Weimar-Buchenwald, aprilie 2024 (II). Third Generation Buchenwald 

Atmosfera de la OMA Café era foarte plăcută şi relaxată. Lumea, aşezată în grupuri în jurul meselor joase, bea bere (sau suc sau ceai) şi mânca din preparatele culinare oferite de gazde. Şi noi, cu colega mea Maria (producătoarea emisiunii Transilvania Policromă de la TVR Cluj, acum şi pe post de operator imagine) ne-am luat câte o farfurie de salată de boeuf şi ne-am amestecat printre oaspeţi. Nu eram pentru prima oară la un eveniment organizat de Third Generation Buchenwald. Pe câţiva membri ai acestui grup i-am cunoscut în 2019, am şi scris despre ei în Baabel. Grupul a luat fiinţă în 2005, la cea de a 60-a aniversare a eliberării lagărului de la Buchenwald, la apelul Comitetului Internaţional Buchenwald Dora şi Comandouri. Pe lângă păstrarea memoriei deţinuţilor din lagărul de concetrare, Grupul Internaţional Third Generaţion Buchenwald şi-a propus să aplice, în contextul zilelor noastre, lecţia învăţată în urma experienţei concentraţionare din perioada nazistă. Ambianţa OMA Café îmi amintea de atmosfera reuniunilor social-democraţilor din perioada interbelică – aşa cum o văzusem în filme sau mi-o imaginasem în urma lecturilor. Cred că şi cei care au ales locaţia s-au inspirat din aceleaşi surse, dar dincolo de această „punere în scenă”, miza actuală a celor care s-au întâlnit aici, sub egida Third Generation Buchenwald, este similară cu cea de atunci: stoparea ascensiunii extremei drepte şi a fascismului cu tot ceea ce aduce după sine: rasism, antisemitism, antiţigănism, nedreptate socială.Read more…

Vasile Nussbaum: ARE vreun ROST COMEMORAREA HOLOCAUSTULUI? (*)

Ieri, 5 mai 2024, am postat pe Facebook acest articol, publicat iniţial în 2013,  şi a fost blocat, de îndată., de către Cybersecurity! Am decis să-i actualizez data publicării, ca să devină Editorial de Ziua Comemorării Holocaustului – Yom HaShoah. Vasile Nussbaum a părăsit această lume în vara anului 2023.
Cele scrise de el continuă să fie foarte actuale!

 

Ne-am adunat la sinagogă să comemorăm deportarea evreimii clujene la Auschwitz. Au trecut de atunci 69 de ani, o adevărată etapă istorică. De obicei evenimentele istorice se comemorează doar la aniversări rotunde, la 10, 25, 50 de ani. Doar unele evenimente deosebit de importante în istoria unei naţiuni, înălţate la rangul de sărbători naţionale, se comemorează anual. Comemorarea de faţă însă are o semnificaţie diametral opusă. Noi comemorăm un eveniment care am fi dorit să nu fi avut loc şi are o semnificaţie de avertisment: să nu să mai repete niciodată! Consider că nu această sinagogă este locul potrivit pentru evocarea amintilor din lagăr, pentru atenţionarea stăvilirii repetării unor asemenea orori. Ar fi bine venit – nu pentru noi, evreii, ci pentru întreg poporul român, pentru toţi cei care trăiesc în această ţară – dacă eu şi alţi supravieţuitori ai Holocaustului, cel puţin cu ocazia comemorărilor, am fi invitaţi în catedrala ortodoxă, în bisericile catolice sau ale altor culte, pentru a vorbi despre Holocaust. Acolo am reuşi să convertim cifra de şase milioane pe plan afectiv. Motivul evocării amintirilor nu ar fi nicidecum dorinţa de a stârni mila, ci a sensibiliza persoana care ne ascultă, pentru câteva momente, să se transpună în situaţia respectivă. Să facă acest lucru pentru că nimeni nu e scutit – ca în anumite condiţii nefaste – să ajungă în situaţii similare!Read more…

