Cred că nu există mai mare bucurie pentru un istoric amator decât să dea peste două povești de viață care „se intersectează”, se confirmă și se completează reciproc. Și tocmai de o asemenea șansă am avut parte. Cititorii fideli își vor aminti că revista Baabel a publicat memoriile Palmei Stern, născută Weinberger, o bună prietenă a mamei mele. Și chiar meritau publicate, pentru că Palma a trecut prin niște peripeții demne de un roman: a evadat din ghetoul de la Cehu Silvaniei, a stat o vreme la Budapesta cu acte false, acolo a cunoscut niște refugiați francezi și împreună cu doi dintre ei a trecut clandestin granița înapoi în România, a fost arestată ca spioană, a făcut pușcărie la Sibiu, fiind eliberată chiar înainte de 23 August… Și iată că nu demult am primit un mesaj de la un anume Georges Dehut, un francez emigrat în Australia: din întâmplare a găsit pe internet amintirile Palmei și asta i-a trezit curiozitatea. Numele de Palma Weinberger îi era cunoscut din poveștile bunicului său – acesta era unul din cei doi francezi împreună cu care Palma a trecut ilegal în România! O asemenea coincidență m-a lăsat efectiv cu gura căscată și l-am rugat să-mi dea mai multe amănunte.Read more…
Patru asasinate sau doar folclor politic?
Pe vremea „aceea”, în tot blocul comunist informațiile veneau doar din surse controlate, adică presa și radioul aflându-se sub supravegherea strictă a celor care aveau grijă ca nicio știre care ar putea păta renumele regimului să nu penetreze cenzura spre marele public. Știrile neplăcute treceau de la un om la altul, de manieră folcloristă, ele se înmagazinau, fără ca cel care le primea să le poată verifica. Mai exista și postul de radio Europa Liberă, dar de obicei bruiajul autorităților anula posibilitatea de a obține noutăți care ar fi putut afecta sau știrbi impresia pe care sistemul o dorea intactă, curată ca lacrima. Și după această introducere, complet inutilă pentru cei care, ca și autorul acestor rânduri, și-au petrecut o bună parte a vieții sub soarele socialismului atotbiruitor, să trecem la fapte. În anii 1950-60 se vorbea (în șoaptă, la ureche, sau într-o încăpere din care nu se putea auzi afară absolut nimic) despre asasinarea unor lideri comuniști din mai multe țări ale blocului comunist, unele ordonate de Stalin, altele chiar după moartea sa. Nu erau „simpli” activiști de partid, ci șefii partidelor comuniste din țările respective. „Nu iese fum fără să faci foc”, spune zicala din popor. Și, într-adevăr, se pare că zvonurile aveau în spate anumite date care ar fi putut conduce la concluzia cum că era vorba, în fiecare caz, de asasinat, ordonat de cele mai înalte sfere ale conducerii sovietice.Read more…
Sala de aşteptare
Deunăzi am petrecut câteva ore pe coridorul Spitalului Militar în aşteptarea unei consultaţii programate la ora 8.45. Ştiind că e un spital administrat de armată, m-am dus la prima oră, ca nu cumva să întârzii. Pe coridorul sobru şi… sumbru din clădirea seculară nu mai era decât o singură femeie care sosise înaintea mea. Era programată pentru ora 8.00. Am întrebat-o dacă e cineva în cabinetul medical, mi-a răspuns că încă nu e nimeni. M-am aşezat pe unul din scaunele tapiţate cu vinilin şi mi-am spus că totul e OK, doamna era prima, eu a doua, totul va decurge în ordine, ca la militărie. Mi-am scos telefonul şi am început să „scrollez” site-urile de ştiri. Treptat, au venit şi alţi pacienţi, fiecare a întrebat dacă a sosit medicul, au aflat că încă nu venise, s-au aşezat, ocupând rând pe rând scaunele goale, şi-au scos telefoanele şi s-au cufundat în universul informaţiilor accesate pe