Rămas bun, Mirjam Bercovici!

Jun 16, 2025By

Medicul şi scriitoarea Mirjam Bercovici a plecat la cele veşnice. În 11 septembrie ar fi împlinit 102 ani de viaţă şi deja îmi pregătisem titlul articolului aniversar: Încă nu am ajuns la vârsta la care să nu mai pot învăţa ceva nou. Această frază mi-a spus-o acum vreo două luni, când am sunat-o ca s-o întreb de ce întârzie cu articolul pentru Baabel. – Mi s-a stricat computerul şi sunt pe cale să-mi cumpăr un laptop. – Vă luaţi un laptop nou? – Desigur. – Oare n-ar fi mai bine să cumpăraţi unul second-hand cu sistem de operare mai vechi? Cel nou are cea mai recentă versiune de Windows şi e greu de învăţat. – Încă nu am ajuns la vârsta la care să nu mai pot învăţa ceva nou! Mintea receptivă şi energia doamnei Mirjam erau o dovadă vie pentru faptul că vârsta este doar un număr. Poimâine, 18 iunie se împlinesc 10 ani de când a publicat primul articol în Revista Baabel. În acest deceniu a publicat, aproape constant, câte un articol pe lună. „Nu am energia să scriu în fiecare număr, dar mi-a propus să public în fiecare al doilea număr al revistei” – mi-a spus şi s-a ţinut de cuvânt.Read more…

Jun 16, 2025 11 comments

Ceasul deşteptător ni-l fixează iranienii

Jun 15, 2025By

Am trecut pe fusul orar al liliecilor. Dormim ziua şi suntem activi noaptea. Doar că ceasul deșteptător ni-l fixează iranienii. Omul negru a venit de data asta la miezul nopții. Auzim bubuiturile. Trebuie să stăm totuși 30 de minute în buncăr poate mai apare vreo rachetă rătăcită ori vreun șrapnel împrăștiat.. 30 de minute timp suficient ca să mă mai informez de pe siteuri ori să discut online cu alți lilieci. Aflu nume noi care nu-s trecute pe harta turistică şi pe care nu le voi vizita niciodată – Nataz, Busher, Fordo. Sunt locațiile unde e dispersat programul nuclear iranian. Aflu că au deja destul uraniu îmbogățit pentru 15 focoase, rămâne să-l mai asambleze. Poate că am intârziat trenul. Între timp citesc că una dintre rachetele balistice a lovit o localitate în apropiere de Haifa. Văd cum pe site-urile islamiste, lumea jubilează. Sunt dezgustat. La ce le folosește lor moartea unor oameni ? Read more…

Jun 15, 2025 23 comments

Nicio alarmă nu seamănă cu alta

Jun 11, 2025By

Nu-mi amintesc de alarmele din copilăria mea, deși la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial aveam deja aproape 6 ani. Probabil că la acea vreme războiul se îndepărtase de Moldova și pentru populația regiunii pacea luase deja locul conflagrației militare. Timp de zeci de ani știam despre alarmele antiaeriene mai mult din citit decât din auzit (în adevăratul înțeles al cuvântului). Dar Războiul de Yom Kippur, care a avut loc cam la un an și jumătate de la emigrarea noastră în Israel, ne-a inclus în ”meniu” alarme aproape zilnice, la orice oră. Îmi amintesc perfect ordinul de a vopsi în albastru farurile mașinilor. Seara toate luminile orașului erau stinse, pentru a preveni un eventual atac. Apoi a venit războiul din Irak și cele aproape 40 rachete lansate de Saddam Hussein spre Israel, ceea ce a dus pentru câteva săptămâni la o schimbare totală a ritmului vieții israelianului. Rachetele rămân rachete și alarmele rămân alarme, se schimbă doar locul de unde sunt lansate. Locuind în sudului Israelului, în ultimii aproape 40 ani nu am dus lipsă nici de rachete, nici de alarme. În ultimii ani ele veneau din Fâșia Gaza, care devenise independentă și suverană în 2005, când s-a retras ultimul soldat israelian. Suveranitatea s-a dovedit ”fructuoasă” – vecinii noștri au început imediat (și continuă până astăzi) să ne semnaleze periodic evoluția armelor îndreptate împotriva populației civile, mai ales cea din apropierea graniței. Casa mea se află la 30-40 km de Gaza, la ”o bătaie de pușcă” pentru o rachetă cu capacitate minimă. Read more…

