Din 28 februarie încoace, de când a început războiul cu Iranul, îmi petrec o bună parte din timp în camera blindată. Dacă mi-e frică? Bineînțeles, numai proștii nu se tem. Atacurile cu rachete și drone, din Gaza și din Iran (a câta oară?) m-au obligat să mă pregătesc pentru scenariul cei mai rău, că o rachetă lovește blocul în care locuiesc – presupunând că rămân în viaţă. Mi-am pregătit un troller cu cele mai importante acte, lenjerie de corp pentru câteva zile, etc. Încerc să nu fiu legat de știrile de la televizor. E drept că nu întotdeauna reușesc, mai ales după un atac cu rachete. După fiecare tir trimit mesaje copiilor și nepoților, întrebându-i dacă totul e în ordine. Din fericire, sistemul de avertizare prin celular le permite oamenilor să ajungă în timp la adăpost. Dacă ies din casă? Sigur că da, viața trebuie să continue. E drept că aleg drumuri mai scurte, astfel încât să am timp să ajung la un adăpost. Frecventez cafenele, supermarketuri și bazinul de înot. Ascult muzică simfonică, am început cu Simfonia Leningradului de Dimitri Șostakovici care e în ton cu realitatea israeliană. (Ea a fost compusă în timp ce avioanele germane bombardau Leningradul, în al Doilea Război Mondial.)Read more…
Când socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg
Cam așa ar trebui privită la ora actuală situația războiului din Iran. Președintele Trump, camarila lui, poate și Israelul nu au ținut cont de avertismentele unor Cassandre care au precizat de la începutul războiului că Iranul nu este Venezuela, nu va fi un război care se termină în câteva zile, că va fi o rezistență încăpățânată paralel cu o sete de răzbunare, mai ales pentru asasinarea liderilor religioși supremi care țineau în mână frâiele puterii. Statele Unite au făcut, a nu știu câta oară, aceeași greșeală ca în Irak sau Afganistan. În primul rând nu au ținut cont de psihologia popoarelor musulmane, de ideologia care nu acceptă compromisuri, acestea fiind considerate o slăbiciune de caracter. A fost și marea greșeală a lui Barak Obama care a vrut să întindă o mână de înțelegere și împăcare țărilor arabe, iar acestea le-au considerat semn de slăbiciune. În Irak, președintele George Bush sr. a crezut că după căderea lui Saddam, gata, poate introduce democrația, iar modelul irakian va fi preluat de toate celelalte țări din zonă. Nu a știut sau nu a ținut cont de toate conflictele sociale, politice și mai ales religioase, ținute în frâu de dictatura lui Saddam și care au ieșit la suprafață după prăbușirea regimului, iar viziunea grupurilor de opoziție pentru viitorul țării era diferită față de cea americană. De Afganistan ce să vorbim, un eșec total (deși Washintonul a declarat că nu intenționa să schimbe regimul politic), o retragere rușinoasă care a lăsat în urmă mii de victime, în primul rând femeile, categorii de populație care sperau într-o schimbare. Iranul este un caz asemănător. Read more…
Pandemia, războaiele și noi
Noaptea trecută, după prima alarmă nu am mai reușit să adorm. Eram în camera blindată, cea care salvează zilnic viețile a zeci, chiar sute de israelieni. Și atunci mi-am amintit de sechestrarea noastră din timpul pandemiei și am comparat-o cu cea de acum, în război. Zilele trecute, o rachetă iraniană a făcut ravagii pe strada principală a comunei arăbești Zarzir din Galileea, dar grație adăposturilor publice, camerelor blindate și disciplinei cetățenilor, nu au fost victime. doar câțiva răniți ușor. Asta se întâmplă zi cu zi, noapte cu noapte. Noi, cei din centrul țării, avem cel puțin norocul că primim un mesaj de avertizare cu câteva