O masă critică de „indignați” reprezintă acel punct de cotitură sociopolitic în care numărul cetățenilor profund nemulțumiți, revoltați și alienați de sistemul politic actual devine suficient de mare pentru a bloca, destabiliza sau transforma radical instituțiile statului. În sociologie, „masa critică” este pragul de la care o dinamică socială devine auto-sustenabilă și generează o reacție în lanț care nu mai poate fi oprită prin metodele administrative clasice. Atunci când această masă este compusă din „indignați” (oameni ghidați de furie legitimă sau speculată, lipsă de încredere în elite și sentimentul de nedreptate), ea capătă un potențial distructiv masiv la adresa democrației liberale. Cum poate această masă critică să distrugă o democrație? 1. Erodarea încrederii în instituții: Atunci când o parte semnificativă a populației nu mai crede în corectitudinea alegerilor, a justiției sau a presei libere, contractul social se rupe. Instituțiile își pierd autoritatea morală și nu mai sunt recunoscute ca arbitri legitimi.Read more…
Istoria supravieţuirii lui Pierre Massart şi Marcel Brugnon a ajuns în paginile revistei noastre printr-o întâmplare fastă. George Dehut, un francez emigrat în Australia, a găsit pe internet amintirile Palmei Stern publicate în Baabel cu câţiva ani în urmă[1]. Numele ei îi era cunoscut din poveștile bunicului său, Perre Massart, care era unul dintre cei doi francezi cu care Palma a trecut ilegal frontiera României, pentru a se salva de deportarea la Auschwitz. Georges a reconstituit biografia bunicului său decedat, bazându-se pe însemnările care au rămas în urma lui, pe amintirile din familie şi, mai ales, pe o serie de discuții cu fostul său camarad de arme, Marcel Brugnon, celălalt francez care apărea în memoriile Palmei. Continuăm publicare extraordinarei poveşti de supravieţuire a celor doi militari francezi evadaţi. “3. Ungaria. Noi credeam că de vreme ce trecuserăm granița și eram pe pământ maghiar, nu ne mai rămânea decât să găsim o linie ferată, să ne ascundem într-un vagon de marfă și, cu puțin noroc, să ajungem la Budapesta, unde speram să luăm legătura cu legația franceză. Eram naivi, credeam că va fi simplu… În fața noastră se afla un sat. Cu ultimele puteri am fugit spre biserică, speram că preotul o să vorbească germana, poate chiar puțină franceză. Biserica era deschisă, dar înăuntru nu era nimeni. Am ieșit din nou și ne-am adresat unei femei care trecea prin preajmă. Nici ea nu ne-a înțeles, dar văzând că suntem înfometați, ne-a dat ceva de mâncare. Tocmai când să cădem pradă disperării, s-a apropiat de noi un băiat de vreo 14 ani. – Messieurs, sunteți francezi?”Read more…
Este bine cunoscut faptul că, în septembrie, alegerile din landurile Mecklenburg-Pomerania Inferioară și Saxonia-Anhalt au fost marcate de ascensiunea extremei drepte. Partidul AfD (Alternativa pentru Germania) a obținut 38%, respectiv 43,8% din voturi în cele două parlamente regionale. Partidul creștin-democrat CDU, de centru-dreapta, a pierdut mult teren în ambele cazuri. Tot în septembrie, consiliul local al orașului Heidenau, din fosta Germanie de Vest, a adoptat o rezoluție comună a reprezentanților AfD și CDU prin care s-a decis ca pietrele de poticnire “Stolpersteine”, amplasate în fața ultimelor locuințe ale victimelor evreiești ale orașului, să nu mai fie instalate. De acum înainte, locul plăcuțelor comemorative va fi în cimitir, nu pe străzile orașului. De altfel, inițiativa a pornit din Köln, tot din fosta Germanie de Vest. Așadar, nu din regiunile est-germane, despre care se știe că sunt mai receptive față de extrema dreaptă.Read more…
