Ce ne povestește ADN-ul

De câțiva ani este la modă căutarea originilor pe baza ADN. Site-ul My Heritage te îndrumă, contra cost, cum îți poți descoperi originea etnică, caracteristicile, problemele de sănătate, (se pare că anumite etnii suferă de anumite boli) și dacă îți încropești arborele genealogic, găsești și o mulțime de rubedenii. În acest caz, site-ul sau laboratorul unde ai trimis mostra îți prezintă până la cele mai mici potriviri de ADN. În consecință, te poți trezi cu mii de rude, mai apropiate sau mai îndepărtate, pe continente sau în țări la care nu te-ai fi gândit niciodată. Dacă vrei, poți lua chiar legătura cu ele, site-ul te îndrumă cum să procedezi că să cunoști de pildă o rudă, cu 1,4% potrivire de ADN. La început am rămas indiferentă la tentativele unor membri de familie și cunoștințe care au făcut apel la My Heritage, dar cum cineva m-a rugat să-l ajut cum să procedeze pentru a primi informații, m-am gândit să încerc și eu. Îmi cunoșteam originile familiei până la străbunici. Doi dintre ei, părinții bunicilor din partea tatălui, sunt îngropați în vechiul cimitir evreiesc de la Arad, unde odihnesc și bunicii și tatăl meu. Cunoșteam casa în care locuiseră la Arad și străbunicii și bunicii mei, iar din poveștile de familie știam aproximativ de unde proveneau. Aveam date și despre familia mamei, un nepot a făcut un arbore genealogic pe care l-am lipit de cel făcut de mine. Am considerat că acestea vor servi ca un fel de control pentru informațiile furnizate de My Heritage.Read more…

Lira cu noroc

Suntem la Madrid, în 11 iulie 1982. Este o zi călduroasă de vară. Pentru brazilianul Arnaldo Coelho este și o zi specială. Cu câteva zile înainte fusese desemnat să conducă finala Campionatului Mondial de fotbal din acea zi dintre Italia și Germania Federală. Era o premieră pentru el și nu doar pentru el, ci și pentru toată America de Sud: primul arbitru sud-american care va conduce o finală de campionat mondial. Este și prima finală de Campionat Mondial care se desfășoară în nocturnă. Printre cei 90.000 de spectatori de pe stadionul Santiago Bernabeu sunt regele Spaniei, Juan Carlos, președintele Italiei, pătimașul Sandro Pertini, și cancelarul Germaniei, mai rezervatul Helmut Schmidt. Mai sunt câteva minute până vor intra pe teren echipele conduse de cei doi căpitani, Dino Zoff și Karl-Heinz Rumenigge, în frunte pe cei trei arbitri. Arnaldo Coelho este un om minuțios. Își cercetează cu atenție echipamentul, își verifică fluierul și cartonașele. Deodată observă că îi lipsește ceva. – O monedă! – zice el cu voce tare. Îi lipsea moneda cu care urma să tragă la sorți pe ce parte a terenului va sta fiecare echipă. – Ia-o pe-a mea, îi spune tușierul Abraham Klein. Mie mi-a adus noroc… În urmă cu câteva zile, Abraham Klein arbitrase magistral meciul decisiv Italia-Brazilia, care se încheiase cu victoria italienilor 3-2, eliminând Brazilia din campionat.Read more…

Yaakov Miron. O viață la Ierusalim. (1)

