Șacalul și papagalul

Încă din școala elementară mi-a plăcut să citesc fabule, care erau uneori comice și învățai din ele de-ale vieții. Cine nu a auzit de Esop, la Fontaine sau Krîlov?  Se pare că ultimii doi, în fazele incipiente ale carierei lor de fabuliști, s-au “inspirat” din fabulele lui Esop.(1,2) Poate că astăzi acest lucru ar fi considerat plagiat, dar oricum, amândoi au devenit fabuliști de renume. Cel mai mare fabulist român a fost Grigore Alexandrescu. După câte am citit, eroii lui erau originali și nu apăreau la alți fabuliști. Fabulele se termină întotdeauna cu o morală, de obicei pozitivă, care are ca scop alegerea unei căi drepte în viață. Nu știu de ce cauză, dar astăzi m-am trezit cu dorința de a compune și eu o fabulă. Povestea imaginară se petrece în rezervația Ngorongoro din Tanzania, pe care am vizitat-o acum câțiva ani. Cuvântul Ngorongoro este termenul folosit de luptătorii tribului Maasai pentru clinchetul scos de tălăngile de la gâtul vacilor pe care le păzeau.(3) Ngorongoro este vecină cu marea rezervație Serengeti, dar este relativ izolată, fiind situată într-un crater rezultat în urma unei erupții vulcanice. Și acum iată fabula.Read more…

Visul

Eram două surori gemene. Când ne-am născut era încă război în Europa. În martie 1944 evreii din Banat erau pregătiți pentru eventualitatea de a fi deportați. Intrarea trupelor sovietice în România în august a salvat mulți evrei de la deportare și moarte sigură. Stăteam într-o locuință confortabilă la etajul întâi. Noi, copiii, aveam o cameră luminoasă cu geamuri largi spre stradă. Seara, înainte de culcare, îngrijitoarea noastră, o femeie de etnie germană, ne punea să spunem o rugăciune din cele care se spun la creștini: Én Istenem, Jó Istenem, becsukodik már a szemem… (Doamne, bunul D-zeu, ochii mi se-nchid de somn…) și apoi mergeam la culcare. La noi în casă nu se vorbea de Holocaust, dar anii prin care trecuseră părinții și bunicii, rudele din partea atașată Ungariei, crâmpeie de fraze rostite întâmplător, teama părinților pentru noi, copiii, pentru ce ni s-ar putea întâmpla, aveau efectul ecoului, acelui rău care trăia în inima oamenilor. Și va continua să trăiască. Nu știu cum și când a fost primul meu vis. El a continuat să apară în fiecare noapte. E prima oară că îl povestesc.Read more…

Biblia dezvăluită (3). Apariția monoteismului

După spusele Bibliei, ambele regate, Israel și Iudeea, aveau o religie comună, iudaismul.  Arheologia nu este metoda cea mai potrivită pentru a reconstitui idei abstracte, dar totuși…  Săpăturile făcute în nord și în sud, în centre din Epoca Bronzului și în cele din Epoca Fierului, toate au arătat că lucrurile nu stăteau chiar așa.  Peste tot au ieșit la iveală obiecte de cult asemănătoare celor canaanite: idoli în forme umane sau animale, mai ales zeițe ale fertilității. În partea de nord s-au găsit multe figurine de tauri – simbolul tribului Efraim, dar și al zeului Baal.  Pare să fi existat o continuitate între religia canaanită și cea israelită.  De altfel, o privire fugară asupra panteonului canaanit, așa cum apare din săpăturile de la Ugarit, dezvăluie o realitate surprinzătoare: Baal – Stăpânul (în ebraică baal = stăpân sau soț), Dagon – zeul recoltelor (în ebraică dagan = cereală), El – zeul suprem (în ebraică, Mot – zeul morții (în ebraică mot, mavet = moartea), Șamaim – zeul cerurilor (în ebraică șamaim = cerul), Șemeș – zeul soarelui (în ebraică șemeș = soarele), Yam – zeul mării (în ebraică yam = marea), Yarich – zeul lunii (în ebraică yareach = luna), În Biblie se mai pot găsi ecouri ale unui trecut politeist, de exemplu:  Când Cel Preaînalt a dat o moștenire neamurilor, când a despărțit pe copiii oamenilor, a pus hotare popoarelor… partea Domnului este poporul Lui, Iacov este partea Lui de moștenire. (Deut. 32: 8,9)  Cu alte cuvinte: atunci când Zeul Suprem a despărțit omenirea în popoare, lui YHWH i s-a „repartizat” neamul lui Iacov.Read more…