minute înainte de urletul sirenei care ne anunță că trebuie să ne grăbim spre adăpost. Din păcate, cei din nordul țării au numai un minut ca să intre în adăpost, iar cei care stau aproape de granița cu Libanul, nici măcar atât. Dacă ești la un mall, la un magazin mai mare, la un spital sau la o policlinică, ai șanse să găsești un adăpost. Dacă ești pe stradă și este un adăpost public în apropiere, ai noroc. Dacă nu, cauți un bloc cu poarta deschisă și te adăpostești acolo. În cel mai rău caz te întinzi pe burtă și îți acoperi capul cu mâinile… Dacă alarma te prinde în mașină, tragi la o parte, oprești, te întinzi pe burtă pe marginea șoselei, cu mâinile pe cap, ca să te aperi de schije. (Cred că acest gest e mai eficace în fața Domnului dacă porți o chipa improvizată.). Așadar noaptea trecută eram treaz după alarme și am început să filosofez. Read more…
Cerealele care ne-au „păcălit”
Mă pasionează începuturile agriculturii, am scris deja despre domesticirea grâului și a porumbului. Recent am dat peste încă o poveste captivantă: unele cereale, ca secara, orzul și ovăzul, au fost domesticite… din greșeală! Cum adică din greșeală??? Să explic. Grâul a fost domesticit în urmă cu peste 10.000 de ani, pornind de la grâul sălbatic din Orientul Apropiat. Tot aici trăiesc și varietăți sălbatice ale altor cereale cultivate. Chiar la Ierusalim, primăvara, pe terenuri virane apar spice de orz și ovăz sălbatic, iar secara sălbatică crește până astăzi pe muntele Hermon. Acestea au apărut ca „buruieni” în lanurile de grâu și, bineînțeles, țăranii făceau tot ce le stătea în putință să le stârpească: unde le vedeau, le smulgeau. Dar un lan de grâu nu poate fi curățat în felul acesta – călcând pe spicele de grâu, paguba ar fi fost și mai mare. În schimb, grâul de sămânță era ales cu grijă și boabele mici, care arătau ca semințe de buruieni, erau aruncate. Și aici apare un fenomen interesant. În fiecare populație există indivizi cu caracteristici diferite: mai înalți, mai scunzi, mai grași, mai slabi… Și printre spicele sălbatice erau unele care făceau semințe mai mari, asemănătoare cu grâul, țăranul nu le observa și ele rămâneau.Read more…
Cînd amintiri vechi îmi dau tîrcoale (…și sînt însoțite de fotografii de epocă)
Este o bucurie pentru mine să vă prezint volumul II al memoriilor mamei mele, apărut în 2022 la Editura LiterNet, în ediţia îngrijită de mine şi redactată de domnul Răzvan Penescu. Regretata Mirjam Bercovici publicase în 2016 în Baabel un articol de suflet despre primul volum, Unde eşti, copilărie! (numindu-l „o poveste de familie… ca şi cum ai citi un basm cu A FOST ODATĂ“). Acesta, scris în 1975, surprindea copilăria și adolescența mamei, născută în 1915 – o copilărie fericită, desfășurată sub cerul senin al anilor de după Primul Război Mondial, plină de mici năzbâtii, pozne și bucurii simple, în mijlocul familiei avocatului Isidor Birnberg şi a soţiei sale Regina, născută Cohen, care mi-au devenit bunici în 1952. Volumul II se cufundă în anii tinereții și ai maturității, zugrăvind devenirea mamei mele într-o lume aflată în permanentă frământare. În această carte, dragostea părinților mei se înfiripase deja, crescând treptat până la marea iubire ce străbate prin fiecare rând în care mama vorbește despre tata. El apare nu doar ca dramaturg de succes, ci și ca soț extraordinar, tată, fiu și frate ideal, prieten generos.Read more…
Din recentele isprăvi ale unui aventurier amator
