Imagini de dincolo de Prut

Familia tatălui meu își are obârșia în orășelul Soroca de dincolo de Prut, adică din Basarabia, sau cum se numește acum Republica Moldova. Timp de zeci de ani fratele său și familia au rămas acolo, la est de Prut, și doar emigrarea în Israel ne-a adus, după vreo 50 ani, din nou împreună. În acele vremuri (pe care le dorim uitate), toate discuțiile din casa noastră despre ceea ce se petrecea „acolo” se limitau la familie. I-am cunoscut pe toți când au venit în vizită la București: unchiul folosea o limbă română curată, soția și fiul vorbeau numai rusește și idiș, vara mea doar rusește. Situația Basarabiei sub regim sovietic era un subiect tabu, nu se puneau întrebări și nu se căutau amănunte. Practic, nu știam mai nimic despre acea bucată de țară unde Ștefan cel Mare construise mai multe ctitorii decât în Moldova de la vest de Prut. Prima parte a acțiunii romanului meu Pământul e plat ca o farfurie am plasat-o într-un târg basarabean, între cele două războaie, și ca să nu mă fac de râs, am întrebat-o pe mama, care își vizitase de câteva ori socrii la Soroca, dacă pot folosi cele știute (prea bine!) despre târgul moldovenesc în care copilărisem. Răspunsul a fost clar: atunci practic nu exista nicio deosebire între cele două tipuri de așezări. Vărul meu, atunci în vârstă de 10-11 ani, în vizită la noi, la mijlocul anilor 1960, a pus totul într-o singură frază: как у вас, tак y нас (cum e la voi, așa e și la noi).Read more…

Yaakov Miron. O viață la Ierusalim (3)

Drumul a durat până noaptea târziu. Peste tot localnicii așteptau în piețele publice strigând: „Am cucerit Ierusalimul!  Am cucerit Tel Avivul!”  Era după masacrul de la Deir Yassin[1]  și printre ei erau foarte mulți palestinieni care ne-au scuipat, ne-au ocărât, au aruncat în noi cu ce au găsit.  Dar noi eram atât de epuizați, încât nu ne mai păsa de nimic. În fiecare autobuz era câte un soldat iordanian și uneori venea un ofițer în inspecție.  La un moment dat soldatul care ne păzea s-a apropiat și mi-a smuls ochelarii.  Ce puteam să fac?  Nimic.  Un prieten de-al meu avea un portofel cu poze de familie și când l-a deschis, soldatul i l-a luat.  Când a venit ofițerul, i-am spus: – Ya sidi, soldatul mi-a luat ochelarii. Ofițerul i-a tras soldatului două palme și i-a spus:  – Noi suntem militari, nu hoți.  Dă-i înapoi ochelarii! Și mi i-a dat.  Prietenul meu i-a spus de fotografii.  Încă două palme…  Așa a trecut ziua.  Pe drum nu am primit nici măcar apă, două zile am postit.  Dar nu ne păsa. Ne-au dus într-un lagăr în deșert, la Umm el-Jimal.  Era împrejmuit cu sârmă ghimpată și turnuri de observație. Lagărul avea 70 de corturi și ne-au pus câte zece într-un cort.  Acolo erau deja și alți prizonieri, din Guș Ețion și din Naharaim.  Ei ne-au sfătuit ca la interogatorii să spunem numai „Hagana”.  După masacrul de la Deir Yassin, ei încercau să afle cine făcea parte din Etzel și cine spunea că e din Hagana era lăsat în pace.  „Yalla, ruch!” (Bine, poți să pleci – în arabă.) La început am dormit pe pământul gol, apoi ne-au dat niște pături.  Cât despre „mâncare”… Read more…

