Gândul îmi zboară cu 24 de ani în urmă, pe 26 martie 2002 dimineaţa. Mama se stinsese din viaţă de aproape şase luni. Fata mea cea mare, Daita, plecase la doctorat, la Columbia University din New York, unde fusese admisă cu bursă, după absolvirea Facultăţii de Biologie la Bucureşti. Urma să nască o fetiţă pe care voiam s-o numim Claire, iar eu să plec o lună la ea. Mezina mea, Catrinel, era studentă şi locuia cu mine şi soţul meu la Bucureşti. Eram copleşiţi încă de tristeţe după moartea mamei. Era primul an în care, psihic, nu mă simţeam în stare să pregătesc pentru Seder ouăle Haminadus, cum le numeam noi, adică huevos Haminados, care ne umpleau casa cu mireasma lor unică, incredibilă, timp de două zile, atunci când le făcea mama. (După cum am mai scris, la noi în familie se ţineau şi se respectau ambele religii, mama, Marie-Claire, născută Birnberg, fiind evreică, iar tata, Mircea Ştefănescu, creştin ortodox.) Dar să vă povestesc despre această tradiţie care, în familia noastră, fusese păstrată doar de mama, însă va continua, cred, în generaţia nepoţilor. Bunicul meu matern era așkenaz, iar bunica sefardă. Mama învăţase de la mama ei (născută Cohen) cum să pregătească aceste ouă.Read more…
Atunci și acum…
M-am născut în martie 1944, în plin război în România. Când am crescut, mama ne-a povestit, mie si surorii mele, că veșnic erau alarme și atunci ne ducea în pivniță, adăpostul din acea vreme. Era frig în România în acel martie și mama nu avea lapte. Bunica, o femeie curajoasă, ieșea în timpul bombardamentelor să procure lapte de la o femeie care avea o vacă. Tata era temporar în Transnistria, ca medic. Bagajele erau pregătite în eventualitatea că vom fi deportați şi noi. Mama își cam închipuia care va fi soarta ei și a noastră în acest caz. Nu au apucat să ne deporteze. Dar oare ce au simțit părinții și bunicii noștri? Și de ce, auzind alarmele de acum, reînvie în fața mea acea pivniță și grija celor din jur? Și dacă pe atunci eu nu înțelegeam nimic, oare ce simt supraviețuitorii lagărelor naziste când aud alarma? Oare chiar există fenomenul eternal return care presupune că fiecare eveniment în viața unei persoane, fiecare bucurie, durere, gând și moment se va repeta mereu, iar și iar? Acum, la bătrânețe, nu ne mai sperie alarma, chiar dacă ne mișcăm mai greu și avem nevoie de ajutor. Copiii și nepoții noștri lucrează, uneori de acasă, uneori merg la locul de muncă. Dacă îi întrebăm ce fac, ei ne răspund: „Ce să fie? Totul e în regulă.”Read more…
O opinie personală despre un viitor îndepărtat
Astăzi am decis să scriu despre viitor. Dar, așa cum prea bine se știe, orice gând despre viitor are o bază în prezent. Așadar, să începem cu prezentul. De câteva săptămâni Orientul Mijlociu este din nou în plină conflagrație militară. Israelul și Statele Unite au atacat Iranul. Motivul este pericolul că acest stat terorist, fundamentalist și dictatorial ar putea deveni o supraputere nucleară. Încă niciodată nu mi-am citat propriul prim-ministru, dar de data acesta o fac. Într-o recentă conferință de presă, răspunzând unei întrebări, Netanyahu a afirmat: „Combinația între fanatism, o profundă ideologie demențială – nu există alt termen pentru a o defini – și cruzimea acestui regim, totul la un loc au transformat actualul regim iranian într-un sistem extrem de periculos, nu numai pentru Israel și Statele Unite, ci pentru toți (dangerous to everything in between and far beyond). Acest scenariu nu e deloc imaginar, Iranul are planuri foarte serioase de a crea un nou imperiu islamic, la peste 100 ani de la dispariția celui Otoman, la sfârșitul Primului Război Mondial.Read more…
Noroc și paradox
