La cinema, la Cluj, în secolul trecut

Plăcerea de a merge la film a apărut în clasa a doua primară, după ce ne-am mutat în locuinţa de pe strada Vasile Alecsandri, numărul 10. Şi asta pentru că se întruniseră două condiţii: ştiam să citesc destul de repede ca să pot urmări cât de cât textele traducerii (majoritatea filmelor erau sovietice şi erau subtitrate în două limbi română şi maghiară) şi să înţeleg, în mare, acţiunea, chiar dacă viteza de succesiune a rândurilor era mai mare decât viteza mea de a le lectura, şi – ceea ce era esenţial – casa noastră se afla la o aruncătură de băţ de cinematograful Muncitoresc, de pe strada Sindicatelor. Mă duceam destul de des la film, la orele prânzului, sau după amiaza devreme (de la 13.00 – la 15.00), împreună cu copiii din curte sau din vecini. Cel mai mult ne plăcea să stăm la balcon (atunci când sala era plină se deschidea şi balconul), să privim capetele spectatorilor din stal, să ne foim, să şuşotim şi să zornăim pungile de hârtie cu bomboane. Cel mai des cumpăram bomboane acrişoare şi malţ, care erau mai ieftine, dar şi bomboane „păpuşă” sau „periniţe” umplute cu nuci, atunci când aveam bani suficienţi. Era pe la începutul anilor 1960 şi, pe lângă filmele sovietice alb-negru, îndeobşte despre război (Balada soldatului, Pace noului venit) am urmărit cu sufletul la gură filmele franţuzeşti (color) cu Cavalerul Pardaillan, care se duela din cele mai inedite poziţii.Read more…

Marius Tabacu – aşa cum l-am cunoscut

S-a stins din viaţă Marius Tabacu (ianuarie1952 – octombrie 2020), un spirit transilvan, muzician, gazetar şi traducător de beletristică, unul dintre reporterii cei mai valoroşi ai emisiunii maghiare de la TVR Cluj, din primele timpuri. În toate aceste ipostaze s-a străduit să întindă punţile înţelegerii dintre diferitele naţionalităţi, confesiuni, categorii sociale şi culturale din Transilvania. Punţi gazetăreşti, (revista bilingvă Puntea în anii 1990), punţile imaginilor (Studioul Video Pontes), punţile literaturii tălmăcite ( traducerea Cărţii Insomniilor, de Julia Szilágyi şi a amplei Trilogii Transilvane, de Miklós Bánffy) şi, în ultimii 13 ani, – în calitate de director al Filarmonicii Transilvania – punţile muzicale, poate cele mai generoase şi mai armonioase. L-am întâlnit şi apoi reîntâlnit pe Marius Tabacu în etape diferite ale vieţii mele şi am apreciat erudiţia, sinceritatea, curajul, devotamentul faţă de adevăr şi dreptate, echilibrul şi carisma care-l caracterizau. Am să evoc câteva întâmplări senine din timpurile în care cursurile vieţilor noastre s-a împletit.Read more…

Prima poezie publicată, prima dezamăgire, primii fani

Din perspectiva unei jumătăţi de secol trebuie să recunosc că în anii de şcoală generală eram un destoinic „pui de om nou”. Schimbarea s-a produs odată cu intrarea în clasa întâi, când am fost înscrisă la secţia română, deşi nu vorbeam nici o boabă româneşte. Până atunci trăisem în universul familial, într-o continuă navetă între casa de la periferie a familiei Friedmann, bunicii mei adoptaţi, cu un solid background cultural maghiar, şi locuinţa părinţilor mei, tineri supravieţuitori ai Holocaustului, de origine muncitorească, entuziaşti constructori ai lumii noi, dar care nu mă iniţiaseră în această acţiune mobilizatoare. Hrana mea spirituală consta din poveştile şi poeziile citite peste săptămână de către Bunica Erzsi şi duminică, de către tata. Bunica avea o ediţie princeps a poeziilor lui Petőfi, din 1884, care mă fascina cu coperta aurită şi ilustraţiile sugestive. Tata îl prefera pe Arany János, dar îmi citea cu plăcere şi din Ady Endre (din care nu înţelegeam mare lucru).Şcoala a venit „la pachet” cu iniţierea mea ideologică, pentru că acolo am auzit prima oară despre Partid, despre tovarăşii Gheorghe-Gheorghiu Dej, Ion Gheorghe Maurer şi Chivu Stoica. De altfel, pe peretele clasei erau expuse tablourile tuturor membrilor Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Român şi le silabiseam numele de îndată ce am învăţat literele alfabetului.Am fost foarte mândră când am primit cravata roşie, iar din clasa a V-a am început să scriu versuri șchioape – evident – despre patrie şi partid.Read more…

Oare de ce revin la Bănişor?

