Am intrat pe poarta cimitirului. În cabina portarului nu era nimeni, însă era afișat un orar de vizitare, aveai la dispoziție pliante despre istoricul așezământului și un „rezervor” de unde puteai să-ți iei o kipa din hârtie fină, cu însemnele Comunității Evreiești din Praga. La ora aceea, înainte de prânz, soțul meu și cu mine eram singurii vizitatori. Lumina blândă și arămie de septembrie se cernea peste pietrele de mormânt trainice și elegante, care vădeau prosperitatea evreilor praghezi care își dormeau aici somnul de veci. Din când în când, câte o frunză îngălbenită timpuriu se desprindea de pe o ramură și se așternea alene peste alei sau lespezi; câte o castană lucioasă, abia ieșită din coajă, se rostogolea în calea pașilor mei… Dacă nu aș fi simțit prezența amenințătoare a imensului turn de beton al televiziunii, aflat nefiresc de aproape, mi-aș fi putut închipui că am poposit pe tărâmul senin al odihnei desăvârșite… Curând s-a dovedit însă că somnul de veci al celor care odihneau sub pietrele tombale impunătoare nu a fost deloc liniștit, ci foarte zbuciumat… Read more…
Odiseea lui Pierre Massart şi Marcel Brugnon (V)
” Istoria supravieţuirii lui Pierre Massart şi Marcel Brugnon a ajuns în paginile revistei noastre printr-o întâmplare fastă. George Dehut, un francez emigrat în Australia, a găsit pe internet amintirile Palmei Stern publicate în Baabel cu câţiva ani în urmă[1]. Numele ei îi era cunoscut din poveștile bunicului său, Perre Massart, care era unul dintre cei doi francezi cu care Palma a trecut ilegal frontiera României, pentru a se salva de deportarea la Auschwitz. Georges a reconstituit biografia bunicului său decedat, bazându-se pe însemnările care au rămas în urma lui, pe amintirile din familie şi, mai ales, pe o serie de discuții cu fostul său camarad de arme, Marcel Brugnon, celălalt francez care apărea în memoriile Palmei. Continuăm publicare extraordinarei poveşti de supravieţuire a celor doi militari francezi evadaţi. 5. România. Cum ajungem în România? 29 martie – 16 aprilie 1944. Până la urmă ne-am dat seama că singura noastră cale de scăpare era prin România. Era o aliată ezitantă a Germaniei și în același timp o poartă întredeschisă spre speranță. Amândoi ne-am apucat să cercetăm, să evaluăm riscurile și să căutăm o modalitate de a trece granița. În prima parte a războiului, România a fost neutră. După atacul Germaniei asupra Uniunii Sovietice, în 21 iunie 1941, ea s-a alăturat Axei, în primul rând pentru a-și recupera teritoriile ocupate de URSS: Basarabia și nordul Bucovinei. România a sprijinit Axa pe fontul de răsărit, dar ea nu a luptat împotriva Franței. S-ar putea spune că România, chiar dacă era aliată cu Germania, era non-beligerantă față de Franța.”Read more…
TES capătă importanţă naţională – prilej de bucurie sau de îngrijorare?
