O vizită la doamna doctor Mirjam Bercovici

De la bun început trebuie să precizez: nu a fost o vizită obișnuită, ci una care marca un eveniment. Doamna doctor Bercovici a împlinit incredibila vârstă de 100 de ani! Și cuvântul ”incredibil” nu l-am folosit pentru anii ei. Întâmplător (sau nu, ținând cont și de cele peste opt decenii ale mele), sunt înconjurată de persoane care, dacă nu au aceeași vârstă cu domnia sa, se apropie de ea. Dar niciuna nu are nici pe departe felul de a fi al doamnei Mirjam, cum o numește toată lumea. Știa de ce vin la ea, de altfel nu făceam parte din ”primul eșalon”. De două zile, mi-a povestit, arătându-mi florile răspândite în toată casa, primea felicitări de la o lume întreagă – și nu numai din România, ci și de peste hotare, din Israel, din Germania… Modestă, mi-a spus: ”Nu știam că atât de multă lume mă cunoaște” – a fost replica la informația pe care i-am dat-o, că aproape 100 de persoane au felicitat-o pe Facebook. Doamna Mirjam nu are Facebook, „nu-mi place să mă dezbrac în fața lumii”, de aceea m-a rugat să-i citesc câteva nume, unele cunoscute, oameni apropiați, altele mai puțin cunoscute. Asculta înșiruirea cu mirare, nu conștientiza că a devenit persoană publică, în cel puțin trei ipostaze: ca medic pediatru, când ani de zile îi vindeca cu succes și cu blândețe pe cei mici, ca supraviețuitoare a Holocaustului, când a ținut să împărtășească lumii din experiența sa dramatică de deportată în Transnistria și ca autoare foarte citită în revista Baabel.Read more…

Golda Meir și războiul de Yom Kipur

Golda Meir a fost a doua femeie din lume aleasă în mod democratic ca prim-ministru în 1969, prima fiind Sirimavo Bandaranaike în Ceylon / Sri Lanka, în 1960. Viața Goldei Meir (Mabovitch) (1898-1978). S-a născut la Kiev și în 1906 familia a emigrat în Statele Unite. După ce a devenit profesoară la o școală din Milwaukee, a aderat la mișcarea sionistă a muncitorilor. În 1921 Golda, pe atunci Goldie Mayerson (sau Meyerson) și soțul ei au emigrat în Palestina mandatară, stabilindu-se în chibuțul Merhavia. Acolo au lucrat în agricultură. În 1924 s-au mutat la Ierusalim, unde li s-au născut un băiat și o fată. În 1934 a intrat în conducerea Sindicatului Muncitoresc Evreiesc (Histadrut), iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost membră a Agenției Evreiești. A fost una dintre semnatarii Declarației de Independență a Israelului, în 1948. În 1952 a ocupat postul de ministru al muncii, iar în 1956 a fost numită ministru al afacerilor externe. Între 1969-1974 a ocupat poziția de Prim-Ministru al Israelului. După războiul de Yom Kipur, Golda a demisionat. Read more…

James Joyce

Rândurile de mai jos au fost scrise pentru iubitorii de literatură care nu au auzit niciodată de James Joyce și au trăit foarte bine și așa, precum și celor care s-au apucat să citească Ulise, dar, ajungând la capitolul trei, au renunțat deoarece nu știau că romanul devine captivant și relativ citibil începând cu capitolul patru. Nu are rost să le citească nici literații, nici foștii studenți din țările vorbitoare de limbă engleză și nici cei ca mine, amatori obsedați de această vedetă, considerat ca unul dintre cei mai mari scriitori de limbă engleză din secolul XX. Desigur că nu am intenția să concurez cu miile de studii, note, cărți, monografii, biografii, antologii etc., care se ocupă de cele mai felurite aspecte ale vieții și operei lui J. Joyce. Aș dori doar să îi provoc pe cei care cred în ei înșiși să încerce. Într-o zi, după ce m-a văzut citind din nou paginile tipărite din Shmoop și Spark, înainte de a începe să recitesc pentru a nu știu câta oară un capitol din Ulise, soția mea, ea însăși o consumatoare zeloasă de literatură, m-a întrebat „De ce ar citi cineva o carte pe care nu o poate înțelege singur?” Nu am putut decât să-l citez pe G. L. Mallory. Acum o sută de ani, fiind întrebat „De ce ai vrut să urci pe Muntele Everest?” a răspuns: „Pentru că este acolo.” Și cum nimeni nu urcă pe Everest fără o pregătire prealabilă, fără ajutorul localnicilor și a celor care au făcut-o ori au încercat să o facă, nici eu nu am citit opera lui J. Joyce fără mult ajutor – găsit fără mari dificultăți.Read more…

