Proștii nu sunt de vină

Un procentaj semnificativ al populației țărilor civilizate (mă refer doar la cele în care decizia stă la îndemâna oricărui cetățean) refuză să se vaccineze împotriva virusului COVID 19. De exemplu în Statele Unite, 50% din populația adultă (cifra se referă la luna iunie a.c.) refuză vaccinarea, sau încă nu e hotărâtă. În discuții particulare, dar și în comentarii pe care le aud la radio sau la televizor, cei care refuză vaccinarea sunt considerați incapabili să ia o hotărâre, primitivi, posesori ai unei filozofii absurde, indivizi care nu au nicio legătură cu realitatea, cu alte cuvinte persoane cu probleme de IQ. Ei bine, nimic nu e mai puțin adevărat. Experiența mea personală m-a învățat că proștii sunt proști pentru cei din jur, dar nicidecum pentru ei înșiși. Așa-zisul prost își cunoaște interesul mai bine ca oricare altul, el știe foarte bine ce-i trebuie, și pune în funcțiune toate mecanismele posibile pentru a-și transforma planurile într-o realitate favorabilă (lui!). Și atunci, dacă recalcitranții vaccinului nu sunt cei cu probleme de inteligență, cine sunt cei care consideră că numai ceea ce știu ei/ele e adevărat, și în felul acesta își justifică decizia? Read more…

Ultima etapă. Afganistanul, abandonat de toată lumea

Cu două numere în urmă, am scris un articol cu titlul ”Afganistanul, lăsat de izbeliște de Statele Unite și aliații NATO”. A fost o prezentare destul de exhaustivă a situației din Afganistan cu câteva concluzii cu valabilitate generală. Astăzi, o lună după publicarea lui, situația a devenit atât de dramatică încât am simțit nevoia să revenim și să reluăm ideea răspunderii morale. Am scris atunci că acest concept nu se utilizează în analiza situației internaționale, în luarea unei decizii de politică globală sau în relațiile dintre state. Și totuși, nu se poate să nu vedem consecințele dezastruoase ale unor măsuri, fără să vorbim despre ce înseamnă răspundere morală. În Afganistanul ocupat timp de 20 de ani de forțe care, chiar dacă nu acesta era obiectivul lor, cum spunea președintele Biden, au fost puse bazele, din păcate fragile, ale unui sistem care, chiar dacă nu a avut vreo tradiție în construcția politică și ideologică a țării, a adus elemente noi și pozitive în viața unor grupuri și categorii ale populației afgane. Desigur, rămâne oarecum neclar cum o armată de 300.000 de oameni, instruită și înzestrată cu armament modern, a cedat în fața grupului de talibani, mult mai puțini la număr și mai prost înarmați. Aici cred că răspunsul ar trebui dat de psihologi, sociologi sau istorici, dar intervine și insuficienta cunoaștere în Occident a valorilor reale ale afganilor, cele care ar fi trebuit să-i însuflețească.Read more…

Leopold Cohn, un evreu maramureșean devenit misionar

Răspândirea imensă a mișcării „Evrei pentru Isus” în sec. al XIX-lea s-a datorat unui evreu maramureșean, Eisik Leib Yosowitz, cunoscut mai târziu ca Leopold Cohn. Eisik Leib Yosowitz s-a născut în 1862 în orășelul maramureșean Nagy Berezna. Orășelul a aparținut întâi Imperiului Austro-Ungar, apoi Cehoslovaciei. În 1938 a fost anexat Ungariei, iar în 1945 Ucrainei. În perioada interbelică trăiau acolo 3500 de evrei. Cei care nu aveau cetățenie maghiară au fost deportați în 1941 în Ucraina și uciși. Ceilalți au pierit în 1944 la Auschwitz. Evreii locali erau agricultori, la fel ca restul populației. Ei erau printre cei mai devotați rabinilor, aparținând hasidismului extremist. Eisik Leib a crescut într-o societate vorbitoare de idiș și a primit o educație strict religioasă la heder. La vârsta de șapte ani și-a pierdut tatăl.Read more…

