Războiul din Iran. Întrebări fără răspuns

De câteva zile, Orientul Mijlociu este în flăcări, după ce forțele americano-israeliene au lansat atacuri aeriene împotriva Iranului și, cu o lovitură de maestru, au lichidat o mare parte din conducerea religioasă și militară a țării. Aici se află și răspunsul la întrebarea justificată, pusă de redacția noastră, de ce Israelul a pornit războiul sâmbăta și a încălcat Șabatul. Atacul era programat pentru seara, la ieșirea din Șabat, dar între timp s-a aflat de adunarea liderilor iranieni la Teheran, sâmbătă dimineața, și atunci s-a decis că, în pofida Șabatului, posibilitatea de a lichida o parte a conducerii iraniene, inclusiv pe ayatollahul Ali Khamenei, justifica încălcarea legii. De ce s-au reluat bombardamentele, opt luni după ce atât Trump, cât și Netanyahu s-au lăudat cu distrugerea unei mari părți a infrastructurii de producere a bombei nucleare și cu amânarea pentru câțiva ani a programului nuclear iranian? Ei, aici nu există niciun răspuns oficial, nimeni dintre cei implicați în atacurile din 12 iunie 2025 nu-și asumă eticheta de mincinos. Poate că este o calificare prea dură, dar cred că se apropie de adevăr.Read more…

A murit o carte

Sigur că am greșit undeva. Prezentul acesta nu este viitorul pe care credeam că îl construiesc de-a lungul vieții mele. Născut în 1951, face parte din G2, a doua generație, de după cea a supravieţuitorilor Holocaustului care au fost arestați, deportați, evacuați, refugiați, ca adulți conștienți de ceea ce li se face (nu li se întâmplă!), deoarece erau etichetați ca evrei. Antisemitismul, pe vremea și în lumea în care am luat cunoștință de el, era un -ism considerat extremist, ceva legat de religie (das Opium des Volkes) și fascism (Deutschland über alles). Nuanțele și ambiguitatea termenului aveam să le descopăr mulți ani mai târziu. De fiecare dată simțeam un fel de jenă nedefinită și inexplicabilă, atunci când constatam că majoritatea celor care se ocupau de Holocaust, evrei sau nu, oameni de știință sau nu, pretinși obiectivi ori declarați subiectivi, nu includeau în acest concept și soarta altor societăți umane care au trecut prin evenimente similare cu cele ale evreilor. De-a lungul istoriei, amerindienii și armenii, baha’ii și rohingya, țiganii și yazidiții și atâția alții nu au fost mai puțin persecutați. Și istoria lor ar trebui să o cunoaștem.Read more…

Cât să scriu? Cât să şterg?

Încep acest articol cu evocarea prietenei mele, de binecuvântată amintire, scriitoarea Júlia Szilágyi. Adesea, când o vizitam, o găseam în ambianţa camerei ei ticsite de cărţi, şezând confortabil pe patul ei mare, înconjurată de cărţile şi revistele pe jumătate deschise, cu pisoiul cuibărit la picioare şi scriind. Chiar dacă avea computer şi laptop, scria de mână, pe jumătăţi de coală, motivând că gândeşte mai bine cu creionul în mână! Şi, într-adevăr, parcă mai mult gândea decât scria. Totuşi textele, relativ scurte, aşternute pe aceste foi nu erau nicidecum varianta finală. Când o îndemnam să le dea la bătut pe calculator şi să publice volumul mult aşteptat (nu numai de mine, ci şi de mulţi alţi cititori) îmi răspundea că sunt doar ciorne. “Mai am lucruri de şters.” “De şters, nu de adăugat?!” – o întrebam intrigată. “- Da, e foarte important să ştergi tot ceea ce e în plus, ca să iasă la iveală ceea ce ai de spus. “. Adevărul este că proza Júliei Szilágyi – o delectare pentru cititor – este foarte densă, decantată la maximum,  într-o formă literară aproape desăvârşită, având un ritm interior care potenţează frumuseţea textului şi scoate în evidenţă reflecţiile celei care se definea, în primul rând, drept eseistă. Înclin să cred că stilul ei concis, cumpănirea îndelungată pentru alegerea cuvântului potrivit au rezultat şi în urma experienţei îndelungate în presa scrisă unde lungimea textului era limitată. Se spune că hârtia suportă orice, dar nu… oricât, pentru că numărul de pagini e limitat.Read more…

