Gânduri despre FTF (*) şi nu numai

May 7, 2026By

De obicei, după ce urc în autobuz, caut un loc comod – ideal e dacă mă pot aşeza, dar e bine şi dacă mă pot  cu spatele – scot smartphonul şi profit de timpul călătoriei pentru a răspunde la mesaje şi e-mailuri, a citi ştirile cele mai actuale sau a vedea noutăţile de pe reţelele sociale. De altfel – şi am mai scris despre asta[1] – majoritatea covârşitoare a călătorilor stau cu nasul în telefon. Din când în când, arunc o privire pe geam ca să nu ratez staţia de coborâre, dar pe ruta mea obişnuită nu mai e nevoie, pentru că „simt” când mă apropii de destinaţie. Acum câteva zile însă atenţia mi-a fost distrasă la o staţie intermediară când au urcat în autobuz o mămică frumuşică (deşi cam durdulie) şi o fetiţă cu un ghiozdan turcoaz care vădea că ieşise de la şcoală sau poate de la grădiniţă. Amândouă aveau în mână câte un cornet de îngheţată. Locul de lângă mine era liber, aşa că mama şi-a instalat copilul şi i-a spus: „Stai cuminte şi mănâncă-ţi îngheţata, fără să te pătezi!” şi apoi – într-o echilibristică demnă de admiraţie – a început să-şi „scrolleze” telefonul mobil, lingându-şi tacticos îngheţata. Fetiţa se foia, îşi bălăngănea picioarele şi din când în când spunea timid „mami”, dar fără niciun ecou. Era clar că se plictisea şi avea chef de vorbă. În condiţiile normale, de acum câţiva ani (oare câţi?), aş fi intrat în vorbă cu fetiţa de lângă mine, dar în ziua de azi ar fi o întreprindere riscantă. Nu te poţi adresa unui copil în public, fără a fi suspectată de intenţii necurate sau considerată o „babă băgăcioasă”.Read more…

May 7, 2026 19 comments

Numele lui Octavian Goga în spaţiul public – prilej de controverse şi proteste

Apr 30, 2026By

De curând în presa clujeană au apărut câteva reacţii  la demersurile Asociaţiei pentru Prevenirea şi Combaterea Antisemitismului şi Legionarismului din Arad care, bazându-se pe prevederile articolelor 12 şi 13 ale Legii nr. 241/2025 (aşa-numita Lege Vexler) a solicitat îndepărtarea bustului lui Octavian Goga din Iaşi şi schimbarea denumirilor Bibliotecii Judeţene Octavian Goga şi a străzii Radu Gyr din Cluj. La Iaşi, acţiunea asociaţiei arădene a avut câştig de cauză. La sfârşitul lunii martie bustul lui Octavian Goga a fost demontat din zona intens circulată de lângă Copou şi mutat provizoriu într-o hală, urmând să-şi găsească locul într-un muzeu. Îndepărtarea bustului a fost efectuată de către Ateneul Naţional Iaşi, o instituţie subordonată municipalităţii, cea care a şi iniţiat amplasarea bustului, în urmă cu cinci ani. Bustul lui Goga în spaţiul public ieşean a stârnit controverse chiar din momentul dezvelirii, la 1 aprilie 2021, din cauza activităţii politice a celui omagiat. Octavian Goga a fost liderul Partidului Naţional Creştin (având zvastica pe emblemă), a fost prim-ministru sub culorile acestui partid şi în cele 44 de zile (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938) de guvernare a emis Decretul nr. 169 privind revizuirea cetățeniei, în urma căruia 225.222 de evrei (36,50% din populaţia evreiască) și-au pierdut cetăţenia adică protecţia din partea statului român. Odată cu intrarea în vigoare a Legii Vexler s-au creat premisele pentru îndepărtarea lui, o acţiune care a dat naştere la un val de proteste. Cei care se împotrivesc subliniază importanţa “poetului pătimirii noastre” pentru literatura română şi consideră că această acţiune este nici mai mult, nici mai puţin decât un “atentat la identitatea naţională”. Această idee este exprimată încă din titlu într-o declaraţie dată publicităţii de un grup de personalităţi culturale clujene care a reacţionat faţă de cererea aceleiaşi Asociaţii pentru Prevenirea şi Combaterea Antisemitismului şi Legionarismului din Arad privind schimbarea denumirii Bibliotecii Judeţene “Octavian Goga” Cluj şi a străzii Radu GyrRead more…