Zilele trecute la poarta blocului nostru a apărut un anunț mortuar: s-a stins din viață vecinul nostru Yaakov Meir Miron.  Avea 95 de ani, dar parcă îmi vine greu să-l descriu ca „bătrân”.  L-am cunoscut acum vreo zece ani, când ne-am mutat aici.  Era un pensionar plin de energie și administratorul benevol al blocului.  Prin mâinile lui treceau toate facturile, întreținerea, reparațiile, renovările, el supraveghea grădina, curățenia, ascensorul, centrala termică, cumpăra motorina pentru încălzire…  A continuat până la 90 de ani.  La început m-a cam intimidat, mă simțeam ca o elevă în fața unui profesor cam sever.  Treptat ne-am împrietenit și într-o zi chiar mi-a povestit unele dintre „aventurile” lui – și a avut destule!  Dar abia acum, făcând o vizită de condoleanțe, am aflat că Yaakov și-a înregistrat poveștile.  Filmul e fascinat.  Vorbitorii de ebraică sunt invitați să se convingă singuri, iar pentru ceilalți, iată textul: M-am născut la Ierusalim, tatăl meu și bunicul s-au născut la Hebron și bunicul bunicului meu era din Jaffa.  Mai mult nu știu. Mama mea s-a născut la Ianina, în nord-vestul Greciei.  Comunitatea evreiască din Ianina a fost întemeiată curând după distrugerea celui de al Doilea Templu de un grup de evrei luați în robie și care s-au oprit acolo în drum spre Roma. Părinții mamei mele se pregăteau să vină în Palestina în 1914 și l-au trimis înainte pe fratele bunicului meu, Marco Cohen.  Familia consta atunci din bunici, părinți și șapte copii.  Din cauza războiului au venit abia în 1919.  Drumul a durat o lună întreagă cu vaporul, apoi cu trenul…   Când au ajuns în portul Jaffa, bunicul meu și-a rupt pașaportul grec, l-a aruncat în mare și a exclamat: „S-a terminat cu exilul!”Read more…

Un academician combate Legea Vexler chiar dacă ea prevede altceva decât ceea ce îi reproşează

De curând academicianul Ioan-Aurel Pop a publicat un nou articol în care dă glas temerilor şi suspiciunilor sale faţă de efectele Legii 241/2025 /(aşa-numita Lege Vexler) şi face sugestii privind modul în care ar trebui aplicată, lucru precizat chiar în titlu: Cum trebuie aplicată Legea Vexler. Citind noul articol am observat că academicianului Ioan-Aurel Pop critică, în mare măsură, consecințe pe care legea nu le prevede și răspunde unor întrebări pe care legea nu le pune. Arsenalul argumentelor invocate de autor pentru a combate Legea 241/2025 este surprinzător de divers, acoperind o gamă largă, de la cel juridic – principiul neretroactivității legii, la cele istorice şi culturale – istoria creștinismului, citate din Talmud, pericolul comunist, atacul la valorile literaturii române şi la politica actuală a Israelului – conflictul militar din Gaza. Academicianul îşi încheie articolul cu un soi de avertisment: aplicarea prevederilor acestei legi ar putea fi… cauza recentei vandalizări a sinagogii din Alba Iulia… Să vedem, încă o dată, care au fost modificările esenţiale pe care Legea 241/2025, aşa-numita Lege Vexler, le-a operat asupra unor acte normative deja în vigoare: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi Legea nr. 157/2018 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea antisemitismului… Cred că modul cel mai sugestiv a demonstra că, de fapt, afirmaţiile din articolul academicianului Ioan-Aurel Pop nu se referă la prevederile Legii Vexler este sub formă de întrebări şi răspunsuri.Read more…

Podul MATAM şi alte poduri din viaţa mea

Articolul publicat de curând în Revista Baabel despre Podul MATAM m-a inspirat să depăn amintirile legate de acest loc unde am petrecut anii cei mai semnificativi ai vieții mele profesionale din Israel. Am lucrat în trei companii distincte, fiecare reprezentând o provocare. Apoi am părăsit MATAM pentru aproape un deceniu, trecând prin alte locuri, cunoscând alte lumi, iar pendularea aceasta între ce aș fi dorit și ce s-a întâmplat în realitate a continuat să mă urmărească, făcându-mă adeseori să mă gândesc dacă alegerea făcută la terminarea școlii, la București, a fost una reușită pentru viitorul meu care, începând din toamna lui 1975 s-a desfășurat în Israel. Ceea ce urmează este prima parte a unor reflecții asupra acelor timpuri ale adolescenței și tinereții care m-au determinat să aleg Israelul drept țară de adopție. Am ales Matematica. Alegerea Facultății de Matematică a fost un moment definitoriu în 1970, ultimul an de liceu, secţia reală, când – datorită educației și atmosferei specifice multor elevi evrei din generația mea – m-am orientat spre o facultate cu profil tehnic care oferea o profesie „universală”… După unele ezitări, am dat admiterea la Facultatea de Matematică din București…. Nici înainte de admitere şi nici în timpul facultății, nu ţin minte să-mi fi pus cu adevărat întrebarea: „Ce voi face în viitor, ca absolventă a Facultății de Matematică?”… În 19 august 1969, tatăl meu a fost eliberat din închisoarea comunistă, după o condamnare de 15 ani și o detenție de peste 8, în urma sentinței din Procesul Românoexport. Între 1961 şi 1965, până la judecarea procesului, a fost închis la Malmaison (casa de retenţie a Securităţii din Calea Plevnei), apoi a fost transferat la închisoarea Aiud, unde a rămas până în 1969. După suferința de lungă durată care a urmat arestării și încarcerării tatălui meu, precum și demiterii mamei din învățământ, ca urmare a aceluiași eveniment, vedeam emigrarea ca unica soluție pentru viitorul meu, deși nu fusesem crescută în spiritul valorilor iudaice. Nu m-am gândit vreodată la alt „tărâm” decât cel israelian, mai ales că din familia tatălui meu nu mai existau urmași, cu toţii pieriseră la Auschwitz, iar familia mamei se afla în Israel încă din anii ’70.Read more…

