„Promisiunile” primei nopți

Kozo Okamoto a murit. Timp de 54 ani, o lună și trei săptămâni am respirat amândoi aerul infestat al Orientului Mijlociu. Soarta ne-a pus pentru câteva minute împreună, sub același acoperiș, și de atunci am rămas practic nedespărțiți, cel puțin în memoria mea. Dacă aș fi avut șansa să-l întâlnesc vreodată, singurul lucru pe care i l-aș fi aruncat în față ar fi fost că nimic din ce a făcut în viață, din ce a crezut și din ce ar fi vrut să întreprindă, dacă ar fi rămas în libertate, nu m-a terorizat, nu m-a traumatizat și nu m-a împiedicat să fac ce voiam. Dacă aș fi avut șansa să-l întâlnesc vreodată, i-aș fi spus că tot ce a făcut și/sau ar fi vrut să facă, ar fi fost degeaba. Viața merge înainte, chiar dacă, din când în când, te împiedici de o buruiană pe care nu ai avut timp sau posibilitatea să o smulgi din rădăcină. Dar acum totul s-a terminat, ieri a murit. Era japonez, a încercat să se facă evreu, apoi musulman, dar a fost și a rămas același terorist psihopat, infectat de o ideologie complexă, un amestec straniu de maoism, comunism, antisemitism și încă multe altele. A încercat și a reușit pe moment să curme viața unora care nu erau de părerea sa, ca orice terorist care nu încearcă să convingă, ci doar să omoare. Kozo Okamoto a apărut pe frontispiciul veștilor apocaliptice în seara de marți, 30 mai 1972, pe aeroportul Lod (astăzi Ben Gurion)… Cu vreo oră și jumătate înainte, un avion TAROM aterizase în același aeroport, având la bord și câteva zeci de imigranți din România, între ei o familie de trei: el medic, ea inginer și un prunc de aproape 6 luni. Read more…

Preambul la alegerile din Israel

În urmă cu câteva săptămâni, Knessetul și-a votat autodizolvarea, dând cale liberă organizării alegerilor legislative, din 27 septembrie, scrutin mult așteptat de israelieni. Cu toate că de vreo doi ani, în contextul masacrelor Hamas, al războiului din Gaza, al celui cu Iranul și al numeroaselor probleme de politică internă, mulți israelieni au manifestat pentru organizarea alegerilor anticipate, Knessetul a reușit să supraviețuiască și, pentru prima dată din 1988 încoace, și-a dus la bun sfârșit mandatul. Scrutinul va aduce din nou în dezbatere probleme pentru care israelienii așteaptă răspunsuri. Cele mai multe se referă la capacitatea statului de a salvgarda în continuare securitatea țării, cine răspunde pentru tragedia din 7 octombrie 2024, dacă au fost stabilite slăbiciunile tactice, strategice, informaționale care au dus la cea mai mare tragedie a evreilor după Holocaust, dacă s-au luat măsuri pentru eliminarea erorilor, dacă populația mai poate avea încredere în conducerea politică actuală sau trebuie să aducă la putere una nouă care să ofere opțiuni mai credibile decât cele actuale. În acest mare capitol legat de securitate se înscriu prin consecințele lor atât războiul din Gaza (și aici problema în dezbatere este dacă actuala situație de pe teren asigură anihilarea Hamas și a altor grupări teroriste) cât și războaiele cu Iranul și Libanul. În subsidiar este vorba și de capacitatea țării de a suporta războaie pe mai multe fronturi și prețul acestora, măsura în care afectează dezvoltarea economică a țării, în condițiile în care costul războaielor se ridică la multe miliarde de dolari și subminează bugetul țării.Read more…

Yaakov Miron. O viață la Ierusalim. (2)