Dacă astăzi deschidem radioul imediat după ce ne trezim ori televizorul imediat după ce ajungem acasă și privim acest gest ni se pare cât se poate de normal și banal, puţini dintre noi cunosc numele omului și istoria din spatele acestor tehnologii. Povestea a început cu David Sarnoff, care s-a născut în 27 februarie 1891 în orășelul Uzlyany, lângă Minsk, în Imperiul Rus (astăzi Belarus), într-o familie evreiască modestă. Tatăl său, Avraham, era croitor și se lupta nu doar cu greutățile zilnice pentru asigurarea celor necesare unei familii numeroase, ci și cu o boală de plămâni care îl storcea de puteri. Micul David a petrecut o parte din copilărie învățând la o școală religioasă (heder) din Uzda, unde studia intensiv textele Talmudice, dezvoltându-și în felul acesta o memorie fotografică remarcabilă. În anul 1900, când David avea nouă ani, întreaga lui familie a emigrat în SUA, stabilindu-se în cartierul sărac Lower East Side din Manhattan. Cum tatăl său era prea bolnav ca să poată munci, David a preluat rapid rolul de sprijin principal al familiei. A învățat limba engleză într-un timp record, vânzând ziare la colț de stradă de la ora 4 dimineața. Micul vânzător citea cu tot mai multă curiozitate articolele din acele publicații. În 1906, David Sarnoff, de-acum un adolescent dornic să lucreze în presă, voia să meargă la birourile ziarului New York Herald, dar din greșeală a intrat la Commercial Cable Company.Read more…
Povestea cumplită a încercărilor acestei supravieţuitoare a ghetoului din Ismail şi a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka şi Golta am ascultat-o într-o după-amiază de septembrie, într-un apartament din Bucureşti, cu atenţia încordată la maximum. Lida Burihovici Havas, o femeie fragilă, aproape nonagenară, mi-a relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele şi violenţa acceselor de tuse care o întrerupea. Se oprea, bea puțin lapte şi apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră. „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-şi mai tortureze trupul firav scuturat de tuse şi sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape şoptit. înainte de a continua. Datoria mea este să transcriu depoziţia ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist şi contestat de negaţioniştii zilelor noastre. “Îmi doream obiele şi o bucată de săpun. Mama a murit lângă mine, dar eu eram tânără şi voiam să trăiesc. M-am vindecat de tifos, nici eu nu ştiu cum, se pare că am avut zile. Într-o zi au venit în lagăr un grup de jandarmi şi unul dintre ei a strigat: „Aici, printre voi, împuţiţilor, se găseşte vreun ceasornicar?” Ştiam că Sioma, un băiat de vreo 13-14 ani, a cărui mamă fusese împuşcată la fel ca mama mea, se pricepea la ceasuri. Tatăl lui fusese bijutier şi în atelierul său se reparau și ceasuri. Băiatul deprinsese câte ceva şi l-am îndemnat să se anunţe. Sioma s-a anunţat cu timiditate și jandarmii i-au spus „Hai cu noi.” Sioma le-a spus că are nevoie de ajutor și vrea să o ia şi pe sora lui și pe mine…”Read more…
Datorită surorii mele am dat peste o carte care, după părerea mea, e un must pentru cei care trăiesc în România de azi, e un must pentru cei care au părăsit România (ca mine și ca toți membrii familiei mele) înainte ca viața de acolo să se transforme într-un calvar, dar, mai ales, cartea e un must pentru cei care au respirat zilnic acel aer infestat de lipsuri, de deznădejde, când soarele lumina doar pământul, nu și pe cei ce se chinuiau să țină piept vicisitudinilor sorții impuse de un individ fără carte, fără cultură, fără educație, dar cu un puternic iz de dictator și complet lipsit de scrupule și de omenie. Este vorba de romanul Sfârșitul șoaptelor. Decembrie 1989, (titlul original I Betrayed You).Read more…