Acum, în pragul Sărbătorilor de Toamnă, evreii vizitează mormintele celor dragi, aşezând o piatră, aprinzând o candelă şi rostind o rugăciune pentru sufletele lor. Ieri am fost din nou (îmi vie să spun „acasă”), la Bănişor…În acest sat românesc, vechi de peste 800 de ani, aşezat între dealurile molcome ale Sălajului şi-au găsit un cămin şi un rost antecesorii mei care (bănuiesc, nu am dovezi documentare) au părăsit Galiţia acum un veac şi jumătate, pentru a-şi afla un trai mai bun în Transilvania, pe atunci parte a Austro-Ungariei unde tocmai se adoptase legea emancipării evreilor. La Bănişor familia Fischman a dus o viaţă tihnită, timp de aproape un secol. A făcut negoţ şi agricultură, a sporit numeric, şi-a căsătorit feciorii şi fiicele, în sat, în satele învecinate sau chiar la Cluj (precum bunica mea, Malka) şi şi-a îngropat morţii în micul cimitir de lângă islazul comunei. Tatăl şi unchiul meu îşi petreceau vacanţele la bunicii Fischman, iar în 1932-1933 – în perioada crizei care afectase puternic starea materială a familiei sale din Cluj – tata a locuit la bunici vreme mai îndelungată, absolvind clasa a IV-a primară la şcoala din sat, iar apoi a reuşit cu brio la examenul de admitere în faimosul Liceu George Bariţiu din Cluj. Existenţa lor a fost retezată în mai 1944…Read more…

Dascăli

În preajma începutului de an şcolar gândul mă duce la dascăli: învăţătorii şi profesorii care au un rol covârşitor în formarea, devenirea unui om. Din păcate, de o vreme încoace ei ajung în centrul atenţiei doar atunci când sunt protagoniştii unor scandaluri. Îndeobşte activitatea lor este ignorată, salarizarea mediocră şi discreditarea sporind lipsa de atractivitate a acestei profesiuni pentru tinerii capabili. În consecinţă calitatea noilor cadre didactice lasă tot mai mult de dorit, ducând (ca într-un cerc vicios) la deteriorarea tot mai accentuată a învăţământului preuniversitar, nereformat, care face faţă tot mai greu provocărilor erei digitale. Foarte puţini tineri se mai îndreaptă din vocaţie către cariera didactică, chiar dacă mulţi au fost influenţaţi în devenirea lor, uneori decisiv, de către învăţătorii sau profesorii lor, care i-au înzestrat cu cunoştinţe esenţiale şi le-au dat merinde spirituale. Nu doresc să ţin aici o pledoarie pentru nobila profesiune de dascăl, ci doar să schiţez – prin câteva scene relevante – portretele unor cadre didactice care m-au impresionat.Read more…

Ce să asortezi la o mască?

Uneori zăresc în mulţime persoane răzleţe care poartă măşti (chirurgicale) de culoare mov, roz sau vernil, dar eu nu am avut şansa de a le găsi în comerţ. În schimb, treptat, am înţeles că masca de pandemie – spre deosebire de măştile de carnaval sau de bal – nu se asortează cu ţinuta, ci viceversa! Ar trebui să port mereu ceva albastru (something blue, ca în fericitele poveşti cu nunţi sau despre nunţi), ceva care s-ar potrivi perfect şi cu situaţia actuală… Apoi mi-am dat seama că ţinuta care ar trebui asortată cu masca de pandemie nu trebuie să fie una vestimentară! Ci una umană – o atitudine, o poziţie, un mod de comportare – care să diferenţieze un purtător de mască de toţi ceilalţi. Read more…