Te bucuri și nici nu știi ce te așteaptă…

De-a lungul vieții mi-am dorit nu o dată să fiu cool, pentru că sângele rece face parte din lista caracteristicilor pozitive, atât de necesare pentru succesul personal. Dar nu sunt așa. Mă înfierbânt, mă enervez, chiar mă înfurii, pentru că probabil fac parte dintre omenii numiți „sanguini”. Treaba asta are părți bune (fire comunicativă, prietenoasă, surplus de energie, etc.) dar și mai puțin bune, cum ar fi impulsivitate sau tendința de a fugi de responsabilitate. Dată fiind situația, eu mă găsesc deseori cu trup și suflet alături de o cauză socială sau opinie o politică și trăiesc cu patimă și înflăcărare orice activitate sportivă la care participă echipa mea preferată, dar niciun moment nu aș fi crezut că participând emoțional la un joc de fotbal îți periclitezi sănătatea! Jucătorii, pe teren, se pot accidenta, se pot încăiera, pot face prostii sau greșeli profesionale în stăpânirea balonului. Spectatorii, în tribune, se pot ataca unii pe alții – istoria e plină de evenimente de aceste fel. Dar tu, acasă în fața televizorului, chiar participând cu sufletul la gură la ceea ce se petrece pe teren, poți să faci o criză de inimă și să te duci, așa, pe apa Sâmbetei, din cauza unui gol primit de echipa ta favorită?!Read more…

Clara Haskil – o pianistă genială

România a dat de-a lungul timpului numeroși interpreți de operă și instrumentiști de mare clasă. Enescu a fost atât un compozitor de geniu, cât și violonist, pianist și profesor de pian și vioară. El a fost profesorul de vioară și prietenul lui Yehudi Menuhin. Alături de Enescu, pe scenele internaționale s-au remarcat și alți doi mari instrumentiști originari din România: bine-cunoscutul Dinu Lipatti și Clara Haskil, cea din urmă fiind astăzi mult mai puțin cunoscută publicului larg. Clara s-a născut în 1895, la București, într-o familie evreiască. Tatăl ei era originar din Basarabia, iar mama provenea dintr-o familie sefardă. Clara avea două surori: cea mai mică era violonistă, iar cea mai mare pianistă. Amândouă o considerau un geniu. Clara a început să cânte la pian la vârsta de trei ani, dar a învățat să cânte și la vioară. (1) La numai șase ani, după un an în care a studiat la Conservatorul din București, și-a continuat studiile la Viena, iar apoi la Conservatorul din Paris, pe care l-a absolvit cu premiul întâi, la vârsta de 15 ani.Read more…