Odihnă între coline

Adăpostit printre dealuri fermecătoare, înverzite de păduri și învolburate de ierburi, se află un sat cu o mie de locuitori, satul de unde începe istoria familiei mele dinspre mama, povestea pe care o cunosc. Tot ce a fost în familia mea înainte de satul Cuzap nu se mai știe. Îmi doream de zeci de ani să ajung la mormântul străbunicului meu, învățătorul Nicolae Reti, deși nici măcar nu știam dacă acest mormânt mai există. Îmi însoțiseră copilăria evocările bunicii mele despre viața lor, a copiilor învățătorului, trei băieți și cinci fete, de fapt unsprezece copii inițial, trei pierduți prin bolile copilăriei. Bunica mea Magda se născuse în 1907, deci amintirile ei îmi zugrăveau tabloul vieții unui sătuc de început de secol XX. Cei trei fii au urmat cu toții facultăți la Budapesta, iar fiicele s-au rezumat la a termina școala medie, cum era moda vremii. Au fost educați excepțional și pentru mine a fost întotdeauna uimitor felul în care cunoașterea și cultura găsesc modalitatea de a ajunge în mințile și sufletele oamenilor, însoțindu-le apoi viețile, în cele mai uitate și ascunse locuri – micul și aparent neînsemnatul sătuc transilvan.Read more…

Karaiții

Se spune că doi evrei au trei păreri politice. Într-adevăr societatea evreiască este foarte fragmentată. Există nenumărate grupări și sub-grupări, ale căror membri adesea pot fi identificați după ținuta vestimentară: ortodocși și ultra-ortodocși, hasidim (și printre altele și oameni „normali”). Unii evrei aparțin tradiției germane (așkenazim), alții tradiției spaniole (sfaradim) sau celei orientale (mizrahim). Începând din sec. al XIX-lea au apărut felurite curente inovatoare, care își propuneau adaptarea practicii religioase la viața modernă. Dar toate acestea au un lucru în comun: ele se bazează atât pe Tora – primele cinci cărți ale lui Moise – cât și pe tradițiile orale, care au fost interpretate și codificate de rabini în Talmud – iudaismul rabinic, obișnuit. De-a lungul istoriei au apărut însă și secte disidente care respingeau învățăturile rabinilor, bazându-se exclusiv pe Tora. O asemenea sectă, care mai există și în zilele noastre, sunt karaiții. Numele sectei se bazează pe rădăcina ebraică קרא KRA = a citi, deci cei care citesc. Originile karaismului sunt destul de greu de stabilit, pentru că există o mulțime de ipoteze. Read more…

Olimpiada pe vreme de COVID

Puțini au crezut că Olimpiada 2020 de la Tokyo va avea loc. Din cauza epidemiei cu coronavirus, anul trecut Olimpiada s-a amânat până în 2021. Cu cât se apropia deschiderea, cu atât mai mult se adunau problemele. Numărul îmbolnăvirilor cu COVID creștea în țara organizatoare. Opinia publică din Japonia, în majoritatea ei, se opunea desfășurării Jocurilor Olimpice în contextul pandemiei. Comitetul Olimpic Japonez a perseverat și în 23 iulie Olimpiada a început, dar publicului i-a fost interzis accesul la concursuri. În ciuda tuturor greutăților, în fața stadioanelor, bazinelor și sălilor de sport aproape goale, a avut loc o olimpiadă de succes, cu rezultate impresionante și cu noi recorduri mondiale și olimpice. Au fost multe scene de neuitat, cum ar fi strigătul de bucurie al înotătorului tunisian Ahmed Hafnaoui, necunoscut până atunci, când a cucerit proba de patru sute de metri liber la înot, cu toate că părea să nu aibă nicio șansă.Read more…

