Vaza Bunicii Erzsi

Am aşezat în vaza de pe scrin un buchet de flori de toamnă, repetând în gând spusele Bunicii Erzsi : în vaza asta se potrivesc toate florile, de toate culorile, în toate anotimpurile. Vaza de faianţă, cu fâşii în nuanţe de grena, roz cărnos şi portocaliu solar, înnobila toate florile aşezate în ea. Îndeobşte erau flori din grădina casei de periferie unde bunicii au fost obligaţi să se mute, în anii ’50, când regimul comunist i-a scos din apartamentul de patru camere din centru. Era apartamentul care găzduise « Hotelul Fridmann » unde au stat tinerii sosiţi din deportare, orfani, cu locuinţele devastate şi apoi ocupate de uzurpatori, în timpul Holocaustului. Erzsi Bodó (maghiară, de confesiune reformată) şi Nándor Friedmann (evreu) s-au căsătorit în 1923, în ciuda împotrivirii ambelor familii. Nándor s-a creştinat de dragul soţiei, se distinsese în luptă în armata austro-ungară pe frontul italian în Primul Război Mondial, dar toate acestea nu aveau să conteze, familia nefiind exceptată de sub incidenţa legilor antievreieşti din Ungaria horthistă. Fiul cel mare, Pali, a fost mobilizat în detaşamentul de muncă din armata maghiară, iar cel mic, Ferkó, de doar 15 ani, a fost deportat la Auschwitz. Read more…

Cochetând cu cartea

Întotdeauna am perceput legătura între autor şi autoritate (dincolo de rădăcina comună: latinescul augere) şi prin aceea că cele cuprinse într-o carte conferă autoritate semnatarului. Vreme îndelungată, în anii copilăriei, credeam că toţi autorii şi-au încheiat existenţa pământească, fiindu-mi imposibil de imaginat că cineva care şi-a pus numele pe o carte – fie şi „doar” un autor de manuale – poate respira acelaşi aer cu noi, cititorii. Abia mai târziu, după participarea la o primă întâlnire cu scriitorii, am înţeles că şi autorii sunt… oameni. Citeam cu nesaţ cărţile cumpărate sau (mai des) împrumutate de la bibliotecă şi admiraţia mea faţă de semnatarii cuvântului tipărit continua să sporească. În anii de gimnaziu îi admiram şi pe semnatarii articolelor din ziare şi mi se părea că niciodată, dar absolut niciodată, nu voi putea ajunge ca ei… Numele meu a început să apară mai întâi pe genericele emisiunilor, apoi pe ale filmelor documentare şi, ceva mai târziu, am îndrăznit să şi scriu, publicând articole în presa scrisă. Chiar şi în condiţiile în care sunt fondatoarea unei reviste online în care scriu (şi semnez) număr de număr, semnătura „pe hârtie” mi se pare mult mai prestigioasă, mai încărcată de responsabilitate pentru că e „definitivă”. Între timp anii au trecut şi tot mai multă lume m-a întrebat „De ce nu-ţi aduni articolele într-o carte?”. Într-adevăr… de ce mă încăpăţânez să nu public cartea pe coperta căreia s-ar concretiza negru pe alb (sau în alte nuanţe) autoritatea mea de …autoare?!Read more…

NU votez pentru că interesează doar votul meu, NU opţiunea mea!

Cetăţenii români sunt chemaţi la urne, timp de două zile – 6 şi 7 octombrie 2018 – pentru a decide răspunsul la o întrebare sibilinică legată de o chestiune deja soluţionată atât în Constituţie, cât şi în Codul Civil actual: definirea căsătoriei. În consecinţă, în urma acestui plebiscit va apărea doar o precizare suplimentară în textul Articolului 48 (I) care reglementează căsătoria, în sintagma „între soţi” fiind înlocuită cu „între un bărbat şi o femeie”. Practic în realitatea socială nu se va schimba nimic, în schimb se deschide o breşă în relaţia dintre majoritari şi minoritari. Odată cu victoria acestui referendum, se deschide calea pentru ca majoritarii să decidă, prin vot, adoptarea unei legi antiminoritare, prin simplul fapt că sunt majoritari, adică mult mai mulţi. De data aceasta calul de bătaie îl constituie cuplurile de acelaşi sex (aflate într-o minoritate infimă)Read more…