Ne-am adunat la Poarta Jaffa, dar arabii blocaseră toate drumurile de acces spre Cartierul Evreiesc.  Britanicii permiteau intrarea în Cartierul Evreiesc numai localnicilor și camioanelor cu hrană.  Noi ne-am ascuns într-un camion care aducea pâine și am reușit să aducem și câteva arme.  De ieșit se putea ieși, dar cum nu avea cine să ne înlocuiască, am rămas acolo șase luni. În Cartierul Evreiesc erau vreo 1500 – 1800 de civili. Noi eram șase, dar mai erau și alții, în total 30 de luptători din Etzel, unii din ei erau chiar din Cartierului Evreiesc.  Curând după venirea mea, comandantul a fost doborât de un glonț și a venit unul nou, Issar Nathansohn, poreclit Ghedeon.  El a mituit doi ofițeri britanici și a primit o uniformă în care putea să circule, deghizat în ofițer britanic.  La 33 de ani era „bătrân” – cei mai vârstnici dintre noi aveau abia 22. Era un om strict și serios. În cartier erau și vreo 100-120 de luptători din Hagana și ei aveau posturi separate.  Era absurd!  Comandantul nostru și cel de la Hagana, Moshe Rusnak, au decis să-și unească forțele și au stabilit trei sectoare: două pentru Hagana și unul pentru Etzel.  Sectorul nostru era cel mai periculos.  Aveam un post pe acoperișul sinagogii Nissan Beck.  Am petrecut acolo multe zile – de jos se trăgea, numai printr-o minune nu m-au nimerit. Read more…

“Termeni și condiții” sau cum m-a costat 240 de Euro un serviciu unic de 1.95

Am intrat la Plafar ca să cumpăr câteva produse naturiste: “Vă rog, un pachet de biscuiţi fără gluten şi un ceai de coada şoricelului… Şi unul calmant, Zen” am adăugat, fără să-mi imaginez câtă nevoie aveam să am de el în perioada imediat următoare. Vânzătoarea mi-a calculat preţul total şi m-a întrebat: “Cash sau card?” “Card”. Am întins telefonul către terminalul POS şi am observat că „a sărit” la plată cardul meu de rezervă, cu care nu plătesc decât rarele mele comenzi de pe Internet şi taxa de autostradă din străinătate. De data asta am fost de acord, spunându-mi că suma e nesemnificativă. Surpriza mea a fost cu atât mai mare când vânzătoarea m-a atenţionat: “Mai încercaţi o dată. Scrie că aveţi fonduri insuficiente.” “Asta e exclus!”. Am mai încercat o dată cu acelaşi card, cu rezultat identic. Am plătit cu cardul meu „obişnuit” şi am ieşit năucită din magazin. Abia aşteptam să găsesc un răgaz ca să mă lămuresc cum de nu mai aveam nici 50 de lei pe un card pe care avusesem o sumă rezonabilă şi pe care îl foloseam din an în paşti. Am urcat în autobuz, m-am aşezat confortabil şi, ca de obicei, mi-am băgat nasul în I-phone, dar de data asta nu pentru a-mi citi corespondenţa sau ultimele ştiri, ci ca să-mi verific datele de pe cardul buclucaş. Am descoperit că într-adevăr nu mai aveam decât vreo 15 lei pe el. Am vizualizat tranzacţiile (ceea ce nu mai făcusem de aproape un an) şi am descoperit că începând din decembrie 2025, adică în ultimele şapte luni, o entitate necunoscută mie – să-i spunem „celmaibunpdf” – îmi descărca lunar echivalentul în lei a unei sume de 39,90 Euro! Read more…

Podul MATAM şi alte poduri din viaţa mea (II)

Nu ştiu dacă PODUL care leagă două părţi ale colosului tehnico-industrial Intel este însuşi simbolul „văii siliconului din Haifa”. Cu siguranţă locul în care se află, în zona MATAM, în partea sudică a oraşului, îl conectează vizual, pentru unii ca mine chiar spiritual, cu ceea ce cu adevărat găzduieşte de zeci de ani, companii celebre ale high tech-ului israelian. Am început să lucrez ca programatoare la compania Elscint în 4 iulie 1976. Pe atunci întreprinderea producea aparatură medicală. Întemeiată în 1969 ca filială a companiei Elron, Elscint a făcut pionierat mondial în domeniul imagisticii medicale, având printre fondatori oameni deosebiţi. În ambele secții se făcea atât cercetare, cât și producție. Secția numită CT, a scos pe piață unul dintre primele aparate de tomografie computerizată. (Tomografia folosește raze X pentru a oferi imagini detaliate din unghiuri diferite ale țesuturilor și structurilor interne ale corpului.) Eu am lucrat în cealaltă secție, cea de medicină nucleară. Aici, datele veneau din detectarea radiațiilor emise de corpul pacientului, după injectarea unui izotop radioactiv. Sursa radiației este diferită în cele două secții: externă la CT și internă la medicina nucleară. Dacă în 1976 Elscint a introdus primul său scaner CT, în 1982 a lansat pe piaţă şi scanerul de tip RMN . Odată cu compania Elscint, concernul Elron a deschis şi compania Elbit, specializată în produse şi sisteme de apărare.Read more…