Jun 11, 2025 13 comments

Septuaginta

Jun 11, 2025By

Povesteam în numărul trecut despre colonia evreiască din Alexandria (Egipt).  Adevărul este că israeliții au plecat de multe ori în Egipt, mai ales în vremuri de foamete, și poate că acest lucru stă la baza poveștii biblice a Ieșirii din Egipt.  Dar poate ea fi considerată „adevăr istoric”?  Acesta este până astăzi subiectul unor dispute încrâncenate. O prezență evreiască mult mai bine documentată exista de prin 450 î.e.n.  Mercenari din Iudeea stabiliți în Insula Elefantina de pe Nil păzeau granița sudică a Egiptului.  Ei și-au construit un templu propriu.  (Încă nu se putea numi sinagogă, pentru că religia monoteistă încă nu era cristalizată.) O colonie evreiască masivă a existat în Egipt în perioada elenistică și apoi cea romană, centrul cel mai însemnat fiind Alexandria.  Pe atunci fiecare evreu era dator să vină de trei ori pe an la Templul din Ierusalim.  Dar dacă locuia departe?  Așa se face că în Egipt s-au construit sinagogi – acolo nu se făceau jertfe, doar se dădea citire Torei și se țineau predici.  Numai că… după câteva generații în Egipt, evreii au adoptat limba și cultura greacă și (la fel ca în diaspora zilelor noastre) nu prea mai înțelegeau ebraica.  De unde știm?  Apartenența la cultura greacă avea numeroase avantaje: grecii (sau grecii prin adopțiune) erau scutiți de anumite impozite, aveau posibilitatea să lucreze în administrația statului, în afaceri se folosea tot greaca… Și într-adevăr, inscripțiile găsite de arheologi în sinagogile egiptene de atunci erau în limba greacă.  Era nevoie urgentă de o traducere a Torei în limba greacă.  Acest demers a fost început pe la 250 î.e.n.Read more…

Jun 11, 2025 8 comments

 Războiul sfârșitului lumii

Jun 11, 2025By

Acesta este titlul celui mai semnificativ roman al lui Mario Vargas Llosa, în care se confruntă forțe deloc dispuse să cedeze și care vor simboliza sfârșitul unei epoci și începutul alteia noi. În războiul sfârșitului lumii la care asistăm astăzi, cel din Ucraina, nu știm cum va fi noua epocă, dacă va fi mai bună sau mai rea decât cea de până acum, de presupus că alternativa se înclină către cea de a doua. Și atunci ce vom face, cum vom reacționa? Ar fi o utopie să credem că războiul s-ar putea termina cu victoria Ucrainei, oricât de justificată este poziția ei, țara fiind agresată, încălcându-se angajamente și prevederi ale unor acorduri internaționale care stau la baza lungii perioade de pace din Europa. Faptul că suntem în cel de-al treilea an al războiului este rezultatul unui paradox nimicitor care pe de o parte încearcă să salveze cât de cât pacea europeană, pacea țărilor membre NATO, pe de altă parte aruncă Ucraina pradă forțelor cuceritoare ale Rusiei. Oricât ne-am strădui noi, Occidentul, nu avem mijloacele de a constrânge Moscova să înceteze războiul, să se așeze la masa negocierilor și să renunțe la pretențiile teritoriale față de Ucraina, căci, hai să recunoaștem, acesta a fost obiectivul principal al războiului, nu pretenția ridicolă a existenței unui regim neonazist… cu un președinte evreu. Din păcate, în Ucraina există forțe cu o ideologie apropiată de neonazism, dar astfel de formațiuni politice acționează în multe țări europene, și în Rusia există simpatizanți ai totalitarismului, naționalismului și antisemitismului.Read more…

Jun 11, 2025 2 comments

Klara Szűcs – pictoriţa supravieţuitoare de la Auschwitz (I)