ele. Medicul întârzia, la fel şi asistenta medicală, pacienţii priveau din când în când ceasul de pe perete şi uşa zăvorâtă a cabinetului şi apoi se întorceau în universul virtual al telefoanelor inteligente. Nimeni nu vocifera, nu-şi exprima nemulţumirea. Era linişte. Potrivit unui anunţ afişat pe perete, militarii aveau prioritate şi am dedus că ordinea consultaţiilor nu va coincide cu cea cronologică… De fapt, în acest articol nu e vorba de modul de organizare a accesului pacienţilor în cabinetul medical al spitalului despre care am făcut vorbire, ci despre amintirile şi cugetările declanşate de timpul petrecut în sala de aşteptare,Read more…
Revista Oglinda Lumii, 1928
Mi-a ajuns în mâini un obiect extraordinar, foarte, foarte rar și cu atât mai deosebit, cu cât nu l-am întâlnit într-un anticariat, un muzeu sau o arhivă, ci a fost păstrat cu grijă de cineva timp de aproape un secol. Legată în carton cenușiu (poate că inițial avea altă culoare) se află o colecție de reviste intitulate Oglinda Lumii din anul 1928, săptămânal ilustrat care a apărut la București între anii 1923 și 1933. Numerele revistei Oglinda lumii, apărute în fiecare sâmbătă, au fost cusute împreună și apoi au primit o copertă, dar lucrul cel mai ieşit din comun este că această colecție a fost păstrată din 1928 până în anno domini 2026. Încă puțin și se împlinește veacul, ceea ce se vede în fragilitatea hârtiei îngălbenite și subțiate, în culorile estompate ale caricaturilor și în cerneala decolorată a literelor. Oglinda lumii avea 15 pagini în format A3 și, lucru absolut particular, majoritatea articolelor erau publicate în română, germană și franceză. De altfel, revista avea pe frontispiciu numele ei și în celelalte două limbi: Weltspiegel și Miroir du Monde. Prețul era 7 lei, abonamentul anual costa 350 de lei, iar numere mai vechi se puteau obține la un preț ceva mai ridicat, 8 lei. Revista era bogat ilustrată. Avea și o rubrică „Actualitatea în caricatură”. La „Pagina femeilor” regăsim ultima modă la coafuri, pălării și rochiile epocii, desigur variantele cele mai extravagante.Read more…
Una lacrima sul viso
Nu-mi prea place să evoc trecutul. S-a întâmplat, este firesc, a fost o parte a dezvoltării mele, dar prefer să trăiesc în prezent și, în ciuda vârstei, îmi mai fac planuri de viitor, din păcate, cam modeste, fizic nu mai pot să mă angajez la aventuri îndrăznețe, dar le caut pe cele ce mi se potrivesc. Norocul meu este că starea creierului este acceptabilă și îl pot folosi la activități intelectuale, de exemplu să scriu articole. Recunosc, multe lucruri le-am uitat, de fapt, am uitat numai detaliile, știu că au fost, văd în mintea mea figuri, imagini, fețe, dar numele le-am uitat. În sfârșit, de-ale bătrâneții… Dar există momente, personaje, evenimente care m-au impresionat atât de puternic, încât mi s-au întipărit în minte și îmi face plăcere să le evoc, aș vrea să le mai revăd. Oare e bine? Nu știu. Încerc să-mi analizez o experiență recentă și să trag o concluzie. În tinerețe am avut o mare slăbiciune: îmi plăcea să-l ascult pe Bobby Solo, cântărețul italian cu o voce catifelată, mângâietoare, cu totul specială. S-a spus că îl imita pe Elvis Presley, dar acesta nu era printre favoriții mei. Poate că ar fi trebuit să-mi placă originalul, nu copia, dar mie îmi plăcea Bobby Solo.Read more…
Avantaje și greșeli ale inteligenței artificiale (IA) în medicină