Familia Kahána – o genealogie a succeselor şi contrastelor

În România secolului XX găsim destule familii evreieşti ale căror membri au urmat drumuri surprinzător de diferite. Aşa s-a întâmplat şi cu familia Kahána care a dat un medic reputat, un ideolog al comunismului transilvănean şi un important proprietar de ziar din Transilvania. Destinele lor au reflectat trei lumi distincte: medicina, politica şi presa. Familia Kahána era originară din Piatra Neamţ – Bicazu Ardelean. Mendel şi Gizella au avut unsprezece copii dintre care zece au ajuns la vârsta maturităţii. Mendel își câştiga pâinea ca fotograf ambulant. Mergea din sat în sat şi le făcea sătenilor fotografii de familie pe care ei le înrămau şi le expuneau pe pereţii camerei „curate”. Ernö (Ernest) Kahána a fost cel mai mare dintre fiii lui Mendel. Absolvent al Facultăţii de Medicină din Viena, Ernö a devenit asistent la Clinica de Neuropsihiatrie din Cluj, ocupându-se în special de psihoterapie. A criticat teoriile lui Freud şi a devenit un adept al şcolii psihiatrice adleriene. Dornic să cunoască necesitătile medicale ale poporului, a devenit medic de circumscripţie la Miercurea Ciuc, în secuimie, apoi a deschis o clinică psihiatrică la Braşov. Read more…

O poveste cu gust

Oricine se plimbă prin Coney Island, indiferent de anotimp, este imposibil privirea să nu îi fie atrasă de un restaurant fast-food unde tot timpul e coadă. Eate „Nathan’s Famous”, cel mai cunoscut stand de hotdog din lume, deschis în anul 1916. A fost fondat de imigrantul polonez Nathan Handwerker și de soția sa, Ida, cu un împrumut de doar 300 de dolari. Cu timpul, restaurantul a devenit un simbol absolut al culturii americane și al amuzamentului din New York. Cine era Nathan Handwerker și de unde i-a venit asemenea idee genială? Nu provenea dintr-o familie cu stare și nu urmase vreo școală prestigioasă de business ori vreun institut culinar de renume. S-a născut în 14 iunie 1892 în Galiția, o regiune istorică extrem de săracă din Polonia aflată în acel moment sub ocupația Imperiului Austro-Ungar. Nathan era al treilea din cei 13 copii ai unui cizmar sărac. Sărăcia era atât de cruntă încât uneori băiatul trebuia să cerșească pentru mâncare. La 11 ani s-a angajat ca ucenic într-o brutărie dintr-un sat vecin. Nopți la rând frământ aluatul și dimineața livra pâinea. Locuia chiar în magazin. Acolo a înțeles pentru prima dată valoarea muncii grele și a mâncării bune. Pentru a scăpa de bandele violente și de recrutarea forțată în armată, a părăsit Polonia la 18 ani. A călătorit prin Germania până în Belgia, unde a muncit șase luni la Anvers ca cizmar stradal. Avea un set minim de unelte portabile – un scăunel, o capră de cizmărie, ace, ață groasă, un ciocan și bucăți de piele pentru petice și pingele. Repara pe loc încălțările celor care aveau nevoie urgentă. Clientii lui erau, desigur, tot oameni nevoiași care rar își puteau cumpăra pantofi sau ghete noi. Nu era o muncă ușoară, dar a făcut-o pentru a strânge bani pentru un bilet de vapor. În primăvara anului 1912, Nathan s-a îmbarcat spre New York doar cu hainele de pe el și cu 28 de dolari în buzunar.Read more…