Nici ţipenie de îndrăgostiţi

„Nu ştiu alţii cum sunt…, dar eu” de când mă ştiu am admirat îndrăgostiţii care treceau de mână sau îmbrăţişaţi, cuibăriţi într-un glob de tandreţe din a cărui lumină şi căldură se puteau împărtăşi şi cei din preajma lor. Am aşteptat cu sufletul la gură prima iubire şi am savurat plimbările prin Parcul Mare, de mână cu prietenul licean. Nu mă sfiam deloc să stau îmbrăţişată cu iubitul meu în autobuz, fără însă a ne permite libertatea (invidiată) a perechilor pariziene care se sărută pe săturate în metrou (de remarcat cât de apropiate sunt cele două cuvinte: a se săruta şi a se sătura…). În anul I de facultate când eram îndrăgostiţi până peste urechi (cu logodnicul meu) şi nu ne putea desprinde unul de altul, mama – care era îndrumătoarea de grupă a studenţilor din Vietnam – îmi explica (cu tâlc) că perechile de tineri vietnamezi nu se ating niciodată în public, mulţumindu-se să meargă alături la o…distanţă rezonabilă.Read more…

Unde sunt meniurile de altădată?

Cu prilejul primei Zile a Femeii din cariera mea jurnalistică, am fost invitată la emisiunea pentru femei de la Radio Cluj, difuzată în direct. Gazda emisiunii, colega mea simpatică, volubilă şi…mămoasă, m-a prezentat ca pe o proaspătă colegă ( pe atunci radioul şi televiziunea coexistau în aceeaşi instituţie) şi a început interviul propriu-zis. Mi-a pus întrebări despre mine, despre carierea mea anterioară despre motivele care mă determinaseră să mă orientez către jurnalistică (după 15 de muncă în alte domenii), despre femeile deosebite pe care le-am cunoscut şi care mi-au influențat viaţa. Totul a mers strună şi colega mea zâmbea încurajator, dându-mi de înţeles că e mulţumită, până în momentul fatidic în care m-a întrebat: Care crezi că e calitatea cea mai importantă a unei femei? Răspunsul meu a venit instantaneu, ca şi cum gura ar fi vorbit fără mine: să fie o bună gospodină. Zâmbetul larg a dispărut brusc, de pe faţa gazdei emisiunii care m-a privit mustrător,Read more…

Bucuria de a… mirosi

În Monitorul Oficial din 13 iulie 2020 a fost republicată Legea nr. 123 http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/227780 pentru modificarea și completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005, privind protecția mediului, în sensul introducerii definiţiei disconfortului olfactiv şi a măsurilor de gestionare a acestui tip de poluare precum prevenirea, reducerea şi chiar sistarea funcţionării instalaţiilor şi activităţii factorilor ale căror emisii produc un disconfort olfactiv care depăşeşte normele admise. De când mă ştiu sunt sensibilă faţă de mirosuri, unele provocându-mi chiar rău fizic. Nu suport miasma care coboară vara, pe caniculă, de la cocinele de porci din ogrăzile de pe dealul învecinat cartierului unde locuiesc, după cum mi se face rău când trec pe lângă abator, dar îmi provoacă greaţă şi mirosul de benzină, ba chiar şi parfumul crinilor din vază. Totuşi, nu cred că aş fi remarcat adoptarea legii mai sus pomenite – pe care presa a botezat-o „Legea mirosurilor” – dacă nu mă întreba soţul meu (făcând haz de necaz): „Ce ne facem dacă te reclamă vecinii că iar ai ars mâncarea şi ne trezim cu o amendă?!” Adevărul e că în casa scărilor plutesc tot felul de mirosuri, în afara celor de mâncare arsă sau de lapte care a dat în foc (care nu pornesc numai de la apartamentul nostru 😊). Adulmecând cu atenţie, poţi identifica destul de corect meniul fiecărei familii. E cât se poate de limpede că acest act normativ nu vizează locatarul obişnuit (deşi în alte ţări – Italia, de exemplu – au existat cazuri de condamnare în justiţie a persoanelor care-şi deranjau constant vecinii cu mirosuri neplăcute…Read more…

Baabel împlineşte 8 (opt) ani. Dare de seamă şi o porţie de îngheţată …prăjită.