Weimar şi Buchenwald, aprilie 2024 (I). Conferirea Cetăţeniei de Onoare

Mă aflu în Sala de Seminarii a centrului de congrese Weimarhalle, alături de alte cel puţin două sute de persoane – sala e arhiplină – la ceremonia acordării Cetăţeniei de Onoare a Oraşului Weimar mai multor supravieţuitori ai lagărului de la Buchenwald. Printre ei se numără şi unchiul meu, Vasile (László) Székely, deportat la Auschwitz-Birkenau, în mai 1944, când abia împlinise 15 ani. După câteva săptămâni de detenţie în cumplitul lagăr de exterminare, a fost trimis cu un transport la Buchenwald, de acolo la Bochum, fiind readus la Buchenwald cu câteva săptămâni înainte de 11 aprilie 1945, data auto-eliberării lagărului. Atunci s-a reîntâlnit cu tatăl meu, Imi, care sosit aici în ianuarie 1945, după ce fusese evacuat de la Auschwitz şi supravieţuise unei călătorii de şapte zile în vagon deschis şi unui marş al morţii. Am vizitat Buchenwald în aprilie 2019 şi am fost profund marcată de cele trăite atunci. Mi-am depănat impresiile în paginile revistei Baabel şi nu mi-am imaginat că aveam să mă mai întorc. Ţin foarte mult la unchiul meu Laci, de aceea mi-am dorit mult să fiu de faţă la festivitatea în care i se conferă titlul de Cetăţean de Onoare al Oraşului Weimar. Dorinţa mi s-a îndeplinit; am ajuns la Weimar şi nu oricum, ci într-o deplasare oficială, împreună cu echipa TVR Cluj. Colegii mei filmează, iar eu – copleşită de emoţie – stau îndărătul unchiului Laci şi mătuşii Lenkice. Începe ceremonia. Primarul Peter Kleine, în ţinută de gală, purtând un colan auriu cu stema oraşului, îşi începe discursul arătând că oraşul Weimar şi-a dobândit faima mondială prin Goethe, Schiller și Bach, prin curentul Bauhaus şi prin Republica de la Weimar, dar puţini ştiu că în proximitatea oraşului se afla un tărâm al suferinţei: lagărul de concentrare nazist de la Buchenwald, un sinistru loc de detenţie pe care weimarezii l-au ignorat, s-au făcut că nu ştiu, au întors capul în partea cealaltă. Tocmai de aceea, începând din 2020, dintr-o iniţiativă comună cu Memorialul Buchenwald, Consiliul Local al oraşului Weimar acordă titlul de Cetăţean de Onoare unor supravieţuitori ai acestui lagăr, în semn de reparaţie, reverenţă şi recunoştinţă faţă de foştii deţinuţi care participă an de an la festivităţile de la 11 Aprilie, ziua eliberării Lagărului de la Buchenwald, fiind alături de municipalitate în efortul continuu de a combate antisemitismul, antiţigănismul, rasismul, reînvierea fascismului și ascensiunea extremei drepte.Read more…

Lajos Kossuth şi rabinul Moşe Teitelbaum. Sorgintea unei legende

În esenţă, legenda – care circulă în mai multe versiuni – povesteşte despre împrejurările în care renumitul rabin hasid Moşe Teitelbaum[1] l-a binecuvântat pe copilul Lajos Kossuth, nimeni altul decât viitorul politician ungar de mare anvergură, cunoscut pentru rolul său determinant din timpul Revoluţiei şi Luptei de Eliberare Maghiare din 1848-1849[2], când a fost regent şi guvernator al Ungariei. Legenda circulă de mai bine de un veac şi jumătate nu numai în cercurile evreieşti, ci şi în cele creştine, nu doar în spaţiul locuit de maghiari, ci şi în străinătate, atât pe continentul european, cât şi în îndepărtata Americă, un fapt explicabil, dacă ne gândim că după înfrângerea revoluţiei paşoptiste maghiare, Lajos Kossuth a plecat în exil, fiind întâmpinat cu multă admiraţie şi simpatie peste tot unde a poposit: în Anglia, în SUA şi în Italia, ţara în care avea să-şi încheie viaţa în 1894. Ca orice legendă, şi aceasta porneşte de la un fapt real: ambii protagonişti au locuit simultan în orăşelul Sátoraljaújhely din nord-estul Ungariei. În 1803, când familia Kossuth s-a mutat în această localitate, Lajos avea un an, în timp ce rabinul Moşe Teitelbaum s-a stabilit aici în 1808, când avea deja renumele unui ţadic „făcător de minuni”, la care soseau zi de zi zeci şi zeci de oameni năpăstuiţi din cele mai îndepărtate colţuri ale ţării în speranţa că binecuvântările şi amuletele îi vor tămădui de boli şi îi vor scăpa de necazurile care se abătuseră asupra lor. Rabinul Teitelbaum nu avea doar renume de vindecător, ci şi de proroc care putea descifra viitorul din versetele Bibliei.Read more…

