Victor Neumann, Străinul din interior – note de lectură

Joi, 14 noiembrie 2024, în Sala Tonitza a Muzeului de Artă din Cluj – un spaţiu cunoscut şi pentru interesantele prezentări de carte – a avut loc lansarea cărţii Străinul din interior. ”Dosarul” versus biografia personală, scrisă de istoricul Victor Neumann. La prezentarea-dezbatere iniţiată de istoricul Lucian Nastasă-Kovács, managerul Muzeului de Artă din Cluj, au fost prezenţi atât autorul cărţii, cât şi profesorii universitari Florin Lobonţ de la Universitatea de Vest din Timişoara şi Miodrag Milin de la Universitatea Aurel Vlaicu din Arad. Prezentarea amplă, la care au luat cuvântul cei patru distinşi profesori universitari, nu a mai continuat cu o dezbatere, probabil din cauza publicului puţin numeros (în aceeaşi zi au avut loc simultan mai multe prezentări de carte), a temei complicate şi sensibile, precum şi – cred eu – a insuficientei cunoaşteri a cărţii care abordează această temă atât prin prisma istoricului, cât şi a experienţei personale. Cartea, prefaţată de Armin Heinen[2] şi apărută în acest an (2024) la editura timişoreană Datagroup, este menită să demonteze verdictul de colaborator al Securităţii, confirmat de hotărârea definitivă din 5 decembrie 2023, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. În ciuda tuturor argumentelor şi probelor prezentate de apărare, acţiunea în instanţă prin care Consiliul Naţional pentru Studiere Arhivelor Securităţii solicita Curţii de Apel Bucureşti, în februarie 2021, stabilirea calităţii de colaborator al fostei Securităţi pentru Victor Neumann, a avut câştig de cauză. Străinul din interior, dincolo de a fi o pledoarie pentru dovedirea nedreptăţii care i s-a făcut şi risipirea acuzaţiilor din spaţiul public care au ştirbit respectabilitatea autorului, cuprinde o analiză complexă a celor petrecute, pe multiple planuri: biografic, istoric, sociologic şi memorialistic.Read more…

Votul meu pentru preşedintele României

Duminică, 24 noiembrie, mă duc la vot în primul tur al scrutinului prezidenţial. Cum voi vota? Din start sunt împotriva unui viitor preşedinte exponent al curentului naţionalist-suveranist, nu-mi tihneşte ca în fruntea ţării să fie un fost comandant militar şi mi se pare păgubos ca viitorul preşedinte să fie o persoană fără o pregătire solidă, puţin experimentată în politica mare, pusă în situaţia de a se „califice la locul de muncă”. Nu voi vota nici pentru candidatul meu preferat: un politician experimentat, cult, echilibrat şi carismatic, care are un program bine structurat şi adecvat vremurilor actuale. Sunt sigură, din păcate, că în momentul de faţă, votul meu nu-l ajută să acceadă la preşedinţie. Motivul este ilustrat de bancul următor: Vasile anunţă plin de bucurie: – Tată, sunt îndrăgostit şi vreau să mă însor! – Mă bucur, dragul tatii, că în sfârşit te-ai hotărât. Cu cine vrei să te însori? – Cu János! – Vai, fiule, aşa ceva nu se poate! Sub nicio formă nu te poţi căsători cu János! – Dar de ce, tată, dacă-l iubesc? – Degeaba, aşa ceva e imposibil! – Dar de ce? – Pentru că e ungur!Read more…

De ce nu s-ar pieptăna baba când arde ţara?

Săptămâna trecută – când o cititoare, nemulţumită de subiectul nu îndeajuns de actual al unui articol din Baabel – a comentat: „Ţara arde şi baba se piaptănă”, m-am întrebat dacă arhicunoscutul proverb are doar o singură interpretare (cea clasică) sau poate fi citit şi în altă cheie. Navigând pe Internet am observat că nu sunt prima care s-a preocupat de acest subiect, ceea ce m-a încurajat să-mi aştern pe foaia virtuală gândurile privitoare la incendiu, babă şi pieptănat. Am găsit mai multe tâlcuiri ale acestui proverb care – în esenţă – exprimă acelaşi lucru: indiferența sau preocuparea unei persoane pentru aspecte neimportante sau superficiale, în timp ce în jur se petrec lucruri arzătoare care necesită atenție. Înainte de a pune la îndoială cele de mai sus am să încerc să clarific termenii implicaţi în proiect: ţara, baba, incendiul şi pieptănatul.Read more…