Pălării de paie

Domnii şi doamnele din Clujul copilăriei mele purtau pălării împletite din paie înălbite, asemănătoare costisitoarelor pălării Panama care oricum nu mai erau de găsit. Şi copiii purtau pălărioare de pai, de modele diferite. Eu am primit în dar una „vietnameză” şi mă duceam la ştrand cu ea. De câţiva ani buni vânez pălăria de paie ideală, exact la fel cu cea pe care mi-a adus-o Mama (fie-i memoria binecuvântată) acum vreo 15 ani de la Tuşnad. De fapt şi-o cumpărase sieşi, dar mi-a dăruit-o după ce am încercat-o şi mi-a plăcut la nebunie. Are o formă şic, e delicată şi uşoară (de câte ori nu mi-a luat-o vântul din senin, obligându-mă să alerg după ea pe trotuar sau chiar pe carosabil!), de culoare galben-aurie, plăcută privirii. Cu timpul i-au apărut câteva rupturi la marginea borului, dar eu am continuat s-o port, spunând că aşa are şi mai mult farmec. Între timp, conştientă de perisabilitatea ei, am început să caut o pălărie de paie dacă nu la fel, măcar asemănătoare şi, negăsind niciuna, mi-am cumpărat tot feluri de surogate din iarbă de mare, talaş şi alţi înlocuitori… De fapt, cine şi unde mai vinde pălării de paie?! Într-un articol publicat în 1944 în Buletinul EME (Erdélyi Múzeum Egyesület – Asociaţia Muzeul Ardelean), etnograful Gálffy Mózes descrie procesul tehnologic al confecţionării pălăriilor de paie virgulă aşa cum i l-au relatat ţărăncile din Horlacea (Jákótelek), un sat din apropiere de Huedin (Zona etnografică Călata) care pe atunci număra 400-500 de suflete, dar azi abia depăşeşte 150. Aflăm că sătenii se ocupau cu împletitul paielor încă din veacul al XVIII-lea.Read more…

Mîndru Katz un mare pianist, mai puţin cunoscut în ţara lui natală

Oficial, despre Mîndru Katz sunt consemnate următoarele: născut în 3 iunie 1925 la București, România; decedat în 30 ianuarie 1978 la Istanbul, Turcia. Înmormântat la Herzlia, Israel. Mîndru Katz a fost un pianist israelian de origine română. Mîndru Katz este considerat unul dintre marii maeștri ai pianului de către cunoscătorii de muzică din întreaga lume. Recunoscut ca un copil-minune de George Enescu, Katz a fost recomandat distinsului pedagog de pian Florica Musicescu. Katz a absolvit Academia Regală de Muzică din Bucureşti, în 1947. În același an 1947, Mîndru Katz a debutat cu Orchestra Filarmonicii din București. A câștigat numeroase premii la concursuri internaționale, şi a fost Laureat al Premiul de Stat, clasa I, al Republicii Populare Române (1953). Între anii 1947 – 1959 a efectuat numeroase turnee de concerte în Europa de Est ; în Europa de Vest a debutat la Paris (1957) și la Londra (1958). În anul 1959 a emigrat în Israel. Mîndru Katz a murit în 30 ianuarie 1978, în timpul unui concert la Istanbul…Read more…

Flamenco, muzica lui Baldi Olier

Ne place muzica flamenco, o muzică cu ritmuri și tonuri muzicale incomparabile cu alte stiluri muzicale, combinate cu dansul senzual, chiar sălbatic și vocile guturale, de multe ori triste ale cântăreților. Am văzul spectacole flamenco la Sevilla și la Madrid, în taverne și pe scene, precum și filmul Carmen, cu dansurile înverșunate și muzica lui Bizet interpretată în stil flamenco. La Madrid am văzut excelentul spectacol Carmen pe ritm flamenco. Iar în țară am avut plăcerea să-l văd în spectacol pe bine-cunoscutul chitarist flamenco israelian Baldi Olier. Flamenco este o artă folclorică tradițională din sudul Spaniei, în special din Andaluzia, pe care am vizitat-o și care mi s-a părut cea mai interesantă și mai autentică regiune a Spaniei, dar ea se practică și în alte locuri, cum ar fi Extremadura și Murcia. Despre originea acestui termen există multe, prea multe teorii și niciuna nu este convingătoare. Ar putea proveni de la flama (flacără), datorită temperamentului lor înfocat. Flamenco în spaniolă înseamnă flamand, dar nu pare să aibă vreo legătură, pentru că în Flandra nu există nimic asemănător… Altă teorie susține că în unele regiuni ale Spaniei, romii sunt denumiți flamingos, datorită gesturilor dansului, asemănătoare cu mișcările păsărilor flamingo. Numai că termenul flamingo nu există în limba spaniolă. Apoi flamenco în spaniolă mai poate însemna și obraznic… Singurul articol serios pe care l-am găsit pe această temă susține că termenul provine din limba romilor, fiind apoi adoptat în spaniolă. Read more…