Noi, cetățenii Israelului, trăim într-o stare de tensiune, încă din 2020, de la izbucnirea pandemiei COVID-19, deci de șase ani. Conflagrația cu formația teroristă Hamas a început cu mulți ani în urmă, scurt timp după retragerea armatei israeliene din Gaza. Hamas trimitea în mod regulat rachete asupra civililor israelieni. Începând din 2018, au inventat o metodă nouă: când direcția vântului era potrivită, lansau înspre noi baloane sau zmei care duceau substanțe inflamabile sau explozivi pentru a distruge câmpiile roditoare din sudul Israelului. 7 octombrie 2023 ne-a lovit ca un fulger cu invazia teroriștilor și a unor civili din Gaza care au ucis și au jefuit în mai multe așezări din sudul Israelului. În paralel, frații lor din Liban, teroriștii Hezbollah, au bombardat nordul și centrul Israelului cu mii de rachete, vreme de aproape un an. La ordinul guvernului, sute de mii de israelieni din nordul și sudul țării au fost nevoiți să-și părăsească casele și fermele. Guvernul le-a promis despăgubiri cu care să-și reconstruiască viața în locurile de care erau legați de decenii. Tot atunci am suferit primul atac cu rachete balistice și drone de la a treia metastază a Iranului, Huthii din Yemen.Read more…
Oare lumea va fi cucerită de roboți?
Până nu demult, dacă cineva mi-ar fi pus această întrebare i-aș fi râs în nas și i-aș fi spus că a citit prea multă literatură științifico-fantastică. Roboți? Care roboți? Robotul de bucătărie care bate spuma de albușuri? Sau roboții industriali, de fapt niște „brațe” programate să facă 24 de ore pe zi aceeași muncă, fără să obosească, să cârtească sau să facă grevă? Dar de când au apărut roboții umanoizi conduși de inteligență artificială, parcă nu mai sunt chiar atât de sigură… „Roboții” (adică cei ce robotesc) au fost inventați de scriitorul ceh Karel Čapek în 1920, în piesa R.U.R. Spre deosebire de cei de astăzi, roboții lui nu erau aparate, ci ființe vii, create artificial pentru a-i sluji pe oameni – erau mai degrabă sclavi decât roboții de astăzi. Biologul care i-a creat era convins că roboții nu au suflet, dar s-a dovedit că nu avea dreptate. Roboții s-au răsculat și în lupta care a urmat, umanitatea a fost anihilată. A fost o idee cât se poate de modernă, formulată cu peste un secol în urmă și, după părerea mea, faptul că ea a apărut în Cehia nu este întâmplător. După cum autorul însuși declară într-un interviu din 1935, piesa este o interpretare modernă a legendei evreiești a golem-ului din Praga.Read more…
Războiul – unul din câteva
Am venit în Israel imediat după terminarea facultăţii, în toamna anului 1975. A trecut de atunci mai bine de jumătate de secol, în care viaţa mea s-a derulat ca o sinusoidă, când mai sus, când mai jos, iar de la o vreme, datorită anilor care trec, am impresia că amplitudinea descreşte mereu. Nu mi-am închipuit că în partea descrescândă a sinusoidei ne vom petrece o parte din ceasurile vieţii în adăposturi, de teama de a nu fi aleşi de loteria morţii ca să dispărem sub atacul rachetelor care invadează Israelul din Liban sau din Iran. Actualul război a început la 28 februarie, într-o sâmbătă seara. Israelul împreună cu SUA au pornit furia „Răgetului de leu”. De atunci au trecut patru săptămâni. Zilele decurg ciudat, situaţii şi clipe se transformă în tipare interiorizate de majoritatea oamenilor din jur. Multe activităţi au încremenit pentru un timp, obligându-i pe cei implicaţi să-și modifice orarul. La început au fost închise magazinele și serviciile neesențiale, s-a rărit transportul public, s-au închis şcolile și unele companii, făcând să sporească munca de acasă. Au rămas deschise doar magazinele alimentare și pieţele.Read more…