Zvonuri din timpul și după Mondialul 2026

Declar din start că eu am ținut cu Marocul (pentru că m-au impresionat mult la ultimele mondiale) și cu Argentina, pentru că juca acolo genialul fotbalist Lionel Messi, în vârstă de 39 de ani, dar încă plin de voință și de dorința de a-și duce echipa națională la victorie. Marocul a fost eliminat destul de repede, așa că am rămas cu Messi și Argentina. Se prea poate ca argentinienii să fi câștigat un meci și cu ajutorul arbitrului și al sistemului VAR, dar l-au câștigat, pot spune, eroic, împotriva excelentei echipe a Egiptului, marcând trei goluri în ultimele cincisprezece minute. De aici și până la conspirația dintre Argentina președintelui pro-israelian Milei, Messi, Israel și un arbitru evreu (care, de fapt, nu era evreu), propagată de egipteni, a fost însă o cale lungă, presărată cu minciuni. Messi a fost acuzat că este evreu, deși își făcea cruce la începutul meciului, după fiecare gol și la sfârșitul jocului. A fost acuzat și de sionism, fiindcă a vizitat de două ori Israelul, când a fost printre puținii care au încercat să-i apropie pe israelieni și palestinieni printr-o partidă amicală de fotbal, organizată și subvenționată de el. A doua oară a fost filmat punând un bileţel cu o dorință între pietrele Zidului Plângerii din Ierusalim. Este acest gest un semn de sionism? Până și președintele Barack Hussein Obama, musulman după tată, a introdus un astfel de bileţel între pietrele din Zidul Plângerii.Read more…

Poveștile emigrării 

Poveștile emigrării sunt numeroase și diferite, la fel de diferite ca oamenii care au trecut prin această experiență. Cred însă că toate au în comun o zi aparte, o zi de bucurie în care lumea cea nouă și promisiunile ei reînvie speranța unei vieți trăite în libertate. Pentru mine, cel mai fericit moment a fost ziua în care a trebuit să plătesc o mie de lei fiindcă, la Oficiul de Pașapoarte, am refuzat să aleg varianta păstrării cetățeniei române cu drept de domiciliu în străinătate. Saga emigrării mele a început cu adevărat în 1970, când eram cercetător științific principal la ICTC – Institutul de Cercetări pentru Telecomunicații. În acel an mi-am depus, pentru prima dată, actele de plecare. Cu o eficiență și o rapiditate pe care multe instituții birocratice de astăzi le-ar putea lua drept model, cererea mi-a fost respinsă. A urmat un lung șir de noi cereri și nenumărate interviuri, toate încheiate cu același rezultat. La biroul de pașapoarte din strada Nicolae Iorga eram primit de fiecare dată de același ofițer: brutal, hidos, cu fălci de buldog, pe care îl poreclisem „Rinocerul”. Uneori vedeam oameni ieșind plângând din biroul lui.Read more…

Impresii (fragmentate) din Japonia

Înainte de a mă așeza să scriu, am hotărât că acest articol nu va cuprinde nicio informație pe care un cititor curios, cu mai multă sau mai puțină bunăvoință, o poate găsi singur pe internet. Toate atracțiile turistice de pe traseul nostru sunt descrise mai bine, mai profund și cu mai multe detalii decât aș putea-o face eu, de una dintre aplicațiile AI disponibile astăzi. Numai pe site-ul Baabel, căutând cuvântul „Japonia”, se obține o listă de 94 de articole. Presupun că multe dintre ele conțin informații identice sau similare cu cele pe care le-aș putea relata și eu. Așadar, îl scutesc pe cititor de descrierea templelor, fortărețelor, muzeelor, străzilor, cartierelor, monumentelor, localităților sau rezervațiilor naturale etichetate ca „atracții turistice”. Nu insist nici asupra problemelor economice, sociale, religioase, demografice sau culturale ale Japoniei, prezentate de ghizi uneori pe larg, alteori sumar. Cititorul nu va afla din acest articol nici cum se folosește Google Translate în magazine și malluri, nici cum funcționează toaletele ultramoderne din hoteluri și aeroporturi, cu panouri de comandă ale căror simboluri sunt „evidente” doar pentru cei care le cunosc dinainte. Și nici de ce angajații magazinelor și restaurantelor strigă, la propriu, atunci când intră un client sau de ce terenurile de golf, tenis ori baseball, văzute din autobuz, seamănă mai degrabă cu niște instalații de telecomunicații extraterestre.Read more…