Cu trenul la Ierusalim

Când am venit în Israel, în 1972, eram obișnuită că dintr-un oraș în altul se călătorește cu trenul.  Aici se mergea cu precădere pe șosele, ori cu autobuzul, ori cu mașina proprie – cine avea.  Rețeaua de căi ferate era puțin dezvoltată, trenurile, câte erau, mergeau încet, gările erau greu accesibile.  Și poate că linia Tel Aviv – Ierusalim era cea mai nepractică dintre toate.  Și totuși am mers și eu cu trenul.  În prima mea iarnă la Ierusalim a nins copios și drumurile s-au închis.  Cum să ajung în weekend acasă, la părinți?  Nu mai funcționa decât trenul, nu era nici măcar un autobuz până la gară.  Am luat-o pe jos, prin zăpadă, de pe Muntele Scopus până la gara veche, vreo 5 km.  La gară era o nebunie.  Cred că în ziua aceea societatea de căi ferate și-a acoperit pierderile din ultimele șase luni…  A fost o aventură, dar am reușit! Poate că nici nu e de mirare că trenul de la Tel Aviv la Ierusalim făcea aproape două ore, pentru că era ultimul răcnet al tehnicii… din 1892 – de atunci nici guvernul britanic mandatar, nici cel israelian nu au făcut suficiente investiții ca să-l modernizeze.Read more…

Contribuţia imigrației romȃne la dezvoltarea spitalului Hadassah din Ierusalim

Spitalul Hadassah din Ierusalim este unul dintre cele mai importante centre medicale din Orientul Apropiat. La începutul mandatului britanic în Eretz Israel, ocrotirea sănătăţii era dintre cele mai înapoiate. După crearea Statului Israel s-au făcut eforturi remarcabile pentru ameliorarea serviciilor sanitare din ţară și în acest context se încadrează și Spitalul Hadassah – cu sprijinul Organizaţiei Femeilor Sioniste din America. Încă din 1913, Hadassah înfiinţase la Ierusalim un Centru de Ocrotire a Mamei şi Copilului şi de tratare a trahomului. Hadassah cuprinde azi două Spitale Universitare: unul în cartierul Ein Kerem, celălalt pe Muntele Scopus, ambele afiliate Facultăţii de Medicină a Universităţii Ebraice din Ierusalim. De-a lungul anilor, începând de la înființarea spitalului, imigranții din România au adus o contribuție substanțială la dezvoltarea și la bunul renume al acestei instituții. Unii dintre ei au venit cu studii făcute în marile centre medicale din România sau din Europa, alții au învățat medicina în Israel.Read more…

Mandragora – planta fertilității

Mandragora este înconjurată de multe legende, semne și prejudecăți, încă din profundă antichitate și până astăzi. ”Terapia” cu mandragora este menționată și în Biblie ca mijloc de a asigura concepția, utilizat de soțiile lui Iaacov, Lea şi Rahel. Contextul biblic: Ne aflăm la începutul vieţii lui Iaacov, părintele celor 12 triburi. Acesta s-a căsătorit cu două surori, fiicele unchiului său Laban: Lea, cea mare, era cam urâțică, dar fertilă. Preferata lui era mezina, Rahel, frumușică și atrăgătoare, dar stearpă. Relatarea biblică se axează pe conflictul dintre cele două surori, dar și pe diverse schimbări de situație. Suntem în plin sistem patriarhal. Frumusețea femeii era apreciată, dar statutul ei social era definit în primul rând de capacitatea ei de a naște fii – aceasta era chezășia dragostei soțului, pentru că descendența se făcea pe linie paternă. Dar ce se întâmplă când dorința de a procrea este împiedicată de sterilitatea femeii?Read more…