În ultimii ani, IA pătrunde tot mai mult în medicină. Dar nu totul este „roz”, așa cum încearcă să ne convingă companiile care vând aparate și programe medicale înzestrate cu IA. Ilustrația de mai sus prezintă un „braț” chirurgical al robotului Da Vinci cu care se operează cancere de prostată, colon, ginecologice etc. Avantajul principal al sistemului este precizia. FDA (Food and Drug Administration), instanța care aprobă folosirea medicamentelor și echipamentului medical nou în SUA (recunoscută și în alte țări, inclusiv Israel) a publicat în mai 2025 lista de aparate medicale care folosesc algoritmii IA. (1) Ea cuprinde echipamente medicale cu software (logiciale) introduse în aproape toate specialitățile medicale ale spitalelor cu profil general. Și Israel contribuie la dezvoltarea sistemelor IA în medicină. Un mare avantaj al IA este în radiologie, la depistarea unor patologii, de exemplu cancere, pe care medicul nu le observă ori pentru că sunt prea mici, ori pentru că îi lipsesc cunoștințele necesare pentru a pune diagnosticul corect.Read more…
Clujul meu în pastel (II)
Într-o zi de decembrie am cumpărat o cutie de pasteluri pentru nepoata mea Henrietta, pasionată de desen și pictură. Din nefericire, cutia mi-a scăpat din mână și cretele s-au risipit pe podeaua magazinului. Una dintre crete nu am mai găsit-o nicicum, degeaba am căutat-o peste tot. Am cumpărat altă cutie, cea incompletă am păstrat-o pentru mine. Deschideam deseori cutia, aducându-mi aminte de anii de liceu, când desenam cu mare plăcere portrete, peisaje, fiind deseori lăudată de domnul profesor István Gergely, plastician renumit al Clujului, profesorul meu de desen. Într-o după-masă m-am trezit cu o foaie de desen în față, schițând contururile unei case dragi mie de pe strada Brătianu, de care mă legau amintiri frumoase din frageda copilărie. Acesta a fost prima lucrare din ciclul Clujul meu în pastel, care apare în foileton în paginile virtuale ale revistei Baabel. Urmează episodul al doilea.Read more…
Lecturi estivale
Citesc cărți în mai multe limbi. Adevărul este însă că plăcerea cea mai mare o încerc atunci când citesc în limbile pe care le vorbesc cel mai bine: româna și maghiara.. În fiecare vară vizitez Clujul – „vizitez”? De fapt, mă întorc în orașul meu natal – și mă „alimentez” cumpărând cărți în limbile preferate. Ce cărți să aleg este marea problemă. Și câte? Mai ales dacă țin cont de limitele legate de greutatea bagajelor. De câțiva ani, pentru a primi recomandări privind cărțile pe care vreau să le achiziționez, citesc rubrica de recomandări de lectură a Revistei 22. Trei dintre ele vi le prezint succint. „Magul de la Kremlin”, al autorului italo-elvețian Giuliano da Empoli, este un roman în același timp vizionar și documentar, pe care trebuie să-l citiți pentru a cunoaște Rusia contemporană, de la declinul lui Elțîn și ascensiunea lui Putin până la războiul din Ucraina.Read more…
Hotelul Appinger – un hotel al templerilor din Colonia Germană a Haifei
În inima Coloniei Germane, pe bulevardul Ben-Gurion nr. 28, se află astăzi Hotelul Colony. Puțini oaspeți știu că, în urmă cu aproximativ 90 de ani, aceeași clădire, cunoscută ca Hotelul Appinger, a găzduit personalități importante pentru istoria Palestinei. Clădirea a fost construită în 1905 de familia Appinger, una din vechile familii din Colonia Germană, întemeiată în 1868 de membrii comunității religioase a Templerilor. Alături de atelierul familiei, aici a funcționat inițial o mică pensiune, transformată treptat în hotel. Clădirea a fost extinsă în 1929 și 1933, după planurile arhitectului elvețian Moeller. Hotelul, administrat de surorile Helena și Ernestina Appinger, era cunoscut pentru serviciile sale și atmosfera familială. În perioada mandatului britanic, Hotelul Appinger era frecventat de ofițeri și funcționari britanici și se număra printre locurile de cazare de renume din Haifa.Read more…