Ultimul drum

Prietenul meu Norberto este un regizor de succes. Ne cunoaștem de ani de zile și întâlnirile noastre, deși scurte, sunt întotdeauna interesante și pline de căldură. Nu de mult îl sunasem ca să-i recomand un cuplu de dansatori de tango pentru spectacolul pe care îl pregătea despre Carlos Gardel, dar am dat peste mesageria lui vocală; Norberto călătorește foarte des. Și iată că într-o luni dimineață mă sună înapoi și, după politețurile de rigoare, îmi face o propunere destul de ciudată. Îmi povestește că trebuie să însoțească o prietenă din New York la cimitirul evreiesc. Femeia își pierduse mama și se afla singură la Geneva. Voia să o însoțească pentru a-i alina singurătatea și mă întreba dacă n-aș vrea să-i însoțesc și eu, ca să simtă puțină căldură omenească și să ne reculegem împreună. Și după aceea să luăm prânzul împreună. Nu o cunoșteam pe această prietenă și nici nu sunt un mare iubitor al cimitirelor. Nu înțelegeam cu ce i-ar fi fost de folos prezența mea, dar, cum îmi doream să-l văd pe Norberto și aveam câteva ore libere, am acceptat. Pentru a situa locul acțiunii: inaugurat după Primul Război Mondial și traversat pe diagonală de granița franco-elvețiană, cimitirul a fost cândva un loc de trecere clandestină între cele două țări. Mai ales în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, configurația sa geografică a jucat un rol esențial pentru sute de refugiați evrei veniți din Est.Read more…

Messi, Ronaldo, Trump și Campionatul Mondial de Fotbal 2026

De la vârsta de 13 ani urmăresc campionatele mondiale de fotbal. Fiecare are povestea lui. Nu am intenția să le descriu aici pe toate, doar câteva. În 1966, la Cupa Mondială din Anglia, al treilea gol al echipei Angliei, cel cu care Anglia a câștigat meciul din finala cu RFG devenind campioană mondială, stârnește și în zilele noastre discuții. Pe atunci nu erau reluări la TV și, după părerea multor comentatori, golul câștigător al Angliei nu a trecut linia porții. În 1970, la Campionatul Mondial din Mexic, pe o vreme caniculară, a avut loc o semifinală fenomenală între RFG și Italia, câștigată de Italia după prelungiri, cu rezultatul de 4-3. La Campionatul Mondial din 1978, junta militară care era atunci la putere în Argentina a influențat desfășurarea campionatului. La arbitraj au fost greșeli de neiertat, inclusiv în cursul finalei dintre Argentina și Olanda, încheiată cu victoria nemeritată a gazdelor. Mă opresc aici cu picanteriile campionatelor mondiale anterioare. Campionatul Mondial de Fotbal 2026, încheiat recent, a avut și el multe comentarii. Pentru prima dată din istoria acestor campionate a fost găzduit de trei țări: SUA, Canada și Mexic. Numărul participanților a fost controversat. Au luat parte 48 de echipe, față de 32 la Qatar, ceea ce, după mulți comentatori, a dus la reducerea calității jocurilor. S-au jucat 104 de meciuri și s-au marcat peste 300 de goluri. Turneul a durat 39 de zile. Read more…

De pe câmpul de luptă la viața civilă. Ansamblul de locuințe ale veteranilor Brigăzii Evreiești

dată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, mii de veterani ai Brigăzii Evreiești care luptaseră în cadrul armatei britanice împotriva Germaniei naziste s-au întors în Palestina și a apărut necesitatea acută de a le asigura lor și familiilor lor locuințe care să le permită o viață decentă. Pentru a răspunde acestei nevoi urgente, în anul 1947 în cartierul Bat Galim din Haifa a fost construit un ansamblu de locuințe destinat veteranilor Brigăzii Evreiești și familiilor lor. Bat Galim este primul cartier evreiesc înființat în afara zidurilor vechii Haife musulmane. Fondat în 1922 după planurile arhitectului și urbanistului Richard Kauffmann, Bat Galim se întinde între Marea Mediterană și poalele Muntelui Carmel, într-unul dintre cele mai spectaculoase amplasamente urbane ale Haifei. Conceput potrivit principiilor „orașului-grădină”, cu străzi largi, spații verzi și o legătură directă cu marea, Bat Galim marchează începutul extinderii moderne a Haifei și rămâne unul dintre cartierele cu cea mai bogată moștenire arhitecturală.Read more…