„Gulyas” … la Limassol

Micuţ şi cochet, restaurantul se afla la doi paşi de plaja unde ne coceam la soare şi ne îmbăiam în apele spumoase care – cu câteva zeci de kilometri mai încolo, la Paphos – dăduseră naştere Zeiţei Frumuseţii. Restaurantul ne-a ispitit tocmai prin numele promiţător înscris pe firmă: Gulyas (denumirea maghiară a îndrăgitului gulaş, o tocăniţă de carne cu găluşte). Iată un restaurant unguresc, ne-am spus şi i-am trecut pragul, Când colo inscripţiile în limbile rusă şi engleză ne anunţau că la acest restaurant se servea mâncare rusească şi uzbecă. Am citit rapid specialităţile: pelmeni (colţuneşi cu carne), vareniki (colţunaşi cu cartofi şi brânză), okroşka (supă rece cu chefir), vinegretă şi altele. Gulaşul lipsea cu desăvârşire! Ne-a ieşit în întâmpinare, surâzând, o chelneriţă scundă, bondoacă şi cu o căutătură de tătăroaică. Am întrebat-o de gulaş, arătându-i firma. A început să râdă şi ne-a spus că nu suntem primii care facem confuzia, dar nu e vorba de „gulyas”, ci de Gulya’s adică Restaurantul Gulyei. „Eu sunt Gulya, patroana restaurantului” ne-a explicat ea.Read more…

Împerecheată, desperecheată

Acum vreo 15 ani, intrând într-o prăvălie de mărunţişuri, am văzut nişte cleme din material plastic de o formă neobişnuită şi l-am întrebat pe vânzător la ce servesc. „Să prindeţi cu ele şosetele înainte de a le pune în maşina de spălat, ca să nu se desperecheze”. Mi-am propus să revin şi să cumpăr vreo duzină din acele dispozitive ingenioase şi am părăsit magazinul. Aveam să mă întorc peste vreo câteva săptămâni când n-am mai găsit nici măcar magazinul, darmite clemele. Pe atunci locaţia micilor prăvălii se schimba frecvent, mai ales dacă afacerea mergea prost. Şi nu prea puteai da lovitura cu mărunţişuri, precum clemele anti-desperechere, pe care mi le amintesc, ori de câte ori…împerechez şosetele (bărbăteşti) adunate de pe sfoara de uscat rufe. Mă aşez comod în fotoliu şi încep operaţiunea de împerechere a şosetelor care seamănă foarte mult cu… bine cunoscutul joc Păcălici, din copilărie. Şi, de cele mai multe ori, are şi deznodământul acestuia, rămânând câte o şosetă desperecheată.Read more…

La Bănişor, de Sfânta Maria Mare

De-a lungul anilor am fost de mai multe ori la Bănişor, dar de fiecare dată am mers direct la micul cimitir evreiesc de lângă islazul comunal, pentru a ne reculege la mormintele înaintaşilor, fără a ne opri în sat, considerând că singura noastră legătură cu aceste locuri era trecutul, istoria familiei. De Sfânta Maria Mare, aveam să revin la Bănişor, în urma invitaţiei spontane lansate de Artemiu Vanca, bănişorean din naştere, fondator al Asociaţiei „Fiii Satului Bănişor”, Cetăţean de Onoare al localităţii, iniţiator şi redactor al Anuarului asociaţiei, un entuziast promotor al valorilor acestei comune. Artemiu Vanca m-a impresionat atât prin interesul său faţă de istoria evreilor din Bănişor (a înaintaşilor mei), despre care a scris un articol amplu şi foarte bine documentat, cât şi prin firescul invitaţiei (ca între consăteni) de a participa la Ziua Satului Bănişor care are loc în fiecare an, de 15 august, când e şi hramul Bisericii Adormirea Maicii Domnului. Întâmplarea a făcut ca tocmai în acea perioadă să fie la Cluj un verişor de gradul II, din partea tatei (dar nu de pe ramura maternă, din Bănişor, ci din cea paternă, clujeană) care locuieşte în Luxembourg. Aşa că ne-am pornit cu toţii la drum către Bănişor, alegând să nu ne mergem via Zalău, ci să urmăm drumul parcurs de tata în vacanţele când se ducea la bunici.Read more…