Cu Trump am vorbit deja. Nu mi-a fost ușor, dar am reușit. Am încercat să-l găsesc și pe Netanyahu, dar după primele 34 încercări am renunțat, se pare că nu are timp de mine. După ce i-am dat americanului datele zborului, el mi-a dat de înțeles că am șanse mari să mă pot întoarce acasă. Mi-a spus-o cam în doi peri, dar tonul era optimist. I-am mulțumit mult, l-am asigurat că poporul israelian îl aprobă și îl admiră și imediat am dat telefon la Sibiu, anunțând că vin la congres. Organizatorii mi-au promis că o mașină mă va aștepta la aeroportul din Otopeni și chiar mi-au dat numele șoferului și numărul lui de telefon. – Tu chiar îl crezi pe Trump? – m-au întrebat câțiva prieteni. – Nu sunt psiholog, dar cred că mă pricep să deslușesc în glasul omului o încercare de a mă trage pe sfoară… – Ai fost și ai rămas un optimist naiv, a concluzionat ultimul dintre prietenii care m-au sfătuit să nu plec din țară atunci când situația e mai mult decât fluidă. Un alt prieten mi-a atras atenția că la nevoie mă pot întoarce și prin Iordania, ca și cum atunci când începe ceva, Iordania rămâne la o parte. Pe scurt, cu spiritul meu de aventurier amator, am decis să particip la congresul de la Sibiu.Read more…
Să tragi chiulul
De-a lungul timpului am constatat că zicala „cine se aseamănă se adună” este valabilă şi pentru lucruri: „ban la ban trage” (sau viceversa: „la omul sărac nici boii nu-i trag”), dar se aplică şi evenimentelor importante (unde eşti invitat) care tind să aibă loc simultan şi, ce e şi mai rău, şi termenelor limită ale proiectelor diferite, care… se suprapun. Uneori (ca acum) am atât de multe de făcut (şi de finalizat) în acelaşi răstimp încât, asemeni lui Topârceanu „Zău că-mi vine să-mi las baltă toate interesele”. Mai ales că Primăvaras-a insinuat pe străzile Clujului, ispitindu-mă să trag chiulul. Pot spune cu mâna pe inimă, pe baza unei experienţe îndelungate, că (aproape) nimic nu poate să fie mai plăcut, mai dătător de fiori, mai eliberator decât să chiuleşti. Mai ales primăvara. Năravul de a chiuli mi se trage din anii de liceu, când un petec de cer intens, zărit din colţul geamului clasei, mă ademenea să mă furişez pe poarta profesorilor (cea a elevilor era încuiată) şi să hoinăresc (nu mai mult decât o oră) pe străzile oraşului. Meteahna chiulului nu m-a părăsit nici în anii de facultate şi am continuat să chiulesc şi de la primul meu loc de muncă…Read more…
Jurnalul unei izolări nebănuite
Numărăm, în aceste zile de primăvară, șase ani de când a izbucnit pandemia de Covid 19. Multe s-au schimbat în acest răstimp, am învățat lucruri noi, viața mea s-a schimbat, am trecut prin momente pline de tristețe, dar și prin unele luminoase. Eu nu vreau să mă număr printre cei care uită ce a făcut un organism microscopic cu o planetă întreagă. Privind înapoi, văd momentul declanșării pandemiei ca pe cel al debutului unui șir de necazuri, care mai de care mai îngrozitoare. A fost ca un semn rău care prevestea un șirag de nenorociri și nu mă pot împiedica să mă întreb oare ce ne mai așteaptă, la câte alte dezastre va trebui să fim martori, de cele mai multe ori neputincioși. În acele zile de februarie / martie 2020, când întregul Pământ a fost brusc paralizat, am început să-mi notez impresiile momentului într-un jurnal pe care l-am numit Jurnalul unei izolări nebănuite, așa cum nebănuite aveau să fie căile spre acest punct al prezentului în care evoc săptămânile de început ale pandemiei. Pentru că suntem, la șase ani distanță, exact în perioada începerii izolării, transcriu din jurnalul meu de atunci:Read more…
Centenarul Technionului la Hadar HaCarmel, Haifa