Povestea unui articol nepublicabil

E greu să te oprești să scrii un articol incitant, care poate provoca multe discuții, despre cineva care e suspect că a fost colaborator al Securității. Am ezitat o vreme să scriu povestea, având în vedere că era o persoană pe care am cunoscut-o. M-am sfătuit cu un prieten și el m-au sfătuit să renunț. Cel despre care voiam să scriu era tatăl unei prietene din anii de liceu. În articol nu am folosit numele reale, probabilitatea ca persoana să fie recunoscută era mică, dar ea exista. Când am început să scriu articolul, nu mi-am făcut griji, pentru că informația mi-a fost dată de fiica lui cu ani în urmă, nemaivorbind că se referea la un eveniment dureros în viața ei. Aveam intenția să-i cer permisiunea de a scrie despre tatăl ei, dar nu am îndrăznit. Articolul era deja scris, dar la cererea insistentă a uneia din prietenele mele l-am șters. – Delete, delete, mi-a spus aceasta. Nu e etic ce faci! – Fiica acelei persoane nu are cum să afle că am scris povestea. Ea nu citește revista Baabel, am răspuns, căutând argumente pentru a publica totuși articolul. – Nu are importanță, mi-a răspuns prietena. Însuși faptul că ai vrut să scrii despre tatăl ei este condamnabil.Read more…

Marea Sinagogă din Paris. 150 de ani din viața evreimii franceze

În 14 iulie, Franța sărbătorește, ca în fiecare an, Ziua Națională – aniversarea căderii Bastiliei, simbol al Revoluției Franceze, care a dăruit lumii idealurile de Libertate, Egalitate și Fraternitate. În inima Parisului se înalță însă un edificiu care reflectă drumul parcurs de evreimea franceză spre împlinirea acestor idealuri: Marea Sinagogă de pe Rue de la Victoire. Parisul este unul dintre orașele emblematice ale culturii, artei și istoriei europene. De aproape două milenii, aici trăiește o comunitate evreiască. Din vremea romanilor, trecând prin Evul Mediu și până la Revoluția Franceză, evreii au cunoscut perioade de înflorire, dar și expulzări, persecuții și discriminări. Revoluția Franceză a schimbat radical statutul evreilor, iar Napoleon Bonaparte a continuat acest proces prin măsurile adoptate pentru integrarea lor deplină în societatea franceză și prin reorganizarea instituțională a vieții religioase evreiești. În deceniile următoare, pe măsură ce comunitatea s-a dezvoltat și s-a integrat tot mai profund în viața Franței, a apărut nevoia construirii unei noi sinagogi centrale – un edificiu reprezentativ, menit să exprime noul statut al evreimii franceze și locul ei în societatea modernă.Read more…

JOI. UN AN. AUGUST (I)

Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022.  Peter este „medicul-condeier” prin excelență.  Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit…  Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. 3 August: Herz ist Trumpf (Tromful e Inima). Dacă eram acasă, la ora asta aș fi fost în drum spre clinică, poate deja pe celălalt mal al râului, cu vântul în față, dar nu atât de puternic ca pe coasta Mării Nordului, și papagalii… mda, asta nu se știe niciodată…  Aș mai avea de interpretat câteva EKG-uri și apoi aș aștepta primul pacient.  Dar eu mai sunt în concediu, orele se dilată și parcă nu am chef să le descriu.  De când cu pandemia, simțul timpului mi-a rămas distorsionat: ceva s-a schimbat la „punctul zero” al percepției mele temporale.  Ca într-un EKG cu linia de bază deplasată, pe care îl interpretez numai sub rezervă, tonul de repaus al psihicului meu are și el impedanța oarecum defectă.  Nu reușesc să mă eliberez total de cotidian și gândurile și sentimentele saltă, pâlpâie și oscilează cum vor ele.  Oricum ar fi, prin cap îmi trec și lucruri nostime, de exemplu, cum să incorporez în această scriere cântecul lui Stephan Remmler Herz ist Trumpf – ceea ce tocmai am reușit.Read more…

„Motanul încălțat”

Pe la începutul anului 2024, Gergely Deli, rectorul Universității Ludovika din Budapesta, primește un telefon. La celălalt capăt al liniei se află un înalt oficial maghiar. – Am auzit că organizați o conferință pe teme ecologice. Avem o rugăminte, și anume ca la această conferință să-l invitați și pe fostul președinte iranian, Ahmadinejad. – Dar ce are Ahmadinejad cu schimbările climatice? – întreabă Deli stupefiat, aplicând varianta maghiară a vechiului dicton latin „Ce are sula cu prefectura?” – O să vă explicăm personal, răspunde oficialul și închide. Așa află năucitul Deli cum că simpozionul său va folosi, de fapt, ca acoperire a unei întâlniri ultra-secrete între fostul președinte al Iranului și șeful Mossadului israelian, David Barnea, în vederea unei eventuale schimbări de regim în Iran, într-o acțiune care avea să primească numele de cod „Motanul Încălțat”Read more…

Allons enfants de la patrie!