De meserie evreu sau povestea caimacului

Astăzi am vrut să încălzesc puțin lapte pentru cafea. Am pus ibricul pe foc și mi-am văzut de treabă prin bucătărie. Sfârâitul laptelui pe foc m-a alertat, l-am luat repede de pe ochiul de aragaz. La suprafață se formase o pieliță subțire care nu e pe gustul fiecăruia și nici sedimentul de pe fundul vasului. Mie, dimpotrivă, îmi place și pe deasupra îmi trezește dulci amintiri caramelizate. De ce povestea cu laptele? Pentru că ritualul cu cratița de lapte este petite madeleine a mea, în căutarea timpului meu scufundat în amintiri. Pentru că la Timișoara, bunicul mă răsfăța oferindu-mi ce este mai bun; printre altele, el aduna cu lingura precipitatul de lapte care rămânea la fundul cratiței și mi-l oferea ca delicatesă. Pe urmă se spălau vasele – întâi cele de lapte, în vailing separat. (Toată viața m-am întrebat de ce părinții și bunicii mi-au ascuns că suntem evrei. Am aflat de la oamenii care m-au acuzat, de fapt m-au jignit numindu-mă jidancă împuțită.) Când întrebam de ce trebuie spălate întâi cele de lapte și clătite tot așa, bunica îmi dădea explicații neverosimile, dar pe atunci nu prea îmi băteam capul cu asemenea lucruri. La noi acasă, la mama, acesta nu era un subiect. De-abia după mulți am învățat în Israel ce înseamnă cașrut, abia acolo am realizat că bunicii țineau șabatul și că se mânca după ritual.Read more…

Patru verișoare cu același nume

De ce mi s-a dat numele Mirjam? Încă din copilărie mama mi-a povestit cum se dau numele la evrei. De obicei numele se dau în amintirea unor morți dragi. Bineînțeles că se pot da și alte nume, dar nu din întâmplare cele trei verișoare și cu mine au primit numele de Mirjam. Era numele bunicii mele de la Botoșani, (cu toate că, de fapt, în actul ei de naștere era trecut Maria). Ea a murit foarte tânără, când mama mea avea doar 11 ani, lăsând patru copii orfani. Când aceștia au avut la rândul lor copii, tuspatru au dat numele mamei lor, Mirjam, primei lor fetițe. Cea dintâi Mirjam, numită în familie Mirjam cea mare, era fiica surorii mai mari a mamei mele. Era cu aproape doi ani mai mare ca mine. Povestea vieții ei e interesantă: Inițial locuia cu părinții la Siret, dar după accidentul de mașină soldat cu moartea tatălui ei, familia s-a mutat la Botoșani. Era o fetiță foarte deșteaptă și descurcăreață și a urmat liceul. De câteva ori și-a petrecut vara la noi, la Câmpulung, și ne-am împrietenit.Read more…