În 1956, geochimistul american Clair Cameron Patterson a fost primul care a stabilit în mod acurat vârsta Globului Pământesc (4.55 miliarde de ani), număr care nu este contestat nici astăzi. Tot el a fost printre primii care au atras atenția cercetătorilor și publicului asupra creșterii contaminării mediului înconjurător cu plumb, inclusiv prin includerea acestui metal în combustibili. Adausul de tetraetilplumb mărea cifra octanică a benzinei, ducând la o îmbunătățire a randamentului motorului și la economie de benzină. Dar astăzi benzina cu plumb a fost scoasă din uz în întreaga lume. Intoxicația cu plumb (plumbism, saturnism). Plumbul este un metal toxic care intră în componența scoarței Pământului. Fiind omniprezent, el produce o contaminare extensivă a mediului înconjurător. Expunerea omului la plumb este asociată cu probleme serioase de sănătate, efectul depinzând de concentrația plumbului în sânge. Plumbul a fost folosit încă din antichitate. Apeductele romane erau zidite din piatră sau ciment și uneori canalul prin care curgea apa era căptușit cu plumb.Read more…
Se apropie iar alegerile în Israel și, ca de obicei, poporul se împarte în două tabere aproape egale. Ori cu Bibi, ori împotriva lui. Și pentru că niciuna dintre marile tabere nu are majoritatea necesară pentru a guverna singură, fiecare este gata să facă compromisuri cu partide mai mici, aflate la extremele spectrului politic: de dreapta, în cazul lui Bibi, sau de stânga, în cazul celor care sunt împotriva lui. Eu sint un om al erei comuniste. M-am născut în 1966, la un an după urcarea la putere a „celui mai iubit dintre pământeni” 😊 și am părăsit România în 1988, cu un an înainte de execuția „celui mai urât dintre pământeni” și de căderea regimului comunist român. Dar, pentru a explica de ce întrebarea „Eu cu cine votez?” nu este pentru mine una chiar atât de simplă, trebuie să mă întorc puțin mai devreme, la începutul anilor ’30 ai secolului trecut.Read more…
Puține clădiri din Haifa reflectă atât de limpede, prin transformările lor, succesiunea epocilor și frământările prin care a trecut orașul. Una dintre ele este vila cu aspect de castel de pe strada Lohamei HaGetaot nr. 4, construită la începutul secolului XX de un membru al comunității templere. A nu se cofunda: templierii erau un ordin de călugări militari din vremea cruciadelor, pe când templerii sunt o sectă neoprotestantă germană înființată în secolul al XIX-lea. Informațiile istorice și arhitecturale prezentate în acest articol se bazează în principal pe dosarul de documentare și conservare a clădirii, întocmit în anul 2012 de arhitectele Nili Bar-On și Idit Shlomi. Casa a fost construită probabil între 1905 – 1911, când Colonia Germană din Haifa începea să se extindă spre vest, dincolo de axa principală a actualului bulevard Ben-Gurion. Pe harta din 1905 clădirea încă nu apare, în timp ce pe harta Haifei din 1911 este deja marcată. Proprietarii erau Theophil Frank și soția sa, Susie, născută Struve. Theophil era fiul lui Matthaeus Frank, unul din întemeietorii coloniei germane din Valea Refaim, la Ierusalim, iar Susie era sora lui Johannes Struve, proprietarul fabricii de săpun și ulei din Colonia Germană din Haifa. Cuplul nu a avut copii și l-a adoptat pe nepotul lor, Manfred Struve.Read more…