Apr 30, 2026 17 comments

Protestul Kufiyas in Buchenwald nu a mai avut loc

Apr 16, 2026By

Am participat de două ori la manifestările festive de 11 Aprilie, în 2019 şi 2024, şi de fiecare dată am fost impresionată de empatia locuitorilor oraşului faţă de cele îndurate de prizonierii lagărului nazist de la Buchenwald. Pe străzile principale ale oraşului erau expuse portrete de mari dimensiuni ale deţinuţilor, sălile diverselor reuniuni publice erau ticsite cu localnici sau locuitori ai unor oraşe învecinate, cu tineri veniţi să-i cunoască pe supravieţuitori, să le asculte mărturiile, iar la festivitatea principală de pe Appelplatz participau foarte mulţi weimarezi dornici să onoreze memoria celor 56.000 de prizonieri pieriţi la Buchenwald şi eroismul celor din rezistenţă. Nu am sesizat ca participarea cetăţenilor Weimarului la activităţile comemorative să fi fost influenţată de convingerile lor politice. Dar, până la urmă, politica s-a făcut simţită şi aici. Rezultatele alegerilor, războiul din Ucraina şi, mai ales, protestele pro-palestiniene care au luat amploare în ultimii ani, intensificarea anti-israelismului şi antisemitismului pe plan mondial au adus după sine şi instalarea unei anumite prudenţe în rândul organizatorilor evenimentelor comemorative de la Weimar şi Buchenwald. În 2025 s-a instituit o regulă nouă privind regimul drapelelor în incinta parcului  memorial. Anul acesta însă s-a întâmplat ceva care m-a pus pe gânduri. Un grup pro-palestinian şi anti-israelian, care activează sub genericul Kufiyas in Buchenwald şi-a exprimat dorinţa de a organiza, în 12 aprilie 2026, pe Appelplatz, – în timpul festivităţilor oficiale– o acţiune în care să denunţe genocidul din Gaza. Orașul Weimar nu a permis organizarea unui astfel de eveniment în incinta Memorialului Buchenwald, considerându-l lipsit de respect faţă de cei care au pierit în acest lagăr, faţă de supravieţuitorii prezenţi la ceremonii, dar – respectând dreptul la liberă exprimare – a propus un alt loc public din Weimar unde să se desfăşoare această acţiune… Acţiunea de protest a celor de la Kufiyas in Buchenwald nu a avut loc pe Appelplatz şi se pare că nici în altă locaţie din Weimar. De fapt, ce urmăreşte această grupare?Read more…

Apr 16, 2026 16 comments

Ioan Farcaş – un evreu înscris pe Monumentul Eroilor din Bănişor

Apr 1, 2026By

Monumentul din Bănişor – localitatea natală a tatălui meu, Emeric Székely, a bunicii mele Malka Fischman, de fapt a trei generaţii din această familie –îl cunoşteam cu mult înainte să fi vizitat această comună frumoasă, aşezată printre dealurile molcome ale Sălajului. L-am văzut pe una dintre fotografiile care supravieţuiseră Holocaustului, păstrate în albumul familiei, mărturie a vremurilor dinainte de tragedia care avea să spulbere existenţa personajelor surprinse într-o zi din vara anului 1942, în proximitatea acestui monument. Atunci eram interesată mai degrabă de tinerii din poza de grup şi nu am dat atenţie semnificaţiei obeliscului de piatră din centrul comunei. Abia peste ani, când am vizitat Bănişorul şi am făcut şi eu o fotografie lângă monument, am citit înscripția: deviza Pro Patria şi numele fiilor comunei, patruzeci la număr, care pieriseră în Primul Război Mondial. Monumentul inaugurat de Ziua Eroilor Neamului, în mai 1936, este creaţia sculptorului Lucaci din Şimleu Silvaniei şi a fost realizat din donaţii publice. Alături de unele nume cunoscute din amintirile tatei, Cadar şi Gordan, de câteva nume ale unor bănişoreni pe care i-am cunoscut personal, Chifor, Bolog, Tarba, pe listă am găsit încă un nume cunoscut: Farcaş. Singura familie cu acest nume în satul populat din moşi-strămoşi de români era una evreiască. E drept că Aron Farkas, cel mai înstărit evreu din localitate, care avea casă în centrul comunei (vizavi de monument) îşi scria numele Farkas, după ortografia maghiară, dar asta nu m-a împiedicat să fiu încredinţată că Ioan Farcaş era o rudă de-a lui Aron, de fapt o rudă de a mea.Read more…

