Ce nu face omul pentru o campanie electorală!

Ca să explicăm aserțiunea, vom preciza că ”omul” este președintele Trump, iar campania electorală ar trebui să fie cea pentru alegerile prezidențiale din 2020, (pe care Trump a început-o deja), scrutin în care actualul președinte american speră să mai obțină încă un mandat. Iar actul în sine este întâlnirea neașteptată și neplanificată (oare?) cu liderul nord-coreean Kim Jong-un. Dar nu numai atât. În fond Trump s-a întâlnit de două ori cu Kim pe teren neutru. Acum el a fost chiar în Coreea de Nord, e drept doar câțiva metri și câteva minute, la Panmunjom, dar trecând dincolo de no man’s land. Astfel se poate lăuda (și a și făcut-o) că este primul președinte american care a pășit pe teriroriul nord-coreean. Și nu oricum. De la Panmunjom până în Coreea de Nord a fost întâmpinat de Kim Jong-un, zâmbitor, au urmat strângeri de mâini călduroase și complimente reciproce, toate însoțite de fotografi, reporteri de televiziune, imagini și fotografii care au umplut mediile din întreaga lume. Nu știu dacă această întâlnire a fost chiar atât de spontană cât a vrut să ne convingă președintele SUA, care publicase un mesaj pe Twitter și vezi Doamne, Kim i-a răspuns imediat. (De unde se deduce că este un fan Twitter.) Oricum este o lovitură reușită de PR, tocmai când Statele Unite se pregătesc de alegerile din 2020. Analiștii americani au interpretat acest gest ca o asigurare dată de președinte alegătorilor lui că îl preocupă securitatea și liniștea americanilor, că încearcă să atenueze pericolul nord-coreean, țară care, se pare că dispune de mai multe arme nucleare decât Iranul (care teoretic nu le are) iar expresia lui Kim sugerează publicului că a fost cucerit de farmecul lui Donald Trump și mâine se va așeza la masa negocierilor. Or nici pe departe lucrurile nu stau așa.Read more…

De ce să fii istoric în secolul XXI?

În 2007 am devenit student de istorie. Îmi amintesc reacția familiei, a prietenilor și a colegilor din liceu când ne-am v[zut după căteva luni de pauză și am povestit ce am ales, unde am ajuns. Reacția lor era foarte amabilă și aproape identică: se vedea că nu înțeleg de ce am ales această cale, de ce este „util” acest domeniu. „O să mori de foame” – spuneau. Unii au mers chiar mai departe și m-au întrebat direct: de ce avem nevoie de istorici și de istorie azi, în secolul XXI? De ce să plătim din banii cetățenilor salariul și munca de cercetare a sutelor de istorici în țară? Care este utilitatea istoriei și a meseriei de istoric, azi? ntrebarea este una foarte dificilă, dar nu neobișnuită. Apare deja și în antichitate, dar mai ales în istoriografia modernă, probabil cel mai semnificativ la istoricul-martir din Franța, Marc Bloch, ucis în timpul Holocaustului. În ultima sa carte – apărută post-mortem – intitulată Apologie pour l’histoire ou Métier d’historien, tradusă în română sub titlul ”Pledoarie pentru istorie”, Marc Bloch discută rolul civic, public și politic al istoricului în societate, dar și metodele și technicile de cercetare istorică modernă. Este nu numai un manual pentru istoricii în formare, dar și un testament personal cutremurător: prin munca lui academică, vocea lui publică și civică, Bloch a devenit un martir al epocii sale. La fel și Khaled al-Asaad, epigrafistul și arheologul faimos din Siria, decapitat și ucis în chinuri groaznice de către teroriști în Palmyra, orașul antic pe care l-a cercetat timp de un sfert de secol. Amândoi au fost voci extraordinare, apostoli ai istoriei, care şi-au sacrificat viața pentru știință și responsabilitatea istorică. Deși nu este elucidat nici în prezent, e foarte posibil că și vocea publică și fermă a lui Ioan Petru Culianu a fost motivul pentru care marele istoric al religiilor a fost ucis la Chicago. Read more…