Zilele trecute, ministrul Culturii, Ioana Ciocan, o mare susținătoare a diferitelor forme de activitate culturală, acordând prioritate teatrului, a declarat că în baza unei hotărâri de guvern[1], Teatrul Evreiesc de Stat (TES) va deveni instituție de spectacole de importanță națională. Firește, anunțul a provocat o mare bucurie atât în rândul membrilor TES, de la director la actori, regizori și personal auxiliar, cât și în rândul comunității evreiești. Președintele FCER, deputatul Silviu Vexler, a mulțumit pentru măsura luată de Guvern. Pentru noi, TES este un teatru de excepție, care se numără printre puținele instituții culturale din Europa de Est care prezintă spectacole de calitate în limba idiș. Este rezultatul eforturilor unor personalități care s-au străduit să mențină viu acest simbol al trecutului, chiar și în cele mai grele condiții… Spunând toate acestea, nu putem decât să susținem hotărârea Guvernului. Dar, reflectând mai bine, ne punem întrebarea: de ce tocmai acum?Read more…
Când inteligenţa artificială ne pune pe gânduri
În urmă cu un an am urmat un curs de inteligență artificială și subiectul, care nu credeam că mă va interesa prea mult, pur și simplu m-a fascinat. De atunci folosesc zilnic ajutorul IA. La cei 60 de ani ai mei, poate că nu mai sunt la vârsta la care să încep o preocupare intensă pentru lucruri noi. Cu toate acestea, IA a reușit să mă prindă. Folosesc mai multe modele de inteligență artificială și, uneori, chiar în același timp. Dacă un script de PowerShell nu iese cum vreau, ajung să cer părerea mai multor „colegi” artificiali, până când unul dintre ei găsește soluția. Ce este, de fapt, inteligența artificială? Și teama că aceasta ne va înlocui are vreun temei? După modesta mea părere, cel puțin deocamdată, IA este o unealtă, una mult mai sofisticată decât cele cu care am fost obișnuiți până acum, dar tot o unealtă creată de om. Ea ne poate ajuta să scriem, să calculăm, să programăm, să căutăm informații, să analizăm cantități enorme de date sau să facem unele lucruri mult mai repede decât le-am face singuri. Și, nu în ultimul rând, ea poate elimina o parte din oboseala și efortul uman.Read more…
Parlamentele mele
Pensionarii, cel puțin o parte din ei, frecventează diferite „parlamente”, care se întrunesc de obicei în cofetării. Unele sunt formate din colegi de breaslă, altele din vorbitori ai aceleiași limbi, din oameni care au aceleași hobbyuri etc. Cu câțiva ani în urmă, am respins ideea de a participa la astfel de întâlniri, pe motiv că ar fi un semn de bătrânețe și că ar fi plictisitoare. Dar de doi ani frecventez și eu două „parlamente”. Unul este al unor colegi, medici pensionari de la spitalul la care am lucrat. Aproape fiecare specialitate este reprezentată. O „sesiune parlamentară” durează, în medie, nouăzeci de minute. Membrii fondatori, Lev și Simon, amândoi anesteziști (chiar dacă sunt pensionari, tot anesteziști au rămas), vin la cafenea cu o oră înaintea celorlalți participanți. De ce? Încă nu am aflat. Majoritatea discuțiilor se învârt în jurul amintirilor din vremurile în care prietenii mei erau încă activi. Eu, care am început să lucrez la spitalul Soroka abia în 1989, sunt foarte interesat de toate aceste amintiri. Read more…
Cum e viața după ce ai murit… temporar?
Mark Twain: “Știrea despre dispariția mea din această lume a fost, de fapt, o cumplită exagerare.” – Frază publicată după ce un cotidian anunțase știrea decesului cunoscutului scriitor. Am fost (și din fericire mai sunt!) medic ATI timp de peste 55 ani. Am senzația (și cred că nu greșesc) că am văzut cam tot ce se poate numi activitate clinică în domeniul meu. Am văzut suferință, dar și enorm de multe cazuri de satisfacție pentru rezultatele tratamentului. Am văzut tragedii, le-am trăit, pentru că aceia erau pacienții mei. Cu alte cuvinte, am văzut moartea apropiindu-se și luându-mi pacienți pentru a căror viață am luptat. Am avut cazuri, ce-i drept de-ajuns de puține, în care un pacient s-a complicat ducând la apariția stopului cardiac, dar l-am resuscitat și l-am reîntors la viață. Dar povestea colegei pe care am întâlnit-o recent la un congres se deosebește de tot ce știam, trăisem sau aflasem de la alții. Iată faptele, pe scurt. Doamna doctor în cauză, o personalitate cunoscută și apreciată în lumea medicală și nu numai, făcuse o infecție complicată cu insuficiență respiratorie acută, suficient de gravă pentru a necesita ventilația mecanică, artificială. Read more…
Gânduri după lectura cărţii For the Sake of Truth, de Gabriel M. Gurman [*]
Cartea scrisă în limba engleză, având o grafică prietenoasă și redactată în fraze clare este ușor de înțeles pentru cititor. De la început şi până la sfârșit domină întrebarea. Răspunsul rămâne la alegerea cititorului. De fapt dialogul este esența filosofiei socratice. Stilul este eseistic, tragicomic, tragicul fiind temperat de comic. Cartea ia forma unor scrisori adresate prietenilor sau oricărui cititor, scrise de un medic și umanist devotat Israelului. Este documentată și permite, totodată, și perspectiva părții opuse. Este tristă. Informațiile primează asupra stării emoționale a autorului. Dar informațiile false domină mass-media și se răspândesc ca focul în lumea civilizată. Ele creează opinia publică, pe care majoritatea oamenilor o „cred fără a cerceta”. Cu atât mai mult atunci când informațiile negative despre evrei și/sau despre Israel corespund unei opinii deja formate și, în general, antisemitismului înrădăcinat de două mii de ani.Read more…
De ce nasc femeile culcate pe spate?