Tortul aniversar al acestui an ar trebui ornat cu opt lumânări sau – după cum se obişnuieşte mai nou – cu o lumânare sub forma cifrei 8. Adevărul e că cifra opt m-a fascinat întotdeauna prin faptul că e continuă, pare a nu avea început (şi nici sfârşit) şi dacă o răstorni se transformă în semnul matematic al infinitului… În acelaşi timp este unul dintre numerele magice din fizica nucleară[1] şi – luându-mă după denumire – este cel mai aproape de… optim. (DEX: cel mai bun; minunat, excelent, grozav). Din cele arătate mai sus cel de al optulea an din Baabel avea auspicii din cele mai bune. Această predicţie s-a şi validat, în ciuda acestui an… ciudat, invadat de coronavirus, sau poate tocmai datorită acestei circumstanţe, întrucât izolarea a stimulat atât autorii cât şi cititorii să petreacă mai mult timp în spaţiul baabelian. În cei opt ani de existenţă Baabel a căpătat notorietate, articolele publicate în revistă sunt citate ca referinţe şi preluate în presa online şi cea tipărită şi am obţinut şi numărul serial din registrul internaţional al periodicelor (ISSN). Read more…

Gramatica şi… identitatea de gen. Cugetările unei profane.

Deunăzi discutam (în contradictoriu) cu cineva foarte revoltat de ştirea că în Olanda se intenţionează eliminarea informaţiei privitoare la sex (gen) din cartea de identitate. „Asta e prea de tot!” spunea cu năduf nemulţumitul meu partener de conversaţie. De ce ar fi exagerat? – am replicat eu. Pur şi simplu e desuet. De altfel, nici nu ştiu ce relevanţă are această informaţie. Pentru a-mi întări spusele i-am dat de exemplu faptul că cărţile de identitate aflate în circulaţie în momentul de faţă, la noi, nu mai sunt trecute religia şi naţionalitatea, aşa cum se făcea mai demult. Atunci de ce s-ar mai înscrie sexul?. Pe de o parte aceste informaţii pot genera discriminare şi, pe de alta, nu sunt vitale, ca de pildă codul grupei sanguine. Dacă toţi oamenii au drepturi egale, ce mai contează informaţia despre gen?! Eventual, pentru statistici. Nu ştiu dacă mi-am convins preopinentul (masculin) dar nu m-am putut abţine să nu caut alte argumente în favoarea ideii mele privitoare la subiectivitatea definirii genului. Din câte am observat, abordarea genului variază în funcţie de limbă. În limba mea maternă, maghiara[1], nu există gen gramatical, mai exact părţile de vorbire flexibile au aceeaşi formă la masculin şi feminin. Tocmai din acest motiv maghiarii încurcă destul de des formele de masculin şi feminin din alte limbi. Din câte cunosc, la majoritatea limbilor indo-europene această împărţire pe genuri apare doar la persoana a treia, În acest caz aş putea spune că genul este o etichetă pe care ţi-o aplică ceilalţi (când nu eşti de faţă). Adică, până la urmă, genul este o categorie subiectivă, de percepţie.Read more…

Obiecte şi renghiuri

Am să încep prin a-mi exprima admiraţia sinceră pentru oamenii pedanţi. Hainele atârnate cuminţi pe umeraşe, lenjeria şi prosoapele aliniate impecabil pe rafturi, cărţile rânduite, după domeniu (şi înălţime) – pe etajere, cutiuţele şi compartimentele, potrivite după mărime şi conţinut – în sertare care se închid şi se deschid alunecând silenţios pe şine, dulapuri (neburduşite) cu balamale docile, ba chiar şi fişierele specializate, ordonate „pe căprării” în computer… Toate acestea mă fascinează, dar mă şi intimidează pentru că, oricât m-aş strădui şi oricât aş încerca, nu mă pot conforma normelor guvernate cu intransigență de consoanele rşi d, secondate – câteodată – de n: ordine, rânduială, rend (magh.)ordre, order, порядок,Ordnung…Până şi în ebraică, cuvântul ordonat conţine aceste aceste consoane מְסוּדָר! Culmea este că deşi cele trei consoane „strunitoare” apar şi în prenumele meu – Andrea – ele nu şi-au pus amprenta pe firea mea. Este o deficienţă (ca să nu spun handicap!) de pe urma căreia sufăr destul de des, atunci când am nevoie de câte un obiect pe care – îmi amintesc perfect – îl pusesem „la locul lui” şi totuşi se dovedeşte de negăsit! Căutarea rapidă pe birou, măsuţă, noptieră, scrinul din sufragerie, masa din bucătărie sau în diverse sertare este însoţită de o retrospectivă mentală în care obiectul cu pricina (necesar de îndată, dacă nu chiar mai repede) mi se arată în secvenţe de amintiri recente conectate cu activităţi şi locuri din casă. Parcă l-am folosit aici şi l-am pus acolo…Continui căutatul febril şi până la urmă (ce să vezi!) găsesc obiectul cu pricina la… „locul lui”, confirmând unul dintre citatele mele preferate din autobiografia lui Isaac Bashevis Singer…Read more…