Așa trăiau bunicii noștri

”Cireașa de pe tort” a scurtului meu concediu petrecut în paradisul piscinelor de la băile Felix a fost vizita de opt ore la Oradea, împreună cu prietenii noștri cu care de ani de zile am fost în comuniune la Borsec (și sper că vom mai fi). Întotdeauna mi-a plăcut Oradea, un oraș minunat, original, care nu seamănă cu niciun alt oraș din România. Frumusețea lui este dată de armonia clădirilor construite în stil Secession, majoritatea fiind realizate la dorința familiilor de evrei care au trăit aici. Evreimea de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX reprezenta un important grup social care a influențat major viața economică și culturală. În acest context vreau să amintesc o carte pe care am tradus-o, ”Istoria Hevra Kadișa din Oradea”, care trasează concret calea dezvoltării comunității evreilor din Oradea, de la un grup de oameni mai mult decât modești dar conștienți de importanța păstrării tradițiilor din secolele XVII-XVIII, până la bogata comunitate din anii 1930, când lista donatorilor cuprindea persoane care donau sume de sute de mii de lei. Evreii orădeni nu numai că erau oameni înstăriți, dar iubeau frumosul, cunoșteau tendințele artistice din Occident, inclusiv în arhitectură, și au comandat arhitecților clădiri care să le reflecte. Astfel că centrul orașului s-a dezvoltat în stil unitar, adoptând Secessionul și pentru decorațiile interioare stilul Art nouveau.Read more…

Cui îi este frică de feminism?

Această povestire a început de la fapte și personaje reale, care m-au cucerit și m-au emoționat prin forța lor sau m-au dezamăgit, însă întreaga narațiune din viața de zi cu zi trăită în ultimul an s-a amestecat cu amintirile mele despre familie, prieteni și întâmplări de demult. Într-un an lumea s-a schimbat pentru totdeauna. Așa-numita „noua realitate” era considerată o tranziție spre mult-așteptata perioadă post-COVID. În ultimul timp, epidemiologii sunt din ce în ce mai sceptici la ideea “imunității de turmă” în cazul infecției cu SARS-CoV-2. Așa cum am trăit o sută de ani cu gripa care a făcut ravagii la începutul secolului trecut, probabil că va trebui sa conviețuim și cu un Coronavirus. În fiecare dimineață, întâlneam chiar la intrarea în spital un bărbat cu statură impunătoare, la volanul unei mașini de spălat gresia. Prima mea cunoștință cu el a declanșat un brainstorming, filtrând imagini din memorie. Nu-l cunoșteam și totuși întreaga atmosferă din holul spitalului era un déjà-vu al bine-cunoscutei scene care răsuna de strigătele lui James Brown în acordurile orchestrei: „This is a man’s world, this is a man’s world…”.Read more…