O poveste cu gust românesc în inima orașului Chicago

Cântecul idiș Rumenye, Rumenye, compus de Aaron Lebedeff, o legendă a teatrului idiș în anii 1920, este o enumerare plină de dor, dar și de umor a plăcerilor vieții din România. Cântecul descrie această țară ca pe un pământ al abundenței, menționând în special delicatese locale care au devenit emblematice, precum mămăliga, brânza, cașcavalul și pastrama. Nu e uitat nici vinul bun, de Odobești sau Cotnari, și atmosfera de petrecere. Pentru evreii din Europa de Est, așezați mai ales la New York, dar și în alte orașe americane, acest cântec era o formă de nostalgie idealizată care reprezenta într-un fel ”lumea de ieri”. Cum viața multor evrei din Europa de Est fusese marcată de sărăcie și persecuție, Rumenye, Rumenye amintește doar vinul, mâncarea bună și căldura comunității. Trebuie să recunoaștem că mâncarea este cel mai bun mod de a păstra memoria unei persoane sau chiar a unei întregi comunități. Aveam să găsesc gustul de altădată nu la New York, ci în inima orașului Chicago, atunci când un prieten al soțului meu, un om foarte religios, dar și un mare gurmand, aflat mereu în căutarea gustului, precum un cavaler rătăcitor în căutarea pietrei filosofale, ne-a trimis o fotografie cu cumpărăturile lui de la Romanian Kosher Sausage Co.Read more…

Cele șapte păcate capitale ale scrisului

Am mai povestit, cred, că la școală am avut două profesoare de română, una mai insipidă ca cealaltă.  Gramatica am învățat-o cu ușurință, pentru că îmi plăcea logica ei intrinsecă, dar să scriu o compunere era pentru mine ca o pedeapsă.  Analizele literare m-au plictisit dintotdeauna și cu timpul mi-am făcut un sistem: le copiam de la o colegă mult mai talentată din clasa paralelă și cum aveam profesori diferiți, vicleșugul nu a fost niciodată descoperit.  (Încă de atunci am obiceiul să nu copiez cuvânt de cuvânt, ci să „îmbunătățesc” scrisul altora.)  Dacă cineva mi-ar fi spus atunci că va veni o vreme când voi scrie de plăcere și că voi deveni chiar editor, l-aș fi privit cu nedumerire, ba chiar i-aș fi râs în nas.  Ce idee!  Dar… neînțelese sunt căile Domnului!  Iată-mă deci autor și editor, cu toate că, de fapt, nu am niciun fel de pregătire și lucrez mai mult „după ureche”.  Așa se face că atunci când am dat din întâmplare peste articolul „Cele șapte păcate capitale ale scrisului”, l-am citit cu foarte mult interes.  Autorul, Thomas C. Foster, este profesor de literatură contemporană le o universitate americană și pe lângă analize literare, ține și cursuri practice pentru cei care încearcă să scrie – nu neapărat beletristică, ci și lucrări de specialitate sau articole…  Aha!  Interesant!  Nu am tradus articolul – cei interesați îl pot citi în engleză – ci am încercat să-l prezint așa cum îl văd eu și să scot în evidență aspectele relevante pentru mine.Read more…