De-a lungul întregii cariere în medicină am observat că femeile nasc numai în pat, culcate pe spate, cu picioarele sprijinite și depărtate – în poziția de litotomie. Și totuși, de-a lungul istoriei și chiar și astăzi, în unele case de nașteri și centre medicale, se desfăşoară naşteri și în alte poziții decât cea de litotomie: ghemuită (squatting position), în picioare, în genunchi sau în patru labe. Uneori, femeia poate trece de la o poziție la alta, în funcție de evoluția nașterii. Poziția de litotomie are avantajul de a-i permite femeii să se odihnească și de a-i oferi obstetricianului acces liber la bazin și la perineu. Are însă și neajunsuri. Nașterea poate dura mai mult decât în cazul altor poziții, iar uneori circulația sanguină a mamei și a fătului pot fi afectate de presiunea exercitată de uterul gravid asupra venei cave și a aortei. Aceste dezavantaje pot fi ameliorate prin adoptarea poziției laterale, preferabil pe partea stângă.Read more…
JOI. UN AN. NOIEMBRIE (II)
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. “16 Noiembrie. Angoasă. Toamna mai bântuie străzile cu frunzele ei galbene și roșii, dar seara se strecoară în oraș prima adiere a iernii și rămâne până în zori. E o musafiră exigentă. Mi-am făcut ordine în garderobă și sunt gata de plecare. Pe drum simt pe buze frigul și aerul expirat îmi apare ca o ceață. Frunzele veștede se prind în suporturile de parcare ale bicicletelor și foșnesc lugubru, ca Moartea cu coasa… „Black week. Totul cu 50% reducere!”, se laudă o reclamă pe un perete întreg. Ar trebui să mă duc mâine prin magazine, oricum am nevoie de o jachetă de ploaie. Și atunci profit și eu, nu mai sunt printre fraierii care plătesc prețul întreg. Hai să mă bucur și eu o dată de reduceri, să iau totul la jumătate de preț, fără îndoieli și fără teamă: cumpăr, deci exist! Parcă și bicicleta înaintează mai ușor… Poate și un sacou? Doar nimeni nu întinerește – și nici conținutul șifonierului. “Read more…
Clădirea unei companii britanice, transformată în sediu al poliției
Pe strada Hativat Golani nr. 21 din Haifa se află o clădire neobișnuită, cu o prezență aparte. Silueta ei impunătoare se remarcă și astăzi, deși clădirea este abandonată și poartă urmele trecerii timpului. Povestea ei începe cu inițiativa unei mari companii britanice și continuă cu schimbările de funcțiune pe care le-a cunoscut în perioada Mandatului Britanic și după întemeierea statului Israel. Clădirea a fost destinată birourilor companiei ICI (Imperial Chemical Industries), una din cele mai mari companii britanice din industria chimică. Înființată în 1926, compania comercializa îngrășăminte, pesticide, coloranți și produse chimice pentru industrie. Activitatea ei în Palestina includea și consultanță pentru agricultori, precum și furnizarea de produse folosite în plantații, stațiuni de cercetare și fabrici. Printre personalitățile asociate cu înființarea și dezvoltarea companiei se numără Alfred Mond (1868–1930), lord Melchett, industriaș, om de finanțe și politician britanic. El a fost unul din principalii artizani ai fuziunii din 1926 care a dus la crearea companiei ICI și primul președinte al consiliului de administrație. Activitatea ICI în Levant era coordonată de Yehiel Weizmann, fratele mai mic al lui Chaim Weizmann, cel care avea să devină primul președinte al Israelului. În 1938 compania și-a transferat sediul central de la Haifa în zona Jaffa – Tel Aviv, pe fondul extinderii activității sale în centrul țării.Read more…
Spicuiri dintr-un secol de presă