Jun 11, 2025By

Se împlinesc 80 de ani din vara lui 1945, când Klara Szűcs a sosit cu trenul la Cluj. Supravieţuise lagărelor de exterminare naziste. Pentru prima dată i-am auzit numele în 2017, de la prietena mea dragă, scriitoarea Júlia Szilágyi, fie-i memoria binecuvântată. Îndeobşte, Júlia mă primea în camera ei preferată, ticsită de cărţi, cu o măsuţă joasă şi fotolii graţioase, de epocă, cu pereţi tapetaţi de tablouri ale unor maeştri ardeleni şi cu o sculptură în lemn, de Szervatiusz, amplasată între două ferestre mari. Júlia şedea comod pe şezlongul din faţa imensei biblioteci, jur-împrejurul ei erau risipite cărţile pe care tocmai le citea, filele răzleţe pe care îşi nota gândurile, iar motanul Pamcsi i se cuibărea în poală, în timp ce noi tăifăsuiam în tihnă. Într-o zi însă, dorind să-mi arate un text început pe computer, am intrat în cealaltă cameră – mai spaţioasă, cu câteva piese de mobilier stil şi mai puţine tablouri. Nu eram prima oară acolo, dar de data asta privirea mi-a adăstat mai mult asupra celor trei portrete de femei, expuse grupat, reprezentând-o pe Júlia (fetiţă), pe mama şi mătuşa ei. Cel mai mult m-a frapat chipul Júliei care – deşi un portret de fetiţă – emana graţie şi maturitate. Ochii mari, de un albastru intens şi profund, prefigurau aplecarea spre cugetare a viitoarei eseiste, în timp ce surâsul poznaş, cu o umbră de cochetărie, dezvăluia că fetiţa purta deja în ea germenul femeii de o frumuseţe aparte. „Aveam nouă ani. Era în vara lui 1944, ne întorsesem din refugiul de la Bucureşti şi aşteptam cu teamă şi speranţă revenirea tatii din deportare. Cele trei portrete au fost desenate de o tânără supravieţuitoare a lagărelor naziste care ajunsese cu trenul la Cluj şi o vreme a locuit cu noi. O chema Klara Szücs – se poate citi şi pe semnătură.”Read more…

Jun 11, 2025 9 comments

O bijuterie arhitectonică clujeană şi un distins profesor de medicină

Jun 11, 2025By

Îmi aduc aminte că la începutul anilor 1960, într-o zi de vară clujeană, urcam cu părinții pe str. C. A. Rosetti, unde se găsea una dintre cele mai frumoase vile ale Clujului Vila Tătaru. Ce făceam noi, familia Vass, la Vila Tătaru? Mergeam să-l vizităm pe Zoltán Lázár şi pe soţia sa, Lilly, care locuiau în gazdă, în vila profesorului Coriolan Tătaru şi a familiei sale. Casa de pe str. Rosetti a adăpostit de-a lungul timpului, cunoscuți și prieteni ai familiei, politicieni, prelați, profesori universitari (printre care şi viitorul rector al Universității din Cluj, academicianul Constantin Daicoviciu, dar şi oameni cărora soarta nu le-a surâs sau au fost victime ale regimului comunist, printre care şi Zoltan Lazar, proaspăt eliberat din închisorile regimului comunist, unde fusese deținut numai pentru că în perioada interbelică fusese un industriaș înstărit. Zoltán Lázár a dat de lucru la peste 300 de oameni din Turda şi din satele din împrejurimi. Dar să ne întoarcem la vestita Vila Tătaru. Am rămas impresionat de arhitectura vilei.Read more…