Cădere liberă

În cafeneaua unde mă duc de obicei sâmbăta era puțină lume, căldura îi speria pe oameni. Doi bărbați cu părul alb pe care îi întâlneam des, cu discuțiile lor interminabile, un bărbat mai în vârstă, care venea în fiecare șabat și citea, și un nevăzător cu un câine Golden retriever erau clienții permanenți. – Șalom, domnule, mi s-a adresat un bărbat înalt între două vârste care tocmai intrase în local însoțit de două femei. – Șalom, i-am răspuns, cu toate că nu mi-era cunoscut. – Ocupați o masă, le-a spus el însoțitoarelor lui, vin și eu imediat, după care s-a așezat la masa mea. – Nu mă recunoști? – mi s-a adresat. – Nu, i-am răspuns, de unde să te cunosc? – Sunt Şaul. Acum douăzeci de ani, în curtea interioară a unui bloc dintr-un cartier rău famat al orașului, ai sosit cu o ambulanță de terapie intensivă. Îmi pierdusem cunoștința, abia mai respiram, precum mi-ai povestit atunci. Îmi injectasem o doză masivă de heroină. Mi-ați administrat antidotul, după care mi-am revenit.Read more…

Nu mai plânge, Baby!

Ideea de a scrie ceva despre plâns nu are ca inspirație renumita melodie cu acest titlu, ci de câteva articole care mi-au căzut în mână în ultimul timp și care discută înclinația specială a persoanelor de gen feminin de a-și exprima sentimentele și senzațiile nu prin vorbe, ci prin hipersecreție lacrimală. În general, termenul de plânset desemnează curgerea lacrimilor ca reacție a unei stări emoționale. Acțiunea de a plânge este definită ca un fenomen secretomotor complex care este caracterizat prin curgerea lacrimilor din aparatul lacrimar. Discuțiile în acest subiect au la origine impresia generală după care femeile plâng mai ușor și mai des. De exemplu, un psiholog clinic a cercetat frecvența plânsului la cele două sexe și a ajuns la concluzia că femeile plâng în medie între 30-64 ori pe an, spre deosebire de bărbați, la care numărul mediu anual al acceselor de plâns e doar de 0-6. Și dacă cineva își închipuie că pe acest tărâm e loc de diletantism sau de amatorism, realitatea e complet alta.Read more…

La drum de (în) mână cu Waze

Nu conduc maşina din o mie de motive. În primul rând pentru că nu am carnet de conducere. Nu mi-am dorit neapărat să-mi dau examenul de şofer, dar nici nu am refuzat categoric, până când o întâmplare mi-a confirmat faptul că nu eram potrivită deloc pentru a sta la volan. Tocmai ieşeam pe poarta Institutului Politehnic (unde eram tânăr cadru didactic) când am zărit-o pe colega mea de clasă C. la volanul unei Dacii 1300 albe, nou-nouţe. Am salutat-o plină de voioşie strigând: „Servus, C!” şi i-am făcut cu mâna. Ea, la fel de bucuroasă de revedere ca şi mine, şi-a ridicat mâinile de pe volan, mi-a făcut semn şi răspuns „Servus, Iuli!”. În secunda următoare Dacia ei nou-nouţă s-a izbit de autoturismul de faţă. Ciocnirea s-a soldat doar cu deformarea barelor de protecţie, dar colega mea a ieşit din maşină disperată, strigând ”Auleo, mă omoară bărbatu-meu!”. Eu, autoarea morală a carambolului, mi-am dat seama că aş fi procedat exact ca ea şi am decis că nu merită să risc o crimă în familie. Oricum, la vremea aceea nu aveam maşină. În momentul în care soţul meu s-a aşezat la volan şi eu pe scaunul din dreapta, mi-am asumat rolul din „copilot”, semnalându-i fără încetare tot ce mişca pe drum: Vezi că vine o maşină din dreapta! Uite că ăla vrea să ne depăşească! Nu te apropia atât de mult de cel din faţa ta. Uite un biciclist! Vine o curbă dublă periculoasă! Mi-am jucat conştiincios rolul de „navigator-avertizor”, până într-o seară când, la un pahar de coniac, bărbatul meu mi-a spus un următorul banc:Read more…