Apr 1, 2026 18 comments

Să tragi chiulul

Mar 19, 2026By

De-a lungul timpului am constatat că zicala „cine se aseamănă se adună” este valabilă şi pentru lucruri: „ban la ban trage” (sau viceversa: „la omul sărac nici boii nu-i trag”), dar se aplică şi evenimentelor importante (unde eşti invitat) care tind să aibă loc simultan şi, ce e şi mai rău, şi termenelor limită ale proiectelor diferite, care… se suprapun. Uneori (ca acum) am atât de multe de făcut (şi de finalizat) în acelaşi răstimp încât, asemeni lui Topârceanu „Zău că-mi vine să-mi las baltă toate interesele”. Mai ales că Primăvaras-a insinuat pe străzile Clujului, ispitindu-mă să trag chiulul. Pot spune cu mâna pe inimă, pe baza unei experienţe îndelungate, că (aproape) nimic nu poate să fie mai plăcut, mai dătător de fiori, mai eliberator decât să chiuleşti. Mai ales primăvara. Năravul de a chiuli mi se trage din anii de liceu, când un petec de cer intens, zărit din colţul geamului clasei, mă ademenea să mă furişez pe poarta profesorilor (cea a elevilor era încuiată) şi să hoinăresc (nu mai mult decât o oră) pe străzile oraşului. Meteahna chiulului nu m-a părăsit nici în anii de facultate şi am continuat să chiulesc şi de la primul meu loc de muncă…Read more…

Mar 19, 2026 7 comments

Cât să scriu? Cât să şterg?

Mar 5, 2026By

Încep acest articol cu evocarea prietenei mele, de binecuvântată amintire, scriitoarea Júlia Szilágyi. Adesea, când o vizitam, o găseam în ambianţa camerei ei ticsite de cărţi, şezând confortabil pe patul ei mare, înconjurată de cărţile şi revistele pe jumătate deschise, cu pisoiul cuibărit la picioare şi scriind. Chiar dacă avea computer şi laptop, scria de mână, pe jumătăţi de coală, motivând că gândeşte mai bine cu creionul în mână! Şi, într-adevăr, parcă mai mult gândea decât scria. Totuşi textele, relativ scurte, aşternute pe aceste foi nu erau nicidecum varianta finală. Când o îndemnam să le dea la bătut pe calculator şi să publice volumul mult aşteptat (nu numai de mine, ci şi de mulţi alţi cititori) îmi răspundea că sunt doar ciorne. “Mai am lucruri de şters.” “De şters, nu de adăugat?!” – o întrebam intrigată. “- Da, e foarte important să ştergi tot ceea ce e în plus, ca să iasă la iveală ceea ce ai de spus. “. Adevărul este că proza Júliei Szilágyi – o delectare pentru cititor – este foarte densă, decantată la maximum,  într-o formă literară aproape desăvârşită, având un ritm interior care potenţează frumuseţea textului şi scoate în evidenţă reflecţiile celei care se definea, în primul rând, drept eseistă. Înclin să cred că stilul ei concis, cumpănirea îndelungată pentru alegerea cuvântului potrivit au rezultat şi în urma experienţei îndelungate în presa scrisă unde lungimea textului era limitată. Se spune că hârtia suportă orice, dar nu… oricât, pentru că numărul de pagini e limitat.Read more…

Mar 5, 2026 30 comments

Turnul cu pantof

Feb 19, 2026By

E o zi cu zloată de început de februarie. Intru în curtea plină de băltoace a fostelor uzine Clujana şi, călcând cu băgare de seamă printre ochiurile de apă formate în urma topirii zăpezilor abundente de ianuarie, mă îndrept către sediul editurii Mega, aflat într-una din clădirile renovate ale defunctei uzine de pielărie şi încălţăminte, cândva celebră în întreaga lume. În ciuda cerului mohorât şi a peisajului industrial sumbru – clădiri abandonate, cu ferestrele sparte şi tencuiala cojită, nişte „ruine industriale” – sunt veselă, pentru că port în geantă stickul cu cea de a treia ediţie a cărţii mamei mele. Se împlinesc douăzeci de ani de la publicarea primei ediţii, între timp a mai apărut ediţia a doua, dar ambele s-au epuizat. Nu mai sunt de găsit nici la anticariate şi nici online. O iau pe aleea secundară care duce spre clădirea unde funcţionează editura şi, la un moment dat, simt o prezenţă stranie în preajma mea, mai exact deasupra mea… Ridic ochii şi mă loveşte drept în plex imaginea dezolantă, dar încă maiestuoasă, a fostului turn de apă al uzinei, pe acoperişul căruia se află (se mai află!) celebrul pantof de tablă… Pare un uriaş încremenit în agonie care mi se adresează dezamăgit: „Te miri că mai exist? Mai sunt aici, chiar dacă ai uitat de mine. Şi nu numai tu… Clujul indolent şi pus pe căpătuială a lăsat uzina prosperă pradă lăcomiei întreprinzătorilor care au dus-o la faliment. Nici incompetenta tentativă de resuscitare, de acum câţiva ani, nu a mai ajutat la nimic. Uzina nu mai există, iar eu sunt, practic, o fantomă. Mă mir că mai stau în picioare…”Read more…