Lac anti-graffiti şi camere de supraveghere

Ştirea care a făcut ocolul lumii, aducând în atenţie Casa Memorială Elie Wiesel din Sighetu Marmaţiei (România) – din păcate nu pentru ceea ce reprezintă acest muzeu vizitat de foarte mulţi turişti şi nici pentru calitatea şi dăruirea muzeografilor de acolo – a fost despre vandalizarea faţadei cu mâzgălituri incoerente de culoare roz care adunau de-a valma tot felul de invective antisemite şi de altfel. Lumea s-a scandalizat pe bună dreptate. Diferite instituţii publice naţionale şi locale, organizaţii naţionale şi internaţionale au emis comunicate oficiale de condamnare a acestei fapte incalificabile (şi greu de priceput de o gândire normală). Au fost scrise nenumărate mesaje de revoltă şi înfierare din partea unor persoane publice şi particulare, existând o mobilizare de anvergură post-factum.Între timp poliţia municipală anunţă că a demarat cercetările şi există (ca de obicei) un cerc de suspecţi. Din experienţa altor vandalizări (inclusiv cele din Cluj) făptaşii nu sunt identificaţi sau – în mod interesant – îndeobşte se dovedesc a fi „nişte adolescenţi rebeli” care oricum nu pot fi condamnaţi. Descoperirea lor este şi mai dificilă dacă obiectivul vandalizat nu este înzestrat cu un sistem de supraveghere. Din lipsă de fonduri, evident.Read more…

Şase ani în Baabel şi…un tort aniversar

În 28 iulie se împlinesc şase ani de când am lansat pe talazurile spaţiului virtual ambarcaţiunea noastră gazetărească cu un echipaj fondator mic, entuziast şi optimist. Iată-ne navigând de şase ani, călăuziţi de aceleaşi coordonate stabilite în primul număr, cu un echipaj mult sporit, alcătuit din mateloţi de nădejde, competenţi, înţelepţi şi înzestraţi având cu toţii un grăunte de nebunie…de condeier.

În acelaşi timp am avut satisfacţia de a primi pe puntea noastră oaspeţi cititori de pretutindeni, unii dintre ei alăturându-se echipajului Baabel şi sporindu-i valoarea. E important de consemnat în jurnalul de bord că al şaselea an ne-a îmbogăţit cu mai mulţi colaboratori decât anii anterioriRead more…

O carte despre sportul care a dus Clujul pe culmi: tenisul de masă

În fiecare dintre ultimii trei ani, Andrei Zador (colaborator al revistei Baabel) a publicat câte o carte care aduce completări valoroase în diferitele domenii ale istoriei şi culturii Clujului natal. Monografia uzinei Tehnofrig – prezintă o întreprindere emblematică pentru industria clujeană din a doua jumătate a secolului XX, Personalităţi marcante ale evreimii clujene – evocă portretele câtorva figuri ilustre din societatea evreiască interbelică, iar cel mai recent dintre volumele sale Monografia tenisului de masă clujean (1927-2019), scrisă în colaborare cu reputaţii ziarişti sportivi Demonstene Şofron (coautor) şi András Killényi (autor al unui capitol), trece în revistă istoria de peste opt decenii, a sportului care a adus glorie Clujului, bucurie şi mândrie clujenilor de-a lungul unui „secol scurt” şi frământat. După cum semnalam şi în avanpremiera apărută în Baabel, publicarea volumului a fost sincronizată cu un eveniment important desfăşurat la Cluj: Campionatul European de Juniori şi Cadeţi, a cărui organizare a revenit României la o distanţă de aproape 60 de ani (precedentul a avut loc în 1959). Read more…

