastat-o pe tableta lui, a vizualizat traseul, am pornit, iar eu m-am trezit spunându-i tânărului de la volan: „Nici taxiurile nu mai sunt ca odinioară! Ştiţi că în copilăria mea staţia de taxi era în centrul oraşului? Acolo erau parcate câteva automobile cu mărci ruseşti (Pobeda, Moskvici şi Volga) şi pe un stâlp, într-o cutie de lemn, era instalat un telefon negru, de bachelită, cu disc, la care sunau clienţii. Atunci când suna telefonul („Acolo pe trotuar?” mă întreabă taximetristul neîncrezător. „Da, acolo, pe stradă” îi răspund eu) şoferii de taxi aflaţi în stand ridicau receptorul, luau comanda şi porneau în cursă. „Nici dispecerat nu era?” – se miră interlocutorul meu. „Nu. Dispeceratul a apărut mult mai târziu, când se putea deja comunica prin staţie radio”Read more…