Feb 19, 2026 21 comments

Patru farfurii „cu japoneze”

Feb 5, 2026By

Cele patru farfurii „cu japoneze” aşezate pe o tavă ”cu japoneze” şi păstrate în vitrina bufetului din sufragerie sunt singurul serviciu de porţelan fin pe care-l posed… Şi acela desperecheat, lipsind două dintre farfuriile de tort iniţiale. Întotdeauna mi-a plăcut să admir vesela de porţelan de lux, mai ales pe cea de pe timpuri, expusă în vitrina Consignaţiei din centrul Clujului. Serviciile complete de 12 persoane, cu farfurii adânci şi întinse de diferite mărimi, cu boluri pentru compot, supiere graţioase, tăvi pentru friptură şi peşte, chiar şi cu solniţe din aceeaşi garnitură decorată cu floricele mărunte în culori pastelate şi borduri aurii, aminteau de vremurile bune „de pace”, cum spunea Bunica Erzsi. Erau „moştenire de familie”, îmi explica Bunica Erzsi, iar eu mă gândeam că familia noastră restrânsă nu avea niciun fel de moştenire, pentru că părinţii mei, supravieţuitori orfani ai Holocaustului, şi-au găsit locuinţele complet devastate şi golite şi au luat-o „de la lingură”, cum se zice în popor, ceea ce în cazul lor era adevărul-adevărat, nu o figură de stil. Mama şi tata s-au descurcat foarte bine cu vasele cumpărate, „pe puncte”, din comerţul socialist. Nu aveau nostalgii „mic-burgheze”, iar bruma de bani pe care o economiseau o investeau în cărţi, nu în porţelanuri. Eu, în schimb, crescând în locuinţa bunicilor mei adoptaţi, m-am obişnuit de mică să am în preajmă piese de mobilier Biedermeier, tablouri ale unor maeştri de la Baia Mare, obiecte decorative confecţionate măiestrit din sticlă, porţelan sau faianţă fină. E drept că ele se împuţinau, pe măsură ce bunicii erau nevoiţi să-şi completeze veniturile (doar bunicul avea pensie şi aceea era foarte mică). Rămăseseră, totuşi, câteva piese de mobilier de strictă necesitate (două paturi, două dulapuri, un scrin şi o masă ovală) şi câteva servicii pentru musafiri pentru care ori nu găsiseră cumpărători, ori Bunica Erzsi nu se îndura să se despartă de ele… Cel mai mult îmi plăceau farfuriile “cu japoneze”.Read more…

Feb 5, 2026 15 comments

Proiectul de lege „anticomunism” şi sorţii lui de izbândă

Jan 22, 2026By

În 22 decembrie 2025 – exact la 36 de ani după alungarea lui Nicolae Ceauşescu – un grup de parlamentari USR (Uniunea Salvaţi România) a depus la Senatul României documentul B733/2025 întitulat: „Propunere legislativă privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter comunist și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra umanității sau de încălcarea drepturilor fundamentale ale omului”. Citind iniţiativa legislativă mi-am amintit că în aprilie 2019, aflându-mă la Weimar pentru a participa la festivităţile legate de aniversarea eliberării lagărului nazist de la Buchenwald, am fost uimită când am văzut tinerii purtând drapele roşii, adunaţi în jurul statuii lui Ernst Thälmann, pentru a-l omagia pe acest erou comunist. Uimirea mea se datora faptului că acasă, în România, de 30 de ani nu văzusem, niciun steag roşu afişat sau purtat la vreun miting. Văzusem steagul Rusiei ţariste, steagul ucrainean, steagul legionar, dar nu cel roşu, comunist, care nu mai era deloc o opţiune politică. Dispăruse de la sinefără să fi fost nevoie de vreo interdicţie, deşi existase o astfel de măsură. Ţin minte că la memorabilul miting în 12 ianuarie 1990, din Piaţa Palatului, la care membrii cei mai importanţi ai conducerii Frontului Salvării Naţionale au fost supuşi unui adevărat asediu şi a fost emis un decret privind interzicerea Partidului Comunist Român. După doar câteva zile, în 17 ianuarie 1990, Consiliul de Conducere al FSN a revenit asupra deciziei, motivând că ea nu a fost luată pe baze democratice şi contravine principiilor pluralismului politic şi libertăţii de asociere care ar trebui să caracterizeze un stat de drept.Read more…

Jan 22, 2026 12 comments

A apus vremea scrisorilor?