Căzătura

Iarăşi am tras o trântă. Totul s-a petrecut fulgerător. Tocmai ieşisem dintr-un magazin de cosmeticale şi, fiind o zi blândă şi însorită de toamnă, am pornit în pas vioi pe o scurtătură ca să prind semaforul pe culoarea verde, numai că m-am poticnit de o bordură, m-am dezechilibrat şi am căzut grămadă pe trotuar. După ce m-am ridicat (relativ repede), am observat câţiva oameni care se opriseră să mă ajute (ce bine că mai există trecători omenoşi, gata să-ţi întindă o mână şi să sune la 112, dacă e nevoie)  şi mă întrebau: „Puteţi merge? Nu v-aţi fracturat nimic? Cât p’aci daţi cu capul de picioarele de fier ale afişierului!” Eu dădeam din cap fără să pot spune nimic, pentru că mă podidea plânsul. Când cazi pe trotuar, te dor genunchii şi ţi-ai julit palmele, îţi vine să plângi ca în anii copilăriei, orice vârstă ai avea! De data aceasta am căzut exact la colţul străzii Şincai, unde am locuit în primii ani ai copilăriei[1] şi unde mi-am început cariera de… „căzătoare”.  În faţa casei (care nu mai există, în locul ei aflându-se Blocul ONT la parterul căruia este magazinul de cosmeticale) era un teren viran acoperit cu zgură. Acolo ieşeam la joacă şi cădeam cel puţin o dată pe săptămână, julindu-mi de fiecare dată genunchii (uneori rana nouă se suprapunea triumfătoare peste crusta celei anterioare). Urma ritualul dezinfectării cu spirt sau cu iod, pe care tata îl desfăşura meticulos, suflând peste rană ca să nu mă usture prea tare. Între timp îmi explica toate pericolele care m-ar paşte dacă nu ar aplica acest tratament neplăcut. Apoi îmi pansa rana şi îmi spunea că toate acestea se întâmplă pentru că sunt mereu cu capul în nori şi nu mă uit pe unde calc.Read more…

Din cauza evreilor

La sfârşitul lunii septembrie estul şi sudul României se aflau sub cod roşu de intemperii, din cauza apropierii ciclonului Ashley. Cu vreo săptămână în urmă aceleaşi zone ale ţării fuseseră lovite de ciclonul Boris care a făcut ravagii, iar populaţia alertată cu întârziere suferise pagube majore. De data aceasta Ministerul Mediului şi Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă le-au transmis autorităţilor locale ordine ferme care au dus la evacuarea locuitorilor din zonele periclitate (cu tot disconfortul provocat de o asemenea acţiune). În final, temutul ciclon Ashley s-a „fâsâit” într-o ploaie torenţială. A doua zi, 1 octombrie, emisiunea România în Direct, de la postul de radio Europa fm dezbătea utilitatea măsurilor luate de autorităţile locale. Părerile ascultătorilor erau împărţite. La un moment dat, unul dintre aceştia a afirmat că ciclonul Ashley a fost o alertă falsă, menită să distragă atenţia populaţiei. „De la ce?” – a întrebat moderatorul, iar ascultătorul a explicat cu multă convingere că în aceeaşi perioadă mii de evrei au aterizat la aeroporturile de la Iaşi şi Bacău şi apoi s-au risipit prin ţară.Read more…

Păpuşile de odinioară

Unul dintre motivele principale pentru care am ales să poposim la Székesfehérvár a fost Hetedhét Játékmúzeum (Muzeul de jucării „Peste mări şi ţări”), cunoscut și ca „muzeul păpuşilor”. Cred că în fiecare femeie, indiferent de vârstă, sălăşluieşte – chiar dacă bine ascunsă – fetiţa de odinioară, îndrăgostită de păpuşi… Cred că dorinţa de a-mi bucura ochii cu jucării îşi are rădăcinile în acei ani când priveam cu nesaţ jucăriile pe care ştiam că nu le puteam avea, dar asta nu-mi afecta încântarea de a le vedea. Această plăcere, rămasă nealterată de-a lungul deceniilor, m-a determinat ca în scurtul răstimp petrecut la Székesfehérvár să optez fără preget pentru muzeul păpuşilor, în detrimentul Muzeului Încoronării (cu deplinul acord al soţului meu – un împătimit de jucării). Intrăm în frumoasa clădire barocă din centrul oraşului – casa Hiemer-Font-Caraffa – care găzduieşte muzeul păpuşilor. E o zi lucrătoare de mijloc de septembrie, înainte de masă. Elevii sunt la şcoală, adulţii la muncă şi la ora aceea niciun alt vârstnic nu pare dornic să viziteze muzeul păpuşilor, astfel încât suntem singurii privilegiaţi care pătrund în această lume fermecătoare. În încăperile spaţioase de la parter, vitrinele dispuse cronologic prezintă scene de viaţă casnică sau socială. Păpuşile de mărimi diferite întruchipează mămici, domnişoare, fetiţe, băieţei şi chiar taţi, în sufragerie, salon, camera copiilor, bucătărie sau baie, respectiv la băcănie, la modistă sau chiar la spital. Păpuşile, mobilierul, uneltele şi obiectele de decor din micile interioare au o vechime considerabilă: începând din veacul al XVIII-lea şi până în perioada interbelică.Read more…