Jun 11, 2025 8 comments

Art Nouveau la Subotica

Jun 11, 2025By

Acest curent artistic apărut cu mai bine de un veac în urmă, a înfrumusețat major atât de multe locuri și atât de multe lucruri. Pentru amprenta splendidă lăsată în lume, Art Nouveau este sărbătorit internațional în 10 iunie iar eu, ca o mare iubitoare a lui, aș vrea să povestesc despre răspândirea urmelor lui într-o zonă destul de apropiată de noi: Serbia. De fapt, în recenta mea excursie la Subotica m-a frapat să regăsesc un aspect extrem de asemănător Oradiei, datorat arhitecților orădeni Dezső Jakab și Marcell Komor care au lucrat în ambele orașe. Evident, la vremea lor arhitecții au lucrat în diverse zone ale Imperiului Austro-Ungar, publicând în reviste budapestane și atingând o faimă binemeritată. La Oradea ei sunt autorii, printre altele, ai splendidului palat „Vulturul Negru” din Piața Unirii. De câțiva ani îmi doresc să ajung în Serbia, mai cu seamă la Belgrad și la Subotica, despre care am auzit că sunt orașe foarte frumoase, să văd Dunărea care îmi este foarte dragă – fiindcă ajunge la mare – și pentru că eram curioasă să văd cum arată o țară europeană din afara Uniunii și care, relativ recent, a avut un război oribil care a dus la dizolvarea Iugoslaviei pe care o știam eu. Mărturisesc că nu mă așteptam ca în Voivodina, regiunea învecinată cu Banatul nostru, să găsesc atât de multe urme ale curentului Art Nouveau și o asemănare atât de uimitoare cu părțile noastre ardelene, orădene în speță. Orașul este inclus în circuitul patrimoniului Art Nouveau european (alături de Budapesta, Viena, Barcelona, Riga, Helsinki, Bruxelles, Glasgow, dar și Timișoara) datorită, în special, creațiilor celor doi arhitecți orădeni, Dezső Jakab și Marcell Komor, care au proiectat clădirea primăriei orașului, sinagoga și alte câteva clădiri emblematice.Read more…

Jun 11, 2025 7 comments

A fost vecinul lui Hitler

Jun 11, 2025By

Un articol scris de Astrid Probst și publicat în The Guardian în 10 mai 2025 povestește despre peripețiile unui evreu pe nume Edgar Feuchtwanger care a fost un timp vecinul lui Hitler.(1) Acum el are peste 100 de ani – în 1929 era un copil de cinci ani și trăia cu părinții la München, iar Hitler s-a mutat într-un un apartament somptuos de nouă camere în casa de vizavi (vezi poza de frontispiciu). Acoliții lui Hitler s-au mutat și ei în apropiere. În 1935, München a fost declarat oficial capitala mișcării naziste. Tatăl lui Edgar era publicist și avocat, iar mama pianistă. Ei aveau adeseori oaspeți de seamă, de exemplu scriitorul Thomas Mann și avocatul Carl Schmitt care a devenit mai târziu membru activ al partidului nazist. Spre norocul lor, în 1939 familia lui Edgar a emigrat în Anglia. El este istoric, locuiește la Winchester și se declară printre ultimii supraviețuitori dintre cei care au trăit în preajma lui Hitler. Conversația cu ziarista a avut loc în limba germană. “Îl vedeam prin geam pe Hitler șezând în fotoliu și nu ni se părea deloc amenințător.” Ei credeau că Hitler și mișcarea lui (care de la început se declarau antisemiți) erau un fenomen temporar.Read more…

Jun 11, 2025 13 comments

Pinocchio

Jun 11, 2025By

Nu-i așa că Pinocchio, băiețelul lui Geppetto, se năștea, creștea și se făcea băiat mare doar cât dura citirea poveștii cu acest nume? Pinocchio renăștea cu fiecare lectură a poveștii. Nepoții mei, cărora li s-a citit povestea de nenumărate ori, sunt mari acum. Când ei vor avea la rândul lor copii, Pinocchio va fi creat din nou, va crește și îi va încânta cu năzdrăvăniile lui, exact ca pe copiii generațiilor trecute. Ăsta e un lucru cert. În tot ce face, Pinocchio e urmărit de copii cu sufletul la gură, dar numai până când devine „băiat mare”, adică până când înțelege că a greșit să nu urmeze sfaturile primite și hotărăște să nu-l mai supere pe „creatorul” său care era să piară căutându-l și povestea se sfârșește. Oare jucăriile cresc și ele odată cu trecerea timpului? Mi-am pus această întrebare la ultima mea vizită la doi din nepoți, când am revăzut o jucărie pe care au primit-o cadou când erau mai mici. Jucăria reprezenta un sacagiu, un băiat care ducea pe umăr două găleți cu apă, susținute de un fel de cobiliță. Nepoților le-a devenit prieten drag. Având niște încălțări și un corp care le amintea de celebrul personaj al lui Carlo Collodi, l-au numit Pinocchio.Read more…