Periplul american (III). New York pentru a treia oară

După vizita la Omaha şi conferinţa de la Washington, am ajuns la New York în ziua de 16 Decembrie la orele serii. La gara Penn, aflată în mijlocul Manhattan-ului, refăcută faţă de cea pe care mi-o aminteam, mă aştepta prietenul meu V. L. Sala principală, ce poartă numele lui Daniel Moynihan [1] este o expansiune a gării originale Penn, şi oferă posibilităţi de călătorie către noi direcţii. Ajunsă aici, am simţit că revin într-o lume pe care o cunoşteam, dar de această dată, principalul meu obiectiv este să reîntâlnesc prieteni din tinereţe. În timpul celor cinci zile la New York, am reuşit – singură sau cu prietenii – să ajung şi la unele obiective turistice. Pentru prima seară, îmi cumpărasem un bilet la Carnegie Hall. Concertul era susţinut de quintetul „Vengerov si prietenii”. Iniţial aş fi preferat să-l pot vedea pe Maxim Vengerov ca violonist solist, dar a trebuit să mă mulţumesc cu participarea sa într-un grup concertant alături de alţi muzicieni. Următoarele zile erau programate pentru întâlnirea cu prietenii mei „vechi” şi foarte buni DDB, pentru a vizita împreună, două locuri necunoscute de mine. Este vorba de inedita „grădină botanică” situată în partea sudică a oraşului, numită „High Line” şi Muzeul de artă americană Whitney care o mărgineşte la capătul dinspre sud-vest. Ultima zi a şederii a fost o întâlnire aproape inedită, o lungă discuţie şi depănare de vieţi şi amintiri cu B.L, valoroasa solistă a corului de copii de la Bucureşti în anii `70, cu o voce profundă, amintind-o pe cea a lui Edith Piaf.Read more…

Resuscitarea falsă

În principiu, în fiecare caz de stop cardiac neprevăzut, pe stradă, acasă sau la spital, pacientul trebuie resuscitat sau reanimat (cele două sunt sinonime.) La fel și bolnavii care au suferit stop cardiac după înec. (La cei înecați în ape reci, prognoza este mai bună, fiindcă temperatura joasă scade nevoia de oxigen a creierului.). Cine nu trebuie resuscitat? Răspunsul la această întrebare diferă în funcție de legile în vigoare, de decizia bolnavului și a familiei, care la rândul ei este influențată de credința lor religioasă. În principiu, cei cu boli incurabile, terminale, ireversibile, nu ar trebui resuscitați. Îmi amintesc un caz care a stârnit multe comentarii în presa israeliană și în rândul personalului medical. O femeie de 95 de ani, care avea cancer cu numeroase metastaze, a avut un stop cardiac. Era noapte. Medicul de gardă era tânăr și cu puțină experiență. Împreună cu două asistente medicale, el s-a “năpustit” asupra bolnavei și a început să o resusciteze cu compresii toracice și respirație artificială, după protocol. La un moment dat, pe monitor a apărut un ritm de fibrilație ventriculară. Defibrilatorul era pregătit; medicul a declanșat un șoc electric. Ritmul cardiac al bolnavei s-a normalizat, dar în timpul șocului în defibrilator s-a produs un scurt circuit și flacăra a provocat arsuri de gradul 2-3 pe tot toracele pacientei. Femeia a murit după 24 de ore, în chinuri și dureri.Read more…

Conservatorul Dunie-Weizmann. Începuturile educației muzicale la Haifa

În urmă cu peste o sută de ani, în cartierul Hadar HaCarmel, au fost puse bazele educației muzicale instituționalizate din orașul Haifa. Aici a fost fondată prima școală de muzică din oraș, cea care avea să devină conservatorul orașului și să poarte numele Gitei Dunie-Weizmann, muziciană şi pedagog muzical, sora lui Chaim Weizmann, primul președinte al Statului Israel. Școala de muzică a fost fondată în decembrie 1924, la inițiativa pianistei Gita Dunie-Weizmann, alături de un grup de profesori de muzică activi în oraș. A fost prima școală din Haifa care a oferit studii muzicale sistematice și profesioniste. În primii ani, cursurile se desfășurau în locuințele profesorilor și în spații temporare din cartier. Odată cu extinderea activității și creșterea numărului de elevi, în anul 1934 școala a fost redenumită „Institutul de Muzică”.Read more…