Memoria publică a evreilor din Alba Regia: două pietre şi un capăt de linie ferată

Alba Regia, numele latin al oraşului Székesfehérvár din Ungaria, m-a fascinat încă din copilărie, când am văzut un film sovietic care se petrecea acolo. Mai târziu aveam să aflu că acest oraş cu denumire asemănătoare cu Alba Iulia (în maghiară Gyulafehérvár) fusese cetatea de scaun[2] a Ungariei până la cotropirea otomană. Aici au fost încoronaţi regii Ungariei medievale, printre care şi Mathia Corvin, regele născut la Cluj. Îmi doream demult mi să ajung la Székesfehérvár, dar abia anul acesta am avut prilejul să poposesc aici, la întoarcere de pe coasta Dalmaţiei. Din prima clipă am fost frapată de liniştea aşternută peste străzile înguste, flancate de case în stil baroc, peste piaţetele cu cafenele şi cofetării unde oamenii adăstau, admirând oraşul care li se dezvăluia sub soarele blând al sfârşitului de vară. Edificiile maiestuoase ale bisericilor, numărul mare de monumente, statui şi plăci memoriale amplasate pe ziduri vădesc că oraşul este impregnat de istorie, respiră istorie, îndeplinindu-şi fără răgaz misiunea de căpătâi de a împărtăşi această istorie tuturor celor care poposesc aici. Şi nu e de mirare, pentru că cetatea Albei Regia a fost întemeiată odată cu descălecarea, a înflorit în epoca glorioasă a Ungariei medievale şi a decăzut după cotropirea otomană, Turcii au fost alungaţi definitiv abia în 1686 şi oraşul, ajuns sub stăpânire habsburgică, a început să se dezvolte din nou. După Revoluţia din 1848, odată cu trezirea conştiinţei naţionale, a început recuperarea istoriei maghiare a cetăţii de scaun Székesfehérvar, printr-o acţiune temeinică şi de durată care continuă şi acum. Vizitatorul întâlneşte la tot pasul lăcaşuri de cult, locuri memoriale, statui, parcuri şi monumente dedicate marilor figuri istorice şi religioase ale Ungariei medievale şi nu numai.
În aceste locuri evocatoare ale istoriei Albei Regia, am căutat să descopăr şi urmele evreilor…Read more…

Reclamaţia anonimă împotriva unei doctoriţe tinere şi ancheta ministerială din anii 1950

În timpul plăcutelor vizite de sâmbătă la doamna doctor Judith Szabó – prima femeie chirurg generalist din Transilvania – prietena mea nonagenară deapănă amintiri în care se îmbină poveştile din viaţa ei personală, dar şi cea profesională. În ciuda vârstei venerabile (96 de ani împliniţi) virgulă Judith Szabó este la curent cu evenimentele fierbinţi care acaparează atenţia opiniei publice și le comentează prin prisma îndelungatei ei experienţe de viaţă. Era firesc să-i suscite interesul şi cazul doctoriţelor ATI de la Spitalul Sf. Pantelimon din Bucureşti, care a încins de curând spiritele. Şi-a exprimat convingerea fermă că e vorba şi de intrigile colegilor. Pentru a-şi argumenta opinia mi-a povestit un episod din viaţa ei de tânăr medic chirurg. Povestea mi s-a părut atât de interesantă,  încât i-am propus să o relateze în scris, într-un articol pentru Baabel. A refuzat, din păcate, dar mi-a permis să o redau eu (pe baza unor înregistrări audio). Am absolvit Medicina la Cluj în 1953 şi am fost repartizată la Vişeu[2]. Voiam neapărat să practic chirurgia şi doar acolo era un post de medic chirurg. În acea vreme nu exista stagiatură şi specializarea avea să se introducă abia în 1957, aşa că „abia ieşită din ou” a trebuit să fac faţă celor mai diferite situaţii… La scurt timp după ce începusem să lucrez, prin 1954 sau 1955, la spitalul din Vişeu a sosit un delegat de la Ministerul Sănătăţii, pentru a verifica situaţia mea. Era un bărbat de vreo treizeci de ani, foarte serios, care mi-a spus că s-a primit o reclamaţie împotriva mea, în care semnatarii,  „un grup de medici”,  aduceau la cunoştinţa forurilor superioare o serie de acuzaţii grave…Read more…