Tatăl meu împlinește 100 de ani. În copilărie a supraviețuit unei familii destrămate, fiind crescut de bunici, mătuși și unchi. Ca adolescent a supraviețuit ghetoului, deportării, lagărelor de muncă forțată și celui de exterminare. Ca adult a supraviețuit antisemitismului care mocnea în România la reîntoarcerea lui din deportare, a supraviețuit anilor întunecoși ai sfârșitului epocii lui Ceaușescu. În anii senectuții, în Israel, a supraviețuit războaielor, bombardamentelor, lipsei spațiului protector din apartamentul în care locuiește și acum. La un pahar de whisky cu jumări, discutând mai ales istoria și politica actuală, așa cum se leagă de amintirile lui, îmi destăinuie că deseori se întreabă de ce tocmai el mai este în viață. Dacă aș dedica câteva propoziții succinte, un singur paragraf, fiecărui an din viața lui, ar ieși un roman, nu un articol. Dar cine e curios să afle o sută de detalii, fie ele cât de picante, despre o persoană necunoscută, care a devenit „celebră” doar prin vârsta la care a ajuns? Așa am ajuns să alcătuiesc o mostră de surse pentru informații. Prin frânturile de evenimente selectate care au apărut în ziarele vremii vreau să-i aduc cititorului fundalul, mediul care l-a înconjurat, așa cum se încheagă el din fragmentele de informații decupate de mine, după gustul meu. Nu încerc să fiu obiectiv. Doar și eu am fost contemporan cu ele și cu el în ultimele trei sferturi de veac. Ideea își are rădăcina într-o amintire de copil, de pe la începutul anilor ʼ60. Într-un sertar din dormitor am găsit, împăturit cu grijă, ziarul în care a fost publicată știrea despre zborul lui Gagarin. Read more…
Trădarea lui Donald Trump
Ultimele două săptămâni dinaintea alegerilor midterm (la jumătatea mandatului) din Statele Unite, în cadrul cărora se reînnoiesc jumătate dintre membrii Camerei Reprezentanților și o parte dintre membrii Senatului, s-au caracterizat printr-o avalanșă de scutiri, temporare sau totale, de la sancțiunile impuse Rusiei de către Statele Unite. Acestea au vizat cele mai diverse domenii economice, dar nu numai. Fuseseră aplicate sancțiuni asupra unor instituții, dar și a unor persoane cărora li s-a interzis intrarea în Statele Unite. Menționăm că astfel de măsuri au fost luate și de Uniunea Europeană, dar acum mă limitez la cele impuse de SUA. Aceste măsuri vizau slăbirea capacității Rusiei de a continua războiul împotriva Ucrainei, care durează de aproape cinci ani. Este un război de agresiune care încalcă acorduri internaționale și, practic, toate legile care reglementează desfășurarea unui război, cu accent pe protejarea civililor. Rusia nu a respectat nicio prevedere, iar Ucraina este pe cale să devină o a doua Gaza (situație pe care am prevăzut-o în urmă cu vreo doi ani, într-un articol din Baabel). Dacă Ucraina a rezistat până acum și a reușit să dea lovituri serioase Rusiei, acest lucru se datorează nu numai rezistenței ucrainenilor, și și colaborării internaționale în sprijinul acestei țări, pe plan financiar, strategic, militar și informațional. Din acest efort comun, partea leului i-a revenit Statelor Unite. Fără ajutorul lor, situația actuală ar fi fost mult mai defavorabilă Ucrainei.Read more…
Odiseea lui Pierre Massart și Marcel Brugnon (IV)
Istoria supravieţuirii lui Pierre Massart şi Marcel Brugnon a ajuns în paginile revistei noastre printr-o întâmplare fastă. George Dehut, un francez emigrat în Australia, a găsit pe internet amintirile Palmei Stern publicate în Baabel cu câţiva ani în urmă[1]. Numele ei îi era cunoscut din poveștile bunicului său, Perre Massart, care era unul dintre cei doi francezi cu care Palma a trecut ilegal frontiera României, pentru a se salva de deportarea la Auschwitz. Georges a reconstituit biografia bunicului său decedat, bazându-se pe însemnările care au rămas în urma lui, pe amintirile din familie şi, mai ales, pe o serie de discuții cu fostul său camarad de arme, Marcel Brugnon, celălalt francez care apărea în memoriile Palmei. Continuăm publicare extraordinarei poveşti de supravieţuire a celor doi militari francezi evadaţi. “Ne încercăm norocul la Budapesta – 15 decembrie 1942. Camaradul nostru Raymond Gleyze se angajase ca secretar la legația franceză. Odată cu noul birou al evadaților s-a creat un plus de