Dharamshala, capitala diasporei tibetane

Visul de a păși pe aceste meleaguri, loc de refugiu pentru tibetani, îl am de foarte multă vreme. Desigur totul se leagă, mai ales după călătoria în Nepal și apoi în Bhutan. Aceste călătorii m-au îmbogățit și mi-au lărgit modul de percepție al realității noastre contemporane. Invazia Tibetului de către forțele chineze a început în octombrie 1950 și în 1951 reprezentanții tibetani au semnat un acord în care acceptă suveranitatea chineză. Conducerea chineză consideră acest acord o „eliberare” pașnică, deși guvernul tibetan din exil, precum și majoritatea tibetanilor, susțin că acordul a fost semnat sub presiune. Invazia Tibetului de către forțele chineze a început în octombrie 1950 și în 1951. Reprezentanții tibetani au semnat un acord în care acceptă suveranitatea chineză. Conducerea chineză consideră acest acord o „eliberare” pașnică, deși guvernul tibetan din exil, precum și majoritatea tibetanilor, susțin că acordul a fost semnat sub presiune. Revolta împotriva administrației chineze care a avut loc în 1959 în capitala Tibetului, Lhasa, a fost înăbușită cu cruzime. Al 14-lea Dalai Lama împreună cu mii de tibetani a fugit peste munți în India, unde a primit azil politic. În 1960 guvernul indian a pus la dispoziția comunității tibetane zona McLeod Ganj, un cartier al localității Dharamshala, aflat la o altitudine de 2000 de metri. Read more…

Termeni şi condiţii (II). De la 0-7, la 5-2!

Într-un articol anterior întitulat “Termeni şi condiţii. Cum m-a costat 280 de Euro un serviciu unic de 1,95” relatam pe îndelete cum am fost “jecmănită” timp de 7 luni (din dec. 2025, până în iulie2026) de către entitatea „celmaibunpdf” care, profitând de neatenţia mea, dar şi de ghinionul meu, mi-a descărcat lunar de pe card câte 39,95 de Euro, în contul unei plăţi unice de 1,95 (contravaloarea lipirii a două documente pdf). În urma păţaniei, mai exact retragerea a circa 240 de Euro de pe un card de rezervă pe care, din fericire, nu aveam mai mulţi bani, am tras învăţămintele următoare: verifică-ţi periodic soldul de pe card, accesează-ţi mai des adresa de e-mail secundară, inclusiv SPAM, şi citeşte cu atenţie „termenii şi condiţiile”, oricât de mici ar fi caracterele cu care sunt scrise şi oriunde s-ar afla. În cazul de faţă, se aflau pe o dovadă de plată trimisă pe e-mail care a intrat direct în SPAM. Deci, după ce mi-am pus cenuşă în cap şi am scris un articol care atrăgea atenţia asupra acestor elemente, m-am liniştit şi era cât p-aci să mă împac cu ideea că am fost bună de plată. Punct. Numai că, recapitulând starea de fapt, am observat câteva nereguli… În consecinţă, am decis să încep acţiunea de recuperare a banilor. Nu m-am adresat vreunei case de avocatură, ci noului meu companion polivalent, AI – asistent digital în probleme de redactare şi autor ocazional la Baabel –, sperând că îşi va dovedi competenţa şi în acest domeniu. Aşa s-a alcătuit formaţia de dublu AJ & AI şi a început meciul (ca să nu spun bătălia) cu echipa numeroasă a firmei „celmaibunpdf”, care evolua sub numele Customer Care.Read more…

Die Stadt ohne Juden (Orașul fără evrei)