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. “19 Octombrie. Infarct. Astăzi colega e bolnavă și trebuie s-o înlocuiesc, așa că merg la cabinet, nu la clinica de psihiatre. Dacă toată lumea e întoarsă pe dos, de ce nu și programul meu? Sunt vremuri tulburi, ocazia perfectă să-ți privești și viața cotidiană din altă perspectivă. Zilele acestea se împlinesc 30 de ani de când lucrez în această micropoliclinică. În mod normal joi dimineața nu intră în programul meu de lucru, dar oricum vin în fiecare zi, nu mă deranjează, practic nu simt nicio diferență. Îmi lipsesc doar papagalii, podul, râul, norii, gropile din asfalt au altă formă și toate îmi semnalizează că astăzi e altfel. După atâția ani, munca, deși variată, a devenit rutină. În general (în afară de viața sa particulară, dar adesea chiar și acolo), omul funcționează după tipare bine definite și munca mea constă în cea mai mare parte în a menține sau a restabili funcționarea, pentru ca el să se simtă cât mai bine în cadrul acestor tipare. Dacă am un pacient cu infarct, diagnosticul, tratamentul de urgență și transferul la spital, toate se derulează după un protocol bine stabilit. “Read more…
Manuela Holban își prezintă lucrările la Cluj pentru a treia oară. Artista, care a studiat pictura la Institutul de Arte Plastice din București sub îndrumarea maestrului Corneliu Baba, a emigrat în Statele Unite la sfârșitul anilor 1980 și, de atunci, a creat acolo. Operele sale se află în colecții din Statele Unite, Franța, Marea Britanie, Australia și România. Artista s-a născut la București, într-un mediu cultural în care arta era în același timp un refugiu și un spațiu limitat. În anii dictaturii, expresia vizuală a reprezentat adesea unul dintre ultimele domenii ale libertății personale, iar încă din lucrările sale timpurii a apărut acea sensibilitate care căuta tensiunile ascunse în spatele scenelor cotidiene. Emigrarea în Statele Unite nu i-a adus doar noi oportunități, ci și noi întrebări: cum se poate transpune o tradiție vizuală est-europeană într-o lume artistică care funcționează cu alte ritmuri, alte așteptări și un alt context istoric… Pictura sa este în esență figurativă, dar nu se încadrează în realismul clasic. Figurile sale par adesea să plutească în spațiu, de parcă nu ar fi pe deplin prezente sau de parcă ar trece pe pânză dintr-o altă dimensiune. Această plutire, această prezență incertă ar putea fi chiar o metaforă vizuală a experienței emigrației: omul care se află simultan aici și acolo, care se leagă și se îndepărtează în același timp, care poartă în sine trecutul și caută viitorul.Read more…
“Suntem copiii din iarna anului 73. Ne-ați promis un porumbel, o ramură de măslin și pace acasă”. (Fragment din “Copiii din iarna lui ’73”). Este vorba de Războiul de Iom Kipur. Sunt în Israel de mai bine de patruzeci de ani. Acest cântec, lansat în 1994, m-a impresionat enorm, dar astăzi mă tulbură poate chiar mai mult decât atunci când l-am auzit pentru prima dată. „Voi, cei care ați murit, ați fost cândva copiii pentru care părinții sperau pacea.” „Noi, cei care trăim acum, încă așteptăm acea pace.” Am un nod de plâns dureros care îmi adâncește sentimentul de îngrijorare și neputință. Câți ani au trecut de atunci și în ce hău dens și întunecat ne afundăm tot mai tare?! Ce se întâmplă cu Israelul, ce se întâmplă cu noi este o întrebare retorică ce ne frământă pe toți. Suntem preocupați și îngrijorați pe bună dreptate de anti-israelismul confundat adesea cu antisemitismul care mocnește dintotdeauna, mai mult sau mai puțin incendiar. Poate ar trebui să acordăm grijă prioritară situației de colaps în care ne aflăm, să vedem cu luciditate și curaj numeroasele greșeli de care Israelul este răspunzător și să încercăm pe cât posibil să ameliorăm și chiar să corectăm? Din păcate, tendința de a da vina pe ceilalți, pe ura violentă a dușmanilor și de a căuta vinovați apelând la aceleași slogane bine-cunoscute sunt tendințe normale ale naturii umane. Dar tocmai acest lucru, mai ales dacă se răsfrânge asupra unei mase de