De la scriitor către scriitor: 3 sfaturi demne de urmat

Soţul meu a dat din întâmplare peste un eseu al unui scriitor celebru, ale cărui sfaturi le urmează cu sfinţenie şi cu mult succes. Eseul se adresează scriitorilor de beletristică și soţul meu scrie cărţi şi articole de matematică, dar el susţine că sugestia acestui autor i se potrivește ca o mănuşă. În speță, ceea ce se recomandă este să reziști impulsului ca la sfârşitul unei şedinţe de lucru să închei un capitol, să termini o frază sau o propoziție; în mod ideal, ţi se indică să întrerupi până şi un cuvânt în mijloc. Această metodă te ajută să-ţi reiei rapid şi fără probleme firul gândirii şi al creaţiei la următoarea ședință de lucru şi să reintri în spiritul lucrării fără necesitatea unei perioade de acomodare. Cu alte cuvinte, aceasta recomandare valorizează haosul şi dezorganizarea şi de aceea poate părea bizară şi contraintuitivă, o contrazicere a bunului simț. Read more…

Trei prieteni evrei-maghiari, la Hollywood

Despre Manó Kaminer, născut la Budapesta în 1886, într-o familie evreiască – tatăl de origine galițiană și mama orădeancă, mai exact Mihály Kertész, adică Michael Curtiz, regizorul filmului Casablanca, a auzit toată lumea. Drept care nici nu intenționez să vă reamintesc de cele mai cunoscute date biografice ale sale, vă propun doar câteva informații mai puțin mediatizate, dar foarte nostime sau remarcabile despre el, actorul(!), regizorul și producătorul care și-a aprofundat cunoștințele de specialitate în Danemarca. Acolo, pe lângă activitatea de asistent de regie, a și interpretat rolul principal în primul lungmetraj, intitulat Atlantis, al studioului Nordisk. (Să nu uităm însă că pe atunci el realizase deja câteva filme în Ungaria!). Din păcate nicio creație de-a sa din acești ani nu mai există, însă o copie a peliculei filmate în 1914 la Cluj și în împrejurimi, a fost descoperită în 2006, în pivnița Casei Maghiare din New York. Rolele de film purtau titlul The Undesirable și inserturile în limba engleză (filmul fiind mut, desigur) arată că acest lungmetraj a fost destinat prezentării și în Statele Unite. Dintre multiplele peripeții trăite de cei implicați în realizarea filmului în orașul din inima Transilvaniei aș menționa doar incidentul când renumita actriță Jászai Mari, marea doamnă a teatrului maghiar, trebuia să oprească o caleașcă în drum și datorită unei manevre prost realizate, actrița a ajuns la spital cu coaste fracturate….Read more…

Belgia – stat disfuncțional sau exemplar?

Deschid analiza cu un vechi banc care ilustrează ethosul statului belgian: În revista de front dintr-o unitate a armatei belgiene, comandantul ordonă ca valonii să facă doi pași la stânga, iar flamanzii doi pași la dreapta. Zis și făcut. Nemișcați rămân doar doi militari, Ițic și Ștrul. Nițel mai curajos, Ițic, timid îl întreabă pe comandant: Nous sommes les belges? Belgia și-a obținut independența în cursul așa numitei Revoluții Belgiene din 1830, o revoltă a populației din sudul Regatului Unit al Țărilor de Jos de confesiune catolică, contra dominației regiunii din nord de confesiune protestantă. Această revoluție a condus la formarea Statului Belgian catolic, burghez, neutru și francofon. Din 1831, de la instalarea lui Leopold ca rege, Belgia este o monarhie constituțională și democrație parlamentară, cu o constituție seculară bazată pe codul napoleonian. Totuși votul universal pentru bărbați a fost acordat doar în 1893, ca urmare a unei greve generale, iar cel pentru femei doar în 1949. Șeful statului este regele, actualmente Filip, care numește guvernul federal, după ce acesta a primit votul de încredere din partea Camerei Reprezentanților. Guvernul are în componență cel mult 15 membri, care cu posibila excepție a premierului, trebuie să conțină un număr egal de valoni și flamanzi.Read more…