Festivalul Euroiudaica din Oradea

Foarte recent, între 3 și 9 septembrie, Oradea a avut privilegiul de a găzdui o manifestare complexă, extraordinară se poate spune – și asta fără a exagera – intitulată Festivalul Euroiudaica. Au fost șapte zile de început de toamnă pline de manifestări și evenimente culturale de o mare diversitate și de o înaltă ținută calitativă. Însuși cuvântul ”festival” înseamnă sărbătoare sau timp sărbătoresc și, de această dată, poate mai mult ca în alte ocazii în care se folosește acest termen, am simțit sărbătoarea apropierii locuitorilor orădeni de toate etniile prin intermediul activităților desfășurate pe parcursul acestor șapte zile, începând de dimineață și continuând uneori până târziu în noaptea caldă de sfârșit de vară. Locațiile alese au fost de asemenea reprezentative pentru istoria iudaică a orașului.Read more…

O incursiune în trecut: Stasi – serviciul de securitate al Republicii Democrate Germane

Ministerul Securității Statului, (în germană: Ministerium für Staatssicherheit), cunoscut ca Stasi, a fost Serviciul de securitate al Germaniei de Est din 1950 până în 1990. Stasi a fost una dintre cele mai urâte și temute instituții ale guvernului est-german. Prezentul articol mi-a fost inspirat de vizita mea din 1972 în RDG. Am intuit existența unui serviciu secret bine organizat încă de la trecerea frontierei, când intrarea automobilelor străine era organizată în trei șiruri: din statele socialiste, din Germania Federală sau din alte state. Apoi, când am arătat pașaportul la ghișeu, am constatat că numele meu figura pe o listă dactilografiată, fiind bifat atent la intrarea în țară. Iar la biroul din Dresda, unde am anulat rezervarea la hoteluri scumpe (conform înțelegerii cu ONT), mi s-a comunicat politicos că autoritățile trebuie să știe în orice moment unde se află fiecare turist! Fostul meu coleg, tehnicianul AP, deplasat mult timp în RDG, mi-a arătat clădirea Stasi din Berlin, de pe Ruschestraße, cu explicațiile de rigoare. L-am bănuit că ar avea legături cu Stasi sau cu Securitatea, dar nu sunt sigur și nu vreau să fac păcate. Poate știa despre Stasi din presa maghiară (era fluent în această limbă). Cert este că la sfârșitul anilor 70, când începusem să discutăm acasă despre emigrare, AP mi-a înmânat „spre studiu” o agendă elegantă, publicată de OLP în limba română, cu narativul palestinian virulent antisemit!Read more…

Busuiocul

Într-una din zilele concediului din vara aceasta, petrecut pe aceleași meleaguri vâlcene cu care v-am obișnuit, am fost la târg în comuna Pietrari, la vreo 4 km de locul unde eram cazați. Ani la rând, vara, mi-a plăcut să merg prin acel târg. Acum doream să văd ce schimbări a mai făcut primarul comunei, atât de lăudat de săteni și, într-adevăr, erau aduse multe îmbunătățiri – dar nu despre acestea vă voi povesti. Mergând din tarabă în tarabă, mi-a atras privirea o femeie frumoasă, cu niște ochi albaștri-verzui superbi. Aveau, după părerea mea, culoarea ochilor lui Liz Taylor, culoare care a șocat pe mulți, dar pe care eu i-am văzut doar prin intermediul filmelor, pozelor sau al pixelilor. N-am rezistat și m-am uitat cu multă insistență la ochii femeii, în loc să mă uit la marfa pe care o adusese spre vânzare. Dându-mi seama că pot părea ridicolă, am coborât privirea spre lădițele de la picioarele mele. Săteanca vindea plăntuțe în ghivece potrivite pentru a fi îngrijite și crescute acasă de cumpărători. Mi-au atras atenția două ghivece pe măsura plantelor, le-am luat într-o mână și, când le-am ridicat, femeia mi-a spus că ambele sunt fire de busuiocRead more…