De la stânga la dreapta și …înapoi

Mare bucurie, mare, pe ”aleea” din centru (stânga) a politicii israeliene. Partidul reprezentativ (dar nu cel mai important în prezent) al stângii – Partidul Muncii din Israel (Mifleget HaAvoda HaIsraelit) – și-a ales un nou lider, mai exact a reales unul, în persoana lui Amir Peretz, care aduce dacă nu altceva, măcar speranța unui succes în alegerile anticipate (amânate) care vor avea loc, după cum se ştie: în luna septembrie. În peisajul politic din Israel care, în primii (aproape) 30 de ani de la proclamarea independenței, a fost dominat fără replică de partide de stânga, intruziunea dreptei în actul de guvernare a părut un fel de sacrilegiu, o încălcare a dreptului câștigat de stânga prin succesele de netăgăduit în perioada prestatală. Toate marile realizări ale etapei de pregătire pentru făurirea unui stat al evreilor au fost marcate de entuziasmul și dedicația tinerilor și vârstnicilor fideli idealurilor de egalitate socială, educați în spiritul principiilor sioniste-socialiste. Marii lideri ai mișcării sioniste practice, care se străduiau din răsputeri, luptând cu inerția omenească și vitregia naturii, să transforme într-o realitate funcțională visurile profetice, erau în cea mai mare parte încrezători în virtuțile socialismului. Palestina din timpul mandatului britanic (dar și înaintea acestei perioade) a fost terenul unor experimente sociale de anvergură și, chiar dacă nu toate au rezistat judecății timpului, ele au adus servicii de neprețuit realizării ”proiectului de țară” al poporului evreu. Read more…

A patra fiică – moştenitoarea poveştilor

Cea mai recentă carte publicată de Madeleine Davidsohn – A patra fiică, Editura Hasefer 2019 – deapănă poveşti din viaţa evreilor români, petrecute în prima jumătate a veacului XX. Poveşti despre prigoană, teroare, război şi deportarea în Transnistria, despre moarte şi supravieţuire. Poveşti despre iubire, despre familie, despre nădejde şi deznădejde, despre despărţiri sfâşietoare şi întâlniri miraculoase, despre bogăţie şi scăpătare, libertate şi temniţă, pe care le urmărim cu emoţie, alături de eroina principală. După război şi moartea timpurie a mamei, Lora, fiica mezină – cea de a patra – a unui negustor-tapiţer dintr-un orăşel din nordul Moldovei, este adoptată de un unchi înstărit, din Capitală, care-i schimbă nu numai viaţa, ci şi numele. Lora devine Mira (de la Mirabella) şi începe o existenţă senină şi îndestulată în buricul Bucureştiului. Curând, însă, odată cu instalarea regimului comunist, eleva isteaţă şi iubitoare de lectură se va confrunta cu grijile, nesiguranţa şi sărăcia, dar în acelaşi timp va căpăta o moştenire preţioasă. Va deveni legatara frânturilor de amintiri ale înaintaşilor ei, destăinuite în scrisori, pe petice de hârtie mototolită şi îngălbenită sau în caiete tăinuite care cuprind manuscrisul unui roman, primite sau descoperite pe căi întortocheate şi misterioase. Read more…

Cetatea Haluța sau Arheologie într-o grămadă de gunoi

Deșertul Negev, despre care am mai scris, avea în antichitate o populație destul de numeroasă. Locuit încă din Epoca Bronzului și din timpul Regatului Iudeii, el cunoaște o mare înflorire în perioada regatului nabatean, când se dezvoltă agricultura bazată pe irigații, iar comerțul cu articole de lux din orient are ca urmare apariția mai multor cetăți, Avdat, Șivta, Nițana și Haluța, care apărau „Drumul Tămâii”. Ele au fost locuite în continuare de romani și de bizantini până în timpul expansiunii islamului. Dacă ruinele cetății Avdat mai sunt și astăzi foarte impozante, cetatea Haluța nu este recunoscută ca un obiectiv turistic. Pur și simplu nu este nimic de văzut – de când a fost părăsită, cetatea a servit drept „carieră de piatră”, oamenii au folosit piatra de construcție în alte scopuri. Ea se află nu departe de Combinatul Chimic de la Ramat Hovav, lângă Beer Șeva. Înainte de 1948 se afla acolo o tabără de beduini cu numele de Al-Khalasa. Și totuși, pe Google Earth se mai vede clar conturul cetății. În afara zidurilor au rămas grămezile de gunoi lăsate în urmă de locuitorii cetății timp de secole. Spre deosebire de piatra de construcție, acestea nu interesau pe nimeni, astfel încât au rămas neatinse timp de vreo 1500 de ani, ceea ce a atras echipa de arheologi condusă de Guy Bar-Oz de la Universitatea din Haifa. Bineînțeles că nimeni nu se aștepta să descopere acolo comori, aur și argint sau obiecte meșteșugite. Arheologii au găsit… gunoi, adică cioburi de vase și resturi de mâncare: oase, sâmburi…Read more…