Jan 8, 2026By

Am păstrat semnul întrebării la sfârşitul titlului, deşi este evident că de o bună bucată de vreme lumea nu mai scrie scrisori, ci e-mailuri, iar acest trend pare ireversibil. Dimensiunea acestei schimbări a fost ilustrată limpede, de-a dreptul şocant (cel puţin pentru mine), de o ştire recentă preluată de presa internaţională: Danemarca este prima ţară care desfiinţează serviciul de distribuire a scrisorilor din cadrul poştei naţionale PostNord. Serviciile poştale daneze au o vechime de peste 400 de ani (funcţionează din 1624), însă în ultimele două decenii distribuirea scrisorilor „fizice” s-a diminuat cu aproximativ 90%, devenind complet nerentabilă. Ultimele scrisori au fost livrate la 30 decembrie 2025, iar cele circa 1000 de cutii poştale roşii, cu însemnele companiei, au fost demontate şi puse în vânzare, la preţuri cuprinse între 1550 şi 2000 de coroane daneze (aproximativ 200–270 de euro). Bănuiesc că graba cu care au fost demontate nu a fost motivată doar de dorinţa de a le valorifica, ci şi de necesitatea de a evita situaţiile neplăcute în care cetăţeni neinformaţi ar fi continuat să expedieze scrisori care nu mai aveau cum să ajungă la destinaţie…Read more…

Jan 8, 2026 19 comments

La mulţi ani! – urarea noastră diferită

Dec 31, 2025By

Până în clasa întâia primară ştiam româneşte doar să salut şi să spun „da” şi „nu”. Cred că aveam vreo cinci ani când, de Anul Nou, mama m-a învăţat ce să le spun celor cu care ne vom întâlni. „Dacă vorbesc ungureşte, le spui Boldog Új Évet!, iar dacă vorbesc româneşte, An Nou fericit! sau La mulţi ani!”. Am învăţat ambele urări şi le-am rostit plină de elan şi importanţă. Au trecut decenii de atunci şi, în mod interesant, abia acum mi-a atras atenţia faptul că cea mai populară urare românească de Anul Nou este complet diferită de toate celelalte din spaţiul european şi nu numai. Din exemplele date în articol reiese limpede că urarea noastră românească diferă de toate celelalte. Ea nu se referă explicit la anul care urmează şi nici la calitatea lui, ci la ani, în general. Dar care este sorgintea acestei urări? Cel mai probabil, expresia La mulţi ani! provine din latinescul ad multos annos, care în Antichitatea romană era o aclamaţie adresată oamenilor de rang înalt. De pildă, apare în Historia Augusta[3] la întronarea lui Severus Alexander, când senatorii i se adresează cu formula: Augustus noster, imperator noster, di te servent, vincas, vigeas, multis annis imperes („Zeii să te ocrotească, să birui, să fii sănătos, să domneşti mulţi ani”)Read more…

Dec 31, 2025 19 comments

Matrioşka

Dec 25, 2025By

De o vreme încoace hoinăresc tot mai mult pe cărările trecutului dându-mi seama cu uimire că versiunile mele de la diferite vârste coexistă şi pot fi developate atunci când poposesc pe tărâmul diferitelor amintiri. De fapt, sunt ca o Matrioşkă ce nu poate fi deschisă decât cu parola introspecţiei sau cu cheia confesiunii. Prima matrioşkă am primit-o la vârsta grădiniţei şi purta într-însa 11 păpuşi mai mici, din care ultima, cea mai micuţă, era cât un bob de fasole. Am ţinut foarte multe la ea, o desfăceam adesea şi înşiram toate fiicele ei îmbrăcate în haine asemănătoare, de culori diferite, doar ultima era înfăşată ca un bebeluş. După ani şi ani am dăruit-o unei fetiţe. Mulţi ani nu am mai avut în casă nicio matroişkă, până la cadoul pe care mi l-a dat fiul meu, anul trecut, de Crăciun. Trebuie să recunosc că până la scrierea acestui articol nu am fost curioasă să aflu istoria şi, mai ales, semnificaţiile acestor păpuşi cuibărite una în cealaltă şi purtând diminutivul de la prenumele rusesc Matriona (care şi-ar avea sorgintea în cuvântul latinesc mater – mamă). Primul set de opt păpuşi introduse unele în altele a fost fabricat în 1890, la Manufactura de Jucării care funcţiona la Abramţevo, lângă MoscovaRead more…

Dec 25, 2025 6 comments

„Eu sunt Silviu!”