Primul rid

În acea dimineaţă am ajuns prima la birou. Mi-am scos pudriera din poşetă şi înainte de a-mi aranja obrajii îmbujoraţi şi uşor transpiraţi după efortul urcării străzii Republicii, am observat cu stupoare că în jurul gurii îmi apăruse (din senin) o linie, ca o trăsătură fină de condei. Un rid! Nu-mi venea să cred. Încă nu împlinisem 27 de ani şi tocmai cu câteva zile în urmă, când ne-am clătit ochii la raionul de cosmeticale cu Feli, colega mea de birou, şi am cerut un produs nou (un tub pe care scria ceva în poloneză), vânzătoarea ne-a spus: „E o cremă antirid, voi sunteţi prea tinere şi încă nu aveţi nevoie!” Ridul neobrăzat de pe obrazul meu contrazicea afirmaţia vânzătoarei, infirmându-i competenţa şi întristându-mă peste măsură. Eram gata-gata să izbucnesc în plâns, când am auzit din prag vocea sonoră a lui Piţi, colegul meu înalt, mereu pus pe şotii, cu doar câţiva ani mai mare decât mine, dar cu o alură de etern adolescent. – Ce-i cu tine, Andreluţa? Ţi s-au înecat corăbiile? – Mi-a apărut un rid! Piţi, unul dintre cei mai harnici şi talentaţi informaticieni de la Cercetare, venea la lucru în zori pentru a-şi rula netulburat programele în Sala Calculator, iar de la ora opt (când începea programul nostru) îşi făcea rondul prin birouri pentru a afla noutăţile şi a le duce mai departe. Era un fel de mesager hazos şi sfătos care poposea pe la colegii de la toate etajele. Silueta lui înaltă umplea încăperea, umorul său debordant ne descreţea frunţile şi avea un talent special de a-şi imita colegii (şi şefii). În scurt timp tot Centrul a aflat de păţania mea. Piţi mă maimuţărea, privindu-şi palma (care înlocuia oglinda), luând o mină disperată şi oftând „Uite, mi-a apărut un rid! De unde o fi răsărit?!” Pot spune cu mâna pe inimă că primii trei ani şi jumătate din „câmpul muncii”, petrecuţi la Centrul Teritorial de Calcul Electronic (CTCE) Cluj, au fost cei mai frumoşi din cele peste patru decenii pe care le-am lucrat înainte de pensionare.Read more…

Baabel la a 12-a aniversare

Se împlinesc 12 ani de la înfiinţarea (naşterea) revistei Baabel. Potrivit numerologilor, 12 simbolizează importanța găsirii echilibrului și armoniei în diferite aspecte ale vieții. Acum 12 ani, în 28 iulie 2012, Baabel a pornit la drum în căutarea armoniei, enunţând în articolul Despre, aflat și acum pe „bara de sus” a paginii revistei (următoarele: “Căutăm să reunim în paginile revistei Baabel ştiri percutante, realităţi dure, amintiri impresionante, întâmplări inedite, poveşti duioase, imagini îndrăzneţe, savori îmbietoare menite să reflecte cât mai cuprinzător această lume a Oamenilor care, în noianul de informaţie care ne împresoară, ni se arată tot mai mult ca un iureş agresiv în care domneşte hărmălaia, o babilonie în care vom încerca, împreună cu d-voastră, Stimaţi Cititori, să descoperim crâmpeie de armonie şi să combatem tot ceea ce o poate tulbura, poate împiedica manifestarea liberă și plenară a omului, stârneşte ura rasială, xenofobia, antisemitismul și discriminarea”. Recitind la întâmplare câteva articole din cele peste o mie, publicate de-a lungul anilor, observ că nu ne-abătut de la proiectul iniţial. Studiind ediţiile revistei, pe ani (le găsiţi în partea inferioară a oricărei pagini deschise, la secţiunea Archives) se poate observa limpede că an de an a sporit nu numai numărul articolelor, ci și consistenţa şi calitatea lor.Read more…

Ştrandul care nu mai există – ştrandul copilăriei mele.