Din când în când, caut pe canalele YouTube filme și  materiale video despre Israel și în general despre evrei. Așa am dat peste un film mut produs în 1924, regizat de Karl Hans Breslauer, de fapt o ecranizare a romanului omonim de Hugo Bettauer, un scriitor evreu convertit la luteranism, publicată în 1922. Nu auzisem de el niciodată și de zeci de ani (de fapt, din copilărie) nu mai vizionasem un film mut. Titlul mi se părea ciudat, dar interesant: Die Stadt ohne Juden (Orașul fără evrei) aşa că am vizionat filmul de 120 de minute, subtitrat în engleză. Este de necrezut cât poți înțelege din cele câteva fraze scrise din când în când pe  ecran. Acțiunea filmului în șase părţi se petrece în capitala Republicii Utopia, dar e clar că se referă la Viena din perioada inflației de după Primul Război Mondial. Populația demonstrează, cerând locuri de muncă. Moneda locală, coroana, se devalorizează tot timpul în comparație cu dolarul. Cancelarul antisemit al Utopiei caută o soluție. Unii dintre sfetnicii lui îi sugerează că de vină sunt evreii și ei trebuie expulzați, alții îi spun că asta ar fi o greșeală. Cancelarul întrunește Parlamentul care votează pentru expulzarea evreilor. Vor fi expulzați chiar și evreii botezați și copiii lor, doar a doua generație de evrei botezați vor fi considerați arieni (asemănare stranie cu legile rasiale de la Nürnberg din 1935!). Evreilor li se permite să ia cu ei unele lucruri, chiar și bani și bijuterii, dar numai cele care erau în evidența trezoreriei republicii. Urmează scenele triste de despărțire ale cuplurilor mixte și expulzarea tuturor evreilor…Read more…

Clujul meu în pastel

Totul a început dintr-o întâmplare. Într-o zi de decembrie am cumpărat o cutie de pasteluri pentru nepoata mea Henrietta, pasionată de desen și pictură. Din nefericire, cutia mi-a scăpat din mână și cretele s-au risipit pe podeaua magazinului. Una dintre crete nu am mai găsit-o nicicum, degeaba am căutat-o peste tot. Am cumpărat altă cutie, cea incompletă am păstrat-o pentru mine. Deschideam deseori cutia, aducându-mi aminte de anii de liceu, când desenam cu mare plăcere portrete, peisaje, fiind deseori lăudată de domnul profesor István Gergely, plastician renumit al Clujului, profesorul meu de desen. În clasa a XI-a am primit drept premiu albumul-jurnal al renumitului grafician clujean Béla Gy. Szabó: “Iarnă mexicană”, pe care l-am răsfoit de nenumărate ori, captivată de pastelurile artistului care, în călătoria sa în Mexic, a luat cu el cutia de pasteluri, imortalizând peisaje, oameni, copaci, flori, redând cu mijloace foarte simple farmecul locurilor, al vieții de acolo. Într-o după-masă m-am trezit cu o foaie de desen în față, schițând contururile unei case dragi mie de pe strada Brătianu, de care mă legau amintiri frumoase din frageda copilărie.Read more…

De la o mănăstire din Sicilia, la un kibuț din Galileea

Pe Tamar, la fel ca pe multe alte personajele din schițele mele, am cunoscut-o la Centrul Sportiv Universitar din Beer Șeva. O cunoștință a mea, pe nume Vera, stătea de vorbă cu ea și, observându-mă, m-a chemat să mă alătur conversației. Mi-a prezentat-o: Tamar fusese colega ei de muncă în birourile Uzinelor de la Marea Moartă. – Andris, mi-a spus Vera, vino s-o cunoști pe colega mea. Ai numai de câștigat, poate fi un subiect bun pentru scrierile tale. Tamar, trecută de optzeci de ani (pe care fizic nu-i arăta), cu ochi căprui, zâmbitori, m-a privit cu interes și m-a întrebat: – Dumneata scrii cărți? În ce limbă? I-am spus că scriu în limba română și am întrebat-o dacă cumva știe românește. – Din păcate nu, dar m-am născut în Italia și știu că româna seamănă cu limba italiana. – Tamar vorbește șapte limbi, a intervenit Vera: italiana, franceza, engleza, spaniola, portugheza, germana și ebraica. – M-am născut în orașul Ragusa din Sicilia, unica fiică unei familii catolice, a început să povestească Tamar. Nu îmi amintesc de părinții mei. Mama a murit când aveam un an. Tata m-a dat în grija călugărițelor de la o mănăstire apropiată și curând după aceea a căzut pe front.Read more…

Jumătate de secol de cantorat religios feminin (1975-2025)