oameni ușor de manipulat, ne întunecă luciditatea. Nu am veleități politice, dar citesc relatări istorice, văd documentare, vorbesc cu oameni din diferite categorii și încerc să înțeleg cauzele care produc aceste efecte dezastruoase. Politica Israelului din ultimii zece ani ne-a fost profund defavorabilă. Orice guvern care îl va înlocui pe cel actual va avea mari dificultăți, pentru că pagubele sunt imense. Acest teritoriu, numit Palestina pe timpul Imperiului Roman, a fost ocupat apoi de alte imperii: Bizantin, Arab, Otoman, apoi Britanic. Decizia ONU de a forma aici un stat al evreilor nu a fost acceptată de statele musulmane din zonă. În timpul Războiului de Independență, mii de arabi manipulați de liderii lor s-au refugiat în teritoriile care ar fi trebuit să formeze un stat al arabilor palestinieni. După câteva luni, refugiații au cerut să se întoarcă la casele lor, dar Israelul nu le-a mai permis. Recentul documentar al canalului History pe această temă nu dă nicio explicație, niciun comentariu. Pur și simplu ei au rămas în lagăre de refugiați, marginalizați și izolați.Read more…
Am făcut o excursie în Danemarca și Suedia împreună cu familia fiicei mele. Eram cinci persoane, trei adulți și doi adolescenți. Am început cu Copenhaga, un oraș frumos cu multe atracții turistice. După o zi întreagă petrecută în vestitul Parc Tivoli, obosiți și înfometați, ne-am oprit la un restaurant din apropiere, un restaurant cu specific danez. Am găsit o masă liberă lângă o fereastră care dădea spre stradă. Era un local mic, cu pereții acoperiți de fotografii interesante ale orașului vechi și cu o machetă a Micii Sirene. Chelnerița, o femeie blondă între două vârste, ne-a adus meniul și am făcut comanda. Ea ne-a măsurat din ochi și a întrebat: “Where are you from?” Am avut o presimțire că am dat de bucluc și am auzit-o pe fiica mea spunând: “Froma Israel.” Ospătărița ne-a aruncat niște priviri nu tocmai prietenoase și după o pauză am auzit-o spunând: “Nu servesc israelieni. Ieşiţi afară din restaurant!” “De ce nu vreți să serviți israelieni?” – am întrebat-o, cu toate că știam răspunsul.Read more…
Istoria supravieţuirii lui Pierre Massart şi Marcel Brugnon a ajuns în paginile revistei noastre printr-o întâmplare fastă. George Dehut, un francez emigrat în Australia, a găsit pe internet amintirile Palmei Stern publicate în Baabel cu câţiva ani în urmă[1]. Numele ei îi era cunoscut din poveștile bunicului său, Perre Massart, care era unul dintre cei doi francezi cu care Palma a trecut ilegal frontiera României, pentru a se salva de deportarea la Auschwitz. Georges a reconstituit biografia bunicului său decedat, bazându-se pe însemnările care au rămas în urma lui, pe amintirile din familie şi, mai ales, pe o serie de discuții cu fostul său camarad de arme, Marcel Brugnon, celălalt francez care apărea în memoriile Palmei. Continuăm publicare extraordinarei poveşti de supravieţuire a celor doi militari francezi evadaţi. “Evadarea. Civilii polonezi veneau regulat în lagăr cu căruța pentru diverse munci sau aduceau puțină mâncare la bucătării. Într-o zi, cu complicitatea polonezilor, prizonierii francezi au dezhămat unul dintre cai și l-au dus într-un grajd, l-au tăiat, l-au jupuit și l-au împărțit în sute de bucăți, devorate pe loc. Gardienii nu au găsit nici oase, nici copite, absolut nimic. În câteva minute calul dispăruse. În lagăr a fost scandal: animalul fusese mâncat crud. Pierre și cu mine nu am participat, dar știam. A fost o mică victorie pentru deținuți, deși cu ușurință ea s-ar fi putut întoarce împotriva noastră. Am observat niște muncitori polonezi care au plecat din lagăr cu căruța goală. Ne-am gândit să ne ascundem în căruță și să ieșim astfel din lagăr. Dar ieșirea era atât de bine păzită, încât ar fi fost practic sinucidere. Și totuși, în ciuda slăbiciunii noastre fizice – după doi ani de prizonierat, săptămâni petrecute în carcere, încercări de evadare eșuate, supraveghere SS, distanța de Franța și de familiile noastre – dorul de libertate nu ne-a părăsit niciodată, nici pe Pierre, nici pe mine. Tot timpul ne gândeam la evadare; era unul din subiectele noastre favorite de conversație. Aveam încredere deplină unul în celălalt.Read more…