Gândurile cititorului transformat în critic literar

Nu, nu sunt obsedat de scrisul lui Yuval Harari. Ca dovadă, nu am fugit la librărie să cumpăr primele două cărți ale sale, pe care nu le-am citit până acum. Dar decizia de a mă ocupa pentru a doua oară, consecutiv, de cele descoperite în ultimul său volum (”21 lecții pentru secolul 21”) mă obligă să răspund la întrebarea pe care poate mulți cititori și-o vor pune, și anume ce-l face pe individ să pună deoparte alte subiecte, unele chiar foarte interesante, și să se refere încă o dată la amintitul scriitor. Adevărul este că pentru un scrib amator ca mine, greutatea este de a găsi o dată la două săptămâni un subiect care, cel puțin în aparență, ar putea interesa pe stimatul cititor, gata să sacrifice câteva minute din viața sa pentru a citi un eseu care să nu-l dezamăgească. Am mai spus-o, Harari scrie foarte bine, posedă un condei de mare valoare și stilul său e mai mult decât atractiv, este captivant. În marea lor majoritate argumentele pe care le aduce pentru a-și demonstra teoriile sunt corecte și uneori chiar inovatoare, cel puțin pentru cel care nu și-a dedicat viața nici istoriei universale, nici filozofiei. Ceea ce nu înseamnă că tot ce scrie e literă de lege.Read more…

Amintiri: Școala de film 1964-1968 sau cum l-am cunoscut pe Fischer Pista

În anul 1963, după o lungă întrerupere, s-au redeschis la IATC (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică ”I.L. Caragiale” din București) secțiile de regie teatru, regie film, teatrologie și operatorie film. Am început să mă pregătesc pentru concursul de admitere și un an mai târziu eram student la secția de operatorie. Aici totul era nou și interesant. În primele două semestre accentul era pus pe fotografia stills, dar învățam și multe alte lucruri importante: materii tehnice (optică, fotoprocese, iluminare ș.a.), principii de estetică vizuală, istoria artei, montaj, machiaj și câte și mai câte. Erau și lecții de regie, astfel nu e de mirare că unii dintre noi s-au îndreptat mai târziu spre această complexă îndeletnicire. Încă din primele săptămâni la Institut l-am cunoscut pe studentul Ştefan Fischer. Era cu un an înaintea noastră la aceeași secție și chiar de pe atunci o figură dominantă. Mai în vârstă decât majoritatea colegilor săi, cu o mai bogată experiență de viață, bine informat, mereu plin de vervă și umor – uneori ce-i drept usturător – el s-a impus ușor ca un fel de cap de promoție. Îmi amintesc unul din primele sale filme de examen, inspirat de o temă populară în fotografia artistică interbelică: turnarea asfaltului noaptea. Pe-atunci operația se făcea manual, la lumina reflectoarelor. Aburii groși, fețele încordate ale muncitorilor, efortul fizic, contrastul alb-negru produceau un efect puternic. Filmul a primit desigur nota maximă.Read more…