Jun 11, 2025 6 comments

La „Maimuţa Plângătoare”

Jun 11, 2025By

E o performanță să ajungi la aniversarea a 58 de ani de la terminarea liceului! De când am hotărât să ne întâlnim în fiecare an, ca să ne recunoaștem fără probleme, locul de întâlnire este restaurantul “Maimuța Plângătoare” și nu pentru că ar fi cel mai bun restaurant din oraș, nici pentru că am hotărât să plângem de fiecare dată când ne revedem, ci numai pentru că lui Vasilică / Laci i-a plăcut numele restaurantului. Anul trecut Laci a trecut în eternitate, dar noi vom merge și anul acesta la același restaurant. Am renunțat la festivitățile obișnuite în asemenea ocazii, nu ne mai întâlnim la școală, nu mai are sens, profesorii pe care i-am avut nu mai sunt în viață și din lipsă de spaţiu pe pereții coridoarelor liceului, tabloul cu absolvenții zace undeva într-un depozit. Cântăm Gaudeamus Igitur? Desigur, acest cântec e săpat adânc în sufletul nostru. Nu strigă nimeni catalogul, nu e nevoie, toți știm cine nu mai poate veni la întâlnire, nu i-am uitat. Pozele din anii când eram elevi, mai ales cele redescoperite de unul dintre noi, la care se adaugă cele cu nepoții și copiii, în această ordine, problemele de sănătate ale fiecăruia dintre noi sunt la ordinea zilei. Niciunul dintre noi nu mai e tânăr și dacă cineva nu se plânge de dureri, e semn că nu mai trăiește. Dacă totuși te trezești fără să te doară ceva, nu fi îngrijorat, durerea vine ea mai târziu, în timpul zilei, obișnuia să spună Vasilică.Read more…

Jun 11, 2025 5 comments

Aforisme picante

Jun 11, 2025By

1. Am fost suficient de optimist să fac doi copii și am devenit destul de pesimist ca să nu-i mai îndemn pe alții să facă. 2. Am deja rutină în alegerea răului mai mic. Între femeile rele de gură și cele rele de muscă, le aleg întotdeauna pe cele din urmă. La alegerile politice fac la fel. 3. Irefutabil – activitate sexuală univocă, de netăgăduit, ale cărei urme sunt de neșters. 4. Futurolog – un specialist de înaltă clasă care violentează viitorul.Read more…

Jun 11, 2025 3 comments

Cripta lui Nicanor

Jun 5, 2025By

Am făcut o plimbare prin Grădina Botanică a Universității de pe muntele Scopus.  Cu toate că în primii doi ani petrecuți la Ierusalim am învățat pe muntele Scopus, nu o cunoșteam aproape deloc.  Pe atunci, la începutul anilor 1970, întregul campus era un imens șantier și grădina încă nu fusese redeschisă.  Apoi m-am mutat practic în celălalt capăt al orașului, abia dacă am vizitat-o de vreo două ori în toți acești ani.  Și ce am găsit a fost… o surpriză: o criptă veche de 2000 de ani.  De fapt, nu ar fi trebuit să mă mir, pentru că acest pământ este atât de plin de istorie, încât e aproape imposibil să sapi și să nu găsești ceva…  Și chiar dacă pe atunci acest loc era în afara cetății, este normal ca mormintele să fie extra muros, în oraș și în împrejurimi se cunosc sute și sute de morminte antice săpate în stâncă – dar acesta are o poveste specială. După cum scriam în articolul despre centenarul universității, la sfârșitul secolului al XIX-lea, terenul viitoarei universități a fost achiziționat de Sir John Gray Hill care și-a construit acolo o vilă de vacanță.  În octombrie 1902, administratorul moșiei a dat din întâmplare peste criptă și stăpânul fiind absent, l-a anunțat pe consulul britanic.  Fiica acestuia, Gladys Dickson, care era arheolog amator, a vizitat situl.  Apoi arheologul britanic R.A. Stewart Macalister a făcut fotografii și a trasat planul monumentului, iar arheologul francez C.S. Clermont-Ganneau a studiat inscripția găsită.  Ca urmare, în 1903, în revista Palestine Exploration Quarterly au apărut două articole pe această temă, unul semnat de Gladys Dickson și ilustrat de Macalister, iar celălalt semnat de Clermont-Ganneau.  Era timpul să merg la Biblioteca Națională să le caut.Read more…