Fiii Satului Bănişor şi memoria evreilor

Sunt orăşeancă get-beget. Ba mai mult, mama era tot orăşeancă, născută la Gheorgheni, iar tata era clujean. De fapt, tata se născuse la Bănişor, satul natal al mamei sale – Malka Fischman – dar locuia la Cluj de la vârsta de câteva luni. Totuşi, tata îşi petrecuse vacanţele la rudele din acest sat sălăjean, unde în anii 1930 locuia bunica lui şi familiile unor unchi care aveau să fie deportaţi la Auschwitz, unde au pierit cu toţii. După război, după ce scăpase cu viaţă de la Auschwitz şi Buchenwald, Bănişorul a rămas zăvorât pe tărâmul amintirilor. De curând, Bănişorul a revenit în atenţia mea, odată cu traducerea Enciclopediei Geografice a Holocaustului din Transilvania de Nord, unde apare ca un titlu de sine stătător, conţinând informaţii despre mica obşte evreiască ce trăia aici de la începutul secolului al XIX-lea şi până la deportare. Curioasă de existenţa unor izvoare despre acest sat locuit şi de strămoşii mei, am început să „googlez” (mai bine mai târziu decât niciodată) şi am dat de asociaţia Fiii Satului Bănişor care are o pagină de Facebook şi am aflat că există şi un anuar al comunei Bănişor, redactat de inginerul Artemiu Vanca, bănişorean stabilit la Bucureşti. Pasul următor a fost să iau legătura cu el, ca o fiică îndepărtată a aceluiaşi sat. Din răspunsul prompt şi binevoitor al lui Artemiu Vanca am aflat cu uimire, bucurie şi recunoştinţă, că în numerele acestui anuar au fost publicate informaţii şi amintiri despre evreii din localitate.Read more…

Eu – minoritara dezamăgită

Spre deosebire de Cetăţeanul Turmentat – emblematicul personaj peren din istoria ţărişoarei noastre – niciodată un am avut vreun dubiu cu privire la candidatul căruia îi acordam votul pentru Camera Deputaţilor. Candidatul pe numele căruia puneam ştampila era reprezentantul minorităţii mele, pe care-l cunoşteam personal, cu care puteam interacţiona direct şi, gândindu-mă că facem parte dintr-o minoritate mică, din „acelaşi trib” aş putea să spun – exagerând, desigur…puţin, că eram chiar… înrudiţi. Niciodată nu m-am îndoit de faptul că reprezentantul minorităţii mele mă reprezintă şi pe mine, din moment ce – acolo în parlament – îmi apără interesele de minoritar, adică posibilitatea de a-mi păstra şi îmbogăţi cultura, de a-mi conserva tradiţiile, de a-mi practica religia, de a-mi studia trecutul şi asigura viitorul; face toate diligenţele pentru elaborarea unor legi care asigură egalitatea în drepturi a tuturor naţionalităţilor şi confesiunilor, previne şi sancţionează ura rasială, xenofobia şi antisemitismul.Întotdeauna am fost încredinţată că reprezentantul minorităţii mele acţionează fără preget pentru instaurarea unei democraţii autentice şi consolidate, pentru că numai o astfel de democraţie constituie un mediu propice şi protector, o chezăşie pentru existenţa şi prosperitatea minorităţilor… Dar iată că a venit momentul – mai exact ziua de luni 18 iunie 2018 – când Parlamentul României a adoptat (pe repede înainte, la ceas de noapte şi presiunea majorităţii parlamentare ) modificarea Codului de Procedură Penală…Read more…