Această primă frază a Marseiezei, imnul Franței, are astăzi mai multe semnificații. Ea este, în primul rând, începutul imnului soldaților voluntari din Marsilia, compus în 1792 de Claude Joseph Rouget de Lisle, la Strasbourg, după ce Regatul Franței a declarat război Austriei. Acest imn este intonat în fiecare an, la 14 iulie, de Ziua Căderii Bastiliei, când a izbucnit Revoluția Franceză, în 1789 – zi care a devenit Ziua Naţională a Franţei. Dar astăzi, 14 iulie, are și alte semnificații. În primul rând, nepoții noștri gemeni au împlinit astăzi doi ani. „Allez, enfants de la patrie Israel!”Read more…

Ţara fericirii

După o călătorie de neuitat, o expediție spirituală și nu numai, întreprinsă anul trecut în Nepal, iată că mi-am văzut un alt vis împlinit: să ajung în Bhutan, să calc pe pământul acesta unic, locuit de oameni deosebiți pe care să încerc să-i cunosc, să le intuiesc dinamica vieții, să-i admir încercând să înțeleg semnificația fericirii așa cum o simt și cum o înțeleg ei, care au și un minister care se ocupă de acest aspect al vieții (incredibil, nu-i așa?). Fericirea după care alergăm toată viața, pe care o căutăm în noi și în afara noastră, cu o abordare și un dinamism determinate de acumulările individuale, de educație și cunoaștere, este total diferită de experiența mea trăită în Bhutan. În această țară mică, străbătută de lanțul copleșitor al munților Himalaia, împânzită de râuri, păduri și peisaje care îți taie respirația, am întâlnit doar oameni care emană liniște, împăcare, empatie și un extraordinar simț al loialității colective. Bhutan este singura țară care măsoară progresul nu doar prin economie, ci și prin Gross National Happiness (Fericirea Națională Brută).Read more…

Barbă Albastră

A fost odată…  A fost odată un mare boier.  Era putred de bogat, trăia într-un castel și mai măreț decât al împăratului.  Dar era un om cam ciudat.  Avea o barbă neagră-albăstruie, de unde îi venea și porecla.  Boierul era văduv, fusese însurat de mai multe ori, dar despre soarta nevestelor sale nu se știa nimic precis și se zvoneau lucruri dintre cele mai cumplite… De bună seamă că știți povestea.  Ca orice basm popular, ea a circulat în diferite variante – cea considerată „originală” apare în culegerea lui Charles Perrault Contes de ma mère L’oye, din 1697, dar teme înrudite apar și la Frații Grimm.  După Wikipedia, povestea ar fi fost inspirată de o legendă bretonă sau poate de un cavaler care a luptat alături de Jeanne d’Arc și despre care se povestea că a fost un criminal în serie.  Mie basmul îmi amintește mai degrabă de cele șase soții ale lui Henric al VIII-lea, regele Angliei (doar că acesta avea barba roșcată). Povestea lui Henric al VIII-lea este tragedia unui rege dispus să facă orice sacrificiu pentru a avea un fiu care să continue dinastia, dar toate încercările lui sunt zadarnice.  Într-o lume catolică, în care divorțul nu este permis, el rupe relațiile cu Vaticanul și instituie o nouă formă de protestantism pentru a putea divorțaRead more…

Frații Rosenthal și „jucăria” lor de lemn

Vara, o mare atracție a parcurilor de distracții este acea structură complicată de metal cu mașinuțe mai mari sau mai mici care urcă pe serpentine, apoi coboară brusc, smulgându-le ocupanților strigăte de emoție. La terminarea „cursei”, adulții sunt palizi, abia pășesc și încă nu le vine să creadă că au ajuns cu bine pe pământ. Copiii, în schimb, par foarte amuzați și ar mai vrea să se dea încă o dată. Aceste locuri se numesc montagne russe în Europa sau roller-coaster în America de Nord. Sigur, ele au o istorie interesantă, dar eu mă voi opri doar asupra celui din Coney Island, New York. Este singurul roller-coaster din lemn care mai funcționează și, de ce să nu recunosc, succesul lui m-a uimit. La începutul secolului XX era normal ca asemenea structuri să fie construite din lemn. Astăzi acest lucru nu mai este permis nicăieri în lume. Renumitul roller-coaster din lemn din Coney Island, New York se numește The Cyclone și povestea lui este o călătorie fascinantă prin epoca de aur a parcurilor de distracții, marcată de rivalități intense, degradare urbană și o salvare miraculoasă.Read more…