O dependență oarecum ieșită din comun

Într-o realitate în care accesul la medicină e uneori dificil, mai ales când nu e vorba de situații între viață și moarte, studii recente indică o serioasă dependență a pacientului față de medicul de familie. Veți spune că situația nu e nouă și eu sunt de acord, legătura pacientului cu un medic care inspiră încredere și care și-a dovedit competența devine, cu timpul, foarte solidă. În urmă cu peste patruzeci de ani, în cartierul unde profesase părintele meu ca medic de familie se spunea că în primul an după dispariția sa, decedaseră câțiva pacienți pe care tatăl meu îi ținuse în viață nu numai cu medicamente, ci și cu sfaturi și încurajări. Și atunci ce e nou? Timpul dedicat unui pacient în cabinetul medicului de familie e tot mai scurt și s-ar părea că legătura pacient-medic e foarte fragilă sau chiar neînsemnată. Atunci când medicul căruia i se adresa de ani de zile se pensionează (sau dispare din motive tragice), pacientul începe să caute „un alt medic bun” – și rezultatul nu e întotdeauna pozitiv. După un studiu recent, mai puțin de un sfert din pacienții rămași fără medic de familie găsesc, până la urmă, un înlocuitor de lungă durată. Ceilalți, adică majoritatea, trec de la un medic la altul, tot căutându-l pe cel mai potrivit.Read more…

Cum a devenit Igor canadian

Fiind de peste 30 de ani membru și chiar unul din directorii clubului de caiac-canoe din Richmond Hill, am trecut prin multe situații deosebite, interesante și chiar unice. Clubul a fost întemeiat de un grup de entuziaști ai sportului, în frunte cu Jean Chretien (nicio legătură cu fostul prim-ministru al Canadei), un atlet cu suflet și condiție fizică de campion. Putea sta chiar și în picioare într-o canoe de competiție (în mod normal se stă pe un genunchi), un lucru extrem de dificil într-o ambarcațiune care cântărește doar 14 kg. Din păcate, acum câțiva ani un atac de cord l-a luat pe Jean dintre noi.  La început, clubul se concentra mai ales pe activități de competiție, dar cu timpul, membrii originali și-au adus familiile și prietenii, astfel încât populația clubului a crescut de la 16 membri la vreo 300, adăugându-se și activități de divertisment. Orientarea spre performanță a continuat și clubul a creat mulți sportivi medaliați pe plan național și internațional. Masters (maeștrii), de la 30 de ani în sus, mai toți născuți în Europa de Est și foști campioni, au continuat și ei să se antreneze serios, în tradiția și spiritul din tinerețea lor. În ultimii șapte ani, profilul etnic al clubului s-a schimbat radical. A avut loc o adevărată invazie de “ruși” din Republica Moldovenească, Ucraina și “lipoveni” din Dobrogea, toți canotori de vârf în țările lor. Acum câțiva ani, după Campionatele Naționale de Masters de la Calgary, la clubul nostru a apărut un sportiv pe nume Igor, venit recent din Ucraina.Read more…

JOI. UN AN. MARTIE (I)

Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022.  Peter este „medicul-condeier” prin excelență.  Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit…  Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. 2. Martie.   Diagnoză funcțională. Strălucește un soare rece, de iarnă, nepotrivit anotimpului.  Papagalii și-au terminat deja pauza matinală în alunul bătrân.  E liniște, aerul e clar, cerul albastru, pe apă o barcă stingheră.  Cufundat în gânduri pedalez din nou de-a lungul străzii principale, spre periferie.  Soarele mă orbește.  Poșta, grădinile, saltelele boschetarilor de la intrarea în magazine, nimic nu îmi lasă vreo impresie, gândurile mele sunt deja la clinică, la lucru.  Observ că mi-am uitat cheia cabinetului.  Nu-i nimic, o să-mi deschidă colegii. Pe birou, în fața ecranului, mă așteaptă trei cereri de consult.  Încăperea în care lucrez aparține de așa-numita diagnoză funcțională și este mobilată, așa cum îi spune și numele, funcțional.  Aici lucrează încă trei colege și colegi în alte zile ale săptămânii.  În afară de birou se mai află un pat, alături cu un ecograf, un dulăpior cu bandaje și alte mărunțișuri, câteva cuiere pentru halate și două scaune.  Dulapul pentru obiectele personale se află câțiva metri mai încolo, lângă camera pentru electrocardiografie și electroencefalografie.Read more…

Relatare din adăpostul de la Ierusalim

 În adăpostul școlii erau mulți oameni din vecini – se pare că blocurile lor, mai vechi, nu au adăposturi proprii.  Dar au venit și mulți copii, o parte chiar mascați.  Săracii de ei, balul mascat de Purim le fusese promis chiar pentru astăzi!  Au venit și câteva învățătoare, au pus muzică, au împărțit dulciuri…  Dar nu cred că printre copii a fost vreunul care să-și închipuie că aceasta este o petrecere adevărată.Read more…