O casă pentru amintirea evreilor din Târgu Mureş

Evreii de pretutindeni, cu rădăcini târgumureşene, păstrează memoria oraşului în amintirile lor sau amintirile moştenite de la părinţi. Dar cum păstrează şi, mai ales, cum va păstra oraşul amintirea evreilor care au avut un rol determinant în devenirea lui? Iată întrebarea la care a găsit răspuns Comunitatea Evreilor din Târgu Mureş, prin înfiinţarea unui muzeu. Acest lucru a fost posibil graţie eliberări unui spaţiu adecvat, în proximitatea sinagogii, şi donaţiei generoase oferite de medicul pediatru Etelka Tusa, supravieţuitoare a Holocaustului. Îndeobşte muzeele se confruntă cu lipsa de spaţiu, cu aglomeraţia obiectelor din depozite, cu dilema selecţiei obiectelor din expoziţia permanentă şi cu sarcina de a o reîmprospăta sau completa expoziţii temporare în care pot fi puse la lumină şi piese din depozit. Din păcate, muzeele evreieşti din Estul Europei spulberat de Holocaust se confruntă cu penuria de exponate cruntă şi frustrantă. Grupul de lucru, coordonat de dr.ing. Vasila Dub, președintele Comunității Evreilor din Târgu Mureș şi Gheorghe Diamantstein şi alcătuit din Iulia Negrea Iulia, Gheorghe Csorja, Ştefan Moldovan şi Elisabeta Lázár, a făcut faţă unei mari provocări: să vizualizeze istoria de peste un secol, a unei comunităţi alcătuite din multe mii de persoane, fără a avea la dispoziţie decât câteva obiecte disparate şi câteva zeci de fotografii salvate – în mod miraculos – de focul distrugător al Holocaustului.Read more…

Baubau era pe…scenă

Am ascultat discursul rostit de Oratorul în Cămaşă Albă, în faţa mulţimii adunate în Piaţa Victoriei din capitală. L-am ascultat şi atunci, în direct, şi apoi – pentru a încerca să-l înţeleg – l-am reascultat într-o înregistrare postată pe Internet. Ar fi fost bine să găsesc şi textul scris, ca să-l pot parcurge de mai multe ori, să revin asupra unor pasaje şi să caut logica lor. Voiam să înţeleg sensul celor rostite, timp de mai bine de o jumătate de oră, către mulţimea adusă – cu trenurile şi autobuzele – de pe tot cuprinsul ţării, felicitată de însuşi Oratorul în Cămaşă Albă, pentru curajul ei de a veni la Bucureşti, într-un număr atât de mare. Din cuvântarea ilustrată, pe ecranul din fundalul scenei, cu imagini desprinse parcă din benzi desenate, nu am reuşit să reţin logica, ci doar cuvintele cheie: stat paralel, securişti, stalinişti, delaţiune, interceptări, abuzuri, ba chiar şi tiranie. Dacă la început acest „stat paralel” era nebulos, după doar zece minute de cuvântare, reprezentanţii săi erau identificaţi cu şefa DNA, jurnaliştii şi magistraţii „acoperiţi”, ba chiar şi preşedintele României Read more…

O carte în memoria evreilor din Dej

În 1970 apărea la Tel Aviv cartea scrisă de Zoltán Singer şi întitulată “Volt egyszer egy Dés…Bethlen, Magyarlápos, Retteg, Nagyilonda és környéke” [A fost odată un Dej…Beclean, Târgu Lăpuş, Reteag, Ilonda şi împrejurimi]…Am citit cartea cu nesaţ, aflând din ea o mulţime de lucruri despre istoria evreilor din oraşul Dej, odinioară “micul Ierusalim” şi tragedia distrugerii acestei comunităţi puternice, prospere, pioase, cu sete de învăţătură iudaică şi receptivă – de timpuriu – faţă de idealul sionist. Din aceeaşi carte am aflat şi despre comunităţile din celelalte localităţi importante de pe valea Someşului, fostul judeţ Someş sau (în vremurile imperiului) comitat Solnoc-Dăbâca. La distanţă de aproape o jumătate de veac, editura Hasefer a publicat versiunea în limba română a cărţii, tradusă de Julianna Köpeczi şi coordonată de lector universitar dr. Raluca Moldovan. Volumul masiv, de peste 700 de pagini, este o adevărată frescă a istoriei evreilor din Dej şi o descriere impresionantă a tragediei ghetoizării, deportării şi dispariţiei majorităţii lor covârşitoare, ilustrată cu fotografii şi reproduceri de documente, de o mare valoare.Read more…

Unde a dispărut Eva?