muncă administrativă și el se ocupa de dosarele noastre. Ne-am dus la el la birou și l-am rugat să ne ajute să găsim de lucru. Declarațiile din dosarele noastre spuneau că eu sunt viticultor în Champagne și Pierre e negustor de confecții. Foarte curând, Raymond ne-a anunțat că are pentru noi oferte convenabile. Mie m-a propus să lucrez pentru o baroneasă. Am fost chemat la o adresă într-un cartier elegant al orașului. La adresa indicată era un palat enorm. Am fost admis într-un hol magnific, plin de marmură și de statui. Eram atât de uimit, încât m-am zăpăcit cu totul. Deodată a apărut o doamnă majestuoasă care vorbea perfect franceza….”Read more…
Adevărul despre doctorul Lazowski
Recent am citit pe Facebook un articol (1) despre doctorul polonez Lazowski care a salvat viețile a 8.000 de evrei în timpul Holocaustului. Subiectul mi s-a părut foarte interesant, atât ca evreu cât și ca medic, am început să caut informații suplimentare și rezultatul a fost… surprinzător. Dr. Eugeniusz Lazowski (2) a crescut într-o familie poloneză catolică din Varșovia. El a studiat medicina la Varșovia și și-a început cariera ca medic militar. odată cu capitularea Poloniei, a căzut prizonier de război. A reușit să evadeze, s-a ascuns o vreme la Varșovia, la părinți, și apoi s-a stabilit în orășelul Rozwadów (astăzi o suburbie a orașului Stalowa Wola) din sud-estul țării, unde și-a deschis un cabinet. Articolul de pe Facebook relatează că Lazowski împreună cu fostul său coleg de facultate, doctorul Stanislaw Matulewich, au găsit o cale originală de a-i proteja pe locuitorii orășelului și ai satelor din jur de urgia ocupației naziste. Cei doi au descoperit că injectând unei persoane un microb total inofensiv (Proteus OX19), se producea un rezultat fals pozitiv la analiza de tifos. Știind că germanii suferiseră crunt de tifos în Primul Război Mondial și că se temeau de această boală „ca dracul de tămâie”, în 1941 cei doi au înscenat o epidemie. Au trimis și probe de sânge de la acești „bolnavi” și rezultatele au ieșit, bineînțeles, pozitive. Întreaga zonă a fost pusă în carantină și naziștii s-au ferit să intre. Când au trimis totuși câțiva medici să verifice, aceștia au fost întâi ospătați, serviți cu votcă din belșug și apoi au fost păcăliți, li s-au arătat oameni care sufereau de alte boli. Riscul era enorm, dar șiretlicul nu a fost descoperit nici până în 1944, când a intrat armata sovietică. Se presupune că cca 8.000 de oameni, evrei și neevrei deopotrivă, au fost astfel salvați de la moarte.Read more…
Povestea neştiută a domnișoarei Pogany
Domnișoara Pogany este una dintre cele mai cunoscute opere a lui Constantin Brâncuşi. Dicționarele și cărțile de istoria artei, atunci când îi dedică marelui sculptor român chiar și numai câteva rânduri, folosesc ca ilustrație o reproducere a acestei opere. De fapt, Domnișoara Pogany sau Mademoiselle Pogany este o serie de sculpturi reprezentând același model: Prima variantă a fost realizată în 1912, din marmură, pe un soclu de calcar. Ochii larg deschiși, conturați clar, îi conferă o delicatețe extraordinară și o expresie visătoare… Opera este răspândită în mari muzee ale lumii: Philadelphia Museum of Art adăpostește versiunile I (1912) și III (1931- în marmură). Museum of Modern Art (MoMa) din New York deține o versiune din bronz pe care o are chiar de la modelul care a pozat pentru această operă. Iar la Centrul Cultural George Pompidou din Paris se găsește o altă variantă din bronz lustruit. Dar cine a fost modelul care a inspirat această sculptură celebră?Domnișoara Pogany, cea care a dat numele acestei capodopere, a fost pictoriţa Margit Pogany, născută în 1879 la Budapesta, fiica negustorului Sándor Pollatschek și a soției sale Fanny, născută Mandel. În 1905 familia și-a schimbat numele în Pogány… Margit Pogány avea o solidă pregătire academică în pictură. Ea a studiat sub îndrumarea Bertalan Karlovszky în Ungaria și Lucien Simon la Paris. O etapă fascinantă și mai puțin cunoscută din formarea ei s-a desfășurat în România și este legată de Școala de la Baia Mare. Începând din 1902, Margit a petrecut patru veri studiind la faimosul Centru Artistic Baia Mare. Una dintre lucrările sale de referință din acea perioadă, foarte bine primită de criticii vremii, este peisajul Pod la Baia Mare… Pe Constantin Brâncuşi l-a întâlnit în 1910, în Montparnasse, pe Rue de la Grande-Chaumière, la o pensiune frecventată de mulți artiști din cartier. Read more…