Privind această fotografie, oare cine își închipuia că va rezista timp de un secol? Cred că nici fotograful și desigur nici mirii. Și totuși o am și o păstrez ca pe o sfântă relicvă, deși bunicii au trecut demult într-o lume mai bună. Aș vrea să povestesc despre ascuțirea unui cuțit de bucătărie și urmările sale. Bunicul meu matern l-a cumpărat la o expoziție, în 1926, cadou pentru proaspăta sa soție. Cum a scăpat de confiscare în timpul războiului, nu știu. Ca „jidan” bunicul fusese trimis la muncă obligatorie la Odessa proaspăt cucerită de armata română, după lupte crâncene în care s-au tras peste 70 milioane de cartușe – cel puțin așa se scrie. Masacrul de la Odessa a fost declanșat în seara zilei de 22 octombrie 1941, cu titlul de „pedepsire” (represalii asupra populației civile), în urma aruncării în aer a Comandamentului militar român din Odessa de către partizani sau militari sovietici din armata regulată, explozie în care au fost omorâți 16 ofițeri români, inclusiv comandantul militar al orașului, generalul Ion Glogojanu, 46 soldați și subofițeri, câțiva civili și 4 ofițeri germani de marină.Read more…
Există o conexiune profundă, dar adesea tragică, între istoria și cultura evreilor și castelele de pe Valea Loarei, manifestată în special prin patronat cultural, salvarea patrimoniului francez de către mari familii de evrei (bancheri, colecționari și mecena), dar și prin dramele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi nu numai. Deși castelele au fost ridicate de regalitatea și nobilimea franceză, istoria lor modernă și supraviețuirea până astăzi sunt strâns legate de comunitatea evreiască. Ajungând spre sfârşitul lui august pe Valea Loarei, pentru a vizita câteva dintre celebrele-i castele, mă frământau două probleme contradictorii: să nu fie caniculă (Loara să nu fie scăzută şi iarba pârjolită… dar au fost) și să nu vină nici inundaţiile. Am stat patru zile la Amboise. Centrul, la poalele castelului, fremăta de viaţă şi voioşie, dar abia ulterior m-am gândit la tragedia poporului evreu ce avusese loc cu secole în urmă chiar pe pământul pe care păşeam.Read more…
Povestea cumplită a încercărilor acestei supravieţuitoare a ghetoului din Ismail şi a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka şi Golta am ascultat-o într-o după-amiază de septembrie, într-un apartament din Bucureşti, cu atenţia încordată la maximum. Lida Burihovici Havas, o femeie fragilă, aproape nonagenară, mi-a relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele şi violenţa acceselor de tuse care o întrerupea. Se oprea, bea puțin lapte şi apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră. „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-şi mai tortureze trupul firav scuturat de tuse şi sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape şoptit. înainte de a continua. Datoria mea este să transcriu depoziţia ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist şi contestat de negaţioniştii zilelor noastre. “Ultimele zile senine. M-am născut în 22 ianuarie 1921 la Galaţi. Tatăl meu, Srul Mihalovici era originar din Basarabia, din Ismail, iar mama, Malca