Vreme de milenii, religia iudaică nu a admis prezenţa feminină în faţa congregaţiei, la altar, în postură de cantor. Cu toate acestea, acum jumătate de secol minunea s-a întâmplat și numele primei femei cantor, cea despre care astăzi se vorbeşte cu admiraţie pentru că „a dărâmat bariere”, este Barbara Jean Ostfeld-Horowitz. Recent intervievată asupra acestui subiect, domnia sa a declarat că totul s-a întâmplat în firescul lucrurilor, pe etape. O primă treaptă a însemnat studiul pianului acasă, apoi abordarea literaturii clavecinistice, deprinderea acordurilor ghitarei – totul în paralel cu stăpânirea la perfecţie a repertoriului imnico-psalmic, datorat celor doi mari corifei: Solomon Sulzer şi Louis Lewandowski, un repertoriu cântat alături de familie şi congregaţie în sinagogile mişcării Reformiste de tip clasic; de notat că textul tuturor acestor cântări era în engleza elizabetană, aşa cum apărea publicat în Hymnarium, ţine să precizeze Barbara Jean Ostfeld.Read more…

O poveste de Şabat

Plouase în timpul nopții, era frig, iar cerul era cenuşiu în acea dimineață de iarnă. Încă nu se luminase de ziuă. Mergând spre sinagogă, rabinul se gândea la Parașat Vayahel, cea care urma să fie citită în acea dimineață, la sărbătorirea Șabatului: Şase zile să lucraţi, dar ziua a şaptea să vă fie sfântă; acesta este Sabatul, ziua de odihnă, închinată Domnului. Cine va face vreo lucrare în ziua aceea să fie pedepsit cu moartea. (Exod. 35:2)   Mergea cu pași lenți și grei, târându-și ușor piciorul drept. Era un bărbat înalt și corpolent, cu o barbă neagră frumoasă, și își ținea capul ușor plecat şi mergea cu mâinile împreunate la spate. Purta o haină lungă, neagră, o eșarfă albă de satin cu franjuri și un ștreimel, acea pălărie de blană cu boruri largi, făcută din treisprezece cozi, de obicei de zibelină canadiană sau rusească, despre care se spune că reprezintă cele treisprezece aspecte ale milei divine. Deodată, îi căzură ochii pe o minge de baschet murdară…Read more…

JOI. UN AN. AUGUST (II)

Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022.  Peter este „medicul-condeier” prin excelență.  Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit…  Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. 24 august   Dare to dive in. Azi dimineață era înnorat, la început a și plouat puțin.  Pe marginea drumului băltoace, în jurul lor praf ud și primele frunze galbene ale toamnei.  Pista de biciclete era alunecoasă, cu pietre de pavaj desfăcute.  După mai mult de o jumătate de an de când fac acest drum, le cunosc pe fiecare în parte și totuși, o singură mișcare greșită și… Pe râu se simte, ca întotdeauna, spațiul.  Ici-colo cerul se deschide, promițător.  Îndărătul norilor se ghicește soarele, îndată va străluci.  M-am bucurat de câteva zile relaxate și acum merg cu bicicleta, fără stres și fără idei, în dimineața anostă.  Dar astăzi drumul pare să se închidă în fața mea.  Ceva nu e în ordine cu bicicleta, parcă merge mai încet ca de obicei, cu toate că abia zilele trecute am umflat roțile.  Să fie ceva cu ventilul?  Mergând mai încet, am început să observ bicicletele care treceau pe lângă mine.  Marea lor diversitate este o constantă pe drum. Read more…