Ultimul evreu din Afganistan

Printre soldații americani care au intrat în Afganistan în 2001 se aflau și câțiva evrei care au căutat la Kabul o sinagogă. După multe căutări au găsit una, dar era închisă. După alte investigații l-au găsit și pe evreul care avea cheia. Se numea Zvulun Simantov și avea pe atunci vreo 50 de ani. În sinagogă mai locuia un evreu, mai în vârstă decât el, Yițhak Levi. Numai că cei doi erau atât de supărați unul pe altul încât nici măcar nu-și vorbeau. Închipuiți-vă, doi evrei bătrâni, în mijlocul unui ocean de musulmani conduși de o grupare talibană, unul din cele mai extremiste grupuri islamice din lume, și ei nu se pot suferi. Cu toată solitudinea lor, supărarea și ranchiuna erau mai puternice decât orice alte sentimente, mai ales când era vorba de obiecte de cult. Cearta între ei a început cu ani în urmă din cauza unei cărți de Tora, despre care ei credeau în mod greșit că era de mare valoare. De atunci cartea le-a fost furată de un taliban, dar ei tot certați au rămas, până la moartea celui mai în vârstă dintre ei, Yițhak Levi. Familia lui, care locuiește la Beer Șeva, a apelat la Crucea Roșie ca să-i aducă trupul pentru a fi înmormântat în Israel. Crucea Roșie a reușit să-l aducă până la granița cu Uzbekistan. De acolo a fost preluat de reprezentanții ambasadei israeliene din Tașkent, care le-au dus în capitală și de acolo, cu avionul, în Israel, unde a fost înmormântatRead more…

Ce se întâmplă dacă te-ai născut clujean ?

Cred că afirmația conform căruia “Poți să l scoți pe clujean din Cluj, dar nu poți să scoți Clujul din el” e foarte adevărată. Cu toate c-am plecat de aici, de mai bine de treizeci de ani, îl simt ca orașul meu dintotdeauna . Nu mi-a devenit străin chiar dacă nu mai văd fețe cunoscute pe stradă sau in magazine. Mă plimb cu aceeași plăcere pe străzile lui; zidurile vechii cetăți, casele, parcul mi-s familiare, pe Matei Corvin îl consider membru de familie, intrând în librăria Universității, mă bucur la fel ca-n tinerețe de cărțile apărute și cumpăr fără să mă gândesc că voi plăti la aeroport surplusul de greutate a valizei. Fațada renovată a celor mai vestite clădiri ale orașului, cu amestecul natural al stilurilor arhitecturale, de la goticul desăvîrșit al Biserici Sfântul Mihail, la barocul Palatului Bánffy, la clasicismul Casei cu Coloane și al Casa Hintz, până la eclectismul clădirii Continental, mă fascinează totul. Clujul are atmosfera unui oraș cu suflet tânăr, cosmopolit și, din ce în ce mai mult european. Festivalul Internațional de Film, concertul de sfîrșit de an al filarmonicii Transilvania , spectacolul de o înaltă calitate artistică „Cel mai iubit dintre pămînteni” după Marin Preda, la Teatrul Național , au contribuit la imaginea unui puternic centru cultural. Din păcate , n-am reușit să ajung la nici unul reprezentațiile a celor două opere ale Clujului. Într-o săptămână nu poți vedea totul, m-a consolat un prieten.Read more…

Note de călătorie – de îndată după căderea Cortinei de Fier (I)

unt plecat din țară din 1965 şi recunosc că nu am avut curajul să călătoresc în țările aflate sub jugul comunist decât după căderea zidului din Germania și după Revoluția de Catifea din Cehoslovacia. Ca fost redactor în Secția Centrală de Știri (CNR) a postului de radio Europa Liberă în Berlinul de Vest și la München, mă temeam că aș mai putea avea necazuri și complicații. De fapt fusesem deja de două ori în China, dar nu știu de ce, consideram China ca o “altă mâncare de pește”. De aceea, pregătind voiajul anual în Europa din primăvara lui 1990, la părinții soției, în Germania și Austria, (erau divorțați), ne-am hotărât să adăugăm o săptamână în Cehoslovacia, o țară pe care demult doream să o vizitez, dar nu avusesem ocazia. Soția fusese acolo ca studentă din Berlin.Cu luni înainte am pregătit voiajul cu toate amănuntele, ca să nu am surprize pe drum și totuși surprizele m-au urmărit chiar din prima zi.Read more…

De ce mint oamenii (7, 8) – Despre moralitatea minciunii şi minciunile animalelor