În inima cartierului Hadar HaCarmel se ridică o clădire de piatră care spune povestea începuturilor învățământului tehnologic din Țara Israelului. Acum doi ani Technionul a marcat 100 de ani de la începerea cursurilor în această instituție. Primele lecții au avut loc în decembrie 1924, chiar în această clădire istorică — un prilej excelent de a reveni asupra poveștii sale. Technionul a fost prima instituție universitară din Țara Israelului. Povestea lui începe în anul 1907, când dr. Paul Nathan, fondatorul organizației germane Hilfsverein der deutschen Juden (Societatea de ajutorare a evreilor din Germania sau „Ezra”), inspirat de idealurile sioniste, a decis să înființeze în Țara Israelului o instituție de învățământ superior dedicată profesiilor tehnologice. În 1908, după o vizită în țară, el a ajuns la concluzia că locul cel mai potrivit pentru noua instituție este Haifa. Inițial ea a fost numită Technikum. În paralel s-a decis înființarea unui liceu care să-i pregătească pe viitorii studenți — actuala Școală Reali din Haifa. În 1912, după strângerea fondurilor și achiziționarea terenului necesar, a avut loc ceremonia de punere a pietrei de temelie a clădirii. Proiectarea edificiului a fost încredințată arhitectului evreu-german Alexander Baerwald.Read more…
Biblia și contemporaneitatea. Pe marginea cărții Premierele izvorului biblic de Strul Moisa
Există o legătură reală, atât spirituală cât și tehnică, între Biblie, antichitatea biblică și contemporaneitate? În cartea Premierele izvorului biblic, domnul inginer profesor Strul Moisa de la Universitatea Ben Gurion din Beer Șeva răspunde la această întrebare în mod pozitiv. Este adevărat că omul contemporan este diferit de omul antichității – în cazul nostru, al antichității biblice și iudee – dar numai în chestiuni legate de tehnologie. În privința sentimentelor, gândirii și comportamentului, omul a rămas același. Cartea a apărut la Editura Universității Transilvania din Brașov. Ea este însoțită de un dublu „cuvânt înainte”, primul al domnului preot profesor Ioan Chirilă de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și al doilea al doamnei Tova Ben-Nun Cherbis, președinte și fondator al Complexului Educațional Laude-Reut din București – precum și de un „cuvânt de încheiere” al domnului inginer profesor Cornel Samoilă de la Universitatea Transilvania din Brașov. Citind cartea, mi-am amintit o afirmație eminesciană: „că de mii de ani încoace/ Lumea-i veselă și tristă”. În această carte, profesorul Strul Moisa susține acest punct de vedere. Dar el se referă și la aspectul tehnologic: elemente de tehnologie, medicină și chiar știință contemporană sunt comparate cu informații prezente în versete biblice, aspecte biblice fiind precursoare în inginerie, medicină, arhitectură, management și alte domenii.Read more…
JOI. UN AN. MARTIE (II)
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. Versiunea română o publicăm în foileton în Revista Baabel cu aprobarea editurii.Read more…
Minuni și “minunele” de-ale mele
Cele șapte minuni ale lumii pot fi găsite ușor pe Google, dar „minunile și minunelele mele” pot fi citite doar aici. 1. Autobuzul zburător de la Londra. Era 7 iulie 2005. Eram la Londra și vizitam un târg internațional de tehnologie și echipament din industria de ciocolată. Avem o zi liberă și urma să fac un tur ghidat, cu un autobuz double decker deschis. Am întârziat puțin și am pierdut autobuzul. Pasagerul Hassib Hussain a venit la timp și s-a urcat împreună cu șapte săculețe de „bunătăți islamice” lipite de piept, de unde și celebrul vers „Arabul are șapte vieți în pieptu-i de aramă”. Șapte minute mai târziu, autobuzul, sau ce a mai rămas din el, a zburat spre paradis, la stația „La cele 72 de virgine”. Au fost 15 morți, printre care șoferul și teroristul. Dar adevărata minune a fost că eu nu eram în autobuz.Read more…