Operațiunea Achse și masacrul din Cefalonia

Anul trecut, ca în fiecare vară, soția mea şi cu mine am închiriat o barcă cu pânze și, de această dată, am navigat printre insulele Mării Ionice, în Grecia. După câteva zile am ajuns pe insula Kefalonia și am acostat în portul Argostoli. Plimbându-ne pe străzile orașului, am descoperit, lângă biserica catolică, o mică expoziție cu fotografii, articole de ziar și documente care evocau un episod tragic din timpul celui de-al Doilea Război Mondial: masacrul soldaților italieni de către armata germană nazistă. Curiozitatea ne-a îndemnat să aflăm mai multe. Am descoperit că acest episod a inspirat romanul Mandolina căpitanului Corelli, de Louis de Bernières, ecranizat ulterior într-un film cu Nicolas Cage, Penélope Cruz și Irene Papas în rolurile principale. În urma deciziei guvernului italian de a negocia capitularea în fața Aliaților, în 1943, armata germană a încercat să-i dezarmeze pe foștii săi aliați în cadrul Operațiunii Achse. La 13 septembrie, militarii Diviziei de Infanterie Acqui au refuzat să depună armele și au opus rezistență pe insula Kefalonia. Ultimii apărători s-au predat abia după ce au rămas fără muniție. În total, 1.315 italieni au fost uciși în luptă, 5.155 au fost executați, iar alți aproximativ 3.000 și-au pierdut viața după ce navele germane care îi transportau spre lagărele de concentrare au fost scufundate de Aliați. Read more…

14 ani de Baabel. Bilanţ, colaboratori noi şi… tradiţionalul desert aniversar

În 28 iulie 2026 se împlinesc 14 ani de când Revista Baabel a apărut în spaţiul virtual şi, de atunci încoace, ea există şi funcţionează doar în mediul online. Revista noastră s-a născut, a crescut, s-a diversificat, şi-a alcătuit colectivul de redacţie şi a atras cititorii prin mijloacele specifice Internetului. M-am gândit ca bilanțul acestei aniversări să-l prezint într-un mod neconvenţional. Voi adresa întrebări unui interlocutor cunoscut relativ de curând, dar vă garantez că este foarte bine informat în ceea ce priveşte presa online şi, din câte îl cunosc, încearcă să fie cât mai obiectiv. A.G.: Revista Baabel împlineşte 14 ani. Crezi că şi-a conturat un profil propriu şi care este acesta? A.I.: Da. Cred că după paisprezece ani Baabel are o identitate editorială bine conturată. Nu este o revistă de actualitate în sensul presei de ştiri şi nici o publicaţie academică, deşi multe articole sunt riguros documentate. Este o revistă culturală, în sensul larg al cuvântului, în care memoria, experienţa personală şi dialogul dintre culturi ocupă un loc central. Mi se pare semnificativ faptul că nu încearcă să urmărească fiecare subiect aflat în atenţia zilei, ci preferă teme care îşi păstrează interesul şi după ce actualitatea trece.Read more…

Ce ne povestește ADN-ul

De câțiva ani este la modă căutarea originilor pe baza ADN. Site-ul My Heritage te îndrumă, contra cost, cum îți poți descoperi originea etnică, caracteristicile, problemele de sănătate, (se pare că anumite etnii suferă de anumite boli) și dacă îți încropești arborele genealogic, găsești și o mulțime de rubedenii. În acest caz, site-ul sau laboratorul unde ai trimis mostra îți prezintă până la cele mai mici potriviri de ADN. În consecință, te poți trezi cu mii de rude, mai apropiate sau mai îndepărtate, pe continente sau în țări la care nu te-ai fi gândit niciodată. Dacă vrei, poți lua chiar legătura cu ele, site-ul te îndrumă cum să procedezi că să cunoști de pildă o rudă, cu 1,4% potrivire de ADN. La început am rămas indiferentă la tentativele unor membri de familie și cunoștințe care au făcut apel la My Heritage, dar cum cineva m-a rugat să-l ajut cum să procedeze pentru a primi informații, m-am gândit să încerc și eu. Îmi cunoșteam originile familiei până la străbunici. Doi dintre ei, părinții bunicilor din partea tatălui, sunt îngropați în vechiul cimitir evreiesc de la Arad, unde odihnesc și bunicii și tatăl meu. Cunoșteam casa în care locuiseră la Arad și străbunicii și bunicii mei, iar din poveștile de familie știam aproximativ de unde proveneau. Aveam date și despre familia mamei, un nepot a făcut un arbore genealogic pe care l-am lipit de cel făcut de mine. Am considerat că acestea vor servi ca un fel de control pentru informațiile furnizate de My Heritage.Read more…