Sportivi evrei de top, din România

În timp ce vizionam jocurile olimpice de la Tokyo, m-am gândit adesea la un număr de sportivi evrei din România, care par să fi fost uitați de-a lungul anilor, și nu numai sportivi oarecare, aproape necunoscuți la timpul lor, ci chiar vedete de renume mondial, cu care ne-am mândrit odată și care au rămas în palmaresul timpului. Fără îndoială, cea mai mare vedetă sportivă produsă vreodată în Romania, și nu numai printre evrei, a fost Angelica Rozeanu, care, dacă tenisul de masă ar fi fost un joc olimpic în acele timpuri, așa cum este acum, ar fi fost recunoscută drept cea mai mare campioană, fără egal între ceilalți competitori.Read more…

Undo

Pe vremea liceului, aflată într-o tabără la munte, am întâlnit o ghicitoare. Ne plimbam cu o prietenă şi femeia oacheşă – îmbrăcată în straie ţigăneşti tradiţionale, cu tot dichisul: fustă şi basma înflorată şi cercei mari de aur – ne-a întrebat dacă am vrea să ne ghicească viitorul. Care adolescentă putea rezista unei astfel de ispite, mai ales dacă ne costa doar câţiva lei?! Ne-am aşezat în iarbă, pe marginea drumului, ghicitoarea a scos de sub fustele înfoiate un pachet de cărţi „ungureşti” soioase şi spălăcite şi m-a rugat să scot una dintre ele, apoi le-a amestecat, m-a mai pus să scot o carte (sau mai multe?)… Nu mai ţin minte, însă îmi amintesc foarte bine că înainte de a se apuca de ghicit, mi-a spus: „Domnişorică, te văd cam pripită!”. Mă „ghicise” după gesturi. Evident „Graba strică treaba!” părea un proverb croit special pentru mine şi mai erau şi alte zicale de care ar fi trebui să ţin cont, însă pripeala şi faptul că adesea eram cu gândurile aiurea (eram „distrată”) au avut de multe ori consecinţe pe care le-am regretat. Aş fi dat orice să nu se fi petrecut un incident sau altul, iar apoi am fost nevoită să-mi pun la contribuţie fantezia şi diplomaţia ca să „dreg busuiocul”. Ce n-aş fi dat să existe o formulă magică de „desfacere” a celor deja făcute! Aceste rânduri mi-au fost inspirate (printre altele) şi de manifestarea (din 26 iulie a.c.) de omagiere a controversatului savant român Nicolae Paulescu, organizată de Academia Română… Read more…

Strul, Ștrul, Srul

Citeam zilele trecute articolul “Dezertorul” Ițic Ștrul. Comentarii pe marginea nuvelei lui Liviu Rebreanu; autor: Andrei Corbea-Hoișie. Articolul – apărut în Revista de Istorie a Evreilor din România, editura Hasefer 2020, (pg. 219-227), cu titlul “Discurs și violență antisemită în România modernă”, editor: Adrian Cioflîncă – analizează relevanța uneia dintre cele mai cunoscute nuvele ale prozatorului român Liviu Rebreanu, “Ițic Ștrul, dezertor” din perspectiva momentului istoric de după Primul Război Mondial, moment când evreilor din România li s-a acordat în mod colectiv cetățenia română. Umanitatea profundă a evreului simplu, care nu înțelegea de ce societatea românească l-a respins, se află în conflict cu prejudecăți antisemite, brutale și, în cele din urmă, criminale. Materialul, expus cu deosebit profesionalism, îmi era bine-cunoscut. Dar și nuvela-mi era bine-cunoscută. Pentru mine, Strul, ea a reprezentat o tentație pe care nu mi-am refuzat-o. Chiar dacă în liceu, nuvela n-a fost prevăzută în programa de învățământ, eu deja o citisem.Read more…