Confesiunea lui Khamenei
La câteva ore după ce ayatollahul Khamenei a fost lichidat, propaganda iraniană încă mai anunța că acesta va ține un mare discurs în fața națiunii. Khamenei nu a apărut atunci, din motive obiective… Însă, în mod surprinzător, el a apărut peste câteva zile la televiziunea israeliană, în cadrul programului satiric Ereț Nehederet (O țară minunată), unde și-a ținut, într-adevăr, discursul de adio. Uneori mesajele sunt cu atât mai profunde, cu cât sunt ambalate într-un înveliș parodic. Și deși umorul nu este articolul preferențial în aceste zile, acest ultim discurs al lui Khamenei este tăios ca un ger finlandez. Adresându-i-se publicului israelian din locul unde se află acum, “Khamenei” le-a spus: “– Tot respectul pentru lovitura pe care mi-ați dat-o. Vă admir tehnologia și talentul, dar vreau să vă spun ceva. Știți, odată a fost și aici ca la voi, aveam o țară dezvoltată, cu tradiție, cu infrastructură. Dar atunci am venit noi și am răsturnat totul…”Read more…
Războiul din Iran. Întrebări fără răspuns
De câteva zile, Orientul Mijlociu este în flăcări, după ce forțele americano-israeliene au lansat atacuri aeriene împotriva Iranului și, cu o lovitură de maestru, au lichidat o mare parte din conducerea religioasă și militară a țării. Aici se află și răspunsul la întrebarea justificată, pusă de redacția noastră, de ce Israelul a pornit războiul sâmbăta și a încălcat Șabatul. Atacul era programat pentru seara, la ieșirea din Șabat, dar între timp s-a aflat de adunarea liderilor iranieni la Teheran, sâmbătă dimineața, și atunci s-a decis că, în pofida Șabatului, posibilitatea de a lichida o parte a conducerii iraniene, inclusiv pe ayatollahul Ali Khamenei, justifica încălcarea legii. De ce s-au reluat bombardamentele, opt luni după ce atât Trump, cât și Netanyahu s-au lăudat cu distrugerea unei mari părți a infrastructurii de producere a bombei nucleare și cu amânarea pentru câțiva ani a programului nuclear iranian? Ei, aici nu există niciun răspuns oficial, nimeni dintre cei implicați în atacurile din 12 iunie 2025 nu-și asumă eticheta de mincinos. Poate că este o calificare prea dură, dar cred că se apropie de adevăr.Read more…
A murit o carte
Sigur că am greșit undeva. Prezentul acesta nu este viitorul pe care credeam că îl construiesc de-a lungul vieții mele. Născut în 1951, face parte din G2, a doua generație, de după cea a supravieţuitorilor Holocaustului care au fost arestați, deportați, evacuați, refugiați, ca adulți conștienți de ceea ce li se face (nu li se întâmplă!), deoarece erau etichetați ca evrei. Antisemitismul, pe vremea și în lumea în care am luat cunoștință de el, era un -ism considerat extremist, ceva legat de religie (das Opium des Volkes) și fascism (Deutschland über alles). Nuanțele și ambiguitatea termenului aveam să le descopăr mulți ani mai târziu. De fiecare dată simțeam un fel de jenă nedefinită și inexplicabilă, atunci când constatam că majoritatea celor care se ocupau de Holocaust, evrei sau nu, oameni de știință sau nu, pretinși obiectivi ori declarați subiectivi, nu includeau în acest concept și soarta altor societăți umane care au trecut prin evenimente similare cu cele ale evreilor. De-a lungul istoriei, amerindienii și armenii, baha’ii și rohingya, țiganii și yazidiții și atâția alții nu au fost mai puțin persecutați. Și istoria lor ar trebui să o cunoaștem.Read more…
Cât să scriu? Cât să şterg?