Interviu cu un rabin centenar: Moshe Weinberger-Carmilly (realizat la Cluj, în 2007)

 Moshe Carmilly-Weinberger s-a născut în februarie 1908 la Budapesta, copilăria şi-a petrecut-o la Vaşcău, a urmat Ieşiva la Satu Mare şi apoi Institutul Rabinic din Budapesta. Între 1934 –1944 a fost rabinul comunităţii neologe din Cluj. A trecut graniţa de la Feleacu într-o noapte din preajma instalării ghetoului din Cluj (mai 1944). A stat un timp la Bucureşti şi apoi s-a îndreptat spre Palestina. A fost profesor de liceu în Israel, apoi funcţionar la Ambasada israeliană din Budapesta şi, în final, profesor emerit la Yeshiva University din New York. A publicat numeroase scrieri în domeniul studiilor iudaice şi câteva cărţi despre istoria evreilor din Cluj şi din Transilvania. În 1991 a iniţiat înfiinţarea Institutului de Iudaistică şi Istoria Evreilor din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, institut care-i poartă numele. De 19 ani patronează conferinţele internaţionale de iudaistică din Cluj, pe care le-a onorat cu prezenţa, de mai multe ori. În octombrie 2007 Moshe Carmilly-Weinberger a participat la Conferinţa Internaţională de Iudaistică unde şi-a lansat cartea autobiografică On three Continents – povestea unui secol de viaţă şi a fost sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 100 de ani. Cu aceeaşi ocazie mi-a acordat şi un interviu pentru emisiunea Shalom. Nu era prima noastră întâlnire. Cu câţiva ani în urmă îmi evocase, pentru un film portret, figura lui Antal Márk – legendarul profesor de matematică şi director al Liceului Evreiesc din Cluj (1920 – 1927; 1940 – 1942). Am stat faţă în faţă cu acest domn venerabil, în camera de protocol a hotelului unde era cazat. Obrajii neridaţi, de culoarea fildeşului, privirea directă şi mintea limpede nu-i trădau vârsta. Doar spinarea încovoiată şi mâinile uscate, de culoarea răşinii, vădeau trecerea celor 100 de ani. Am discutat peste o jumătate de oră, după care Moshe Carmilly-Weinberger s-a retras; îl obosise convorbirea. Unele întrebări şi-au găsit răspuns, altele au rămas în suspensie, dar sper că din discuţia noastră se pot reconstitui câteva secvenţe ale vieţii comunităţii evreieşti clujene, spulberate de Holocaust.Read more…

Persona (Google) non grata 

Statutul meu de persona (Google) non grata a debutat în 29 martie 2024, când am fost dată afară, eliminată, exclusă, izolată, segregată, alungată, interzisă de către Google (numit în continuare G.) care – în același timp – nu contenea să mă invite cu ipocrizie, cu fățărnicie mieroasă, să mă autentific. Apoi, după ce făceam primii pași de confirmare că eu sunt eu însămi și nu un intrus care se dă drept mine, poc îmi trântea ușa în nas!

Eu păream a fi chiar eu, lucru confirmat de adresa mea de e-mail de recuperare (de pe Yahoo), însă G. Necredinciosul nu accepta numărul meu de telefon de verificare. Zicea că „This phone number cannot be used”. Vă jur că am același număr de telefon (pe Vodafone) încă de pe vremea dinozaurilor celulari din anii 1990. Am schimbat o sumedenie de aparate, din ce în ce mai smart, dar am rămas fidelă, credincioasă, devotată, numărului inițial, ancestral (cel pe care, Slavă Domnului, îl mai țin minte). Dar G., înţepenit în procedură, ştia una şi bună: îmi cerea din nou adresa de e-mail de confirmare, îmi trimitea un cod nou pe care mă ruga să-l introduc iarăşi în fereastra de verificare cu telefonul (treapta a doua de securitate) şi (evident)… nicio surpriză, primeam acelaşi răspuns: „This phone number cannot be used”.Read more…

Un mesager?