JOI. UN AN. SEPTEMBRIE (I)
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. 7. Septembrie. Avertisment. Vara s-a întors, luminoasă și clară, și papagalii au dispărut din nou. Peste tot e lumină, pe pod, de la orizont radiază o strălucire aurie și de pe suprafața apei una verde-albăstruie. Gândurile mi se învârt în jurul lecturii nocturne. Orbit de soare, trebuie tot timpul să închid ochii; îndărătul genelor e negru cu un fel de licărit. Las lectura nocturnă, Nopțile Parisului, de Rétif de la Bretonne, înăbușită odată cu dimineața, să se ridice din nou la suprafață în timp ce pedalez înspre clinică. Cadrul cărții: povestitorul rătăcește aparent fără țintă prin viața de noapte a Parisului și cunoaște o marchiză depresivă. Legătura platonică dintre ei se dezvoltă în folosul amândurora. Hoinarul își încheie plimbările nocturne cu o întâlnire cu marchiza și îi povestește peripețiile prin care a trecut, înainte de a le pune pe hârtie sau, într-un fel, de a le ciopli în piatră. Plimbările sale nocturne au acum un țel matinal, iar marchiza, dezamăgită de lumea bărbaților, aproape că își regăsește curajul de a trăi. Poate că această formă de tratament antidepresiv ar trebui introdusă și dezvoltată în clinici, oricum boala își are rădăcinile în noapte, care multor depresivi le apare ca o zi interminabilă. Read more…
Bucătăria de odinioară. Sanda Marin şi Isabella Beeton
Era prin 1950. Părinții mei erau studenți la medicină, la Timișoara, și urmau să se căsătorească în curând. Mama, care locuise până atunci cu părinții, habar nu avea să gătească și a rugat-o pe bunica să o învețe. Dar (după cum mi s-a povestit), aceasta i-a răspuns: – Pentru ce? Tu o să fii doctoriță și o să ai servitoare. În zilele noastre această afirmație pare venită din altă lume. Și totuși, în anii 1950 – 60, noi mai aveam fete în casă. Veneau mai ales din Secuime, cele mai multe nu știau o boabă românește și așa am învățat și eu o brumă de maghiară. Dar abia absolviseră șapte clase și nici ele nu știau să gătească. Mama și-a cumpărat o „Sanda Marin” și a folosit-o toată viața – a fost o gospodină excelentă. Când am terminat liceul, mi-a cumpărat și mie una pe care o folosesc până astăzi. Iar femeii (din Moldova) care a îngrijit-o pe mama în ultimii ei ani i-am dăruit ca amintire tot o „Sanda Marin”. Asta face la un loc trei sferturi de veac! De atunci am mai cunoscut și alte cărți de bucate, am preluat multe feluri de mâncare din alte culturi, dar tot „Sanda Marin” a rămas cartea mea de căpătâi. Am încercat să aflu cine se ascunde în spatele pseudonimului „Sanda Marin” …Read more…
Imagini de dincolo de Prut
Familia tatălui meu își are obârșia în orășelul Soroca de dincolo de Prut, adică din Basarabia, sau cum se numește acum Republica Moldova. Timp de zeci de ani fratele său și familia au rămas acolo, la est de Prut, și doar emigrarea în Israel ne-a adus, după vreo 50 ani, din nou împreună. În acele vremuri (pe care le dorim uitate), toate discuțiile din casa noastră despre ceea ce se petrecea „acolo” se limitau la familie. I-am cunoscut pe toți când au venit în vizită la București: unchiul folosea o limbă română curată, soția și fiul vorbeau numai rusește și idiș, vara mea doar rusește. Situația Basarabiei sub regim sovietic era un subiect tabu, nu se puneau întrebări și nu se căutau amănunte. Practic, nu știam mai nimic despre acea bucată de țară unde Ștefan cel Mare construise mai multe ctitorii decât în Moldova de la vest de Prut. Prima parte a acțiunii romanului meu Pământul e plat ca o farfurie am plasat-o într-un târg basarabean, între cele două războaie, și ca să nu mă fac de râs, am întrebat-o pe mama, care își vizitase de câteva ori socrii la Soroca, dacă pot folosi cele știute (prea bine!) despre târgul moldovenesc în care copilărisem. Răspunsul a fost clar: atunci practic nu exista nicio deosebire între cele două tipuri de așezări. Vărul meu, atunci în vârstă de 10-11 ani, în vizită la noi, la mijlocul anilor 1960, a pus totul într-o singură frază: как у вас, tак y нас (cum e la voi, așa e și la noi).Read more…