Vaticanul și sionismul

Ideea unui stat evreu era în contradicție totală cu percepția creștină, după care poporul evreu a respins mesianismul lui Isus și l-a condamnat la moarte. Ca urmare acest popor a fost blestemat și condamnat la exil pe vecie, creștinii devenind „evrei în duh”. Înființarea statului evreu golește de conținut această idee, întrucât pune capăt „blestemului”şi exilului și odată cu ele și pedepsei evreilor pentru răstignirea lui Isus. Întâlnirea puțin cunoscută dintre Theodor Herzl și papa Pius X a avut loc în 23 ianuarie 1904, cu o jumătate de an înainte de moartea lui Herzl. El făcea eforturi uriașe pentru a găsi sprijin pentru ideea lui de a ajunge la un acord internațional pentru înființarea unui stat în Ereț Israel. Iată ce a scris Herzl în jurnalul lui, în 26 ianuarie. “El m-a primit în picioare și mi-a întins mâna. Nu am sărutat-o. Lipai [însoțitorul] mi-a spus că era de datoria mea, dar nu am făcut-o. Cred că acest gest a pecetluit soarta întrevederii, fiindcă oricine vine la el se închină și îi sărută mâna. Mi-am prezentat cererea înaintea papei. Dar el, poate pentru că nu i-am sărutat mâna, a răspuns hotărât: „Nu pot susține această mișcare. Nu-i vom putea împiedica pe evrei să meargă la Ierusalim – dar nu putem să-i susținem. Pământul Ierusalimului, chiar dacă nu a fost sfânt dintotdeauna, s-a sfințit prin viața lui Isus, Mesia al nostru. Eu ca suveran al Bisericii, nu-ți pot spune altceva. Evreii nu l-au recunoscut pe Domnul nostru și ca urmare noi nu putem recunoaște poporul evreu.”Read more…

Buletin de București – august 1947

Au trecut foarte mulți ani de atunci și parcă a fost ieri. Îmi amintesc fiecare amănunt. Era o secetă cumplită, o vară foarte caldă și o inflație atât de mare, încât kilogramul de mălai costa 600.000 lei. Tocmai terminasem anul III la facultatea de medicină din Iași și începusem să-mi dau seama ce înseamnă să fii medic, după cei doi ani de așa-zisă teorie. În anul III de facultate semiologia mi-a dezvăluit adevărata frumusețe a meseriei de medic și voiam cu orice preț să știu mai multe. Credeam că voi putea s-o fac cel mai bine la București, dar pentru asta aveam neapărată nevoie de un buletin de București. Singura posibilitate de a-l obține era căsătoria cu cineva din București, la fel ca în filmul lui Calotescu din 1983, Buletin de București. Dar eu nu doream o căsătorie fictivă, ci una adevărată. Mă săturasem de scrisori și voiam să fiu împreună cu viitorul meu soț. În luna august 1947 am căzut de acord să vin la București și să ne căsătorim civil, ca să-mi pot face formele pentru buletinul de București și apoi mutarea la I.M.F. București, ca să pot începe anul IV. Read more…

No, Sir, when a man is tired of London, he is tired of life!

(În traducere liberă: Nu domnule, când un om s-a plictisit de Londra, înseamnă că s-a plictisit de viață.) Este replica pe care i-a dat-o marele cărturar englez Dr Samuel Johnson prietenului și biografului său James Boswell în 1777, în timp ce discutau dacă, mutându-se din Scoția la Londra, Boswell nu s-ar putea plictisi la un moment dat de tot ceea ce avea de oferit orașul. Întâlnind din nou fraza, acum câteva zile, mi-am reamintit cea mai vie și mai pertinentă exemplificare a ei pe care mi-a fost dat să o cunosc în cei peste 50 de ani de când locuiesc la Londra. S-a întâmplat în urmă cu vreo douăzeci de ani la Royal Opera House Covent Garden, unde mă aflam împreună cu soția mea, la o reprezentație a operei La Bohème de Puccini. După primul act, am luat de la bar două pahare cu vin alb și ne-am așezat la o masă pe una din terasele Operei. La un moment dat, s-a apropiat de noi un bărbat în vârstă, îngrijit îmbrăcat, care ne-a cerut permisiunea să se așeze la masa noastră, deoarece nu se mai găseau nicăieri locuri libere. Evident, l-am poftit să ia loc. A sorbit din paharul său, după care ne-a întrebat dacă venim des la Covent Garden.Read more…