Celebrul filozof, logician și scriitor britanic Bertrand Russel (1872-1970), laureat al premiului Nobel, a scris odată: “If we were all given by magic the power to read each other’s thoughts, I suppose the first effect would be to dissolve all friendships.” – “Dacă nouă tutor ni s-ar fi dat puterea magică de a citi gândurile altora, presupun că primul efect al acesteia ar fi anularea tuturor prieteniilor”. Cu alte cuvinte, sinceritatea nu este partea tare a ființei umane. Deși este clar că majoritatea minciunilor sunt imorale există situaţii în care minciuna bine intenționată este percepută ca fiind chiar mai etică decât onestitatea. Acest subiect a fost abordat, printre alții, și de către psihologii sociali Levine şi Schweitzer. Oare și animalele mint? Dacă răspunsul la această întrebare este pozitiv, înseamnă probabil că minciuna a apărut pe scara revoluționară, mult înainte de apariția civilizației umane, posibil, ca un mecanism de autoconservare. Read more…

Mila Magnifică din Chicago

În anul 1980, nou sosit în Ţara Sfântă, experţii în materie mi-au recomandat să anulez din curriculum vitae orice informaţie privind comunicările prezentate la simpozioane, examenele de doctorat, patente, publicaţii, precum şi alte deşertăciuni de acest gen care mă transformau într-un overqualified, un individ care nu poate fi angajat nicăieri şi niciodată. În consecinţă, ideea prezentării unor lucrări deosebite la o conferinţă de natură ştiinţifică sau tehnică a constituit, pentru mine cel puţin, un capitol încheiat. La sfârşitul anului 1987, în plicul cu antetul unei societăţi americane de hidraulică, am găsit o invitaţie de a participa la o conferinţă internaţională care urma să aibă loc în luna octombrie a anului următor în prestigiosul centru McCormick Place din Chicago. La data respectivă, fiind deja umblat prin America, ideea de a reveni la pupitrul unui asemenea forum mi-a surâs, trezind în mine vanităţi aparent adormite.Read more…

Revoluţia bej

Dacă mă gândesc la ultimii câțiva ani, fie că e vorba de rozul milenial sau de galbenul intens al generației Z, cele mai vizibile trenduri cromatice au avut acest lucru în comun: erau culori intense, tonice, îndrăznețe, stridente, care atrăgeau privirile fără nici o urmă de stânjeneală. De aici şi supriza verii 2019. Nuanța-vedetă e prin definiție discretă, aş putea spune chiar insipidă: bejul, în toate declinările lui Din punct de vedere estetic, bejul a fost mereu considerat o insultă: un pseudonim pentru plictisitor, lipsit de originalitate, tern. Lucrurile se schimbă în sezonul acesta, pentru că brusc bejul e dinamic, versatil, luxos, elegant, modern. Acum, toată lumea vrea să fie bej! Mai bine spus, toată lumea visează să îmbrace toate tonurile şi nuanțele de bej oferite de colecțiile din magazine, să le poarte pe toate simultan, suprapuse şi ornamentate cu acccesorii bej. Iar spectrul e larg: avem bej nisipiu şi ecru, khaki şi cafeniu, ruginiu şi maro scorțișoară, bej camel şi caramel, grej şi tonuri de argilă, bejuri rozalii şi bejuri arămii, bejuri cu subtonuri de ocru şi bejuri care par să aibă culoarea pâinii prăjite, bej cappucino şi bej biscuit, bej sepia şi bej nud…Read more…

Cu condeiul şi lupa prin Balcani (IV)

Paradoxul balcanic admite definiții variate, deoarece are nenumărate fațete. Una dintre ele este rata foarte ridicată a șomajului în rândul tineretului, chiar dacă lasă impresia că ar duce o viață confortabilă, relexată și lipsită de probleme materiale. Tineretul balcanic, în special cel din Croația, umple străzile, barurile, cluburile și restaurantele la orice oră din zi sau noapte.Tinerii șomeri arată sănătoși, frumoși, în formă, poartă haine de ultimă modă și adesea scumpe, iar fetele sunt machiate impecabil.Am remarcat că cele mai multe orașe, ba chiar și sate au o piață principală, unde oamenii merg să vadă pe alții și să fie ei înșiși văzuți. Locuri cum ar fi “Stradun” în Dubrovnik, ori “Riva” la Split au o atractivitate notorie și sunt pline de buticuri elegante și terase de cafenea. Ele servesc și ca focar de socializare al orașului, unde localnicii se întâlnesc cu prietenii lor. Există o rutină bine stabilită pentru dinamica locului. Oamenii care vor să întâlnească prieteni se așează la o masă, beau și privesc cu atenție trecătorii. Read more…