S-a stins din viața un om deosebit – Vasile Nuszbaum

Cum poți să îți iei rămas bun de la un om pe care l-ai iubit din toată inima? Pentru noi, Laci (cum îi spuneam noi) a fost mult mai mult decât un văr primar. Pentru mine și pentru Andrei, fratele meu mai mic, Laci era ca un frate mai mare, pe care l-am iubit și l-am admirat toata viața. Laci a avut o relaţie specială cu tatăl nostru, considerându-l un tată adoptiv, un mentor şi un prieten. Puteau să vorbească ore în șir despre politică, despre cultură, despre probleme de viață. Puteau să vorbească ore în șir despre politică, despre cultură, despre probleme de viață. Laci, cu zâmbetul pe buze, cu optimismul său molipsitor, a fost întotdeauna alături de noi. “Ascultă-mă până la capăt, iar tu să faci ceea ce crezi că e mai bine pentru tine”.. Cu mult tact, știa să ne dea sfatul cel mai bun. Am petrecut împreună foarte multe momente de neuitat și Laci a reușit să își pună amprenta nu numai pe viața noastră, dar și pe cea a copiilor noștri.Read more…

Rămas bun, Vasile (László, Laci) Nuszbaum!

Marţi, 29 august 2023, l-am condus pe ultimul drum pe Vasile Nuszbaum[1], fost bibliotecar principal la Biblioteca Universitară Cluj, supravieţuitor al lagărelor naziste de la Auschwitz, Buchenwald şi Niederorschel, vicepreşedinte al Comitetului Internaţional Buchenwald, Dora şi Comandouri (IKBD) şi Cetăţean de Onoare al Oraşului Weimar. În tinereţe, Vasile Nuszbaum a fost jurnalist şi, de-a lungul întregii vieţi, a publicat constant în presa cotidiană şi culturală maghiară şi română din Cluj. Începând din 2013 s-a numărat printre autorii Revistei Baabel. A fost un om erudit, înţelept, iubitor de oameni şi generos, un om vesel şi plin de energie, cu care era o plăcere să stai de vorbă, de la care întotdeauna aveai de învăţat. Ceremonia funerară a fost emoţionantă. Articolul de faţă cuprinde cuvântările de adio rostite la ceremonia funerară de la Cimitirul Evreiesc Ortodox din Cluj, de către Andrei Nussbaum, fiu, Zsuzsa Berger-Nagy, reprezentanta Memorialului Buchenwald şi Zoltán Tibori Szabó, profesor universitar şi publicist, bun prieten al defunctului. Din aceste texte se conturează trăsăturile cele mai importante ale celui care a fost Vasile (László, Laci) Nuszbaum (1929-2023).Read more…

Pe urmele lui Lili Rosenfeld. Rădăcinile clujene ale autorului „Omului Muzical”

Lili Rosenfeld a murit fără măcar să-şi vadă fiul, darmite să-i povestească despre familia ei… Michael Spitzer nu ştia nimic despre bunicii materni pieriţi în Holocaust, despre copilăria şi adolescenţa mamei sale. Acum era pentru prima oară la Cluj, doar în trecere, şi dorea să afle ceva despre rădăcinile sale. Cei de la Colegiul Mathias Corvinus apelaseră la mine să-l ajut…Lili Rosenfeld avea 15 ani în momentul deportării. Dacă a fost elevă la Liceul Evreiesc din Cluj existau şanse să aflăm mai multe despre ea. M-am despărţit val-vârtej de Michael Spitzer şi am alergat acasă, am scos monografia Liceului Evreiesc din Cluj[3], am citit cu sufletul la gură lista elevelor şi la poziţia 397 am găsit-o: Rosenfeld Livia. În anul şcolar 1940/41 era în clasa a II-a de liceu, iar în ultimul an şcolar, dinainte de deportare 1943/1944 era în clasa a V-a B. Ultima rubrică a listei, care conţinea informaţiile referioare la Holocaust, era goală, cei care au întocmit-o nu ştiau dacă a supravieţuit.Read more…