Dascăl la 75 de ani

Fotografia de mai sus am primit-o de la anesteziștii din secția de chirurgie ambulatorie de la spitalul Kaplan din Israel. Majoritatea lor mi-au fost rezidenți la Kaplan sau la spitalul Wolfson. Ralph Tyler (1902-1994), citat în fotografie, fost consilier al președintelui american Truman, scria: „Educația nu este numai o meserie. Este un serviciu uman care trebuie considerat o misiune”. În acest articol voi scrie despre cariera mea de dascăl amator în domeniul anesteziei și nu numai. Îmi cer scuze pentru atâtea fotografii cu numele meu („lauda de sine nu miroase a bine”), dar ele sunt numai pentru documentarea celor scrise. În plus, sunt mândru de ce am realizat în cei 57 de ani de când predau. Am luat exemplul prietenului meu și colegului nostru Gabriel ben Meron (Prof. Gabriel Gurman), dar el este inegalabil, colindă lumea cu prezentări științifice și astăzi, la 86 de ani! Gabi a fost primul care m-a corectat la o prelegere, acum zeci de ani, la Budapesta și de atunci  îi ascult sfaturile. Ca să devii dascăl trebuie să fii întâi elev și să înveți cum se apreciază un dascăl bun. Despre iubiții mei profesori de la liceul din Marghita am mai scris în revista Baabel, în ciclul de articole “La vita e bella – amintiri din copilărie şi adolescenţă.”Read more…

„Promisiunile” primei nopți

Kozo Okamoto a murit. Timp de 54 ani, o lună și trei săptămâni am respirat amândoi aerul infestat al Orientului Mijlociu. Soarta ne-a pus pentru câteva minute împreună, sub același acoperiș, și de atunci am rămas practic nedespărțiți, cel puțin în memoria mea. Dacă aș fi avut șansa să-l întâlnesc vreodată, singurul lucru pe care i l-aș fi aruncat în față ar fi fost că nimic din ce a făcut în viață, din ce a crezut și din ce ar fi vrut să întreprindă, dacă ar fi rămas în libertate, nu m-a terorizat, nu m-a traumatizat și nu m-a împiedicat să fac ce voiam. Dacă aș fi avut șansa să-l întâlnesc vreodată, i-aș fi spus că tot ce a făcut și/sau ar fi vrut să facă, ar fi fost degeaba. Viața merge înainte, chiar dacă, din când în când, te împiedici de o buruiană pe care nu ai avut timp sau posibilitatea să o smulgi din rădăcină. Dar acum totul s-a terminat, ieri a murit. Era japonez, a încercat să se facă evreu, apoi musulman, dar a fost și a rămas același terorist psihopat, infectat de o ideologie complexă, un amestec straniu de maoism, comunism, antisemitism și încă multe altele. A încercat și a reușit pe moment să curme viața unora care nu erau de părerea sa, ca orice terorist care nu încearcă să convingă, ci doar să omoare. Kozo Okamoto a apărut pe frontispiciul veștilor apocaliptice în seara de marți, 30 mai 1972, pe aeroportul Lod (astăzi Ben Gurion)… Cu vreo oră și jumătate înainte, un avion TAROM aterizase în același aeroport, având la bord și câteva zeci de imigranți din România, între ei o familie de trei: el medic, ea inginer și un prunc de aproape 6 luni. Read more…

Preambul la alegerile din Israel

În urmă cu câteva săptămâni, Knessetul și-a votat autodizolvarea, dând cale liberă organizării alegerilor legislative, din 27 septembrie, scrutin mult așteptat de israelieni. Cu toate că de vreo doi ani, în contextul masacrelor Hamas, al războiului din Gaza, al celui cu Iranul și al numeroaselor probleme de politică internă, mulți israelieni au manifestat pentru organizarea alegerilor anticipate, Knessetul a reușit să supraviețuiască și, pentru prima dată din 1988 încoace, și-a dus la bun sfârșit mandatul. Scrutinul va aduce din nou în dezbatere probleme pentru care israelienii așteaptă răspunsuri. Cele mai multe se referă la capacitatea statului de a salvgarda în continuare securitatea țării, cine răspunde pentru tragedia din 7 octombrie 2024, dacă au fost stabilite slăbiciunile tactice, strategice, informaționale care au dus la cea mai mare tragedie a evreilor după Holocaust, dacă s-au luat măsuri pentru eliminarea erorilor, dacă populația mai poate avea încredere în conducerea politică actuală sau trebuie să aducă la putere una nouă care să ofere opțiuni mai credibile decât cele actuale. În acest mare capitol legat de securitate se înscriu prin consecințele lor atât războiul din Gaza (și aici problema în dezbatere este dacă actuala situație de pe teren asigură anihilarea Hamas și a altor grupări teroriste) cât și războaiele cu Iranul și Libanul. În subsidiar este vorba și de capacitatea țării de a suporta războaie pe mai multe fronturi și prețul acestora, măsura în care afectează dezvoltarea economică a țării, în condițiile în care costul războaielor se ridică la multe miliarde de dolari și subminează bugetul țării.Read more…