Jun 5, 2025 6 comments

Partidul Social Democrat și interesul național

May 29, 2025By

Pentru opt zile – de la 18 la 26 mai – ne-am bucurat de ceea ce am putea numi salvarea democrației în România. Victoria lui Nicușor Dan ne-a oferit, teoretic, garanția continuării drumului european al țării noastre, păstrarea alianței transatlantice, apartenența la NATO și respectarea tuturor drepturilor democratice înscrise în Constituție. Din păcate, convingerea că am ales bine este împărtășită doar de ceva mai mult de jumătate din români, restul crede că celălalt candidat, cel „suveranist”, ar fi adus schimbarea mult așteptată, cu toate că, pe parcurs, ar fi putut să-și dea seama că promisiunile, proiectele, programele prezentate, în primul rând de AUR și liderul său, George Simion, sunt lozinci populiste, fără bază reală. Victoria acestei orientări ar fi dus la prăbușirea economică a țării. Este suficient să ne amintim ce s-a întâmplat cu leul, cu bursa, cu dobânzile după primul tur de scrutin câștigat de Simion. Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi arătat indicii economici dacă el ar fi devenit președinte, ce s-ar fi întâmplat cu orientarea țării, cu libertățile noastre, cu marea simpatie a acestor formațiuni față de ideologia legionară. Am spus până la 26 mai, ziua când Nicușor Dan a fost confirmat de Parlament, a depus jurământul și s-a instalat la Cotroceni. Nu este cazul să intru în amănunte despre situația economică dramatică a țării și măsurile foarte dureroase pe care guvernul va trebui să le ia. Iar pentru a duce la capăt aceste obiective obligatorii este nevoie de un guvern susținut de o majoritare parlamentară conștientă că trebuie să-și asume măsuri nepopulare care ar putea duce în viitor la pierderea simpatiei, a sprijinului alegătorilor față de partidele care au acceptat această răspundere.Read more…

May 29, 2025 2 comments

Buhușiul meu – leagănul unei conviețuiri pașnice

May 29, 2025By

Nu m-am născut la Buhuși, dar Buhușul reprezintă copilăria mea. Am trăit în orășelul de pe Bistrița până la vârsta de 11 ani, când părinții au decis să ofere odraslelor lor atmosfera capitalei și apropierea de familie. Și cu toate acestea, eu am rămas buhușean, pentru simplul motiv că la vârsta mea poți uita ce ai mâncat alaltăieri, dar nu poți uita evenimentele vârstei fragede. O mulțime de amănunte îmi sunt vii, de parcă nu ar fi trecut zeci de ani: prieteni, vecini, mersul la râu, vizitele la ”colonia” fabricii, cabinetul tatei, steaua galbenă purtată în timpul războiului, farmacia mamei, naționalizată în aprilie 1949, unde îmi petreceam după-amiezile, când nu aveam tovarăși de joacă. Dar, mai ales, nu pot uita atmosfera calmă, plăcută, o realitate în care comunitatea evreiască își trăia viața departe de orice probleme, obstacole sau dușmănie. Sunt convins că nu greșesc: eram cu toții o apă și-un pământ! Cei cinci medici, trei evrei și doi români, se ocupau fiecare de pacienții săi, fără nici cel mai mic semn de ostilitate reciprocă. Nu pot uita căruțele din fața casei noastre, unde își avea tata cabinetul, care aduceau țărani din satele vecine, în căutarea alinării diverselor suferințe.Read more…

May 29, 2025 15 comments

O lume condusă de femei?