În 4 iunie 1944, comandantul gării din Košice înregistra trecerea garniturii de tren care sosea de la Reghin, cu 3149 de evrei înghesuiţi în vagoanele de vite, în condiţii cumplite. Printre ei se aflau şi cei 986 de evrei originari din Gheorgheni, oraşul natal al mamei. Aceştia fuseseră scoşi din case, în zorii zilei de 3 mai, deposedaţi de toate obiectele de valoare şi duşi în curtea şcolii elementare din centrul oraşului unde au fost ţinuţi câteva zile, sub cerul liber, iar apoi au fost transportaţi cu trenul în cumplitul ghetou din Reghin. În final au fost înghesuiţi în vagoanele de vite cu destinaţia Auschwitz. Din cei 986 de evrei deportaţi în lagărele de exterminare naziste au revenit la Gheorgheni doar 92 de supravieţutori. Aceştia au întocmit lista celor pieriţi (potrivit unor surse ar fi găsit această evidenţă în arhivele jandarmeriei locale), au confecţionat plăci de marmură albă cu numele celor fără de morminte şi le-au amplasat pe pereţii sinagogii din Gheorgheni, în iarna anilor 1945-1946, devansând cu 9 ani memorialul din sinagoga pragheză Pinchas. Peste câteva decenii avea să mai fie adăugat un nume care lipsea: Eva Tabák – bunica mea din partea mamei.Read more…

Supă de agrişe

Grădina căsuţei nu era mare, dar graţie ingeniozităţii bunicii în răsadurile de aici îşi găseau loc florile fiecărui anotimp, roşiile şi căpşunele, cartofii şi frăguţele, iar lângă gard se lăfăiau tufele de agrişe, strugurei şi zmeură, întărind parcă o pildă potrivit căreia mai întâi trebuie să-ţi stepezeşti dinţii (mâncând agrişe şi strugurei) – care se coceau mai devreme – ca mai apoi să te poţi desfăta cu dulceaţa aromată a zmeurii. Agrişele aninate de ramuri aveau culoarea verde-gălbuie a ochilor pisicii Ţilu-Milu, semănau cu nişte mărgele delicat-translucide sau cu nişte harbuji minusculi de stilcă vărgată. Îmi plăcea să le admir, dar nu mă îndemnam să le mănânc aşa, crude, oricât mă îndemna bunica care argumenta cu conţinutul lor ridicat de vitamica C (ghinion, şi strugureii aveau aceeaşi calitate!). În final conveneam că nu le mănânc crude, dar face ea o supă de agrişe foarte gustoasă, pe care am s-o mănânc pe nerăsuflate şi am să mai cer şi supliment.Read more…

Prezenţa (mai degrabă absenţa) informaţiilor online despre evreii din localităţile ardelene

Găsind aici un liman relativ tihnit, după decenii şi secole de prigoană, evreii s-au străduit să-şi întemeieze un cămin, să-şi crească şi să-şi educe copiii, să ridice şcoli şi sinagogi, să lucreze cu sârg, să-şi pună priceperea, inventivitatea şi receptivitatea la nou, în slujba dezvoltării economice şi progresului cultural al locurilor unde s-au stabilit fie ele oraşe mari, orăşele, sate mai răsărite sau cătune. Dacă în marile oraşe precum Clujul sau Oradea evreii s-au numărat printre întemeietorii întreprinderilor industriale emblematice, în cele mai mici au contribuit la începutul industrializării, în comune au construit mori şi fabrici de cherestea, găsind soluţii din cele mai ingenioase ca de pildă cea de la exploatarea forestieră de la Comandău. Au pus umărul la dezvoltarea medicinii şi ştiinţelor, la înflorirea presei de toate limbile, au dat artişti şi sportivi de seamă care au adus cinste Transilvaniei, sub orice administraţie ar fi fost ea. Au edificat comunităţi puternice, centre ale erudiţiei iudaice, curţi hasidice conduse de înţelepţi cu har şi învăţăcei cu sete de studiu. În Transilvania de Nord exista o lume evreiească, populată de peste o sută de mii de suflete. Majoritatea ei covârşitoare a dispărut în Holocaust. Iar acum e dată uitării. Mă refer la faptul că informaţiile online despre prezenţa evreilor, aportul lor la dezvoltarea localităţii şi sfârşitul lor tragic lipsesc aproape din toate textele disponibile pe internet despre istoria localităţilor (articolele din Wikipedia şi, foarte rar, la site-ul oficial ale primăriei).Read more…