Picătura de antisemitism prelinsă din „Adevăruri Ascunse”

Graţie unei postări a prietenei mele E.T. (de pe Facebook), care semnala afirmaţiile antisemite insinuate în ediţia din 30 mai, am aflat şi eu de existenţa emisiunii „Adevăruri Ascunse”. Potrivit textului de promo această emisiune „explică întâmplările actuale şi face previziuni cu ajutorul numerologiei şi ştiinţelor astrale”. Drept să spun, luând în considerare preocupările mele, era foarte puţin probabil să urmăresc această emisiune. De altfel şi E.T. a nimerit absolut accidental peste ediţia care trata „Regretele zodiilor la finalul vieţii” şi s-a decis să se oprească din „zapare” pentru a afla ce regretă nativii din zodia ei. Numai că, în prealabil, i-a fost dat să audă din gura invitatului nişte afirmaţii despre… evreii care vor să ia banii şi înţelepciunea altora, lucru pe care l-a împărtăşit revoltată pe Facebook. Curioasă să aflu exact despre ce anume era vorba, am căutat pe YouTube ediţia cu pricina şi am ascultat siderată cele afirmate de invitatul permanent, numerologul Mihai Voropchievici:Read more…

Imre Székely, profesorul. Curs de încheiere la disciplina Mecanisme

Caietul multiplicat după textul bătut de Tata, la maşina de scris Optima (înregistrată la Miliţie, potrivit Decretului 98, din 1983) şi legat într-un carton albastru deschis, decolorat şi scămoşat, în cei 33 de ani care au trecut, mi-a căzut în mână în timp ce făceam ordine temeinică în bibliotecă. Adevărul este că deşi Tata e prezent mereu în gândurile şi amintirile mele, uitasem că şi-a multiplicat Cursul de Încheiere, rostit în Aula Facultăţii de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Cluj, în vara anului 1987, când a ieşit la pensie. Desigur, e un curs diferit de cele obişnuite pe care şi le pregătea cu minuţiozitate, predându-le întotdeauna liber – oricât de complicate ar fi fost desenele şi demonstraţiile formulelor – şi condimentându-le cu informaţii inedite, adeseori din cu totul alte domenii, dar având conexiuni subtile şi relevante cu disciplina Mecanisme şi Organe de Maşini, al cărei titular era. Faptul că Tata era un om de ştiinţă remarcabil în specialitatea sa este adeverit de cărţile sale, de articolele publicate în reviste prestigioase, de numărul mare de citări şi de calitatea de membru în mai multe societăţi ştiinţifice internaţionale. Acest Curs de încheiere, regăsit în preajma împlinirii a 21 de ani de la plecarea sa la cele veşnice ( 4 iunie 1999), este emblematic pentru calitatea sa de cadru didactic…Read more…

Mike Klein relatează despre violenţele din Washington

Colegul nostru Mike Klein, care şi-a petrecut iarna (inclusiv perioada de „izolare”) în Florida, a revenit acasă, într-un Washington afectat de proteste şi violenţe. Iată ce ne-a relatat via messenger . Era mai bine dacă rămâneai în Florida? Nu, și acolo sunt demonstrații și azi am auzit că au închis șoseaua principală. Dar să nu crezi că cetățenii de rând sunt în primejdie. Asta se întâmplă doar în centrele comerciale, în fața posturilor de poliție sau a clădirilor guvernamentale. Ce părere ai de tulburările de acum?America este o țară violentă și ceea ce se întâmplă nu e nou, din când în când se repetă ceea ce s-a petrecut în 1968, dar la o scară mai mică. Rasismul este prevalent în societate și răspunsul este prin demonstrații urmate de jafuri, incendii, violență….un cerc vicios. Protestele nu sunt omogene. Vin oameni cu intenții pașnice să protesteze faţă de rasism, dar li se alătură şi elemente de stânga radicale care se dedau la violență, pe urmă vin agenți provocatori de dreapta, urmați de cei care vor să fure și asaltează magazinele. Intervine poliția și, în final, e un dezastru care apare zilnic şi la TV și se extinde de la un oraș la altul. În general, imaginile sunt mult mai senzaționale decât realitatea. Crezi că tulburările actuale ar putea afecta şansele lui Donald Trump la alegerile prezidenţiale?Read more…