Ioan Farcaş – un evreu înscris pe Monumentul Eroilor din Bănişor
Monumentul din Bănişor – localitatea natală a tatălui meu, Emeric Székely, a bunicii mele Malka Fischman, de fapt a trei generaţii din această familie –îl cunoşteam cu mult înainte să fi vizitat această comună frumoasă, aşezată printre dealurile molcome ale Sălajului. L-am văzut pe una dintre fotografiile care supravieţuiseră Holocaustului, păstrate în albumul familiei, mărturie a vremurilor dinainte de tragedia care avea să spulbere existenţa personajelor surprinse într-o zi din vara anului 1942, în proximitatea acestui monument. Atunci eram interesată mai degrabă de tinerii din poza de grup şi nu am dat atenţie semnificaţiei obeliscului de piatră din centrul comunei. Abia peste ani, când am vizitat Bănişorul şi am făcut şi eu o fotografie lângă monument, am citit înscripția: deviza Pro Patria şi numele fiilor comunei, patruzeci la număr, care pieriseră în Primul Război Mondial. Monumentul inaugurat de Ziua Eroilor Neamului, în mai 1936, este creaţia sculptorului Lucaci din Şimleu Silvaniei şi a fost realizat din donaţii publice. Alături de unele nume cunoscute din amintirile tatei, Cadar şi Gordan, de câteva nume ale unor bănişoreni pe care i-am cunoscut personal, Chifor, Bolog, Tarba, pe listă am găsit încă un nume cunoscut: Farcaş. Singura familie cu acest nume în satul populat din moşi-strămoşi de români era una evreiască. E drept că Aron Farkas, cel mai înstărit evreu din localitate, care avea casă în centrul comunei (vizavi de monument) îşi scria numele Farkas, după ortografia maghiară, dar asta nu m-a împiedicat să fiu încredinţată că Ioan Farcaş era o rudă de-a lui Aron, de fapt o rudă de a mea.Read more…
Confesiuni pe timp de război. Martie 2026
Am emigrat în Israel acum patruzeci de ani. Din primele zile am înțeles că această țară binecuvântată de D-zeu este un cuib amenințat permanent de războaie, măcinat de contraste, o rană dureroasă, cronică. La început mi-a fost foarte greu să-mi înțeleg destinul, să simt că aparțin acestei lumi atât de fascinante pe de o parte, dar în multe privințe atât de diferite și de turbulente. Și totuși, încetul cu încetul, după ce m-am apropiat de locurile ei legendare, de oamenii ei harnici, plini de viață și de căldură. Ei își spun țabar, ca fructul de cactus, țepos pe dinafară, dar dulce în interior, dar mie îmi place să-i numesc „oameni dintr-o bucată”. După ce mi-am crescut rădăcini noi, paralele cu cele românești care m-au definit ca om și cărora le-am rămas profund credincioasă, după aproximativ doi ani de acumulări complexe, am început să mă simt devotată acestei țări și să-i înțeleg valorile, chiar dacă adesea contrastele ideologice mă tulburau și mă nedumereau. Mi-a luat timp să înțeleg acest amestec de culturi și mentalități care se împletesc formând o națiune nouă, tânără, plină de vigoare și de încredere în propriile forțe și calități, dornică să EXISTE și să ofere un viitor sigur următoarelor generații. Ne-am educat cei doi copii în spirit românesc, dar în același timp în spiritul patriotismului și devotamentului față de Israel și israelieni. În ciuda îngrijorării inerente, amândoi au efectuat serviciul militar, fiul ca și comandant de tanc, iar fiica noastră la geniști. Noi, ca părinți, i-am sprijinit și i-am încurajat. În 1991, când băiatul avea nouă ani și fetița opt, în timpul Războiului din Golf, Irakul lui Saddam Hussein a atacat Israelul timp de două luni cu rachete care se presupunea că ar putea avea încărcătură chimică…Read more…
JOI. UN AN. APRILIE (I)
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse https://parasitenpresse.wordpress.com.