Yaakov Miron. O viață la Ierusalim (3)
Drumul a durat până noaptea târziu. Peste tot localnicii așteptau în piețele publice strigând: „Am cucerit Ierusalimul! Am cucerit Tel Avivul!” Era după masacrul de la Deir Yassin[1] și printre ei erau foarte mulți palestinieni care ne-au scuipat, ne-au ocărât, au aruncat în noi cu ce au găsit. Dar noi eram atât de epuizați, încât nu ne mai păsa de nimic. În fiecare autobuz era câte un soldat iordanian și uneori venea un ofițer în inspecție. La un moment dat soldatul care ne păzea s-a apropiat și mi-a smuls ochelarii. Ce puteam să fac? Nimic. Un prieten de-al meu avea un portofel cu poze de familie și când l-a deschis, soldatul i l-a luat. Când a venit ofițerul, i-am spus: – Ya sidi, soldatul mi-a luat ochelarii. Ofițerul i-a tras soldatului două palme și i-a spus: – Noi suntem militari, nu hoți. Dă-i înapoi ochelarii! Și mi i-a dat. Prietenul meu i-a spus de fotografii. Încă două palme… Așa a trecut ziua. Pe drum nu am primit nici măcar apă, două zile am postit. Dar nu ne păsa. Ne-au dus într-un lagăr în deșert, la Umm el-Jimal. Era împrejmuit cu sârmă ghimpată și turnuri de observație. Lagărul avea 70 de corturi și ne-au pus câte zece într-un cort. Acolo erau deja și alți prizonieri, din Guș Ețion și din Naharaim. Ei ne-au sfătuit ca la interogatorii să spunem numai „Hagana”. După masacrul de la Deir Yassin, ei încercau să afle cine făcea parte din Etzel și cine spunea că e din Hagana era lăsat în pace. „Yalla, ruch!” (Bine, poți să pleci – în arabă.) La început am dormit pe pământul gol, apoi ne-au dat niște pături. Cât despre „mâncare”… Read more…
Dharamshala, capitala diasporei tibetane
Visul de a păși pe aceste meleaguri, loc de refugiu pentru tibetani, îl am de foarte multă vreme. Desigur totul se leagă, mai ales după călătoria în Nepal și apoi în Bhutan. Aceste călătorii m-au îmbogățit și mi-au lărgit modul de percepție al realității noastre contemporane. Invazia Tibetului de către forțele chineze a început în octombrie 1950 și în 1951 reprezentanții tibetani au semnat un acord în care acceptă suveranitatea chineză. Conducerea chineză consideră acest acord o „eliberare” pașnică, deși guvernul tibetan din exil, precum și majoritatea tibetanilor, susțin că acordul a fost semnat sub presiune. Invazia Tibetului de către forțele chineze a început în octombrie 1950 și în 1951. Reprezentanții tibetani au semnat un acord în care acceptă suveranitatea chineză. Conducerea chineză consideră acest acord o „eliberare” pașnică, deși guvernul tibetan din exil, precum și majoritatea tibetanilor, susțin că acordul a fost semnat sub presiune. Revolta împotriva administrației chineze care a avut loc în 1959 în capitala Tibetului, Lhasa, a fost înăbușită cu cruzime. Al 14-lea Dalai Lama împreună cu mii de tibetani a fugit peste munți în India, unde a primit azil politic. În 1960 guvernul indian a pus la dispoziția comunității tibetane zona McLeod Ganj, un cartier al localității Dharamshala, aflat la o altitudine de 2000 de metri. Read more…
Termeni şi condiţii (II). De la 0-7, la 5-2!