Eu… analefbetha

Am intrat în clasa I-a primară cam în perioada când se încheia glorios campania de alfabetizare din România, la care şi mama mea participase ca voluntar. Atunci mi-a povestit ce important este să înveţi să scrii şi să citeşti pentru că „ţi se deschide mintea”. Mi-a mărturisit că tatăl ei – muncitor forestieri la Gheorgheni (Harghita) – nu ştia carte şi că acest fapt l-a împiedicat să aibă un loc de muncă mai bun şi condiţii de viaţă pe măsură. Tocmai din această cauză mama ei, Eva, pierită în Holocaust, a ţinut să-şi dea fiica la şcoală, a trimis-o să înveţe la Budapesta, pentru a-şi face un viitor. Dacă nu ar fi plecat la Budapesta, mama – care în mai 1944 nu împlinise 14 ani – ar fi ajuns cu siguranţă în camerele de gazare de la Auschwitz, dar astfel a fost salvată de Wallenberg. Dorinţa Evei de a avea o fiică şcolită nu a adus după sine doar o viaţă mai bună, ci chiar salvarea vieţii! Acasă vorbeam ungureşte. Româneşte nu ştiam nici o iotă, dar părinţii m-au înscris la şcoala română şi simultan cu literele, am învăţat şi o limbă nouă. Acelaşi lucru mi se întâmplă acum, peste şase decenii când, într-un târziu, m-am apucat să învăţ limba ebraică. Read more…

Tusea măgărească şi cura de…altitudine

În aceste zile de pandemie, când orice urmă de tuse (mai ales seacă) mă pune în alertă şi mă trimite cu gândul la contaminarea cu „noul coronavirus”, am să vă relatez o poveste din perioada copilăriei când am suferit cu adevărat de tuse şi de modul în care m-am vindecat de ea. Boala a început ca o răceală banală. Am făcut febră şi m-au ţinut acasă. Sinceră să fiu îmi plăcea să fiu bolnavă pentru că intram în centrul atenţiei generale. Bunica îmi atingea fruntea să vadă dacă am febră şi-mi controla ganglionii de la gât dacă erau măriţi. Mi se punea termometrul sub braţ şi trebuia să stau cuminte 10 minute, după care urmăream cu emoţie cât a urcat coloana de mercur. Mi se gătea supa preferată şi mi se aducea la pat pe o tavă specială. Bunicii îmi citeau poveşti şi mama alerga zilinic să mă vadă după orele de serviciu care, de obicei, se lungeau până seara. După ce tusea a devenit din ce în ce mai îndărătnică, bunul doctor Tibi Lustig, care venea să mă vadă din două în două zile, a declarat că am făcut „tuse măgărească”, bazându-se şi evidenţa mai multor cazuri de pertussis apărute în grădiniţele din oraş. Faptul că era tuse nu mi se părea mare filosofie pentru că de tuşit, tuşeam din ce în ce mai des. Dar de ce „măgărească”? Nenea Tibi mi-a explicat că la un moment dat, după accesele de tuse voi…rage precum un măgăruş! În primăvara lui 1957, când convalescenţa mea se tot prelungea şi nu-mi mai trecea tusea, mama s-a decis să ceară câteva zile libere şi să mă ducă undeva la munte. ..Read more…