Iran 2.0

Atunci când se aud mai multe avioane pe cer decât mașini pe șosele este clar că urmează ceva . În Israel, războaiele încep întotdeauna la fel. Printr-o alarmă cu un sunet deloc gingaș, venită de pe telefoanele celulare. Ne anunță să ne pregătim. Suntem deja antrenați. Ne aducem sticlele  cu apă in spațiul protejat, vreo 2-3 conserve  și închidem oblonul de oțel care ne protejează fereastra.  E deja o procedură de rutină e a doua oară că îl inchid in 365 de zile . Ultima oară a fost în timpul războiului precedent de 12 zile care s-a încheiat în iunie . Atunci, la final, domnul Netanyahu a apărut la televizor şi a declarat cu o voce gravă – Am eliminat amenințarea iraniană pentru o generație. Se dovedește că in Orientul Mijlociu o generație nu durează mult: 8, 9 luni maximum. Nu am prea multe date concrete despre actualul conflict. Se spune că Israelul a atacat preventiv. Sigur că necesitatea unui atac preventiv în asemenea cazuri poate fi discutată, dar Israelul a învățat la 7 octombrie 2023 că a sta şi a aştepta nu este întotdeauna o idee bună . Orice război e un risc. În acest caz, e un risc calculat. Regimul iranian e slăbit , mai mult din interior decât din exterior. Totuşi, e discutabil dacă acest război va reuși să ducă la căderea lui…Read more…

O oază de liniște

În lumea nebună în care trăim, amenințați de un atac iminent al Iranului, ne-am petrecut sâmbăta într-o oază de liniște, mai exact în satul Neve Șalom / Wahat as-Salaam / Oasis of Peace.  El a mai fost pomenit în paginile revistei Baabel, dar aș mai avea multe de adăugat, atât de multe, încât nici nu știu cu ce să încep, poate cu norocul nostru de a prinde o minunată zi de primăvară, cu cer senin, flori și ciripit de păsărele. Satul este așezat pe culmea unui deal, chiar la începutul urcușului spre Ierusalim.  De jos nu se văd blocuri înșirate ordonat, ci case aruncate parcă la întâmplare, ca în satele arabe – și tocmai aici îi stă farmecul: fiecare și-a făcut casa pe gustul lui, după nevoi și… după buget, și totul într-un noian de verdeață.  Pe dealul alăturat se află mănăstirea Latrun; sunetul îndepărtat al clopotelor bisericii m-a readus pentru o clipă pe pământurile copilăriei…  (De altfel, terenul pe care s-a construit satul a fost donat de mănăstirea Latrun.). Experimentul a început în anii 1970, la inițiativa lui Bruno Hussar (1911 – 1996), un evreu convertit la catolicism – era parcă predestinat, un supraviețuitor al Holocaustului, un om care a cunoscut suferința și s-a aflat la răscrucea dintre două identități.  Ideea era de a dovedi că se poate și altfel, fără violență, că evrei și arabi pot trăi în bună vecinătate.  Read more…

Unde este linia roșie pentru Donald Trump?

Vorbesc despre linia roșie ca limita maximă pe care nu o poți depăși fără să afectezi politic, economic, militar sau moral legislația sau securitatea unei țări, o persoană, o acțiune politică și multe altele. A trece peste linia roșie se face numai în cazuri extreme. Întâi atragi atenția adversarului ce înseamnă pentru tine linia roșie. De pildă, în relațiile lumii cu Iranul, linia roșie a fost crearea unor capacități tehnice pentru realizarea programului său nuclear, pentru Rusia – atacul mișelesc și agresiv împotriva Ucrainei. Deosebit de gravă trebuie să fie situația când se procedează la amestecul în treburile interne ale unui stat. De obicei, un lider politic se ferește să depășească linia roșie, conștient fiind de consecințe. Dacă nu-și dă seama că a ajuns la acea limită, este avertizat de către consilierii săi, de specialiști sau chiar de către cei vizați. Liderul poate să-i asculte sau nu, în funcție de personalitatea lui. De când Donald Trump este președintele Statelor Unite, m-am întrebat adesea dacă pentru el există noțiunea de linie roșie pe care nu ar trebui să o depășească. Probabil, când este vorba de alții împotriva Statele Unite. Altfel, pur și simplu, nu-i pasă și se poate afirma că uneori a și abuzat de situație. Din această atitudine au luat naștere toate tulburările pe plan global care au dat peste cap ordinea mondială postbelică, acordurile care au reglementat relațiile dintre state și ne-au ferit de un al treilea război mondial.Read more…

Încotro se îndreaptă omenirea?