Încep acest articol cu evocarea prietenei mele, de binecuvântată amintire, scriitoarea Júlia Szilágyi. Adesea, când o vizitam, o găseam în ambianţa camerei ei ticsite de cărţi, şezând confortabil pe patul ei mare, înconjurată de cărţile şi revistele pe jumătate deschise, cu pisoiul cuibărit la picioare şi scriind. Chiar dacă avea computer şi laptop, scria de mână, pe jumătăţi de coală, motivând că gândeşte mai bine cu creionul în mână! Şi, într-adevăr, parcă mai mult gândea decât scria. Totuşi textele, relativ scurte, aşternute pe aceste foi nu erau nicidecum varianta finală. Când o îndemnam să le dea la bătut pe calculator şi să publice volumul mult aşteptat (nu numai de mine, ci şi de mulţi alţi cititori) îmi răspundea că sunt doar ciorne. “Mai am lucruri de şters.” “De şters, nu de adăugat?!” – o întrebam intrigată. “- Da, e foarte important să ştergi tot ceea ce e în plus, ca să iasă la iveală ceea ce ai de spus. “. Adevărul este că proza Júliei Szilágyi – o delectare pentru cititor – este foarte densă, decantată la maximum, într-o formă literară aproape desăvârşită, având un ritm interior care potenţează frumuseţea textului şi scoate în evidenţă reflecţiile celei care se definea, în primul rând, drept eseistă. Înclin să cred că stilul ei concis, cumpănirea îndelungată pentru alegerea cuvântului potrivit au rezultat şi în urma experienţei îndelungate în presa scrisă unde lungimea textului era limitată. Se spune că hârtia suportă orice, dar nu… oricât, pentru că numărul de pagini e limitat.Read more…
O poveste cu gust românesc în inima orașului Chicago
Cântecul idiș Rumenye, Rumenye, compus de Aaron Lebedeff, o legendă a teatrului idiș în anii 1920, este o enumerare plină de dor, dar și de umor a plăcerilor vieții din România. Cântecul descrie această țară ca pe un pământ al abundenței, menționând în special delicatese locale care au devenit emblematice, precum mămăliga, brânza, cașcavalul și pastrama. Nu e uitat nici vinul bun, de Odobești sau Cotnari, și atmosfera de petrecere. Pentru evreii din Europa de Est, așezați mai ales la New York, dar și în alte orașe americane, acest cântec era o formă de nostalgie idealizată care reprezenta într-un fel ”lumea de ieri”. Cum viața multor evrei din Europa de Est fusese marcată de sărăcie și persecuție, Rumenye, Rumenye amintește doar vinul, mâncarea bună și căldura comunității. Trebuie să recunoaștem că mâncarea este cel mai bun mod de a păstra memoria unei persoane sau chiar a unei întregi comunități. Aveam să găsesc gustul de altădată nu la New York, ci în inima orașului Chicago, atunci când un prieten al soțului meu, un om foarte religios, dar și un mare gurmand, aflat mereu în căutarea gustului, precum un cavaler rătăcitor în căutarea pietrei filosofale, ne-a trimis o fotografie cu cumpărăturile lui de la Romanian Kosher Sausage Co.Read more…
Cele șapte păcate capitale ale scrisului
Am mai povestit, cred, că la școală am avut două profesoare de română, una mai insipidă ca cealaltă. Gramatica am învățat-o cu ușurință, pentru că îmi plăcea logica ei intrinsecă, dar să scriu o compunere era pentru mine ca o pedeapsă. Analizele literare m-au plictisit dintotdeauna și cu timpul mi-am făcut un sistem: le copiam de la o colegă mult mai talentată din clasa paralelă și cum aveam profesori diferiți, vicleșugul nu a fost niciodată descoperit. (Încă de atunci am obiceiul să nu copiez cuvânt de cuvânt, ci să „îmbunătățesc” scrisul altora.) Dacă cineva mi-ar fi spus atunci că va veni o vreme când voi scrie de plăcere și că voi deveni chiar editor, l-aș fi privit cu nedumerire, ba chiar i-aș fi râs în nas. Ce idee! Dar… neînțelese sunt căile Domnului! Iată-mă deci autor și editor, cu toate că, de fapt, nu am niciun