Yaakov Miron. O viață la Ierusalim. (2)

Ne-am adunat la Poarta Jaffa, dar arabii blocaseră toate drumurile de acces spre Cartierul Evreiesc.  Britanicii permiteau intrarea în Cartierul Evreiesc numai localnicilor și camioanelor cu hrană.  Noi ne-am ascuns într-un camion care aducea pâine și am reușit să aducem și câteva arme.  De ieșit se putea ieși, dar cum nu avea cine să ne înlocuiască, am rămas acolo șase luni. În Cartierul Evreiesc erau vreo 1500 – 1800 de civili. Noi eram șase, dar mai erau și alții, în total 30 de luptători din Etzel, unii din ei erau chiar din Cartierului Evreiesc.  Curând după venirea mea, comandantul a fost doborât de un glonț și a venit unul nou, Issar Nathansohn, poreclit Ghedeon.  El a mituit doi ofițeri britanici și a primit o uniformă în care putea să circule, deghizat în ofițer britanic.  La 33 de ani era „bătrân” – cei mai vârstnici dintre noi aveau abia 22. Era un om strict și serios. În cartier erau și vreo 100-120 de luptători din Hagana și ei aveau posturi separate.  Era absurd!  Comandantul nostru și cel de la Hagana, Moshe Rusnak, au decis să-și unească forțele și au stabilit trei sectoare: două pentru Hagana și unul pentru Etzel.  Sectorul nostru era cel mai periculos.  Aveam un post pe acoperișul sinagogii Nissan Beck.  Am petrecut acolo multe zile – de jos se trăgea, numai printr-o minune nu m-au nimerit. Read more…

“Termeni și condiții” sau cum m-a costat 280 de Euro un serviciu unic de 1.95

Am intrat la Plafar ca să cumpăr câteva produse naturiste: “Vă rog, un pachet de biscuiţi fără gluten şi un ceai de coada şoricelului… Şi unul calmant, Zen” am adăugat, fără să-mi imaginez câtă nevoie aveam să am de el în perioada imediat următoare. Vânzătoarea mi-a calculat preţul total şi m-a întrebat: “Cash sau card?” “Card”. Am întins telefonul către terminalul POS şi am observat că „a sărit” la plată cardul meu de rezervă, cu care nu plătesc decât rarele mele comenzi de pe Internet şi taxa de autostradă din străinătate. De data asta am fost de acord, spunându-mi că suma e nesemnificativă. Surpriza mea a fost cu atât mai mare când vânzătoarea m-a atenţionat: “Mai încercaţi o dată. Scrie că aveţi fonduri insuficiente.” “Asta e exclus!”. Am mai încercat o dată cu acelaşi card, cu rezultat identic. Am plătit cu cardul meu „obişnuit” şi am ieşit năucită din magazin. Abia aşteptam să găsesc un răgaz ca să mă lămuresc cum de nu mai aveam nici 50 de lei pe un card pe care avusesem o sumă rezonabilă şi pe care îl foloseam din an în paşti. Am urcat în autobuz, m-am aşezat confortabil şi, ca de obicei, mi-am băgat nasul în I-phone, dar de data asta nu pentru a-mi citi corespondenţa sau ultimele ştiri, ci ca să-mi verific datele de pe cardul buclucaş. Am descoperit că într-adevăr nu mai aveam decât vreo 15 lei pe el. Am vizualizat tranzacţiile (ceea ce nu mai făcusem de aproape un an) şi am descoperit că începând din decembrie 2025, adică în ultimele şapte luni, o entitate necunoscută mie – să-i spunem „celmaibunpdf” – îmi descărca lunar echivalentul în lei a unei sume de 39,90 Euro! Read more…