Dec 21, 2025By

Este evident că în ultimele zile, mai mult decât în alte dăţi, atât eu, cât şi ceilalţi membri ai comunităţilor evreieşti, ne identificăm cu Silviu Vexler. Cu toţii suntem Silviu. Valul de antisemitism, izbucnit din străfundurile viscerale, este îndreptat către noi toţi. Invectivele şi ameninţările de pe reţelele sociale, asaltul asupra sediului FCER şi profanarea Memorialului Holocaustului arată limpede dimensiunile acestei răbufniri. Mi-aş fi dorit ca în afara unor articole pertinente apărute în presă şi comunicatul Institutului Elie Wiesel să fi existat şi o sancţionare publică, o solidarizare din partea celor din afara comunităţii, să se fi auzit şi vocea unor reprezentanţi ai partidelor politice, organizaţiilor minorităţilor, societăţii civile. I am Spartacus, I am a Berliner, I am a Man, Je suis Charlie… Eu sunt Silviu! Febra sărbătorilor a cuprins întreaga ţară, răsună colindele, spiritul bun al Crăciunului se pogoară peste oameni, feeria luminilor se înstăpâneşte peste spaţiile publice şi în casele cu brazi împodobiţi şi totuşi – spre uimirea mea – nu se risipeşte zgura urii din ungherele cele mai întunecate ale minţilor încinse şi nici indiferenţa majorităţii covârşitoare.Read more…

Dec 21, 2025 57 comments

Ghid pentru Italia sau două poveşti de iubire… simetrice

Dec 11, 2025By

În urmă cu câteva zile am întors ultima filă virtuală a unei cărţi care m-a captivat, m-a impresionat şi mi-a inspirat articolul de faţă. Cartea scrisă de cunoscuta traducătoare şi scriitoare Daniela Ştefănescu[1] se intitulează Pe urmele tatii, ale visului său și destinului nostru – Călătorind în 2024 prin Toscana îndrumată de un ghid din 1938 şi este, de fapt, relatarea unei călătorii complexe în care popasurile de pe meleagurile italiene actuale sunt tot atâtea porţi (sau portaluri) către istoria propriei vieţi, mai exact a timpului când viitorii ei părinţi încă nu se cunoscuseră. Este un pelerinaj inspirat de memoriile scriitorului Mircea Ştefănescu[2], tatăl Danielei, consemnate într-o perioadă de suferinţă trupească şi zbucium sufletesc, când îşi căuta tămăduirea sub cerul însorit al Toscanei, presimţind că în curând avea să-şi întâlnească iubirea vieţii, chiar dacă nu atunci şi nu acolo. Nu doresc să relatez mai pe îndelete cuprinsul cărţii, îi invit pe cititorii revistei să se delecteze cu lectura ei, descărcând-o de pe pagina editurii LierNet. Eu voi continua povestea recunoscând că încă nu am fost în Italia, deşi mi-am dorit mult această călătorie, dar niciodată nu s-au aliniat stelele pentru a o întreprinde. Am şi un ghid de vizitat Italia, scrisanume pentru mine: o cărţulie cu foi dactilografiate, cu coperte albastre de mătase, broşate la legătoria de cărţi de pe strada Făcliei din Cluj. Am primit-o în dar de ziua mea de la Bunicul Nándor. Nu am mai luat-o în mână de vreo patruzeci de ani, de când ne-am mutat în locuinţa actuală, dar după citirea cărţii Danielei Ştefănescu m-am dus aţă la raftul bibliotecii, unde era pitită între două volume groase.Read more…

Dec 11, 2025 12 comments

Îţi poţi ghici norocul în numerele… de înmatriculare?

Nov 27, 2025By

Spre deosebire de alţi copii din preajma mea, înainte de a intra în şcoala primară nu ştiam să citesc. Cunoşteam câteva litere mari de tipar şi atât. La începutul lunii septembrie ne-am dus cu mama la librăria Coşbuc din centrul Clujului şi am cumpărat cărţile necesare pentru clasa întâia (pe atunci ele nu se distribuiau gratuit): Abecedar, Carte de citire şi Aritmetica. După-amiază mama mi le-a învelit frumos în hârtie albastră şi mi-a spus: „O să vezi că după ce vei apuca să înveţi literele vei putea citi toate firmele magazinelor şi afişele de pe stradă”. Într-adevăr, pe măsură ce deprindeam câte o literă nouă, mi se lărgea şi orizontul informaţiilor obţinute pe stradă. De o vreme încoace, de când am devenit „colecţionară de paşi”, mă plimb mult pe străzile din cartier şi pe malul Someşului, unde „literatura stradală” nu este prea bogată şi privirea mea curioasă se îndreaptă către textele de pe… plăcuţele de înmatriculare ale automobilelor. Trebuie să recunosc că am ce citi! Clujul e practic sufocat de maşini. Citindu-le şi încercând să le descifrez, nu pot evita să mă gândesc la semnificaţia faptului de a mă întâlni, la un moment dat, cu anumite numere de înmatriculare.Read more…