Acest articol este o povestire imaginară bazată pe gândurile mele despre viitor. Multe date prezentate în articol sunt bazate pe fapte reale. Bunătatea sufletului uman se manifestă în multe domenii, de la iubirea pentru parteneri, copii, nepoți, prieteniile adevărate, grija pentru bătrâni și pentru bolnavi, unii chiar sunt gata să-și sacrifice viața în apărarea patriei. Chiar sunt și oameni care donează un rinichi unor necunoscuți pentru a-i salva de la o moarte sigură. Așa a fost cazul unui fost ministru israelian evreu care a donat un rinichi unui arab necunoscut. Dar în noi există și un diavol care se manifestă prin indiferența față de suferința altuia, certuri, bătăi, înșelăciuni și chiar războaie. Setea excesivă de bani, dorința de a-i domina pe alții, fanatismul de orice fel, rasismul și terorismul sunt manifestări ale răului uman. Atunci când răul va ajunge să predomine în lume, probabil că civilizația umană se va destramă. Despre acest lucru scriu în povestirea mea. Prin anii 1990 am văzut un scurtmetraj israelian care m-a frapat, din păcate i-am uitat titlul. Îmi amintesc o scenă în care un bolnav în stare gravă zăcea în camera de urgențe, dar medicii erau ocupați cu ședințe sau congrese și nimeni nu venea să-l vadă. Bolnavul și-a dat duhul. În altă scenă, un șofer oprește la un semafor roșu, îl îndeamnă pe pieton să treacă, dar când acesta ajunge în fața mașinii lui, șoferul îl calcă rânjind sardonic.Read more…

Turnul cu pantof

E o zi cu zloată de început de februarie. Intru în curtea plină de băltoace a fostelor uzine Clujana şi, călcând cu băgare de seamă printre ochiurile de apă formate în urma topirii zăpezilor abundente de ianuarie, mă îndrept către sediul editurii Mega, aflat într-una din clădirile renovate ale defunctei uzine de pielărie şi încălţăminte, cândva celebră în întreaga lume. În ciuda cerului mohorât şi a peisajului industrial sumbru – clădiri abandonate, cu ferestrele sparte şi tencuiala cojită, nişte „ruine industriale” – sunt veselă, pentru că port în geantă stickul cu cea de a treia ediţie a cărţii mamei mele. Se împlinesc douăzeci de ani de la publicarea primei ediţii, între timp a mai apărut ediţia a doua, dar ambele s-au epuizat. Nu mai sunt de găsit nici la anticariate şi nici online. O iau pe aleea secundară care duce spre clădirea unde funcţionează editura şi, la un moment dat, simt o prezenţă stranie în preajma mea, mai exact deasupra mea… Ridic ochii şi mă loveşte drept în plex imaginea dezolantă, dar încă maiestuoasă, a fostului turn de apă al uzinei, pe acoperişul căruia se află (se mai află!) celebrul pantof de tablă… Pare un uriaş încremenit în agonie care mi se adresează dezamăgit: „Te miri că mai exist? Mai sunt aici, chiar dacă ai uitat de mine. Şi nu numai tu… Clujul indolent şi pus pe căpătuială a lăsat uzina prosperă pradă lăcomiei întreprinzătorilor care au dus-o la faliment. Nici incompetenta tentativă de resuscitare, de acum câţiva ani, nu a mai ajutat la nimic. Uzina nu mai există, iar eu sunt, practic, o fantomă. Mă mir că mai stau în picioare…”Read more…

Cine a inventat automobilul?