În 2021 Ştrandul Municipal din Cluj şi-ar fi putut sărbători centenarul… Dar nici vorbă de aşa ceva, dimpotrivă. Îndrăgitul loc de scaldă agoniza în văzul clujenilor trişti şi revoltaţi de neputinţa (sau lipsa de voinţă) a primăriei de a înfrunta dezvoltatorii imobiliari care au dejucat toate variantele posibile de păstrare a acestui loc de agrement tradiţional din Parcul Mare. Distrugerea ştrandului orăşenesc care odinioară ocupa o suprafaţă generoasă din Parcul Mare, a început în anii 1980 (sau poate chiar mai devreme), când pe anumite parcele din terenul care-i aparţinea (pe atunci fiind proprietate socialistă – deci publică) au fost construite blocuri şi, în final, un hotel. La începutul anilor 1990, în perioada privatizărilor sălbatice, terenul pe care se afla ştrandul a ajuns în proprietatea unor oameni de afaceri care aveau cu totul alte planuri decât păstrarea destinaţiei originale. Ştrandul a fost închis şi circulau zvonuri privind construirea unui cartier rezidenţial în mijlocul parcului, ceea ce a stârnit nemulţumirea opiniei publice, iar primăria dădea semne că ar fi pregătită să ţină piept acestei tendinţe. În 2018 a existat ultima tentativă de a moderniza ştrandul şi a-l reda clujenilor, dar şi aceasta s-a soldat cu un eşec…Scriu acest articol acum, în miezul verii lui 2024, când a murit şi ultima speranţă de a salva ştrandul atât de îndrăgit pentru a-mi ostoi durerea cu amintirile care – sunt încredinţată – că se suprapun cu ale multor clujeni baabelieni (autori sau cititori).Read more…

Notabilitate… wikipedică

M-am gândit mult la cadoul pe care să i-l ofer unei prietene dragi care împlinea 96 de ani. De-a lungul timpului mi-am dat seama că nu e uşor deloc să nimereşti cadoul potrivit, cel care poate produce o surpriză plăcută sărbătoritului, bucurând deopotrivă şi inima celui care dăruieşte. Având, din ce în ce mai mult, sentimentul că suntem năpădiţi de obiecte şi doream să-i ofer un altfel de dar. Şi pentru că prietena mea nonagenară este un medic bine-cunoscut în Cluj, prima femeie chirurg generalist din Transilvania, m-am decis să-i creez o pagină Wikipedia, pe care – după opinia mea – o merită cu prisosinţă. Nu eram la prima încercare, dat fiind că în urmă cu doi ani, trecusem botezul focului (wikipedic) atunci când am creat pagina pentru tatăl meu – un cadou post-mortem, cu prilejul centenarului naşterii sale. Demersul s-a dovedit o experienţă pozitivă şi am scris şi un articol întitulat «Un cadou de centenar sau eu şi Wikipedia». Deci am pornit cu elan şi optimism la redactarea paginii Wikipedia, străduindu-mă să fiu cât mai concisă şi documentată. La scurt timp după postare au apărut şi observaţiile mentorilor, numai că, spre marea mea surpriză, pagina proapăt creată a fost de îndată stigmatizată cu un supra-text care menţiona public că: Din textul acestui articol nu rezultă caracterul notabil al subiectului. Dacă articolul nu va fi completat cu bibliografia necesară, el va fi redirecționat, combinat cu altul sau propus pentru ștergere. Atunci am făcut – cred eu – eroarea majoră, contestând îndoielile mentorilor Read more…

Rămas bun, Dora Şitnovitzer!

De curând (în 13 iunie 2024) a plecat din această lume, la vârsta de 95 de ani, Dora Şitnovitzer – o prietenă dragă, cititoare fidelă a revistei Baabel. Era singura care primea revistă în format tipărit, întrucât nu avea computer. Medicul îi recomandase să se ferească de ecranul luminos, nociv pentru ochii ei slabi. Dora nu era doar o cititoare fidelă, ci şi o distribuitoare voluntară a revistei Baabel către un public pentru care accesul online era prea dificil. Prietenia Dorei a fost un dar postum al mamei mele. Mama o cunoscuse în anii 1945-46, când amândouă locuiau în căminul de pe strada Paris (Papp utca) din Cluj, unde erau găzduiţi tinerii supravieţuitori orfani reveniţi din deportare, care nu mai aveau nici casă, nici bunuri, nici rude la care să locuiască. Read more…