Întâlnirea a avut loc în ziua de miercuri 27 martie 2024, în jurul orei 12.00, la mijlocul Podului Garibaldi din Cluj. Amănuntele sunt menite să confirme veridicitatea celor petrecute (verificabilă pe camerele de supraveghere amplasate pe acest pod intens circulat). Alesesem să merg pe jos în oraş, pentru că vremea era senină (dar vântoasă şi răcoroasă) şi speram că mişcarea şi atenţia la spectacolul străzii îmi vor ostoi nivelul ridicat al anxietăţii – generat de noianul de informaţii îngrijorătoare de pe plan global, regional şi local – peste care s-a suprapus şi teama de stomatolog (cine se duce cu inima uşoară la dentist?). Am străbătut în ritm alert străzile din cartierul meu, trecând în revistă pomii înfloriţi (zarzări, cireşi şi magnolii), pe care-i admirasem (şi fotografiasem) deja cu câteva zile în urmă. Apoi am urcat pe podul Garibaldi care traversează Someşul Mic, îndreptându-mă către oraş, la fel de îngândurată, precum pornisem. Pe la mijlocul podului m-a salutat un adolescent înalt, şaten şi surâzător, în tricou cu mânecă scurtă (de nuanţă cappuccino) care purta în mănă o rămurică înflorită: „Săru-mâna!”. M-am oprit, crezând că dorea să mă întrebe ceva, dar – spre uimirea mea – mi-a întins crenguţa cu flori albe, urându-mi: „Vă doresc o primăvară minunată!”.Read more…

Un volum despre Ţicu Goldstein, omul şi cărturarul

Numele lui Ţicu Goldstein (1929-2019) îmi era cunoscut. Citisem articole semnate de el în Realitatea evreiască, precum şi câteva cărţi tălmăcite din franceză, apărute la editura Hasefer, dar nu l-am cunoscut personal, nu știam nimic despre omul aflat îndărătul semnăturii, până de curând, când mi-a căzut în mână volumul Ţicu Goldstein, un intelectual de elită, publicat la editura Hasefer în 2023. Cartea, coordonată de istoricul Carol Iancu (redactor Ileana Buculei) cuprinde lucrările Simpozionului Internaţional „Ţicu Goldstein” care a avut loc la Bucureşti, în 8 martie 2020, la un an după decesul celui căruia îi era dedicată această lucrare omagială. Îndeobşte nu citesc în întregime, pe nerăsuflate, volume cu texte prezentate în cadrul unor manifestări ştiinţifice, ci le aleg pe cele care-mi stârnesc interesul sau mă ajută în documentarea unor subiecte pe care le studiez, însă această carte s-a dovedit din start interesantă şi prietenoasă, atât prin structură şi conţinut, cât şi prin formă şi prezentare grafică. Am parcurs-o integral şi o recomand cititorilor, pentru că prezintă în mod accesibil şi atractiv viaţa, activitatea literară şi personalitatea celui care a fost Ţicu Goldstein, un Om (ein Mensch) în adevăratul înţeles al cuvântului. Volumul care se deschide cu o introducere amplă, semnată de coordonatorul lucrării, istoricul Carol Iancu, profesor emerit al Universităţii „Paul Valéry” din Montpellier, director emerit al École des Hautes Études du Judaïsme, cuprinde texte scrise de 16 autori, prieteni statornici şi colaboratori ai celui omagiat (Carol Iancu, Adrian Niculescu, Nicolae Ionescu, Avinoam Safran, Esther Starobinski-Safran, Marina Nicolaev, Ştefan Cazimir, Iulia Deleanu, Michael Finkenthal, Vasile Morar, Alexandru-Florin Platon, Răzvan Voncu, Ovidiu Şimonca, Alexandru Marinescu, Felicia Waldman şi Felix Goldstein, fiul lui Ţicu Goldstein.Read more…

Mătăsuri

Într-o zi de octombrie din primul meu an de liceu, mama mi-a adus la cunoştinţă, emoţionată, că în 28 octombrie (cum să uit data?) eram invitată la onomastica unui licean, vecin şi amic cu L., fiul unei bune prietene de-a mamei. Ea îmi transmisese invitaţia, sugerând că eu urma să fiu însoţitoarea fiului ei. În ochii tinerilor de azi o astfel de invitaţie protocolară poate fi îngrozitor de desuetă, dar pe atunci – acum mai bine de o jumătate de veac – era un lucru firesc ca o fată să fie invitată cum se cuvine, luată de acasă şi condusă înapoi acasă, în mod cavaleresc, pentru a fi ferită de orice incident neplăcut. Tocmai intrasem la liceu şi, fiind în al şaisprezecelea an de viaţă. potrivit unui vechi şlagăr maghiar, urma să cunosc dulceaţa primului sărut, dar încă nu avusesem nici măcar prima întâlnire. Cred că părinţii mei, căsătoriţi din dragoste foarte tineri (mama nu împlinise 16 ani şi tata avea 24) erau aproape la fel de nerăbdători ca mine, altfel nu-mi pot imagina de ce s-au bucurat (aproape mai mult decât mine) şi m-au îndemnat să accept invitaţia, ba chiar s-au implicat în pregătirea evenimentului care – păstrând proporţiile – echivala cu faimosul „debut” în societate al tinerelor de odinioară. Mama a declarat că trebuie să mergem numaidecât la croitoreasă…Read more…