Ierusalimul meu

Frumuseţea şi unicitatea Ierusalimului mi-au fost relevate de doi oameni speciali, erudiţi şi spirituali, care mi-au făcut onoarea de a participa la o emisiune moderată de mine, la începutul anilor 2000: Leon Volovici (fie-i memoria binecuvântată) şi Michael Finkenthal, prezenţi atunci la Conferinţa internaţională de Iudaistică, organizată anual la Universitatea Babeş-Bolyai. Incursiunea, alcătuită din cuvinte zugrăvitoare de imagini pregnante, a început cu evocarea luminii unice a acestui oraş de aur şi s-a încheiat cu învăţătura ce poate fi sorbită în oraşul care gândeşte. Ierusalimul e atât de vechi, încât vestigiile care nu au cel puţin cinci sute de ani, sunt prea „recente” ca să mai conteze, a remarcat unul dintre invitaţi. Adevărata mea întâlnire – revelatoare – cu Ierusalimul avea să se petreacă mai târziu, după ce aterizasem noaptea la Tel Aviv şi am ajuns la un hotel din centrul oraşului, la crăpatul zorilor. Privind pe geam am văzut soarele răsărind în spatele zidurilor cetăţii, suprapunând imaginea învăpăiată care mi-a tăiat răsuflarea, peste o alta – ce o păstram în memorie – zugrăvită cu penelul nădejdii pe zidul sinagogii de lemn Baal Şem Tov, din Piatra Neamţ.Read more…

Amintiri moştenite despre viitorul Israel

Cred că în fiecare casă evreiască de pe mapamond există o relicvă sau măcar o amintire despre Israel, aşa cum l-au visat înaintaşii. Am copilărit în plin comunism, fără bunici (pieriţi în Holocaust) şi cu părinţii (suravieţuitori ai Holocaustului) dedicaţi construirii unui regim nou, drept şi egal pentru toţi cetăţenii, aici pe pământul natal, ceea ce s-a răsfrânt şi asupra atmosferei de familie în care nu ţineam sărbătorile tradiţionale religioase, ci aniversările şi zilele onomastice. La1 Mai şi 23 August ne duceam la iarbă verde, Citeam multe şi recitam poezii (mai ales cu tata) din literatura universală şi cultivam încrederea în viitorul luminos pentru care ai mei nu „activau”, ci lucrau temeinic, cu entuziasm şi inventivitate, – fiecare în domeniul lui – iar eu am fost educată să studiez şi să respect principiile morale de bază. Dezrădăcinarea spirituală mi-a fost completată, într-o oarecare măsură, de către bunicii adoptaţi de mine, din casa cărora religia nu fusese alungată şi mi-a fost insuflată în forma ei generalizată şi ecumenică. Însă rădăcinile mele însetate s-au hrănit şi din crâmpeiele de amintiri ale tatii, din care răzbăteau versuri şi cântece învăţate şi pătrunse în suflet din prima tinereţe. Uneori, când ne plimbam în doi, tata – nu foarte talentat la muzică – fredona un cântec cu următoarele versuri : „Nisipul şi marea le vom cuceri şi-un port noi aici vom clădi”.Read more…

Fotografii şi…poze

Duminică, în Grădina Botanică din Cluj mi-am amintit de o butadă auzită cu ceva timp în urmă, de la un om de spirit: „Se fac tot mai multe poze şi tot mai puţine… fotografii”.

Grădina botanică era ultima staţie a periplului nostru tradiţional de aprilie, în căutarea, descoperirea şi redescoperirea magnoliilor din Oraşul Comoară, a arborilor vechi – care înfloresc, de decenii, cu tenacitate şi îndărătnicie în curţile caselor – şi a celor noi, mai degrabă arbuşti, care-şi deschid, sfioase, corolele stelate sau în formă de cupe pe petecele de pământ din faţa blocurilor, sfindând monotonia betoanelor.Am scos instinctiv telefonul să fac o poză şi am observat că gestul meu era multiplicat de zeci de ori, întrucât – cu excepţia bebeluşilor, preşcolarilor şi a seniorilor (foarte…seniori) – toată lumea fotografia în draci cu telefoanele sau aparatele de fotografiat…Read more…