fel de pregătire și lucrez mai mult „după ureche”. Așa se face că atunci când am dat din întâmplare peste articolul „Cele șapte păcate capitale ale scrisului”, l-am citit cu foarte mult interes. Autorul, Thomas C. Foster, este profesor de literatură contemporană le o universitate americană și pe lângă analize literare, ține și cursuri practice pentru cei care încearcă să scrie – nu neapărat beletristică, ci și lucrări de specialitate sau articole… Aha! Interesant! Nu am tradus articolul – cei interesați îl pot citi în engleză – ci am încercat să-l prezint așa cum îl văd eu și să scot în evidență aspectele relevante pentru mine.Read more…
Periplul american (III). New York pentru a treia oară
După vizita la Omaha şi conferinţa de la Washington, am ajuns la New York în ziua de 16 Decembrie la orele serii. La gara Penn, aflată în mijlocul Manhattan-ului, refăcută faţă de cea pe care mi-o aminteam, mă aştepta prietenul meu V. L. Sala principală, ce poartă numele lui Daniel Moynihan [1] este o expansiune a gării originale Penn, şi oferă posibilităţi de călătorie către noi direcţii. Ajunsă aici, am simţit că revin într-o lume pe care o cunoşteam, dar de această dată, principalul meu obiectiv este să reîntâlnesc prieteni din tinereţe. În timpul celor cinci zile la New York, am reuşit – singură sau cu prietenii – să ajung şi la unele obiective turistice. Pentru prima seară, îmi cumpărasem un bilet la Carnegie Hall. Concertul era susţinut de quintetul „Vengerov si prietenii”. Iniţial aş fi preferat să-l pot vedea pe Maxim Vengerov ca violonist solist, dar a trebuit să mă mulţumesc cu participarea sa într-un grup concertant alături de alţi muzicieni. Următoarele zile erau programate pentru întâlnirea cu prietenii mei „vechi” şi foarte buni DDB, pentru a vizita împreună, două locuri necunoscute de mine. Este vorba de inedita „grădină botanică” situată în partea sudică a oraşului, numită „High Line” şi Muzeul de artă americană Whitney care o mărgineşte la capătul dinspre sud-vest. Ultima zi a şederii a fost o întâlnire aproape inedită, o lungă discuţie şi depănare de vieţi şi amintiri cu B.L, valoroasa solistă a corului de copii de la Bucureşti în anii `70, cu o voce profundă, amintind-o pe cea a lui Edith Piaf.Read more…
Resuscitarea falsă
În principiu, în fiecare caz de stop cardiac neprevăzut, pe stradă, acasă sau la spital, pacientul trebuie resuscitat sau reanimat (cele două sunt sinonime.) La fel și bolnavii care au suferit stop cardiac după înec. (La cei înecați în ape reci, prognoza este mai bună, fiindcă temperatura joasă scade nevoia de oxigen a creierului.). Cine nu trebuie resuscitat? Răspunsul la această întrebare diferă în funcție de legile în vigoare, de decizia bolnavului și a familiei, care la rândul ei este influențată de credința lor religioasă. În principiu, cei cu boli incurabile, terminale, ireversibile, nu ar trebui resuscitați. Îmi amintesc un caz care a stârnit multe comentarii în presa israeliană și în rândul personalului medical. O femeie de 95 de ani, care avea cancer cu numeroase metastaze, a avut un stop cardiac. Era noapte. Medicul de gardă era tânăr și cu puțină experiență. Împreună cu două asistente medicale, el s-a “năpustit” asupra bolnavei și a început să o resusciteze cu compresii toracice și respirație artificială, după protocol. La un moment dat, pe monitor a apărut un ritm de fibrilație ventriculară. Defibrilatorul era pregătit; medicul a declanșat un șoc electric. Ritmul cardiac al bolnavei s-a normalizat, dar în timpul șocului în defibrilator s-a produs un scurt circuit și flacăra a provocat arsuri de gradul 2-3 pe tot toracele pacientei. Femeia a murit după 24 de ore, în chinuri și dureri.Read more…

