Valiză sau buştean, măcar până la crăpatul zorilor

Cred că Moş Ene este unul dintre cei mai râvniţi bărbaţi, chiar dacă nu se arată niciodată la faţă. Uneori vine tiptil, alteori brusc şi câteodată (parcă tot mai des, în ceea ce mă priveşte) se lasă aşteptat. Stau cu pleoapele închise, ca să-mi poată aşterne cât mai temeinic somnul pe gene, dar după o vreme mă satur şi privesc tavanul dormitorului luminat intermitent de farurile maşinilor care trec pe stradă. După o vreme şi farurile se răresc şi atunci, vrând-nevrând, ochii mi se fixează pe imaginea cadranului ceasului digital, proiectată pe tavan. Secundele trec, orele se târăsc şi eu sunt blocată aşteptând îndărătnică somnul izbăvitor care se încăpăţânează să nu se arate până la crăpatul zorilor… Uneori adorm către dimineaţă, dar sunt trezită curând de soneria nemiloasă a deşteptătorului, pentru că începe o nouă zi de muncă. Am acumulat ceva experienţă în lupta împotriva insomniei. Am început cu numărătoarea oilor, dar am ajuns la cifre mari şi nu am adormit, apoi am aplicat metoda tatălui meu, aceea de a mă gândi la cele mai plăcute momente din viaţa mea, ba apelam şi la reamintirea unor întâmplări comice şi râdeam de una singură, dar nici gând să adorm. Adevărul e că în nopţile de nesomn ajungeam – inevitabil – la inventarierea problemelor care mă frământau, developând, una câte una, toate temerile care mă bântuiau…Read more…

Poveşti despre costumaşul de marinar

Costumaşul de marinar a căpătat popularitate începând de la mijlocul veacului al XIX-lea, mai exact din anul 1846, când, cu prilejul unei călătorii pe Royal Yacht, micul Albert Edward de Wales, în vârstă de patru ani, a purtat un costum de marinar în miniatură. „Ofiţerii şi marinarii adunaţi pe punte pentru a-l vedea au fost fascinaţi de apariţia micului prinţ şi au izbucnit în aplauze şi ovaţii” – consemna Regina Victoria, mama viitorului rege Eduard al VII-lea. Imaginea copilului regal, îmbrăcat într-o reproducere perfectă a uniformei marinarilor englezi din acea epocă, a fost imortalizată de pictorul Franz Winterhalter, aducând popularitate acestui ansamblu vestimentar care avea să capete un rol important atât în moda pentru copii, cât şi – mai târziu – în cea feminină, introdus de către Coco Chanel şi alţii. În perioada interbelică, dar şi după război, costumaşele de marinar erau foarte răspândite atât la băieţi cât şi la fetiţe, aproape neexistând albume de familie fără o astfel de fotografie. Mulţi, foarte mulţi copii pieriţi în Holocaust au rămas în amintiri, fotografiaţi în costumaş de marinar. O fetiţă în costum de marinar figura şi în propaganda lui Stalin[5]. Era Ghelia Markizova, fetiţa comisarului pentru agricultură din Republica Socialistă Sovietică Autonomă Buriată[6]. În 1936, fetiţa venise la Kremlin împreună cu tatăl ei. A stat ce a stat cuminte, dar la un moment dat s-a apropiat de dictator şi i-a întins un buchet de flori. Stalin a luat-o în braţe şi s-a fotografiat cu ea. În scurt timp fotografia care vestea copilăria fericită din URSS a apărut pe milioane de afişe şi chiar sub formă de statuetă de propagandă, ceea ce a dus şi la creşterea explozivă a vânzărilor de… costumaşe de marinar. Curând, însă, povestea avea să ia o turnură dramatică.Read more…