Amintiri despre tata

Cred că am mai povestit că părinții mei s-au cunoscut pe vremea când erau colegi la Facultatea de Medicină din Timișoara.  Amândoi au fost medici pediatri.  Tata a fost nu numai un medic foarte bun, ci și profesor și chiar diriginte la Școala Sanitară, dar adevărata lui pasiune a fost muzica.  În 1951, când părinții mei s-au căsătorit, era mare sărăcie și singura zestre pe care a primit-o mama a fost… un aparat de radio.  Era un vechi Telefunken negru pe care l-am mai apucat și eu.  Avea un singur difuzor, dar sunetul era excelent. Și într-adevăr, de când mă știu, în casa noastră răsuna muzica clasică.  Tata era o adevărată enciclopedie muzicală.  Din 1956, de când ne-am stabilit la Arad, părinții mei mergeau în fiecare săptămână la concert și mama mi-a povestit că a fost o perioadă în care tata obișnuia să scrie cronici muzicale la ziarul local, Flacăra Roșie.  Dar pe atunci eu eram copil, nu citeam ziare „pentru oameni mari” și parcă nu mi-l puteam închipui pe tata în postură de ziarist, până când…Read more…

De-ale tenisului. Interviu imaginar cu un ”apatrid”

Unul din bunii mei prieteni, decedat nu de mult, psihiatru și sexolog renumit pentru metodele sale de tratament, dar și pentru măiestria penei sale de scriitor, a publicat în urmă cu mulți ani o culegere de interviuri imaginare cu personalități istorice din întreaga lume, printre care Moise, Iisus Hristos, Lenin, etc. Această carte mi-a revent în minte zilele trecute, urmărind o competiție de tenis în care unul din principalii participanți era Andrei Rubliov, nr. 7 în ierarhia mondială. Și ca de obicei în ultimele 18 luni, pe tabela de marcaj, în dreptul numelui său nu apărea nicio țară. Cu alte cuvinte, tipul e apatrid, ceea ce e complet neadevărat. Rubliov e cetățean rus, născut în Rusia în 1997, purtător al titlului de Maestru al Sportului din Rusia (2021) și conform deciziei forurilor sportive internaționale, el poate participa la competiții, dar fără ca țara sa să fie menționată în mod oficial. Mai mult, pentru a participa la turneul de la Wimbledon el, ca și alți tenismeni de origine rusă, a fost obligat să se abțină de a exprima solidaritate cu invazia Ucrainei și a semnat un document care atestă neutralitatea sa în acest subiect. A nu se uita, la începutul anului 2022 echipele sportive rusești (și cele bieloruse) au fost excluse din toate competițiile sportive internaționale oficiale, ca expresie a împotrivirii lumii civilizate la invadarea Ucrainei.Read more…

În arșița verii

Era caniculă. Se anunțase o temperatură de peste 40oC și tocmai atunci pornea marșul de protest de la Tel Aviv la Ierusalim. Era planificat să ajungă în fața Knesset-ului în ziua când guvernul va supune la vot prima lege din proiectul de reforme, care avea să schimbe întregul sistem judiciar, transformând Israelul dintr-un stat democratic într-unul totalitar. Dov s-a trezit mai devreme ca de obicei. La ora șase dimineața coloana de demonstranți pornea spre Ierusalim. Soția lui, Aviva, îi pregătea mâncarea pentru drum. De mai bine de cinci luni, Dov participa în fiecare sâmbătă seara la demonstrațiile împotriva reformei judiciare. Aviva era simpatizantă a partidului Likud (preconizatorul reformei judiciare), ceea ce nu o împiedica să-l ducă pe soțul ei cu mașina la demonstrații. Cei doi au convenit să excludă politica din familie. – De ce te oferi să mă duci la demonstrații contra partidului pe care îl simpatizezi? – a întrebat-o Dov pe soția lui. – Tu ești mai important pentru mine decât partidul. Și apoi îmi place să-i ajut pe oamenii nevoiași, a răspuns râzând Aviva. Dacă ai merge singur, nu ai găsi loc de parcare și decât să-mi fac griji și să mă întreb dacă ești teafăr, mai bine vin să te iau acasă.Read more…