Într-un articol anterior întitulat “Termeni şi condiţii. Cum m-a costat 280 de Euro un serviciu unic de 1,95” relatam pe îndelete cum am fost “jecmănită” timp de 7 luni (din dec. 2025, până în iulie2026) de către entitatea „celmaibunpdf” care, profitând de neatenţia mea, dar şi de ghinionul meu, mi-a descărcat lunar de pe card câte 39,95 de Euro, în contul unei plăţi unice de 1,95 (contravaloarea lipirii a două documente pdf). În urma păţaniei, mai exact retragerea a circa 240 de Euro de pe un card de rezervă pe care, din fericire, nu aveam mai mulţi bani, am tras învăţămintele următoare: verifică-ţi periodic soldul de pe card, accesează-ţi mai des adresa de e-mail secundară, inclusiv SPAM, şi citeşte cu atenţie „termenii şi condiţiile”, oricât de mici ar fi caracterele cu care sunt scrise şi oriunde s-ar afla. În cazul de faţă, se aflau pe o dovadă de plată trimisă pe e-mail care a intrat direct în SPAM. Deci, după ce mi-am pus cenuşă în cap şi am scris un articol care atrăgea atenţia asupra acestor elemente, m-am liniştit şi era cât p-aci să mă împac cu ideea că am fost bună de plată. Punct. Numai că, recapitulând starea de fapt, am observat câteva nereguli… În consecinţă, am decis să încep acţiunea de recuperare a banilor. Nu m-am adresat vreunei case de avocatură, ci noului meu companion polivalent, AI – asistent digital în probleme de redactare şi autor ocazional la Baabel –, sperând că îşi va dovedi competenţa şi în acest domeniu. Aşa s-a alcătuit formaţia de dublu AJ & AI şi a început meciul (ca să nu spun bătălia) cu echipa numeroasă a firmei „celmaibunpdf”, care evolua sub numele Customer Care.Read more…
Die Stadt ohne Juden (Orașul fără evrei)
Din când în când, caut pe canalele YouTube filme și materiale video despre Israel și în general despre evrei. Așa am dat peste un film mut produs în 1924, regizat de Karl Hans Breslauer, de fapt o ecranizare a romanului omonim de Hugo Bettauer, un scriitor evreu convertit la luteranism, publicată în 1922. Nu auzisem de el niciodată și de zeci de ani (de fapt, din copilărie) nu mai vizionasem un film mut. Titlul mi se părea ciudat, dar interesant: Die Stadt ohne Juden (Orașul fără evrei) aşa că am vizionat filmul de 120 de minute, subtitrat în engleză. Este de necrezut cât poți înțelege din cele câteva fraze scrise din când în când pe ecran. Acțiunea filmului în șase părţi se petrece în capitala Republicii Utopia, dar e clar că se referă la Viena din perioada inflației de după Primul Război Mondial. Populația demonstrează, cerând locuri de muncă. Moneda locală, coroana, se devalorizează tot timpul în comparație cu dolarul. Cancelarul antisemit al Utopiei caută o soluție. Unii dintre sfetnicii lui îi sugerează că de vină sunt evreii și ei trebuie expulzați, alții îi spun că asta ar fi o greșeală. Cancelarul întrunește Parlamentul care votează pentru expulzarea evreilor. Vor fi expulzați chiar și evreii botezați și copiii lor, doar a doua generație de evrei botezați vor fi considerați arieni (asemănare stranie cu legile rasiale de la Nürnberg din 1935!). Evreilor li se permite să ia cu ei unele lucruri, chiar și bani și bijuterii, dar numai cele care erau în evidența trezoreriei republicii. Urmează scenele triste de despărțire ale cuplurilor mixte și expulzarea tuturor evreilor…Read more…
Clujul meu în pastel
Totul a început dintr-o întâmplare. Într-o zi de decembrie am cumpărat o cutie de pasteluri pentru nepoata mea Henrietta, pasionată de desen și pictură. Din nefericire, cutia mi-a scăpat din mână și cretele s-au risipit pe podeaua magazinului. Una dintre crete nu am mai găsit-o nicicum, degeaba am căutat-o peste tot. Am cumpărat altă cutie, cea incompletă am păstrat-o pentru mine. Deschideam deseori cutia, aducându-mi aminte de anii de liceu, când desenam cu mare plăcere portrete, peisaje, fiind deseori lăudată de domnul profesor István Gergely, plastician renumit al Clujului, profesorul