May 29, 2025By

„Dacă lumea ar fi fost condusă de femei, ea ar fi fost mai pașnică, mai puțin violentă.”  Am auzit această părere în diferite împrejurări, chiar și în comentariile revistei Baabel.  Este o afirmație foarte greu de dovedit, pentru simplul motiv că de-a lungul istoriei au fost prea puține femei care au domnit independent, cele mai multe regine au fost soțiile sau mamele unor regi.  Bineînțeles că multe dintre ele au influențat mersul istoriei, dar au acționat din umbră, sugerând diverse idei soțului sau fiului aflat la putere.  Aproape singura opțiune pe care o avea o femeie ca să domnească era să fie văduvă și mama prințului moștenitor și atunci putea fi regentă până când acesta ajungea la maturitate. Această situație nu s-a limitat la Europa – ați auzit vreodată de o femeie pe tronul Chinei sau al Imperiului Incaș?  Înseamnă că nu este un fenomen cultural, ci trebuie să existe cauze obiective.  Și eu cred că majoritatea femeilor nu aveau calitățile care i se cereau unui domnitor de pe vremuri: să fie un luptător neînfricat și să-și apere țara – altfel nu ar fi avut ce să guverneze!  Legenda amazoanelor, a femeilor luptătoare, este numai o legendă, și chiar dacă ele ar fi existat aievea, ar fi fost tot numai o excepție.  Împărații romani erau adesea proclamați de armată, cei germani erau aleși, dar în mod obișnuit succesiunea se făcea din tată în fiu, iar când un rege murea fără moștenitor, adesea aveau loc războaie civile până când cineva acapara puterea. În Europa aceasta a fost situația „de când lumea”, adică din perioada de tranziție dintre Antichitate și Evul Mediu, când regele franc Clovis a proclamat Legea Salică.  Era, de fapt, primul cod de legi al Europei Apusene și pe el se bazează până astăzi o parte din legislația europeană.  Iar acesta prevedea că femeile nu pot moșteni nici pământuri, nici titluri nobiliare, și cu atât mai puțin coroana. Totuși, încet-încet, în lipsa unor moștenitori bărbați, în Europa au apărut câteva regine domnitoare,Read more…

May 29, 2025 9 comments

Împotriva cultului tinereții – Da, să arăți bătrân e mai bine!

May 29, 2025By

Chinuit de o imagine prea tânără, am decis în sfârșit să arăt bătrân – și în același timp am devenit un antreprenor de succes. După ce am fost obligat de mai multe ori să-mi arăt cartea de identitate la ghișeul de bilete pentru a beneficia de reducerea de senior, am început să bănuiesc că problema era înfățișarea mea excesiv de tânără. Pielea netedă, culoarea sănătoasă a tenului, părul bogat, poate și postura dreaptă, impecabilă, îmi confereau o aură de tinerețe nepotrivită. Acest lucru îi nedumerea pe funcționarii de la ghișeu, care cereau o dovadă irefutabilă a vârstei. Această situație se repeta la orice achiziție de bilete – fie de tren, la muzee sau la alte activități. Datorită unei alimentații echilibrate, unui stil de viață sănătos și activ și, nu în ultimul rând, datorită grijii soției mele iubitoare, arăt considerabil mai tânăr decât ar sugera vârsta mea oficială. Deși, în general, acest lucru este considerat un avantaj, a început să mă deranjeze profund – și am căutat o soluție.Read more…

May 29, 2025 7 comments

Arheologii confirmă adevărurile biblice

May 29, 2025By

Într-un articol precedent, am analizat momentul istoric în care regele asirian Senaherib capturase cetatea Lahiş și se pregătea să atace Ierusalimul, unde domnea regele Ezechia. Fiecare dintre ei prezintă același moment istoric în mod diferit: Senaherib lasă impresia unei victorii răsunătoare, pe când punctul de vedere al lui Ezechia, prezentat în Biblie, este că, Ierusalimul a rezistat printr-o intervenție divină, dar nu numai. În 2Cronici 32:2-5 se spune că Ezechia, care se aștepta la un asediu al Ierusalimului, a inițiat două proiecte strategice importante: întărirea zidurilor de apărare și asigurarea alimentării cu apă a orașului. Spre deosebire de versiunea lui Senaherib, care s-a dovedit „fără acoperire”, cele descrise în textul biblic au putut fi dovedite. Tunelul lui Siloam sau Tunelul lui Ezechia era un proiect de infrastructură ambițios, îndrăzneț și vital, care asigura alimentarea cu apă a capitalei în caz de asediu. Era un tunel subteran care lega izvorul Ghihon din afara cetății cu bazinul Siloam din cetate. Și chiar dacă Tunelul lui Ezechia fusese pierdut de secole, el a fost redescoperit. În 1625, pentru prima dată în timpurile moderne, orientalistul italian Franciscus Quaresmius a vorbit despre un posibil canal subteran între izvor și bazin. În 1865 tunelul a fost explorat de ofițerul britanic, inginer și arheolog, Sir Charles Warren. El a emis ipoteza că acesta ar fi tunelul lui Ezechia, menționat în Biblie, dar nici Quaresmius, nici Robinson și nici Warren nu au putut dovedi că ar fi același tunel.Read more…