6. Aprilie. Gründonnerstag (Joia Mare). Concediu. Fără coridoare lungi de clinică spre diagnoza funcțională a semnalelor electrice ale inimii și creierului, fără drum lung cu bicicleta sau cu tramvaiul, fără râu, fără pod, fără poștă. Luăm un zbor spre Italia într-o zi care pentru lumea creștină e legată de Cina cea de Taină, Euharistie, vin și pâine, sângele și trupul lui Iisus, dar și de Iuda, trădătorul, sau cel care a ajutat la împlinirea voinței lui Dumnezeu.Read more…
Îmi place, nu-mi place…
Războiul acesta îmi amintește de armată, nu neapărat latura militară, ci, mai curând, latura de somn ciuntit, ca atunci. Am impresia că în fiecare noapte sunt planton 2. Știu că voi fi trezit și pentru cât timp, dar nu știu ora exactă la care va suna alarma. Parcă îmi amintește de celebrul film Poștașul sună de două ori. Întâi vine un sunet lung, enervant, care ne avertizează că o rachetă (sau mai multe) au pornit din Iran. Câteva minute mai târziu, când vine sunetul crescendo-decrescendo, îmi pun papucii și alerg spre adăpost. Uneori al doilea sunet nu mai vine și atunci adorm la loc, cu urechile ciulite. Ne apropiem de a patra săptămână de război. Parcă alarmele s-au mai rărit. Există și nopți în care nu sunt planton deloc. Parcă a mai scăzut și frecvența avioanelor. Am fost solicitat să scriu un articol pentru Baabel despre situația de la noi. Îmi amintesc de celebrul dramaturg Alexandru Mirodan. În ziarul Minimum, care apărea la Tel Aviv, el avea o rubrică intitulată sugestiv „Îmi place, nu-mi place…”, în care discuta evenimentele curente. Asemenea lui, am hotărât și eu să scriu despre evenimentele din ultima săptămână, chiar dacă nu toate sunt legate direct de război. Încep, ca o alarmă în decrescendo, cu cele care nu mi-au plăcut, pentru că lucrurile bune prefer să le las la urmă. Nu-mi place că în ultimul sondaj făcut în SUA, pentru prima oară Israelul se bucură de mai puțină simpatie decât palestinienii…Read more…
Un război, două războaie…
Din 28 februarie încoace, de când a început războiul cu Iranul, îmi petrec o bună parte din timp în camera blindată. Dacă mi-e frică? Bineînțeles, numai proștii nu se tem. Atacurile cu rachete și drone, din Gaza și din Iran (a câta oară?) m-au obligat să mă pregătesc pentru scenariul cei mai rău, că o rachetă lovește blocul în care locuiesc – presupunând că rămân în viaţă. Mi-am pregătit un troller cu cele mai importante acte, lenjerie de corp pentru câteva zile, etc. Încerc să nu fiu legat de știrile de la televizor. E drept că nu întotdeauna reușesc, mai ales după un atac cu rachete. După fiecare tir trimit mesaje copiilor și nepoților, întrebându-i dacă totul e în ordine. Din fericire, sistemul de avertizare prin celular le permite oamenilor să ajungă în timp la adăpost. Dacă ies din casă? Sigur că da, viața trebuie să continue. E drept că aleg drumuri mai scurte, astfel încât să am timp să ajung la un adăpost. Frecventez cafenele, supermarketuri și bazinul de înot. Ascult muzică simfonică, am început cu Simfonia Leningradului de Dimitri Șostakovici care e în ton cu realitatea israeliană. (Ea a fost compusă în timp ce avioanele germane bombardau Leningradul, în al Doilea Război Mondial.)Read more…
Când socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg
Cam așa ar trebui privită la ora actuală situația războiului din Iran. Președintele Trump, camarila lui, poate și Israelul nu au ținut cont de avertismentele unor Cassandre care au precizat de la începutul războiului că Iranul nu este Venezuela, nu va fi un război care se termină în câteva zile, că va fi o rezistență încăpățânată paralel cu o sete de răzbunare, mai ales pentru asasinarea liderilor religioși supremi care țineau în mână frâiele puterii. Statele Unite au făcut, a nu știu câta oară, aceeași greșeală ca în Irak sau Afganistan. În primul rând nu au ținut cont de psihologia popoarelor