Salutul supravieţuitorilor clujeni, adresat participanţilor la conferinţa internaţională „Holocaustul în Transilvania de Nord – după 80 de ani”

În 23 mai 1944 părăsea Clujul primul transport care ducea către Auschwitz 3130 din cei peste 16.000 de evrei aflaţi în ghetoul de la fabrica de cărămizi. Ultimul transport din cele şase cu aceeaşi destinaţie avea să plece în 9 iunie 1944. În 23 mai 2024, doi supravieţuitori clujeni se adresau cercetătorilor participanţi la o prestigioasă conferinţă internaţională având ca tematică Holocaustul din Transilvania de Nord. Cuvintele lor de salut au impresionat audienţa şi au stârnit ropote de aplauze. În mai 1944, când asupra evreilor clujeni s-a abătut urgia ghetoizării şi deportării la Auschwitz, Judit Mureşan (n. Kertész) şi Vasile (László) Székely aveau 15 ani şi erau elevi la Liceul Evreiesc din Cluj. Astăzi amândoi au 95 de ani. Iată alocuţiunile de salut rostite de cei doi supravieţuitori:Read more…

Ţi-a fugit firul!

Eram în clasa a şasea sau a şaptea şi câteva dintre colegele mele de clasă începuseră să poarte ciorapi de nailon. Potrivit legii nescrise, dar respectate cu stricteţe de către elevele de la Liceul (azi Colegiul Naţional) George Bariţiu, după ce treceai de pragul primului ciclu, aveai dreptul să porţi ciorapi de nailon. Ciorapii transparenţi puneau în valoare forma picioarelor lolitelor din vremea adolescenţei mele, stârnind invidia celor care mai purtau de ciorapi tricotaţi patent (sau flor). Pe atunci ciorapii de nailon se găseau destul de greu şi costau ceva bani, astfel încât obţinerea lor, prin cumpărare sau împrumut de la mămici (sau bunici) era precedată de multe insistenţe şi promisiunea de a avea mare grijă de ei. Primii ciorapi de nailon i-am văzut la sfârşitul anilor 1950, aduşi de tata de la Moscova, unde era la doctorat. Adusese în dar câteva perechi atât mamei, cât şi bunicii. Textura lor nu era atât de fină ca a ciorapilor originali de mătase, dar se spunea că erau mai robuşti şi mai durabili. Ciorapii de nailon deveniseră cunoscuţi şi (relativ) accesibili la noi în ţară, la peste douăzeci de ani de la apariţia lor în America interbelică. Nailonul este un material sintetic obţinut de către Wallace Hume Carothers şi asistentul său Julian W. Hill, de la compania americană DuPont. Este o poliamidă brevetată în februarie 1937, cu scurt timp înainte de sinuciderea lui Carothers, care de mult timp se lupta cu depresia.Read more…

Despărţirea de Tomi

Povestea prieteniei dintre Edith şi Tomi, doi copii din Cluj, a durat vreo doi ani şi ceva şi s-a încheiat brusc, tragic, în ultima zi a ghetoizării evreilor din oraş. Eu am aflat-o de la Edith Pepelea, bunica colegului meu de redacție Áron (pentru mine Áronka, fiind mult mai tânăr decât mine). Doamna Edith, trecută de nouăzeci de primăveri, se defineşte ca o transilvăneancă adevărată: „Tata era român, mama nemţoaică, iar bunicile – atât din partea tatii, cât şi a mamei – erau unguroaice (una secuiancă şi alta maghiară). Am fost botezată în religia luterană, iar naşul meu, soţul naşei – prietena cea mai bună a mamei mele – era evreu: îl chema Endre Liebermann. La noi în familie toată lumea vorbea trei limbi: maghiara, germana şi româna. Am urmat grădiniţa română, şcoala primară germană, liceul maghiar (Gimnaziul Reformat) şi facultatea atât în maghiară (Biologie-Geografie, la Universitatea Bolyai), cât şi în română (Psihologie-Defectologie, la Universitatea Babeş-Bolyai). Toată viaţa am fost profesoară.” Ceea ce veţi citi în continuare este o parte dintr-un interviu pe care l-am realizat în 2021, în cadrul proiectului „Copii din Transilvania de Nord, supravieţuitori ai Holocaustului” şi prezintă perioada ghetoizării prin prisma unui copil creştin.Read more…