Holocaust. Datoria şi povara mărturiei

„Acolo nu v-au dat nici măcar un măr?” – această întrebare i-a fost adresată lui Laci Nussbaum[1], de către rudele sale din Turda, în vara lui 1945, după revenirea lui din deportarea la Auschwitz şi Buchenwald…În 11 aprilie 1945, la auto-eliberarea lagărului de la Buchenwald, Laci Nussbaum avea 16 ani şi o lună. La începutul verii, după un drum sinuos şi îndelungat, cu vaporul pe Elba sau în trenurile ticsite de călători (uneori călătorind pe acoperiş), a ajuns la Cluj, unde nu a mai avea pe nimeni şi fosta locuinţă era devastată. Nu mai avea niciun rost să rămână în oraş şi s-a dus la Turda[2] ,  unde trăiau un unchi şi o mătuşă (fraţii mai mici ai mamei: Jenő şi Zitta Weinberger). Aceştia l-au primit cu multă dragoste pe nepotul supravieţuitor al infernului nazist. La început povestea despre cele îndurate la Auschwitz şi rudele îl ascultau cu multă atenţie, însă le era imposibil să priceapă grozăviile prin care trecuse nepotul lor, acestea păreau să depăşească limita de înţelegere a unui om normal…Read more…

Seniori şi pensionari

Am să încep acest articol cu o anecdotă veche şi bine-cunoscută: Deunăzi am urcat în tramvai şi am observat o blondă ravisantă care stătea pe scaun şi mă privea cu insistenţă. În scurt timp mi-a spus cu o voce dulce şi cristalină: „Domnule, aş dori…” Inima îmi tresălta în piept de bucurie. De când nu mi se mai adresase o domnişoară atât de frumoasă! I-am răspuns „Spune, duduie scumpă, ce doreşti?” Atunci tânăra s-a ridicat cu graţie şi mi-a spus: „Doresc să vă ofer locul meu. Ocupaţi loc, vă rog!” Iată ce oferă o tânără frumoasă unui pensionar ca mine – a conchis povestitorul la finele anecdotei. Chiar dacă aşteaptă cu nerăbdare să ajungă – în sfârşit – la vârsta pensionării, cred că nimeni nu sare în sus de bucurie în momentul când acest lucru chiar se întâmplă. Poate că unii se bucură, dar eu una nu m-am bucurat. Am şi povestit acest lucru la vremea respectivă într-un articol întitulat “Jocul de-a pensionarea”. De o bună bucată de vreme am intrat în „pâinea de pensionar” şi am constatat că această categorie beneficiază şi de unele facilităţi bine-venite, precum reducerile de preţ la transportul feroviar şi urban, la biletele şi abonamente la teatru, operă şi filarmonică, la biletele de intrare la muzee, expoziţii, grădinile botanice sau zoologice, etc. Aceste înlesniri sunt menite să-i stimuleze pe pensionari să ducă o viaţă activă, să-şi permită să călătorească, să se bucure de binefacerile culturii şi relaxării. De altfel, reducerile pentru seniori (în mod deliberat nu am folosit cuvântul pensionari) sunt valabile în majoritatea statelor europene şi nu numai. Această practică are o tradiţie de aproape un veac. Dacă în majoritatea ţărilor occidentale singurul criteriu pentru acordarea facilităţilor (cu unele excepţii la transportul feroviar şi urban) este vârsta, fără a conta cetăţenia persoanei, în România lucrurile stau puţin diferit.Read more…

Rămas bun, Theodor Toivi!

În zorii anului 2024 a părăsit această lume, la vârsta de 87 de ani, Theodor Toivi, un colaborator devotat al Revistei Baabel. Născut la Ploieşti, într-o familie din clasa de mijloc (proprietară a Hotelului Europa), Theodor Toivi a trăit toate schimbările majore care au afectat evreimea în cea de a doua jumătate a veacului XX: prigoana antisemită, deposedarea de avere a familiei, anii democraţiei-populare şi primii ani ai ceauşismului, inclusiv şicanele Securităţii, ca apoi să se confrunte cu provocările stabilirii în Israel. După absolvirea liceului şi apoi a facultăţii de Petrol şi Gaze, Theodor Toivi s-a afirmat ca un excelent inginer, cercetător şi inventator atât în România socialistă – obţinând, printre altele, Medalia de aur la Târgul Internaţional de la Leipzig – cât şi în Israel, devenind unul dintre cei mai apreciaţi constructori de utilaje hidraulice. S-a perfecţionat în SUA şi a colaborat cu firme din multe ţări occidentale şi nu numai. Theodor Toivi a început să publice în Baabel în mai 2015, când – fiind deja cititor al revistei – ne-a trimis un mail în care îşi exprima dorinţa de a ni se alătura ca autor. Avea un stil concis şi alert care vădea o experienţă literară anterioară. Curând am aflat că publicase în Israel câteva cărţi în limba română: ficţiune (spionaj) şi memorialistică. De-a lungul celor opt ani cât a publicat în Baabel, Theodor Toivi a abordat o tematică variată, dar subiectele care au adus valoare adăugată revistei noastre au fost cele despre destinul familiei sale (înainte şi după război), istoria Uzinei 1 Mai, a cercetării şi proiectării de utilaj petrolier din Ploieşti, emigrarea în Israel şi realizarea profesională, figurile emblematice ale evreimii ploieştene postbelice, amintirile despre Sanda, soţia pierdută acum câţiva ani. Read more…