De obicei invenția automobilului este atribuită celor doi ingineri germani, Karl Friedrich Benz și Gottlieb Daimler care, fără să se cunoască între ei, și-au înregistrat în aceeași zi brevetul pentru un vehicul pus în mișcare de un motor cu benzină.  Era în 1886.  (În imaginea de mai sus se vede primul model brevetat de Benz.) Dar au fost acestea într-adevăr primele automobile?  Da și nu.  Fără îndoială că au fost primele automobile brevetate și al lui Benz a fost primul produs în mai multe exemplare și comercializat.  Dar ideea de a monta un motor pe un cărucior era mult mai veche.  În 1769 inginerul militar francez Nicolas-Joseph Cugnot a construit un cărucior pus în mișcare de un motor cu abur, pentru a remorca tunuri pe câmpul de luptă.  Vehiculul însă nu a intrat în uz curent, fiind foarte nepractic. Chiar dacă motorul cu abur este prea greoi pentru vehicule mici, fiind mai potrivit pentru locomotive, au mai fost încercări de a construi automobile bazate pe motoare cu abur, până când, prin 1930, motorul cu abur a fost înlocuit de motorul Diesel.  În anii 1880 au apărut și primele mașini electrice, dar bateriile erau atât de primitive, încât nici aceasta nu a fost o opțiune viabilă. Read more…

Gânduri la revenirea din Georgia

De curând m-am întors din Georgia. Am fost la Tbilisi cu treburi, un sejur de nici trei zile. Odată întors acasă, într-un moment de pauză bine meritată, mi-am dat seama că rar am ocazia de să revăd locuri demult uitate. De obicei drumurile mele peste hotare se împart în două categorii. Una e turismul: mergi, vezi, ești impresionat și apoi te întrebi dacă să te mai întorci acolo (doar ți-a plăcut!) sau să cauți alte proiecte turistice, gândindu-te că nu ți-a prea rămas timp și energie pentru asemenea călătorii devenite, la o vârstă, adevărate escapade. A doua categorie este cea a călătoriilor cu scop precis: întâlniri profesionale sau conferințe la congrese (cât timp mai ești invitat). Manifestările științifice se desfășoară de obicei în același loc, deci anual revii în locurile unde ai mai fost. Recentul meu voiaj la Tbilisi nu se încadrează în categoriile de mai sus. Ultima oară când am mâncat haciapuri la sursă a fost în deceniul trecut. Cum spațiul afectat memoriei în neuronii cerebrali e limitat și volumul său mai scade și cu vârsta (o știu din proprie experiență!), în avionul care mă purta într-acolo nu prea reușeam să-mi amintesc imagini, peisaje, clădiri, totul era dèjà vu, dar foarte vag. Faptul că am aterizat noaptea a accentuat problema, dar mi-am zis că totul se va elucida a doua zi, când urma să fim luați (eram doi) la un spital pentru prima ședință. Și surprizele n-au întârziat să apară.Read more…

Lulu – cel mai iubit nebun al Clujului

Clujul avea mai mulți bufoni ai străzii, cel mai vestit dintre ei fiind Lulu. Era ușor de reținut după chip – odată văzut, nu-l mai uitai. Era mic de statură, grăsuț, cu fața ovală, cu nasul, gura și ochii mari. Avea o voce groasă, inimitabilă. Era uşor retardat, „sărac cu duhul”, dar nu râdeai de el, ci alături de el. “Dă-mi un leu de tri” Astea erau vorbele pe care ți le spunea când te întâlnea. Uneori, când era prost dispus, putea să-ți ceară și “un leu de cinci” și dacă nu-i răspundeai, se lua după tine cu “Mă ceacănăule (prostălăule), ai auzit?” Avea ceva foarte blând și fragil și mult umor. În tinerețea mea, Lulu era unul dintre cei mai populari oameni ai Clujului, mai cunoscut decât multe personalități ale orașului. Toți se opreau să vorbească cu el și îl ajutau. Pe paltonul lui lung până la glezne erau cusute ecusoanele tuturor școlilor din Cluj. Cel mai mult îi plăcea să circule între strada Napoca și Piața Libertății. Avea buzunarele pline cu bomboane pe care le împărțea copiilor mici. La “Croco” venea des și era întâmpinat ca un rege,Read more…