Weimar-Buchenwald, aprilie 2024 (II). Third Generation Buchenwald 

Atmosfera de la OMA Café era foarte plăcută şi relaxată. Lumea, aşezată în grupuri în jurul meselor joase, bea bere (sau suc sau ceai) şi mânca din preparatele culinare oferite de gazde. Şi noi, cu colega mea Maria (producătoarea emisiunii Transilvania Policromă de la TVR Cluj, acum şi pe post de operator imagine) ne-am luat câte o farfurie de salată de boeuf şi ne-am amestecat printre oaspeţi. Nu eram pentru prima oară la un eveniment organizat de Third Generation Buchenwald. Pe câţiva membri ai acestui grup i-am cunoscut în 2019, am şi scris despre ei în Baabel. Grupul a luat fiinţă în 2005, la cea de a 60-a aniversare a eliberării lagărului de la Buchenwald, la apelul Comitetului Internaţional Buchenwald Dora şi Comandouri. Pe lângă păstrarea memoriei deţinuţilor din lagărul de concetrare, Grupul Internaţional Third Generaţion Buchenwald şi-a propus să aplice, în contextul zilelor noastre, lecţia învăţată în urma experienţei concentraţionare din perioada nazistă. Ambianţa OMA Café îmi amintea de atmosfera reuniunilor social-democraţilor din perioada interbelică – aşa cum o văzusem în filme sau mi-o imaginasem în urma lecturilor. Cred că şi cei care au ales locaţia s-au inspirat din aceleaşi surse, dar dincolo de această „punere în scenă”, miza actuală a celor care s-au întâlnit aici, sub egida Third Generation Buchenwald, este similară cu cea de atunci: stoparea ascensiunii extremei drepte şi a fascismului cu tot ceea ce aduce după sine: rasism, antisemitism, antiţigănism, nedreptate socială.Read more…

Vasile Nussbaum: ARE vreun ROST COMEMORAREA HOLOCAUSTULUI? (*)

Ieri, 5 mai 2024, am postat pe Facebook acest articol, publicat iniţial în 2013,  şi a fost blocat, de îndată., de către Cybersecurity! Am decis să-i actualizez data publicării, ca să devină Editorial de Ziua Comemorării Holocaustului – Yom HaShoah. Vasile Nussbaum a părăsit această lume în vara anului 2023.
Cele scrise de el continuă să fie foarte actuale!

 

Ne-am adunat la sinagogă să comemorăm deportarea evreimii clujene la Auschwitz. Au trecut de atunci 69 de ani, o adevărată etapă istorică. De obicei evenimentele istorice se comemorează doar la aniversări rotunde, la 10, 25, 50 de ani. Doar unele evenimente deosebit de importante în istoria unei naţiuni, înălţate la rangul de sărbători naţionale, se comemorează anual. Comemorarea de faţă însă are o semnificaţie diametral opusă. Noi comemorăm un eveniment care am fi dorit să nu fi avut loc şi are o semnificaţie de avertisment: să nu să mai repete niciodată! Consider că nu această sinagogă este locul potrivit pentru evocarea amintilor din lagăr, pentru atenţionarea stăvilirii repetării unor asemenea orori. Ar fi bine venit – nu pentru noi, evreii, ci pentru întreg poporul român, pentru toţi cei care trăiesc în această ţară – dacă eu şi alţi supravieţuitori ai Holocaustului, cel puţin cu ocazia comemorărilor, am fi invitaţi în catedrala ortodoxă, în bisericile catolice sau ale altor culte, pentru a vorbi despre Holocaust. Acolo am reuşi să convertim cifra de şase milioane pe plan afectiv. Motivul evocării amintirilor nu ar fi nicidecum dorinţa de a stârni mila, ci a sensibiliza persoana care ne ascultă, pentru câteva momente, să se transpună în situaţia respectivă. Să facă acest lucru pentru că nimeni nu e scutit – ca în anumite condiţii nefaste – să ajungă în situaţii similare!Read more…