Cum a fost salvat un sul de Tora dintr-un lagăr nazist
În preajma sărbătorii de Simchat Torah, Ruchie, fiica verişoarei mele Yaffa, de binecuvântată amintire, mi-a povestit că în fiecare an, în această zi dedicată Cărţii Cărţilor, tatăl ei dansează cu un sul de Tora care a supravieţuit Holocaustului. Un sul de Tora pe care l-a salvat bunicul ei, riscându-şi viaţa. Mi-am exprimat dorinţa să scriu un articol despre această acţiune nobilă şi temerară, dar am aflat că Benzion Katz, tatăl lui Ruchie, a publicat-o în urmă cu patru ani în revista Mishpacha[1] şi e de acord cu apariţia ei în versiune română, în paginile virtuale ale revistei Baabel. “Măsoară doar 38 pe 25 cm, are peste un secol vechime și face parte din viața mea încă dinainte de a mă fi născut. Este sulul de Tora pe care tatăl meu l-a salvat de la piere, în timpul Holocaustului. L-a găsit în timpul detenţiei într-un lagăr de muncă nazist. Cui îi aparținuse și de unde provenea acest sul de Tora a rămas până astăzi o taină, dar povestea lui leagă trecutul, prezentul și viitorul, într-un lanţ ale cărui verigi sunt de nedesfăcut…”Read more…
NAZA la spitalul Soroka
Lucrez în domeniul calculatoarelor la spitalul Soroka din Beer Șeva. În dimineața zilei de sâmbătă, 7 octombrie 2023, în jurul orei nouă, am primit un telefon prin care mi se cerea să ajung urgent la spital, pentru a asigura serviciile informatice și pentru a muta anumite secții într-un loc mai protejat. La vremea aceea eram șeful tehnicienilor de calculatoare de la Soroka. Am telefonat echipei pentru a-i chema la lucru. Unii mi-au spus că nu pot veni, mai ales cei care aveau copii mici. Le-am înțeles teama. Și eu eram speriat, cu atât mai mult cu cât circulau zvonuri că teroriștii ajunseseră și la Beer Șeva. M-am urcat la volan și am „zburat” spre spital, printre alarme, trecând pe roșu, pe străzi pustii. Ce am văzut la urgențe îmi este greu să exprim în cuvinte. Nu mă refer la răniții care soseau fără întrerupere, ci la medici, asistente și infirmieri, oameni care își petrec viața salvând alte vieți și care sunt obișnuiți cu scene greu de privit. În acea dimineață îi vedeam ieșind pe rând afară, pentru a fuma o țigară și a-și lăsa lacrimile să curgă… Într-un război există, din păcate, și victime civile. Uneori, oamenii care nu participă la lupte sunt răniți sau uciși în urma unor atacuri îndreptate împotriva unor obiective militare. Acestea sunt numite, în limbaj militar, „pagube colaterale” sau „daune accidentale” — în ebraică, nezek agavi, sau pe scurt NAZA.Read more…
Reflecții despre cei care își propun să redescopere America
Hinter den Bergen wohnen auch Leute. Sei bescheiden, du hast noch nichts erfunden und gedacht, was nicht Andere vor dir schon gedacht und erfunden. Und hättest du’s, so betrachte es als ein Geschenk von Oben, das du mit Anderen zu theilen hast. (Nu ești singur pe lume. Fii modest, încă nu ai descoperit și nu ai gândit nimic care nu a fost deja inventat sau gândit de alții. Și chiar dacă ești original, consideră acest lucru ca pe un dar din ceruri pe care trebuie să-l împarți și cu alții.) Fraza de mai sus apare în postfața la prima ediție a Albumului pentru tineret al lui Robert Schumann, (1810–1856), compozitor și critic muzical german, una din figurile importante ale romantismului. Un vechi prieten și tovarăș de breaslă