musulmane, de ideologia care nu acceptă compromisuri, acestea fiind considerate o slăbiciune de caracter. A fost și marea greșeală a lui Barak Obama care a vrut să întindă o mână de înțelegere și împăcare țărilor arabe, iar acestea le-au considerat semn de slăbiciune. În Irak, președintele George Bush sr. a crezut că după căderea lui Saddam, gata, poate introduce democrația, iar modelul irakian va fi preluat de toate celelalte țări din zonă. Nu a știut sau nu a ținut cont de toate conflictele sociale, politice și mai ales religioase, ținute în frâu de dictatura lui Saddam și care au ieșit la suprafață după prăbușirea regimului, iar viziunea grupurilor de opoziție pentru viitorul țării era diferită față de cea americană. De Afganistan ce să vorbim, un eșec total (deși Washintonul a declarat că nu intenționa să schimbe regimul politic), o retragere rușinoasă care a lăsat în urmă mii de victime, în primul rând femeile, categorii de populație care sperau într-o schimbare. Iranul este un caz asemănător. Read more…
Pandemia, războaiele și noi
Noaptea trecută, după prima alarmă nu am mai reușit să adorm. Eram în camera blindată, cea care salvează zilnic viețile a zeci, chiar sute de israelieni. Și atunci mi-am amintit de sechestrarea noastră din timpul pandemiei și am comparat-o cu cea de acum, în război. Zilele trecute, o rachetă iraniană a făcut ravagii pe strada principală a comunei arăbești Zarzir din Galileea, dar grație adăposturilor publice, camerelor blindate și disciplinei cetățenilor, nu au fost victime. doar câțiva răniți ușor. Asta se întâmplă zi cu zi, noapte cu noapte. Noi, cei din centrul țării, avem cel puțin norocul că primim un mesaj de avertizare cu câteva minute înainte de urletul sirenei care ne anunță că trebuie să ne grăbim spre adăpost. Din păcate, cei din nordul țării au numai un minut ca să intre în adăpost, iar cei care stau aproape de granița cu Libanul, nici măcar atât. Dacă ești la un mall, la un magazin mai mare, la un spital sau la o policlinică, ai șanse să găsești un adăpost. Dacă ești pe stradă și este un adăpost public în apropiere, ai noroc. Dacă nu, cauți un bloc cu poarta deschisă și te adăpostești acolo. În cel mai rău caz te întinzi pe burtă și îți acoperi capul cu mâinile… Dacă alarma te prinde în mașină, tragi la o parte, oprești, te întinzi pe burtă pe marginea șoselei, cu mâinile pe cap, ca să te aperi de schije. (Cred că acest gest e mai eficace în fața Domnului dacă porți o chipa improvizată.). Așadar noaptea trecută eram treaz după alarme și am început să filosofez. Read more…
Cerealele care ne-au „păcălit”
Mă pasionează începuturile agriculturii, am scris deja despre domesticirea grâului și a porumbului. Recent am dat peste încă o poveste captivantă: unele cereale, ca secara, orzul și ovăzul, au fost domesticite… din greșeală! Cum adică din greșeală??? Să explic. Grâul a fost domesticit în urmă cu peste 10.000 de ani, pornind de la grâul sălbatic din Orientul Apropiat. Tot aici trăiesc și varietăți sălbatice ale altor cereale cultivate. Chiar la Ierusalim, primăvara, pe terenuri virane apar spice de orz și ovăz sălbatic, iar secara sălbatică crește până astăzi pe muntele Hermon. Acestea au apărut ca „buruieni” în lanurile de grâu și, bineînțeles, țăranii făceau tot ce le stătea în putință să le stârpească: unde le vedeau, le smulgeau. Dar un lan de grâu nu poate fi curățat în felul acesta – călcând pe spicele de grâu, paguba ar fi fost și mai mare. În schimb, grâul de sămânță era ales cu grijă și boabele mici, care arătau ca semințe de buruieni, erau aruncate. Și aici apare un fenomen interesant. În fiecare populație există indivizi cu caracteristici diferite: mai înalți, mai scunzi, mai grași, mai slabi… Și printre spicele sălbatice erau unele care făceau semințe mai mari, asemănătoare cu grâul, țăranul nu le observa și ele rămâneau.Read more…