Lira cu noroc

Suntem la Madrid, în 11 iulie 1982. Este o zi călduroasă de vară. Pentru brazilianul Arnaldo Coelho este și o zi specială. Cu câteva zile înainte fusese desemnat să conducă finala Campionatului Mondial de fotbal din acea zi dintre Italia și Germania Federală. Era o premieră pentru el și nu doar pentru el, ci și pentru toată America de Sud: primul arbitru sud-american care va conduce o finală de campionat mondial. Este și prima finală de Campionat Mondial care se desfășoară în nocturnă. Printre cei 90.000 de spectatori de pe stadionul Santiago Bernabeu sunt regele Spaniei, Juan Carlos, președintele Italiei, pătimașul Sandro Pertini, și cancelarul Germaniei, mai rezervatul Helmut Schmidt. Mai sunt câteva minute până vor intra pe teren echipele conduse de cei doi căpitani, Dino Zoff și Karl-Heinz Rumenigge, în frunte pe cei trei arbitri. Arnaldo Coelho este un om minuțios. Își cercetează cu atenție echipamentul, își verifică fluierul și cartonașele. Deodată observă că îi lipsește ceva. – O monedă! – zice el cu voce tare. Îi lipsea moneda cu care urma să tragă la sorți pe ce parte a terenului va sta fiecare echipă. – Ia-o pe-a mea, îi spune tușierul Abraham Klein. Mie mi-a adus noroc… În urmă cu câteva zile, Abraham Klein arbitrase magistral meciul decisiv Italia-Brazilia, care se încheiase cu victoria italienilor 3-2, eliminând Brazilia din campionat.Read more…

Yaakov Miron. O viață la Ierusalim. (1)

Zilele trecute la poarta blocului nostru a apărut un anunț mortuar: s-a stins din viață vecinul nostru Yaakov Meir Miron.  Avea 95 de ani, dar parcă îmi vine greu să-l descriu ca „bătrân”.  L-am cunoscut acum vreo zece ani, când ne-am mutat aici.  Era un pensionar plin de energie și administratorul benevol al blocului.  Prin mâinile lui treceau toate facturile, întreținerea, reparațiile, renovările, el supraveghea grădina, curățenia, ascensorul, centrala termică, cumpăra motorina pentru încălzire…  A continuat până la 90 de ani.  La început m-a cam intimidat, mă simțeam ca o elevă în fața unui profesor cam sever.  Treptat ne-am împrietenit și într-o zi chiar mi-a povestit unele dintre „aventurile” lui – și a avut destule!  Dar abia acum, făcând o vizită de condoleanțe, am aflat că Yaakov și-a înregistrat poveștile.  Filmul e fascinat.  Vorbitorii de ebraică sunt invitați să se convingă singuri, iar pentru ceilalți, iată textul: M-am născut la Ierusalim, tatăl meu și bunicul s-au născut la Hebron și bunicul bunicului meu era din Jaffa.  Mai mult nu știu. Mama mea s-a născut la Ianina, în nord-vestul Greciei.  Comunitatea evreiască din Ianina a fost întemeiată curând după distrugerea celui de al Doilea Templu de un grup de evrei luați în robie și care s-au oprit acolo în drum spre Roma. Părinții mamei mele se pregăteau să vină în Palestina în 1914 și l-au trimis înainte pe fratele bunicului meu, Marco Cohen.  Familia consta atunci din bunici, părinți și șapte copii.  Din cauza războiului au venit abia în 1919.  Drumul a durat o lună întreagă cu vaporul, apoi cu trenul…   Când au ajuns în portul Jaffa, bunicul meu și-a rupt pașaportul grec, l-a aruncat în mare și a exclamat: „S-a terminat cu exilul!”Read more…