Podul MATAM şi alte poduri din viaţa mea (II)

Nu ştiu dacă PODUL care leagă două părţi ale colosului tehnico-industrial Intel este însuşi simbolul „văii siliconului din Haifa”. Cu siguranţă locul în care se află, în zona MATAM, în partea sudică a oraşului, îl conectează vizual, pentru unii ca mine chiar spiritual, cu ceea ce cu adevărat găzduieşte de zeci de ani, companii celebre ale high tech-ului israelian. Am început să lucrez ca programatoare la compania Elscint în 4 iulie 1976. Pe atunci întreprinderea producea aparatură medicală. Întemeiată în 1969 ca filială a companiei Elron, Elscint a făcut pionierat mondial în domeniul imagisticii medicale, având printre fondatori oameni deosebiţi. În ambele secții se făcea atât cercetare, cât și producție. Secția numită CT, a scos pe piață unul dintre primele aparate de tomografie computerizată. (Tomografia folosește raze X pentru a oferi imagini detaliate din unghiuri diferite ale țesuturilor și structurilor interne ale corpului.) Eu am lucrat în cealaltă secție, cea de medicină nucleară. Aici, datele veneau din detectarea radiațiilor emise de corpul pacientului, după injectarea unui izotop radioactiv. Sursa radiației este diferită în cele două secții: externă la CT și internă la medicina nucleară. Dacă în 1976 Elscint a introdus primul său scaner CT, în 1982 a lansat pe piaţă şi scanerul de tip RMN . Odată cu compania Elscint, concernul Elron a deschis şi compania Elbit, specializată în produse şi sisteme de apărare.Read more…

Familia Kahána – o genealogie a succeselor şi contrastelor

În România secolului XX găsim destule familii evreieşti ale căror membri au urmat drumuri surprinzător de diferite. Aşa s-a întâmplat şi cu familia Kahána care a dat un medic reputat, un ideolog al comunismului transilvănean şi un important proprietar de ziar din Transilvania. Destinele lor au reflectat trei lumi distincte: medicina, politica şi presa. Familia Kahána era originară din Piatra Neamţ – Bicazu Ardelean. Mendel şi Gizella au avut unsprezece copii dintre care zece au ajuns la vârsta maturităţii. Mendel își câştiga pâinea ca fotograf ambulant. Mergea din sat în sat şi le făcea sătenilor fotografii de familie pe care ei le înrămau şi le expuneau pe pereţii camerei „curate”. Ernö (Ernest) Kahána a fost cel mai mare dintre fiii lui Mendel. Absolvent al Facultăţii de Medicină din Viena, Ernö a devenit asistent la Clinica de Neuropsihiatrie din Cluj, ocupându-se în special de psihoterapie. A criticat teoriile lui Freud şi a devenit un adept al şcolii psihiatrice adleriene. Dornic să cunoască necesitătile medicale ale poporului, a devenit medic de circumscripţie la Miercurea Ciuc, în secuimie, apoi a deschis o clinică psihiatrică la Braşov. Read more…