Cînd amintiri vechi îmi dau tîrcoale (…și sînt însoțite de fotografii de epocă)
Este o bucurie pentru mine să vă prezint volumul II al memoriilor mamei mele, apărut în 2022 la Editura LiterNet, în ediţia îngrijită de mine şi redactată de domnul Răzvan Penescu. Regretata Mirjam Bercovici publicase în 2016 în Baabel un articol de suflet despre primul volum, Unde eşti, copilărie! (numindu-l „o poveste de familie… ca şi cum ai citi un basm cu A FOST ODATĂ“). Acesta, scris în 1975, surprindea copilăria și adolescența mamei, născută în 1915 – o copilărie fericită, desfășurată sub cerul senin al anilor de după Primul Război Mondial, plină de mici năzbâtii, pozne și bucurii simple, în mijlocul familiei avocatului Isidor Birnberg şi a soţiei sale Regina, născută Cohen, care mi-au devenit bunici în 1952. Volumul II se cufundă în anii tinereții și ai maturității, zugrăvind devenirea mamei mele într-o lume aflată în permanentă frământare. În această carte, dragostea părinților mei se înfiripase deja, crescând treptat până la marea iubire ce străbate prin fiecare rând în care mama vorbește despre tata. El apare nu doar ca dramaturg de succes, ci și ca soț extraordinar, tată, fiu și frate ideal, prieten generos.Read more…
Din recentele isprăvi ale unui aventurier amator
Cu Trump am vorbit deja. Nu mi-a fost ușor, dar am reușit. Am încercat să-l găsesc și pe Netanyahu, dar după primele 34 încercări am renunțat, se pare că nu are timp de mine. După ce i-am dat americanului datele zborului, el mi-a dat de înțeles că am șanse mari să mă pot întoarce acasă. Mi-a spus-o cam în doi peri, dar tonul era optimist. I-am mulțumit mult, l-am asigurat că poporul israelian îl aprobă și îl admiră și imediat am dat telefon la Sibiu, anunțând că vin la congres. Organizatorii mi-au promis că o mașină mă va aștepta la aeroportul din Otopeni și chiar mi-au dat numele șoferului și numărul lui de telefon. – Tu chiar îl crezi pe Trump? – m-au întrebat câțiva prieteni. – Nu sunt psiholog, dar cred că mă pricep să deslușesc în glasul omului o încercare de a mă trage pe sfoară… – Ai fost și ai rămas un optimist naiv, a concluzionat ultimul dintre prietenii care m-au sfătuit să nu plec din țară atunci când situația e mai mult decât fluidă. Un alt prieten mi-a atras atenția că la nevoie mă pot întoarce și prin Iordania, ca și cum atunci când începe ceva, Iordania rămâne la o parte. Pe scurt, cu spiritul meu de aventurier amator, am decis să particip la congresul de la Sibiu.Read more…
Să tragi chiulul
De-a lungul timpului am constatat că zicala „cine se aseamănă se adună” este valabilă şi pentru lucruri: „ban la ban trage” (sau viceversa: „la omul sărac nici boii nu-i trag”), dar se aplică şi evenimentelor importante (unde eşti invitat) care tind să aibă loc simultan şi, ce e şi mai rău, şi termenelor limită ale proiectelor diferite, care… se suprapun. Uneori (ca acum) am atât de multe de făcut (şi de finalizat) în acelaşi răstimp încât, asemeni lui Topârceanu „Zău că-mi vine să-mi las baltă toate interesele”. Mai ales că Primăvaras-a insinuat pe străzile Clujului, ispitindu-mă să trag chiulul. Pot spune cu mâna pe inimă, pe baza unei experienţe îndelungate, că (aproape) nimic nu poate să fie mai plăcut, mai dătător de fiori, mai eliberator decât să chiuleşti. Mai ales primăvara. Năravul de a chiuli mi se trage din anii de liceu, când un petec de cer intens, zărit din colţul geamului clasei, mă ademenea să mă furişez pe poarta profesorilor (cea a elevilor era încuiată) şi să hoinăresc (nu mai mult decât o oră) pe străzile oraşului. Meteahna chiulului nu m-a părăsit nici în anii de facultate şi am continuat să chiulesc şi de la primul meu loc de muncă…Read more…
Jurnalul unei izolări nebănuite