meu de desen. În clasa a XI-a am primit drept premiu albumul-jurnal al renumitului grafician clujean Béla Gy. Szabó: “Iarnă mexicană”, pe care l-am răsfoit de nenumărate ori, captivată de pastelurile artistului care, în călătoria sa în Mexic, a luat cu el cutia de pasteluri, imortalizând peisaje, oameni, copaci, flori, redând cu mijloace foarte simple farmecul locurilor, al vieții de acolo. Într-o după-masă m-am trezit cu o foaie de desen în față, schițând contururile unei case dragi mie de pe strada Brătianu, de care mă legau amintiri frumoase din frageda copilărie.Read more…
De la o mănăstire din Sicilia, la un kibuț din Galileea
Pe Tamar, la fel ca pe multe alte personajele din schițele mele, am cunoscut-o la Centrul Sportiv Universitar din Beer Șeva. O cunoștință a mea, pe nume Vera, stătea de vorbă cu ea și, observându-mă, m-a chemat să mă alătur conversației. Mi-a prezentat-o: Tamar fusese colega ei de muncă în birourile Uzinelor de la Marea Moartă. – Andris, mi-a spus Vera, vino s-o cunoști pe colega mea. Ai numai de câștigat, poate fi un subiect bun pentru scrierile tale. Tamar, trecută de optzeci de ani (pe care fizic nu-i arăta), cu ochi căprui, zâmbitori, m-a privit cu interes și m-a întrebat: – Dumneata scrii cărți? În ce limbă? I-am spus că scriu în limba română și am întrebat-o dacă cumva știe românește. – Din păcate nu, dar m-am născut în Italia și știu că româna seamănă cu limba italiana. – Tamar vorbește șapte limbi, a intervenit Vera: italiana, franceza, engleza, spaniola, portugheza, germana și ebraica. – M-am născut în orașul Ragusa din Sicilia, unica fiică unei familii catolice, a început să povestească Tamar. Nu îmi amintesc de părinții mei. Mama a murit când aveam un an. Tata m-a dat în grija călugărițelor de la o mănăstire apropiată și curând după aceea a căzut pe front.Read more…
Jumătate de secol de cantorat religios feminin (1975-2025)
Vreme de milenii, religia iudaică nu a admis prezenţa feminină în faţa congregaţiei, la altar, în postură de cantor. Cu toate acestea, acum jumătate de secol minunea s-a întâmplat și numele primei femei cantor, cea despre care astăzi se vorbeşte cu admiraţie pentru că „a dărâmat bariere”, este Barbara Jean Ostfeld-Horowitz. Recent intervievată asupra acestui subiect, domnia sa a declarat că totul s-a întâmplat în firescul lucrurilor, pe etape. O primă treaptă a însemnat studiul pianului acasă, apoi abordarea literaturii clavecinistice, deprinderea acordurilor ghitarei – totul în paralel cu stăpânirea la perfecţie a repertoriului imnico-psalmic, datorat celor doi mari corifei: Solomon Sulzer şi Louis Lewandowski, un repertoriu cântat alături de familie şi congregaţie în sinagogile mişcării Reformiste de tip clasic; de notat că textul tuturor acestor cântări era în engleza elizabetană, aşa cum apărea publicat în Hymnarium, ţine să precizeze Barbara Jean Ostfeld.Read more…
O poveste de Şabat
Plouase în timpul nopții, era frig, iar cerul era cenuşiu în acea dimineață de iarnă. Încă nu se luminase de ziuă. Mergând spre sinagogă, rabinul se gândea la Parașat Vayahel, cea care urma să fie citită în acea dimineață, la sărbătorirea Șabatului: Şase zile să lucraţi, dar ziua a şaptea să vă fie sfântă; acesta este Sabatul, ziua de odihnă, închinată Domnului. Cine va face vreo lucrare în ziua aceea să fie pedepsit cu moartea. (Exod. 35:2) Mergea cu pași lenți și grei, târându-și ușor piciorul drept. Era un bărbat înalt și corpolent, cu o barbă neagră frumoasă, și își ținea capul ușor plecat şi mergea cu mâinile împreunate la spate. Purta o haină lungă, neagră, o eșarfă albă de satin cu franjuri și un ștreimel, acea pălărie de blană cu boruri largi, făcută din treisprezece cozi, de obicei de zibelină canadiană sau rusească, despre care se spune că reprezintă cele treisprezece aspecte ale milei divine. Deodată, îi căzură ochii pe o minge de baschet murdară…Read more…

