Minciuna ca armă a dezinformării

Alegând acestui subiect, mă poziționez de la bun început într-o situație de inferioritate, dezvălui cititorului o lipsă de respect pentru profesionalism. A scrie despre „știința” dezinformării publice cere o pregătire teoretică serioasă și o cantitate semnificativă de date, obținute de-a lungul timpului, înmagazinate în memoria calculatorului ca să fie scoase la iveală în momentul prelucrării fenomenului numit dezinformare, la nivel național / internațional. Ori eu nu am făcut așa ceva. Și atunci, de unde tupeul de a ataca un subiect în care mă simt chiar ceva mai puțin decât amator? Parafrazând o expresie ebraică, răspunsul e clar: situația mi-a atins toate mădularele. Pe scurt, în ziua de azi se minte de o manieră care afectează pe oricine și aproape orice tărâm al realității publice. Nu, nimic nu amintește de cumplita perioadă pe care am trăit-o în tinerețe, când dezinformarea și minciuna făceau parte din politica de căpătâi a celor care conduceau destinele țării în care m-am născut. „Acolo” și „atunci” totul era clar, nu credeai nimic din ce scria în ziar, nici măcar data nu era sigură… În acea vreme toți eram victime. Subiectul acestui text este cu totul altul. Minciuna a fost din totdeauna o unealtă în mâna / în gura celui care dorea să-și ascundă faptele și, mai ales, intențiile. „Calomniați, calomniați, ceva tot va rămâne,” spune Don Basilio în opera lui Rossini, Bărbierul din Sevilla. Dar în ultimii ani, tendința aproape naturală a multora de a distorsiona adevărul s-a transformat într-o adevărată profesiune de credințăRead more…

Cu cine semeni dumneata?

Trebuie să recunosc că am ajuns la vârsta la care, în plimbările mele zilnice prin Clujul meu, oraşul în care trăiesc de când mă ştiu, întâlnesc tot mai puţini cunoscuţi. Spaţiul e „cotropit” de mulţi tineri grăbiţi (şi gălăgioşi), de familii cu copii frumoşi (şi neastâmpăraţi), de adulţi bine îmbrăcaţi, cu fizionomii străine, dar şi de străini vorbitori de multe limbi cunoscute (şi altele mai puţin cunoscute de mine). Arareori îmi iese în cale o persoană cunoscută. Fie că am fost colegi (la şcoală, la facultate sau unul dintre locurile de muncă) vecini (în cele câteva locuri unde am locuit), cunoştinţe întâmplătoare din vremurile „noastre”, sentimentul e acelaşi: ne bucurăm de faptul că ne revedem şi ne… recunoaştem. De altfel nu e atât de dificil să intuieşti potenţialii cunoscuţi: îndeobşte sunt cărunţi, merg mai agale, au încălţări comode (sketchers sau sneakers), femeile poartă poşeta în bandulieră (să nu le apese umărul). Problema mai dificilă este să-i recunoşti, mai ales dacă nu i-ai văzut de multă vreme sau nu mai arată (aproape… deloc) ca pe timpuri. În aceste momente de dilemă, gândul mă duce către… Iphone-ul meu.Read more…