Vulnerabili şi stigmatizaţi în vremuri de COVID19

Am intrat în casă, mi-am spălat cu spirt mănuşile, mi-am scos masca şi m-am spălat zdravăn pe mâini cu apă şi săpun tocmai când – ce coincidenţă! – la radio se auzeau recomandările de protecţie anti COVID19, pe care le ştiu deja pe de rost…Până la urmă sunt nişte sfaturi banale, relativ simplu de respectat. #staiacasă în faţa computerului: lucrezi online, sporovăieşti via Skype sau Zoom, faci comenzi pentru cumpărături la emag, achiţi facturile prin Internet banking, navighezi după reţete, descarci e-bookuri, urmăreşti exerciţiile fizice sau faci lecţii cu copilul tău. #staiacasă şi găteşti în bucătărie, lucrezi prin casă sau grădină, având grijă să te speli la intervale regulate cu apă multă şi săpun. Reflectând puţin asupra acestei sintagme, am înţeles că în vremuri de pandemie distanţele (diferenţele, discrepaneţele) sociale sunt mult mai mari decât în vremurile normale şi se adâncesc foarte rapid. Pentru că regulile simple şi fireşti pentru unele categorii sociale sunt cu mult mai greu de respectat pentru cei defavorizaţi, marginalizaţi, care trăiesc în condiţii mizere, la limita subzistenţei şi, uneori, au efecte dăunătoare. De pildă locuitorii de pe rampa de gunoi sau din cartierele sărace de la marginea localităţilor. Cum să nu ieşi din casă dacă locuieşti într-un container, rulotă, baracă sau casă modulară dintr-o colonie de oameni năpăstuiţi? Cum să nu ieşi din casă dacă stai într-o încăpere strâmtă pe care o împarţi cu vreo şase persoane adulţi şi copii? Cum să te speli des pe mâini când nu ai acces la apă curentă? Read more…

Sensibilităţi…

Între Învierea Domnului şi Înălţarea Sa, timp de 40 de zile, creştinii (mai ales cei de rit ortodox) se salută cu formula „Hristos a înviat!”, la care se răspunde cu „Adevărat a înviat.” Mi se întâmplă des să fiu salutată astfel (Îmi amintesc că în Săptămâna Luminată din 2005, când filmam la Hârlău portretul cinematografic al istoricului Carol Iancu, toate persoanele întâlnite în cale, chiar dacă nu ne cunoşteau, ne salutau cu „Hristos a înviat!”) şi de fiecare dată mă simt pusă în încurcătură. Pe de o parte înţeleg că salutul e semnul că cei cu care mă întâlnesc mă consideră „de-a lor” şi mă salută firesc în acest mod, pe de altă parte nu pot să nu mă gândesc că e un mod de „a-mi forţa mâna” ca să răspund „Adevărat a înviat!” ceea ce, evident, nu pot spune pentru că sunt evreică. În consecinţă mă fâstâcesc şi mormăi un „bună ziua” însoţit de un surâs cât mai amabil. Bănuiesc că şi persoanele de confesiuni protestante (şi dacă nu greşesc şi cele romano-catolice) se simt stânjenite de această uzanţă. Am asistat la o scenă de acest fel, când o colegă de la Redacţia Română a salutat-o astfel pe colega de la Redacţia Maghiară care i-a răspuns „Paşte fericit!” şi a fost pusă la punct că nu aşa se răspunde.Read more…

Hairstyling COVID19

De o vreme încoace, îmi vopsesc părul, la coafor. Îmi place micul salon de coafură din cartier, unde doamna Bianca îmi vopseşte părul cu pricepere şi cu produse de cea mai bună calitate, care-mi garantează o nuanţă foarte apropiată de părul meu natural. Iar eu – aşteptând ca vopseaua să-şi facă efectul – citesc reviste pentru…femei, cu reţete, modă şi bârfe despre vedete, subiecte pe care cu siguranţă nu le-aş consuma dacă nu m-aş duce la coafor. Trebuie să recunosc că preocupată de lectură sau adâncită în gândurile mele, niciodată nu am fost atentă la procesul tehnologic al vopsirii părului care era treaba profesionistei şi nu a clientei, nu-i aşa? Numai că în memorabila primăvară a leatului 2020, în plină campanie anti COVID19, când s-a dat decizia de închidere temporară a tuturor saloanelor de coafură, părul meu, fără să ia în considerare starea de urgenţă, continua să crească nestingherit, scoţând la iveală firele albe şi nu dispuneam nici de vopseaua profesională (să zicem că puteam achiziţiona una de…amatori) şi nici persoana care să mă vopsească pe capRead more…