O poveste cu gust

Oricine se plimbă prin Coney Island, indiferent de anotimp, este imposibil privirea să nu îi fie atrasă de un restaurant fast-food unde tot timpul e coadă. Eate „Nathan’s Famous”, cel mai cunoscut stand de hotdog din lume, deschis în anul 1916. A fost fondat de imigrantul polonez Nathan Handwerker și de soția sa, Ida, cu un împrumut de doar 300 de dolari. Cu timpul, restaurantul a devenit un simbol absolut al culturii americane și al amuzamentului din New York. Cine era Nathan Handwerker și de unde i-a venit asemenea idee genială? Nu provenea dintr-o familie cu stare și nu urmase vreo școală prestigioasă de business ori vreun institut culinar de renume. S-a născut în 14 iunie 1892 în Galiția, o regiune istorică extrem de săracă din Polonia aflată în acel moment sub ocupația Imperiului Austro-Ungar. Nathan era al treilea din cei 13 copii ai unui cizmar sărac. Sărăcia era atât de cruntă încât uneori băiatul trebuia să cerșească pentru mâncare. La 11 ani s-a angajat ca ucenic într-o brutărie dintr-un sat vecin. Nopți la rând frământ aluatul și dimineața livra pâinea. Locuia chiar în magazin. Acolo a înțeles pentru prima dată valoarea muncii grele și a mâncării bune. Pentru a scăpa de bandele violente și de recrutarea forțată în armată, a părăsit Polonia la 18 ani. A călătorit prin Germania până în Belgia, unde a muncit șase luni la Anvers ca cizmar stradal. Avea un set minim de unelte portabile – un scăunel, o capră de cizmărie, ace, ață groasă, un ciocan și bucăți de piele pentru petice și pingele. Repara pe loc încălțările celor care aveau nevoie urgentă. Clientii lui erau, desigur, tot oameni nevoiași care rar își puteau cumpăra pantofi sau ghete noi. Nu era o muncă ușoară, dar a făcut-o pentru a strânge bani pentru un bilet de vapor. În primăvara anului 1912, Nathan s-a îmbarcat spre New York doar cu hainele de pe el și cu 28 de dolari în buzunar.Read more…

Zvonuri din timpul și după Mondialul 2026

Declar din start că eu am ținut cu Marocul (pentru că m-au impresionat mult la ultimele mondiale) și cu Argentina, pentru că juca acolo genialul fotbalist Lionel Messi, în vârstă de 39 de ani, dar încă plin de voință și de dorința de a-și duce echipa națională la victorie. Marocul a fost eliminat destul de repede, așa că am rămas cu Messi și Argentina. Se prea poate ca argentinienii să fi câștigat un meci și cu ajutorul arbitrului și al sistemului VAR, dar l-au câștigat, pot spune, eroic, împotriva excelentei echipe a Egiptului, marcând trei goluri în ultimele cincisprezece minute. De aici și până la conspirația dintre Argentina președintelui pro-israelian Milei, Messi, Israel și un arbitru evreu (care, de fapt, nu era evreu), propagată de egipteni, a fost însă o cale lungă, presărată cu minciuni. Messi a fost acuzat că este evreu, deși își făcea cruce la începutul meciului, după fiecare gol și la sfârșitul jocului. A fost acuzat și de sionism, fiindcă a vizitat de două ori Israelul, când a fost printre puținii care au încercat să-i apropie pe israelieni și palestinieni printr-o partidă amicală de fotbal, organizată și subvenționată de el. A doua oară a fost filmat punând un bileţel cu o dorință între pietrele Zidului Plângerii din Ierusalim. Este acest gest un semn de sionism? Până și președintele Barack Hussein Obama, musulman după tată, a introdus un astfel de bileţel între pietrele din Zidul Plângerii.Read more…

Poveștile emigrării 

Poveștile emigrării sunt numeroase și diferite, la fel de diferite ca oamenii care au trecut prin această experiență. Cred însă că toate au în comun o zi aparte, o zi de bucurie în care lumea cea nouă și promisiunile ei reînvie speranța unei vieți trăite în libertate. Pentru mine, cel mai fericit moment a fost ziua în care a trebuit să plătesc o mie de lei fiindcă, la Oficiul de Pașapoarte, am refuzat să aleg varianta păstrării cetățeniei române cu drept de domiciliu în străinătate. Saga emigrării mele a început cu adevărat în 1970, când eram cercetător științific principal la ICTC – Institutul de Cercetări pentru Telecomunicații. În acel an mi-am depus, pentru prima dată, actele de plecare. Cu o eficiență și o rapiditate pe care multe instituții birocratice de astăzi le-ar putea lua drept model, cererea mi-a fost respinsă. A urmat un lung șir de noi cereri și nenumărate interviuri, toate încheiate cu același rezultat. La biroul de pașapoarte din strada Nicolae Iorga eram primit de fiecare dată de același ofițer: brutal, hidos, cu fălci de buldog, pe care îl poreclisem „Rinocerul”. Uneori vedeam oameni ieșind plângând din biroul lui.Read more…