Numărăm, în aceste zile de primăvară, șase ani de când a izbucnit pandemia de Covid 19. Multe s-au schimbat în acest răstimp, am învățat lucruri noi, viața mea s-a schimbat, am trecut prin momente pline de tristețe, dar și prin unele luminoase. Eu nu vreau să mă număr printre cei care uită ce a făcut un organism microscopic cu o planetă întreagă. Privind înapoi, văd momentul declanșării pandemiei ca pe cel al debutului unui șir de necazuri, care mai de care mai îngrozitoare. A fost ca un semn rău care prevestea un șirag de nenorociri și nu mă pot împiedica să mă întreb oare ce ne mai așteaptă, la câte alte dezastre va trebui să fim martori, de cele mai multe ori neputincioși. În acele zile de februarie / martie 2020, când întregul Pământ a fost brusc paralizat, am început să-mi notez impresiile momentului într-un jurnal pe care l-am numit Jurnalul unei izolări nebănuite, așa cum nebănuite aveau să fie căile spre acest punct al prezentului în care evoc săptămânile de început ale pandemiei. Pentru că suntem, la șase ani distanță, exact în perioada începerii izolării, transcriu din jurnalul meu de atunci:Read more…
Centenarul Technionului la Hadar HaCarmel, Haifa
În inima cartierului Hadar HaCarmel se ridică o clădire de piatră care spune povestea începuturilor învățământului tehnologic din Țara Israelului. Acum doi ani Technionul a marcat 100 de ani de la începerea cursurilor în această instituție. Primele lecții au avut loc în decembrie 1924, chiar în această clădire istorică — un prilej excelent de a reveni asupra poveștii sale. Technionul a fost prima instituție universitară din Țara Israelului. Povestea lui începe în anul 1907, când dr. Paul Nathan, fondatorul organizației germane Hilfsverein der deutschen Juden (Societatea de ajutorare a evreilor din Germania sau „Ezra”), inspirat de idealurile sioniste, a decis să înființeze în Țara Israelului o instituție de învățământ superior dedicată profesiilor tehnologice. În 1908, după o vizită în țară, el a ajuns la concluzia că locul cel mai potrivit pentru noua instituție este Haifa. Inițial ea a fost numită Technikum. În paralel s-a decis înființarea unui liceu care să-i pregătească pe viitorii studenți — actuala Școală Reali din Haifa. În 1912, după strângerea fondurilor și achiziționarea terenului necesar, a avut loc ceremonia de punere a pietrei de temelie a clădirii. Proiectarea edificiului a fost încredințată arhitectului evreu-german Alexander Baerwald.Read more…
Biblia și contemporaneitatea. Pe marginea cărții Premierele izvorului biblic de Strul Moisa
Există o legătură reală, atât spirituală cât și tehnică, între Biblie, antichitatea biblică și contemporaneitate? În cartea Premierele izvorului biblic, domnul inginer profesor Strul Moisa de la Universitatea Ben Gurion din Beer Șeva răspunde la această întrebare în mod pozitiv. Este adevărat că omul contemporan este diferit de omul antichității – în cazul nostru, al antichității biblice și iudee – dar numai în chestiuni legate de tehnologie. În privința sentimentelor, gândirii și comportamentului, omul a rămas același. Cartea a apărut la Editura Universității Transilvania din Brașov. Ea este însoțită de un dublu „cuvânt înainte”, primul al domnului preot profesor Ioan Chirilă de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și al doilea al doamnei Tova Ben-Nun Cherbis, președinte și fondator al Complexului Educațional Laude-Reut din București – precum și de un „cuvânt de încheiere” al domnului inginer profesor Cornel Samoilă de la Universitatea Transilvania din Brașov. Citind cartea, mi-am amintit o afirmație eminesciană: „că de mii de ani încoace/ Lumea-i veselă și tristă”. În această carte, profesorul Strul Moisa susține acest punct de vedere. Dar el se referă și la aspectul tehnologic: elemente de tehnologie, medicină și chiar știință contemporană sunt comparate cu informații prezente în versete biblice, aspecte biblice fiind precursoare în inginerie, medicină, arhitectură, management și alte domenii.Read more…


