Nov 27, 2025 3 comments

Baabelieni, nu “baabelişti”

Nov 20, 2025By

De curând, un articol din Baabel[1] a stârnit o controversă ceva mai furtunoasă şi, printre altele, s-a reproşat redacţiei că a publicat textul în cauză. „Articolul nu trebuia publicat.”, verdictul câtorva comentatori care au ridicat obiecţii atât asupra subiectului, cât şi asupra conţinutului, mi-a inspirat gândurile de faţă. Atunci când, împreună cu Eva Galambos, am lansat revista Baabel (iulie 2012) ne-am imaginat-o ca pe un spaţiu al diversităţii de idei menite să înlesnească cunoaşterea şi acceptarea Celuilalt, aşa cum am formulat în articolul de pornire:” Dorim ca această publicaţie să fie un loc generos şi prietenos destinat cunoaşterii Celuilalt – apropiat sau îndepărtat, vorbitor de altă limbă, împărtăşind altă credinţă, respectând alte obiceiuri şi tradiţii, ciudat, marginalizat, stigmatizat sau pur şi simplu altfel – şi cunoaşterii fiecăruia dintre noi care suntem Celălalt pentru Alţii. Căutăm să reunim în paginile revistei Baabel ştiri percutante, realităţi dure, amintiri impresionante, întâmplări inedite, poveşti duioase, imagini îndrăzneţe, savori îmbietoare menite să reflecte cât mai cuprinzător această lume a Oamenilor care, în noianul de informaţie care ne împresoară, ni se arată tot mai mult ca un iureş agresiv …” Au trecut anii şi – datorită componenţei majoritare a autorilor (peste o sută de semnatari în 13 ani), dar şi ponderii subiectelor abordate – revista a fost percepută drept una “evreiască”, devenind şi o sursă de referinţe în acest sens. Precizez că Baabel nu a avut şi nu are nicio agendă…Read more…

Nov 20, 2025 28 comments

Fotografie de familie. Crasna 1946

Nov 13, 2025By

De curând, Herşi, vărul meu de al doilea din New York, mi-a trimis pe WhatsApp, o fotografie veche, cu următorul text (l-am tradus din engleză): Trecând în revistă fotografiile părinților, pe care nu am avut până acum puterea să le privesc, am găsit una pe care cred că ai aprecia-o și tu. Nu am înţeles textul maghiar de pe verso, m-aş bucura dacă mi l-ai traduce.” Spre uimirea mea, în centrul fotografiei sepia, ca nişte oaspeţi de onoare se află părinţii mei, foarte, foarte tineri şi alături de ei o fetişcană. În spatele lor, în picioare, la stânga şi la dreapta, câte un cuplu tânăr, iar în mijloc o femeie cu batic, de vreo treizeci-patruzeci de ani. Textul de pe verso, scris frumos de mână, sună (în maghiară): “Îţi expediem cu bucurie această mică fotografie de familie, în speranţa că ne vom revedea cât de curând. Eszter şi Smáji, Crasna, 9 XII, 1946”. Am privit cu luare aminte fotografia şi am recunoscut persoanele din instantaneul surprins în faţa casei din Crasna, în 1946. Mi-am dat seama cine sunt pentru că le-am cunoscut şi eu, cu vreo 35-40 de ani mai târziu decât momentul surprins de obiectivul aparatului de fotografiat.Read more…