Absenţa zurgălăilor

În prag de Crăciun şi la doar o săptămână de cumpăna dintre ani, trec prin oraşul în care alternează întru nesiguranţă şi confuzie (soră cu vremurile actuale) cerul mohorât şi tăişul gerului, cu izbucniri primăvăratice sau averse de ninsoare viscolită. Oraşul e iluminat din belşug. O roată mare cu scrâncioburi de sezon e instalată în proximitatea statuii lui Matei Corvin şi jur împrejur sunt înşirate căsuţele târgului de Crăciun. E forfotă în oraş, toată lumea se grăbeşte să ajungă cu bine la limanul sărbătorilor, dar parcă – să fie doar impresia mea? – lipseşte surâsul de pe chipul şi sclipirea din privirea trecătorilor care, în acest răstimp „magic” (un cuvânt demonetizat de toate reclamele în care apare obligatoriu), în preajma bradului împodobit şi în sunetul colindelor, redevin copii. Din când în când, în larma oraşului ticsit de maşini nerăbdătoare care circulă în coloane, cu cerul brăzdat de avioane (parcă mai dese acum, de sărbători) este spartă de câte o petardă detonată, îndeobşte de adolescenţii rebeli. Se spune că zgomotele alungă duhurile rele din nopţile lungi de iarnă, dar pentru asta nu e nevoie de petarde belicoase, e de-ajuns să pocneşti din bici şi să suni din zurgălăi, cum te îndeamnă Pluguşorul: „Mânaţi, măi, şi sunaţi din zurgălăi”!Read more…

O „plăcere vinovată”

Una din întrebările din interviurile standard adresate unor vedete vizează „plăcerea vinovată” a interlocutorului. Fără a fi vedetă şi fără să-mi fi fost pusă această întrebare, recunosc chiar la începutul articolului de faţă că îmi place să urmăresc filmele de Crăciun. Ştiţi dumneavoastră care: cele care se petrec de obicei în orăşele de provincie (americane sau canadiene) cu peisaj înzăpezit, cu căsuţe idilice, unde El (sau Ea) cu o carieră în plină ascensiune într-o metropolă, dar cu inima zdrobită de o dezamăgire recentă în dragoste, revine acasă de sărbători şi se reîntâlnește cu Ea (sau El) – prima iubire din timpul liceului – care nu a părăsit localitatea natală unde conduce o mică afacere (restaurant, brutărie-patiserie, băcănie, garaj, fermă), implicându-se, în acelaşi timp, în proiectele locale idealiste (salvarea unei clădiri-monument sau a unui parc dendrologic ce urmează a fi preluat şi desfiinţat sau a propriei firme cu tradiţie, ameninţată de faliment). La început relaţia dintre cei doi e aproape ostilă, întrucât unul dintre ei e pentru progres şi prosperitate în afaceri, iar celălalt dedicat unor obiective care par desuete şi păguboase, dar sunt utile pentru păstrarea tradiţiilor şi coeziunea comunităţii.Read more…