Mihalovici, din Galaţi. Bunicul meu dinspre mamă avea la Galaţi trei prăvălii şi multe apartamente şi făcea parte din „lumea bună” a oraşului. Bunicul adusese pentru fetele lui un pian de la Viena. Mama făcuse o mezalianţă, familia tatei era foarte săracă, însă s-au iubit foarte mult şi tata s-a străduit să câştige bani ca să o ducem cât mai bine. Am locuit la Galaţi până în 1940. La 17 ani am făcut o pasiune pentru un tânăr. Ne iubeam mai mult ca Romeo şi Julieta! Era Mondi Waldingher, un tânăr frumos și bun care mă iubea. Nici nu ne puteam imagina viitorul unul fără celălalt. Mondi absolvise liceul israelit din Galaţi şi se înscrisese la medicină, la Bucureşti. Mai târziu a fost exmatriculat, ca toţi studenţii evrei, dar a fost recrutat în armată.”Read more…
Într-o zi de decembrie am cumpărat o cutie de pasteluri pentru nepoata mea Henrietta, pasionată de desen și pictură. Din nefericire, cutia mi-a scăpat din mână și cretele s-au risipit pe podeaua magazinului. Una dintre crete nu am mai găsit-o nicicum, degeaba am căutat-o peste tot. Am cumpărat altă cutie, cea incompletă am păstrat-o pentru mine. Deschideam deseori cutia, aducându-mi aminte de anii de liceu, când desenam cu mare plăcere portrete, peisaje, fiind deseori lăudată de domnul profesor István Gergely, plastician renumit al Clujului, profesorul meu de desen. Într-o după-masă m-am trezit cu o foaie de desen în față, schițând contururile unei case dragi mie de pe strada Brătianu, de care mă legau amintiri frumoase din frageda copilărie. Acesta a fost prima lucrare din ciclul Clujul meu în pastel, care apare în foileton în paginile virtuale ale revistei Baabel. Partea nordică a Pieții Unirii (Libertăţii, Főtér) Ieșind din strada Universității m-a impresionat întotdeauna acest cadru dominat de turnul Bisericii Franciscanilor pe fundalul colinei pierdute în depărtări…Read more…
Conceptul de „poporul ales al Domnului” l-am auzit de când eram copil, de la evrei și de la unii creștini. La fel ca mine, care nu eram și nu sunt specialist în ale Bibliei, mulți creștini credeau că „poporul ales” înseamnă un popor superior, lucru infirmat în viața de toate zilele și de majoritatea documentelor legate de acest concept. Unii creștini erau convinși că evreii sunt aroganți față de alte religii. Maimonide susținea că „popor ales” înseamnă, de fapt, legământul permanent, necondiționat dintre Abraham și Dumnezeu, pentru a respecta moralitatea și pentru salvarea umanității. Cum nu cunoșteam definiția exactă a „poporului ales” și nu înțelegeam în profunzime conceptul, am consultat inteligența artificială. Iată dialogul nostru:Read more…
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. https://parasitenpresse.wordpress.com. 5 Octombrie Furie. Uneori îți vine să-ți iei lumea-n cap, parcă nu mai ești tu însuți, te învârți toată ziua mânios și nici măcar nu știi de ce. A început încă de dimineață, când am găsit motoreta vecinilor aruncată în grădina noastră. Oglinda retrovizoare rămăsese agățată de o creangă. Am încercat s-o dau jos și m-am ales cu un spin în deget. Cu greu l-am scos și m-am gândit că în aceste condiții, cel mai bun lucru ar fi să mă opresc pe drum și să-mi iau o cafea de la rulota roșie. Până să-mi iau cafeaua, am lăsat un moment bicicleta la poarta institutului de vizavi și tocmai atunci una din femeile de serviciu s-a apucat să claxoneze ca o nebună, pentru că, vezi Doamne, trebuia să aștepte zece secunde! Apoi, când am plecat din nou, era cât pe ce să mă calce o mașină care ieșise pe neașteptate din parcarea de alături și cafeaua a aterizat în geanta deschisă a bicicletei, unde îmi pusesem portmoneul. Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