Un academician combate Legea Vexler chiar dacă ea prevede altceva decât ceea ce îi reproşează

De curând academicianul Ioan-Aurel Pop a publicat un nou articol în care dă glas temerilor şi suspiciunilor sale faţă de efectele Legii 241/2025 /(aşa-numita Lege Vexler) şi face sugestii privind modul în care ar trebui aplicată, lucru precizat chiar în titlu: Cum trebuie aplicată Legea Vexler. Citind noul articol am observat că academicianului Ioan-Aurel Pop critică, în mare măsură, consecințe pe care legea nu le prevede și răspunde unor întrebări pe care legea nu le pune. Arsenalul argumentelor invocate de autor pentru a combate Legea 241/2025 este surprinzător de divers, acoperind o gamă largă, de la cel juridic – principiul neretroactivității legii, la cele istorice şi culturale – istoria creștinismului, citate din Talmud, pericolul comunist, atacul la valorile literaturii române şi la politica actuală a Israelului – conflictul militar din Gaza. Academicianul îşi încheie articolul cu un soi de avertisment: aplicarea prevederilor acestei legi ar putea fi… cauza recentei vandalizări a sinagogii din Alba Iulia… Să vedem, încă o dată, care au fost modificările esenţiale pe care Legea 241/2025, aşa-numita Lege Vexler, le-a operat asupra unor acte normative deja în vigoare: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi Legea nr. 157/2018 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea antisemitismului… Cred că modul cel mai sugestiv a demonstra că, de fapt, afirmaţiile din articolul academicianului Ioan-Aurel Pop nu se referă la prevederile Legii Vexler este sub formă de întrebări şi răspunsuri.Read more…

Podul MATAM şi alte poduri din viaţa mea

Articolul publicat de curând în Revista Baabel despre Podul MATAM m-a inspirat să depăn amintirile legate de acest loc unde am petrecut anii cei mai semnificativi ai vieții mele profesionale din Israel. Am lucrat în trei companii distincte, fiecare reprezentând o provocare. Apoi am părăsit MATAM pentru aproape un deceniu, trecând prin alte locuri, cunoscând alte lumi, iar pendularea aceasta între ce aș fi dorit și ce s-a întâmplat în realitate a continuat să mă urmărească, făcându-mă adeseori să mă gândesc dacă alegerea făcută la terminarea școlii, la București, a fost una reușită pentru viitorul meu care, începând din toamna lui 1975 s-a desfășurat în Israel. Ceea ce urmează este prima parte a unor reflecții asupra acelor timpuri ale adolescenței și tinereții care m-au determinat să aleg Israelul drept țară de adopție. Am ales Matematica. Alegerea Facultății de Matematică a fost un moment definitoriu în 1970, ultimul an de liceu, secţia reală, când – datorită educației și atmosferei specifice multor elevi evrei din generația mea – m-am orientat spre o facultate cu profil tehnic care oferea o profesie „universală”… După unele ezitări, am dat admiterea la Facultatea de Matematică din București…. Nici înainte de admitere şi nici în timpul facultății, nu ţin minte să-mi fi pus cu adevărat întrebarea: „Ce voi face în viitor, ca absolventă a Facultății de Matematică?”… În 19 august 1969, tatăl meu a fost eliberat din închisoarea comunistă, după o condamnare de 15 ani și o detenție de peste 8, în urma sentinței din Procesul Românoexport. Între 1961 şi 1965, până la judecarea procesului, a fost închis la Malmaison (casa de retenţie a Securităţii din Calea Plevnei), apoi a fost transferat la închisoarea Aiud, unde a rămas până în 1969. După suferința de lungă durată care a urmat arestării și încarcerării tatălui meu, precum și demiterii mamei din învățământ, ca urmare a aceluiași eveniment, vedeam emigrarea ca unica soluție pentru viitorul meu, deși nu fusesem crescută în spiritul valorilor iudaice. Nu m-am gândit vreodată la alt „tărâm” decât cel israelian, mai ales că din familia tatălui meu nu mai existau urmași, cu toţii pieriseră la Auschwitz, iar familia mamei se afla în Israel încă din anii ’70.Read more…