Două zile de naştere

În fiecare an, în 13 ianuarie, mama îmi spunea: „Azi e aniversarea eliberării Budapestei. E a doua mea zi de naştere, altfel nu scăpam cu viaţă”. Povestea salvării ei – preluată din cartea de memorii Szurika, Éva lánya [Surica, fiica Evei] am relatat-o într-un articol mai vechi din Baabel. În fiecare an, în 11 aprilie, tata îmi spunea: “Azi e aniversarea eliberării lagărului de la Buchenwald. E a doua mea zi de naştere, altfel nu scăpam cu viaţă”. Şi povestea eliberării lagărului de la Buchenwald este relatată în Baabel, de Andrei Schwartz – al cărui tată a fost deţinut la Buchenwald. În copilărie mi-am dorit să fi avut şi eu două zile de naştere, ca să nu mai aştept un an întreg după cadouri, tortul de smântână[3] făcut de Bunica Erzsi şi larma veselă a copiilor invitaţi la sindrofie, dar părinţii mi-au spus că din fericire eu nu am trăit în vremurile crunte în care moartea te păştea la fiecare pas, aşa că nu avea niciun rost să-mi doresc “a doua zi de naştere”. Şi totuşi…Read more…

Circul de pe lume

De curând argentinienii şi-au ales preşedintele, în persoana lui Javier Milei, pe care presa îl caracterizează drept un „politician secundar de extremă-dreaptă, un showman de televiziune”[1],  un populist poreclit El Loco (nebunul) care și-a câștigat existența ca muzician rock, comediant, comentator economic și antrenor sexual tantra şi se auto-caracterizează drept un anarho-capitalist. Am urmărit la televizor secvenţele în care şi-a făcut apariţia agitând un fierăstrău mecanic, pentru a ilustra cum avea să taie inflaţia şi posturile din administraţie; l-am ascultat vorbind cu patos despre cei cinci câini, pe care i-a botezat după economişti liberali celebri. Cei cinci câini sunt clonaţi  din Conan, câinele său preferat, decedat în 2017, care – după cum spune însuşi Milei – i-ar fi transmis, prin intermediul unui medium, ideea de a candida la preşedinţia Argentinei. După părerea proaspătului preşedinte argentinian, patrupedele sale sunt unii dintre cei mai buni strategi din lume. Având experienţa de showman de televiziune,  Milei a devenit un candidat excentric care a cucerit alegătorii nemulţumiţi de situaţia economică gravă şi de corupţia din Argentina.Read more…

Comparaţii nepotrivite

Îmi amintesc că atunci când scriam programe în limbaj COBOL (în anii 1970) existau aşa-numite cuvinte rezervate care, având un rol special, nu puteau fi folosite ca atare în corpul programului. Pentru mine cuvântul Holocaust are acelaşi statut. Utilizarea sa frecventă îi diminuează unicitatea definită în lucrările de referinţă care tratează negaţionismul sub toate aspectele lui. Multă lume confruntată cu tragedia unui masacru caută metafore cât mai sugestive şi atunci spune: holocaust şi e greu să vii cu lexiconul sau cu articolele de specialitate ca să infirmi validitatea comparaţiei, chiar dacă ea nu e potrivită. Consider că e nepotrivită pentru că Holocaustul, care a dus la uciderea a şase milioane de evrei şi a sute de mii de romi, a avut loc printr-o acţiune metodică şi consecventă, legiferată de parlamentele şi executată de guvernele ţărilor cu regim fascist, asupra cetăţenilor proprii, lipsiţi total de apărare, cu şanse aproape inexistente de a se salva. Dimensiunile şi durata Holocaustului nu pot fi comparate cu nicio altă crimă în masă.Read more…

Imposibilitatea de a scrie, dar şi de a nu scrie

Nu sunt jurnalist specializat în politică externă, nu am nici sursele de informaţii şi nici calificarea pentru a comenta situaţia actuală din Israel, nu sunt corespondent de război şi nici nu trăiesc în mijlocul acestui conflict îngrozitor, asemeni colegilor mei de redacţie israelieni, deci nu am cum să relatez despre el. Mi-a fost imposibil să scriu despre conflictul din Israel şi am preferat să abordez subiecte neutre, paşnice, chiar cu note de umor, dorind să descreţesc frunţile cititorilor. În acelaşi timp, însă, nu pot să nu scriu despre îngrijorările, îndoielile şi întrebările care mă frământă. Sufletul mi-e încărcat de tristeţe şi compasiune pentru fraţii mei israelieni asaltaţi de terorişti, măcelăriţi, torturaţi, răpiţi… Sunt îngrijorată pentru prietenii mei, pentru toate cunoştinţele mele, pentru militarii care luptă în Gaza, pe un teren plin de capcane, înţesat de inamici. Discut cu prieteni din Israel şi aud sunând alarma. Întrerupem convorbirea pentru că interlocutorul se duce în adăpost sau dacă nu are adăpost, în casa scărilor. Aştept înfrigurată să se încheie alarma şi să reluăm convorbirea.Read more…