Nov 13, 2025 6 comments

Locuitorii şi adresele din Clujul anului 1943. Pagini de poticnire

Oct 30, 2025By

În februarie 1943, la Editura Minerva din Cluj apărea publicaţia Kolozsvári lak és címjegyzék 1943 (Indexul locuinţelor şi adreselor din Cluj, 1943). Volumul gros, de 627 de pagini, era rodul muncii temeinice a trei funcţionari publici: Ödön Boga, revizor contabil, şef al administraţiei fiscale locale, Aurél Zámbó şi Ernő Gál, fruncţionari fiscali (perceptori). Publicaţia voluminoasă, elaborată cu profesionalism şi migală (astăzi ne e greu să ne imaginăm cum se alcătuia o bază de date atât de amănunţită fără ajutorul computerului) avea să fie utilizată circa doi ani. În octombrie 1945, Clujul a fost eliberat, curând numele străzilor şi pieţelor (cel puţin ale celor centrale) au fost schimbate[2], iar după ce Transilvania de Nord a reintrat în componenţa României, acest index, întocmit în limba maghiară şi reflectând situaţia din 1943, a devenit inutil. Mă îndoiesc că vrednicii funcţionari fiscali, Ödön Boga, Aurél Zámbó şi Ernő Gál, şi-ar fi imaginat vreodată că lucrarea lor, menită să înlesnească găsirea locuinţelor şi adreselor în timpul administraţiei maghiare a Clujului, avea să devină o importantă sursă istorică şi sociologică, mai cu seamă pentru populaţia evreiască a oraşului. De fapt, cred că volumul Kolozsvári lak és címjegyzék este ultimul loc în care evreii clujeni au mai fost trecuţi cu nume, prenume şi profesiune, ca cetăţeni ai urbei…Read more…

Oct 30, 2025 22 comments

Nu mai plânge, baby!

Oct 15, 2025By

Strada nu se mai numeşte Rákóczi, ci Eremia Grigorescu, dar numărul casei a rămas neschimbat: 28. O clădire burgheză, solidă, cu un etaj, cu ferestre mari şi frontispiciul decorat cu o ghirlandă de stucatură, după cum se obişnuia la cumpăna secolelor XIX şi XX. Trec des pe această stradă aflată sub dealul Cetăţuii, pentru că face parte din traseul cel mai scurt de acasă până „în oraş”, dar şi (mai ales) pentru că îmi face plăcere să revăd casa de la numărul 28. Apropiindu-mă de ea, mi se alătură, pe nesimţite, o fetişcană (imaginară) de vreo 13 ani (mai exact 12 ani şi 3 luni) îmbrăcată cu un paltonaş vernil (cumpărat în rate de la Magazinul Universal), ciorapi de nailon „de domnişoară” (care nu stau întinşi, ci se răsucesc pe gambele de copil) şi încălţată cu pantofi de lac cu baretă. Ştiu că sub pardesiu poartă o fustă albă de tergal[1] plisat (cumpărat în rate, tot de la Magazinul Universal) şi o bluză de catifea roz (cusută dintr-o rochiţă care-i rămăsese mică). Ţine în mână o carte învelită în foiţă de mătase: cadoul pentru D., colegul ei de clasă (a VI-a B) care o invitase la ziua lui de naştere. D., un băiat deştept şi dezgheţat, înalt (crescuse peste vară şi depăşise 1.80), cu vocea în schimbare, i-a mai spus: „Vom fi trei băieţi şi trei fete”. Această precizare dăduse o turnură specială aniversării care se arăta altfel decât celelalte zile de naştere, cu un cârd de copii neastâmpăraţi şi gălăgioşi care se înghesuie la joacă, dau iama în sendviciuri şi se îndoapă cu feliile de tort…Read more…

Oct 15, 2025 10 comments

Să laşi loc de bună ziua

Oct 1, 2025By

Potrivit antropologilor, salutul este „un pact tacit de neagresiune”: îți arăt că te recunosc, nu te ignor, nu te atac. De aceea, aproape toate culturile au formule de salut prietenoase, binevoitoare. Mai mult, în majoritatea limbilor vorbite pe planetă, formula de salut e aceeaşi: Bună ziua (şi variantele ei: bună dimineaţa, bună după-amiaza, bună seara, noapte bună). Cred că pentru cititorii Baabel (care cunosc foarte bine formulele de salut din principalele limbi de circulaţie internaţională) e interesant de aflat cum se dă bună ziua în finlandeză – Hyvää päivää, în armeană – Բարև ձեզ (Barev dzez), malteză – Bongu, inuită – ᐊᒐᓇᖅᑐᖅ (Agnaiqtuq), în bască – Egun on, în albaneză – Mirëdi. Există şi alte formule de salut care urează sănătate şi noroc (precum cunoscutele formule ale romanilor – Ave şi Salve – dar şi cel din în limba romani – Sastipe baxtale şi coreeană – 안녕하세요 (Annyeong haseyo), dar şi urarea de Pace (în ebraică Şalom שלום şi în arabă Salam سلام). Dar să revin la Bună ziua, acest salut quasi-universal care a inspirat una dintre zicalele româneşti cele mai înţelepte: Să laşi loc de bună ziua.Read more…

Oct 1, 2025 15 comments