May 29, 2025 11 comments

Unchiul Jóska din Braşov, croitor de damă

May 29, 2025By

După noaptea bucuriei nemăsurate a triumfului raţiunii în alegerile din România a venit dimineaţa duşului rece, legat de situaţia economică dificilă pe care guvernul instalat de noul preşedinte va trebui s-o gestioneze. Atunci i-am zis soţului meu „Exact ca în ziua de după nunta unchiului Jóska.” Mulţi ani nu l-am cunoscut personal pe unchiul Jóska. Auzisem de el doar sporadic, din poveştile fraţilor Farkas, verişorii tatii. De fapt, nu erau chiar verişori, ci mai degrabă „unchi de-al doilea” apropiaţi ca vârstă cu tatăl meu. Mama lor fusese sora cea mai mică a străbunicii mele Rachel Fischmann (născută Oppenheim), din Bănişor.  Jóska (pe numele său întreg József Farkas) era fratele lor după tată, adică fiul vitreg al surorii străbunicii mele Rachel. Curioasă să descopăr crâmpeie din trecutul familiei mele spulberate de Holocaust, am profitat de răgazul petrecut la Braşov, între două trenuri, pentru a-l cunoaşte pe József Farkas. Îi telefonasem în prealabil şi, foarte amabil, m-a invitat să-l vizitez: „Locuiesc chiar în spatele Hotelului Aro. E uşor de găsit”. Legătura de rudenie dintre noi era destul de îndepărtată și nu prea știam la ce fel de primire să mă aștept. Am găsit destul de uşor casa, am urcat la etaj şi am sunat. Mi-a deschis un bătrânel scund, cu ochelari cu ramă groasă şi  un zâmbet larg: „Pofteşte, pofteşte, te-am aşteptat cu masa pusă!”Read more…

May 29, 2025 7 comments

„Moskowitz & Lupowitz”: O poveste pierdută, dar vie în inima mea

May 29, 2025By

De când am pășit prima dată pe străzile New Yorkului, ca proaspăt sosită în America, am simțit că fiecare colț ascunde o poveste. Dar niciuna nu m-a prins ca cea a restaurantului „Moskowitz & Lupowitz”, un loc care, între 1909 și 1966, a fost mai mult decât un restaurant – a fost un cămin pentru sufletul evreilor sosiți din România în căutarea unui vis, un loc unde mirosul de pateu de ficat și sunetul de țambal te purtau înapoi la Galați sau București. Locul a intrat în istorie și a făcut istorie. Vreau să vă povestesc despre acest loc magic, despre fondatorii lui, despre cum era să intri acolo, despre mâncarea ale cărei arome încă mai stăruie în amintirile unora, despre clienții lui, despre bucătari, despre ce a mai rămas și, mai ales, despre dorul după o epocă pierdută. „Moskowitz & Lupowitz” a prins viață datorită lui Joseph Moskowitz și Samuel Lupowitz, doi evrei români ale căror povești sunt ca ale atâtor imigranți care au venit cu un vis în valiză. Joseph, născut în 1879 la Galați, era un geniu al țambalului. Tatăl său, Moshe Tsimbler, era muzicant klezmer, iar Joseph a crescut cântând pe vapoarele de pe Dunăre, prin Ungaria, România și până la Istanbul. În 1907, el și soția sa, Rebecca, au plecat din Bremen spre America, invitați să cânte la Boston. Dar New Yorkul l-a chemat și acolo a înregistrat discuri și a deschis primul său restaurant, „Little Rumania”, pe Houston Street. Joseph era sufletul petrecerilor, cu râsul lui cald și țambalul care făcea mesele să vibreze.Read more…

May 29, 2025 8 comments