Infidelitățile conjugale

Precum se vede și în tabloul de mai sus, adulterul există de când lumea. Îmi amintesc încă din copilărie de o aventură între un chirurg și o asistentă medicală de la spitalul din Marghita. Când soțul asistentei a aflat, a intrat în cabinetul chirurgului și l-a înjunghiat mortal. Literatura clasică (Anna Karenina, Madame Bovary) descrie psihologia adulterului. Infidelitatea poate fi nu numai fizică, ci și romantică, emoțională, pe când adulterul se referă strict la o legătură sexuală extraconjugală. Infidelitatea este definită drept un comportament secret emoțional, sexual sau romantic care lezează legăturile dintre doi parteneri. Femeile sunt mai predispuse la infidelităţile emoționale. Pe bărbați îi deranjează mai mult adulterul partenerei, pentru că trebuie să fie siguri că ei sunt tații copiilor, pe când  femeilor infidelitatea emoțională le face griji mai mari privind posibilitatea destrămării familiei și despărțirea de copii. O statistică americană din 2017 arată că soții înșală mai mult (20%) comparativ cu soțiile 13%. Interesant este că femeile înșală mai mult în tinerețe, iar bărbații la o vârstă mai înaintată. Unor bărbați mai în vârstă le este greu să accepte că activitatea lor sexuală este pe terminate. Bărbații tind să-și înșele soția din cauze pur fiziologice, atunci când femeia este gravidă. Discrepanța paternală (tatăl copilului nu este soțul mamei) are o incidență de 10% în Africa și 1-2% în Europa.Read more…

După 80 de ani: prima mea tabără de vară

Sunt conștientă că la această oră în lume au loc foarte multe evenimente importante de care, fără exagerare, depinde viitorul nostru: Iran, Israel, Ucraina, reuniunea NATO la vârf, discursul halucinant al lui Donald Trump de Ziua Independenței SUA, când nu m-aș fi mirat dacă ar fi spus că „o stafie umblă prin Statele Unite”, numai că, probabil nu a citit Manifestul Comunist al lui Marx[1]. Dar e vară, vacanță, soare (prea mult, dar să nu fim cârcotași) și mi-am zis să scriu despre prima mea vacanță, în urmă cu 80 de ani (aniversare rotundă), petrecută departe de casă. Cu toate că eu aveam doar opt ani și fratele meu zece, părinții ne-au lăsat să plecăm singuri, de fapt în grija unor adolescenți de 15-18 ani și a unor „adulți” care nu aveau nici ei mai mult de 20-22 de ani. Era o tabără a organizației sioniste Dror Habonim, în care copiii mai mari sau tinerii aveau grijă de cei mici. Bineînțeles că mie chiar și un copil de 10-12 ani mi se părea adult, astfel că nu simțeam lipsa securității oferite de adevărații adulți. Povestea este mai lungă. Legal, vârsta minimă a participanților era 10 ani și totul a început cu înscrierea fratelui meu. Nu știu dacă tabăra era gratuită, în orice caz bănuiesc că nu se plătea mult, deoarece atunci când am ajuns cu toții la poalele Retezatului, lângă Hațeg, am văzut foarte mulți copii săraci. Chiar la vârsta aceea îmi dădeam seama, erau mulți refugiați din Basarabia, supraviețuitori ai războiului. Read more…

Europa se topește

Iunie e luna mea preferată pentru vacanțe. Nici nu mai e frig și nici vara nu e complet instalată, aşa că nu e prea cald. Dar anul acesta am dat greș și peste tot pe unde am umblat a fost caniculă. La începutul lunii, la Cluj, „m-am ascuns” la Teatrul Național și am vizionat două spectacole foarte bune: Cartoforii, de NV Gogol și piesa Un altfel de Harap Alb, inspirată de cunoscuta poveste a lui Ion Creangă. Este o satiră a lumii actuale, o poveste tragi-comică despre corupție, intoleranță și dorința de a parveni. La sfârșit Împăratul Roșu este înfrânt și „Clujul, orașul de cinci stele verzi” iese învingător. Încă un motiv pentru care aleg luna iunie sunt festivalurile: Festivalul Internațional de Filme TIFF, Festivalul de jazz, de Operă în Aer Liber. În mai puțin de o lună am fost la două spectacole de operă, la concertul de închidere a stagiunii orchestrei filarmonice Transilvania din Cluj și la un concert de jazz în Parcul Echo, adică pădurea Hoia. Întâlnirile anuale cu colegii de școală, cu cei de la Spitalul de Boli Infecțioase, cu prieteni, mi-au făcut multă plăcere. A fost prima dată când am vizitat Clujul, orașul meu natal cu un ghid. Dacă am învățat ceva nou? Da, chiar foarte mult.Read more…