obișnuia să înceapă fiecare prezentare a unei idei noi cu: „eu primul și înaintea mea mulți alții”… Pe vremuri, oricine avea șanse să „redescopere America”. Sursele de informații erau restrânse, accesul la noutăți era limitat și nu e de mirare că în istoria artei, literaturii și tehnologiei apar dispute privitoare la dreptul de a fi considerat primul, inventatorul și promotorul unei idei sau al unui aparat. Iată un exemplu din specialitatea mea: ideea injectării epidurale de opioizi a apărut aproape concomitent în două reviste medicale, la interval de numai câteva luni. Cine poate fi considerat promotorul tehnicii, cel care a publicat primul sau cel al cărui articol a fost trimis primul la redacție spre a fi publicat?Read more…
Soprana Alma Gluck și visul american
Oare visul american se poate naște în „dulce târgul Ieşului”?Surprinzător, răspunsul este „da”, atunci când Reba / Rebecca, născută la 11 mai 1884, al şaptelea copil și mezina familiei lui Leon / Leib Feinsohn și a soției sale Zara / Sara, ajunge la New-York, chiar la Metropolitan, şi încă în parteneriat cu Caruso, alături de care a cântat pe scenă şi a realizat înregistrări memorabile (La bohème, La traviata). A fost admirată şi apreciată nu doar de tenorul number one al planetei, ci de critica muzicală, de publicul cunoscător şi, mai ales, de exigentul cuplu directorial al MET, Arturo Toscanini şi Giulio Gatti-Casazza, veniţi direct de la Scala. A avut un destin de poveste: a făcut pionierat în perioada noii tehnologii – discurile de gramofon, a fost prima voce feminină care a vândut peste un milion de discuri (la casa Victor), a fost una din fondatoarele American Guild of Musical Artists (AGMA). A fost soţia cunoscutului violonist, dirijor şi profesor Efrem Zimbalist, alături de care a făcut numeroase turnee. A fast mama unei strălucite generaţii artistice: Abigail Marcia Davenport născută Glick (scriitoare, critic muzical, prim biograf mozartian pe noul continent, reputat comentator al producţiilor MET), precum și a Mariei Virginia şi a lui Efrem Zimbalist jr. Acesta a fost actor, producător şi scriitor, veteran decorat în al Doilea Război Mondial, deţinător al unei „stele” pe Hollywood Walk of Fame şi al unui Gloden Globe. El a montat trei din operele lui Gian Carlo Menotti, printre care Consulul, câştigătoare a unui Pulitzer Prize for Music. Read more…
De la casa lui Nelly Schumacher la un hotel boutique
Pe strada Lohamei HaGhetaot, paralelă cu bulevardul Ben-Gurion, artera principală a Coloniei Germane din Haifa, se află o clădire de piatră cu o arhitectură aparte. Aceasta a fost locuința lui Nelly Schumacher, fiica lui Gottlieb Schumacher, arhitect, inginer și cercetător al Palestinei, una din personalitățile marcante ale Comunității Templere din Haifa. Astăzi, clădirea face parte din Hotelul Schumacher. Templerii erau membrii unei mișcări religioase protestante din Germania, întemeiate în secolul al XIX-lea de Christoph Hoffmann. Denumirea mișcării, Tempelgesellschaft (Societatea Templului), se inspira din semnificația spirituală a Templului din Ierusalim. Potrivit concepției fondatorilor săi, adevăratul templu al lui Dumnezeu nu era o clădire, ci comunitatea credincioșilor, un „templu viu”, întemeiat pe credință și principii morale. Templerii considerau că stabilirea în Țara Sfântă și întemeierea unor comunități bazate pe credință și muncă erau o cale de realizare a idealurilor lor religioase. Începând din 1868, templerii au întemeiat mai multe colonii în Palestina, prima dintre acestea fiind Colonia Germană din Haifa. Templerii au contribuit considerabil la dezvoltarea agriculturii, comerțului, transporturilor și construcțiilor, introducând metode și tehnologii moderne pentru acea perioadă. (Deși numele lor poate crea confuzii, templerii germani nu aveau nicio legătură cu Ordinul Cavalerilor Templieri din Evul Mediu.)Read more…

