Weimar şi Buchenwald, aprilie 2024 (I). Conferirea Cetăţeniei de Onoare

Mă aflu în Sala de Seminarii a centrului de congrese Weimarhalle, alături de alte cel puţin două sute de persoane – sala e arhiplină – la ceremonia acordării Cetăţeniei de Onoare a Oraşului Weimar mai multor supravieţuitori ai lagărului de la Buchenwald. Printre ei se numără şi unchiul meu, Vasile (László) Székely, deportat la Auschwitz-Birkenau, în mai 1944, când abia împlinise 15 ani. După câteva săptămâni de detenţie în cumplitul lagăr de exterminare, a fost trimis cu un transport la Buchenwald, de acolo la Bochum, fiind readus la Buchenwald cu câteva săptămâni înainte de 11 aprilie 1945, data auto-eliberării lagărului. Atunci s-a reîntâlnit cu tatăl meu, Imi, care sosit aici în ianuarie 1945, după ce fusese evacuat de la Auschwitz şi supravieţuise unei călătorii de şapte zile în vagon deschis şi unui marş al morţii. Am vizitat Buchenwald în aprilie 2019 şi am fost profund marcată de cele trăite atunci. Mi-am depănat impresiile în paginile revistei Baabel şi nu mi-am imaginat că aveam să mă mai întorc. Ţin foarte mult la unchiul meu Laci, de aceea mi-am dorit mult să fiu de faţă la festivitatea în care i se conferă titlul de Cetăţean de Onoare al Oraşului Weimar. Dorinţa mi s-a îndeplinit; am ajuns la Weimar şi nu oricum, ci într-o deplasare oficială, împreună cu echipa TVR Cluj. Colegii mei filmează, iar eu – copleşită de emoţie – stau îndărătul unchiului Laci şi mătuşii Lenkice. Începe ceremonia. Primarul Peter Kleine, în ţinută de gală, purtând un colan auriu cu stema oraşului, îşi începe discursul arătând că oraşul Weimar şi-a dobândit faima mondială prin Goethe, Schiller și Bach, prin curentul Bauhaus şi prin Republica de la Weimar, dar puţini ştiu că în proximitatea oraşului se afla un tărâm al suferinţei: lagărul de concentrare nazist de la Buchenwald, un sinistru loc de detenţie pe care weimarezii l-au ignorat, s-au făcut că nu ştiu, au întors capul în partea cealaltă. Tocmai de aceea, începând din 2020, dintr-o iniţiativă comună cu Memorialul Buchenwald, Consiliul Local al oraşului Weimar acordă titlul de Cetăţean de Onoare unor supravieţuitori ai acestui lagăr, în semn de reparaţie, reverenţă şi recunoştinţă faţă de foştii deţinuţi care participă an de an la festivităţile de la 11 Aprilie, ziua eliberării Lagărului de la Buchenwald, fiind alături de municipalitate în efortul continuu de a combate antisemitismul, antiţigănismul, rasismul, reînvierea fascismului și ascensiunea extremei drepte.Read more…

Lajos Kossuth şi rabinul Moşe Teitelbaum. Sorgintea unei legende

În esenţă, legenda – care circulă în mai multe versiuni – povesteşte despre împrejurările în care renumitul rabin hasid Moşe Teitelbaum[1] l-a binecuvântat pe copilul Lajos Kossuth, nimeni altul decât viitorul politician ungar de mare anvergură, cunoscut pentru rolul său determinant din timpul Revoluţiei şi Luptei de Eliberare Maghiare din 1848-1849[2], când a fost regent şi guvernator al Ungariei. Legenda circulă de mai bine de un veac şi jumătate nu numai în cercurile evreieşti, ci şi în cele creştine, nu doar în spaţiul locuit de maghiari, ci şi în străinătate, atât pe continentul european, cât şi în îndepărtata Americă, un fapt explicabil, dacă ne gândim că după înfrângerea revoluţiei paşoptiste maghiare, Lajos Kossuth a plecat în exil, fiind întâmpinat cu multă admiraţie şi simpatie peste tot unde a poposit: în Anglia, în SUA şi în Italia, ţara în care avea să-şi încheie viaţa în 1894. Ca orice legendă, şi aceasta porneşte de la un fapt real: ambii protagonişti au locuit simultan în orăşelul Sátoraljaújhely din nord-estul Ungariei. În 1803, când familia Kossuth s-a mutat în această localitate, Lajos avea un an, în timp ce rabinul Moşe Teitelbaum s-a stabilit aici în 1808, când avea deja renumele unui ţadic „făcător de minuni”, la care soseau zi de zi zeci şi zeci de oameni năpăstuiţi din cele mai îndepărtate colţuri ale ţării în speranţa că binecuvântările şi amuletele îi vor tămădui de boli şi îi vor scăpa de necazurile care se abătuseră asupra lor. Rabinul Teitelbaum nu avea doar renume de vindecător, ci şi de proroc care putea descifra viitorul din versetele Bibliei.Read more…