Amintiri din copilăria mea (1938-1948). Partea a doua

În anul 1945 au avut loc evenimente cu mare impact asupra vieții noastre viitoare. Familia mamei mele, care locuia la București, era foarte îngrijorată de soarta surorii celei mai mari, B. M., care locuia la Budapesta împreună cu soțul ei. În 15 februarie 1945, după lupte crâncene, Armata Roșie a cucerit orașul. Nimeni nu știa despre soarta evreimii de acolo. După unele zvonuri, evreii din Budapesta nu ar fi fost deportați (precum cei din provincie), dar situația era confuză. La începutul lunii martie, în plin război, mama s-a hotărât să plece la Budapesta. Toată familia era consternată, dar nimeni nu a putut să o rețină. Mama era o femeie tânără, atrăgătoare, cochetă, nu avea deloc trăsături semite. De la București a plecat la Cluj, de unde am avut ultimele știri de la ea, apoi mai mult de o săptămână nimic. Singurul mod de a continua drumul spre Budapesta era cu ajutorul unor partizani sârbi care organizau transporturi de alimente spre Ungaria. Întreprinderea lor se numea Titobus. A ajuns cu bine, s-a dus la adresa surorii, dar casa fusese bombardată. A căutat-o prin adăposturile antiaeriane din împrejurimi, pentru că multă lume încă trăia acolo. După câtva timp și-a găsit sora. Era scheletică, avea 40 de kilograme, dar trăia. Se ascunsese de teroarea dezlănțuită de niylașiști (membrii Crucilor cu Săgeți) care terorizaseră evreimea în ultimele luni ale regimului Szálasi.Read more…

Misiune imposibilă 2

Potrivit estimărilor serviciului de informații al armatei israeliene, în Rafah, ultimul oraș important din Gaza încă necucerit, aflat la limita sudică a Fâșiei, la granița cu Egiptul, se mai află 8 batalioane complete ale Hamas. Se presupune că în tunelurile de sub oraș se ascunde conducerea militară a organizației teroriste, respectiv comandantul acesteia, temutul ucigaș în masă Yahya Sinwar. Capturarea lui și a statului major al Hamas, ar fi o lovitură extraordinară pentru Israel, atât militară cât și mediatică, dar șansele sunt foarte scăzute, deoarece din rețeaua de tuneluri și buncăre din Gaza au fost descoperite și distruse doar circa 25%. Mai mult, surse neconfirmate din Mossad apreciază că Sinwar și camarila sa apropiată se află deja în tunelurile de sub Egipt, acelea prin care de vreo 15 ani Hamas se aprovizionează cu muniție și arme de contrabandă din Iran, Qatar, Algeria și chiar Turcia. Eventuala ofensivă terestră împotriva orașului Rafah ar presupune din nou sute de victime palestiniene nevinovate, mai ales că acolo se află deja circa 1,2 milioane de refugiați izgoniți din teatrele de operațiuni precedente, din zonele de nord și centru ale Gazei. Cred că o eventuală operațiune militară de anvergură în această citadelă ticsită a subumanității ar fi picătura de cianură care ar umple paharul deja plin de condamnare și oprobriu internațional împotriva Israelului. Ofensiva contra orașului Rafah incumbă un pericol de deteriorare a relațiilor deja încordate cu Egiptul, deoarece există posibilitatea ca sute de mii de refugiați să se reverse cu forța pe teritoriul egiptean în căutarea unui loc ferit de război și violență. Read more…

Și eu cu cine votez?

Acest articol mi-a fost inspirat de cel scris de Anca Laslo în ediția de joi. Ar fi trebuit să fie un comentariu, dar sunt prea multe de spus despre subiect, de aceea l-am scris ca o opinie separată. Știu că sintagma ”eu cu cine votez” ar fi trebuit să se deprecieze, fiind utilizată de atâtea ori, dar s-a dovedit că este nemuritoare, este foarte actuală și după o sută și ceva de ani, când a fost concepută de Caragiale în O scrisoare pierdută. În perioada comunistă toată lumea știa cu cine trebuie să voteze, prea mare alegere nu aveai, de fapt nu aveai deloc, dar după 1989, odată cu apariția a zeci de partide, o adevărată inflație, expresia s-a valorizat. Inflație, inflație, dar din cele 40 de partide, câte erau la începutul anilor 90, îți puteai găsi unul care să se apropie de viziunea ta. Aveai opțiuni, știai cu cine să votezi. Este adevărat, de-a lungul vremii, foarte multe dintre ele au dispărut sau chiar dacă nu, nimeni nu știe că mai există, doar uneori se întâmplă să dai de o clădire cu un afiș care anunță că aici este sediul partidului X și te miri că a supraviețuit.Read more…

Vă aduceți aminte de Amalec?

În Exodul 17, capitol întitulat ”Înfrângerea lui Amalec”, este consemnat că israeliții, proaspăt evadați din Egipt, sunt atacați prin surprindere de Amalec și de banda sa la Refidim. Moise îi ordonă locțiitorului său militar, Iosua[1], să ia o trupă de elită pe care să-i conducă în luptă. Și de această dată toiagul Său ținut în mână de Moise face minuni: israeliții ies victorioși. Este prima bătăile în deșert, amaleciții fiind primii dușmani de moarte ai israeliților. Ca urmare a acestui atac mișelesc, un blestem divin a fost pus asupra lui Amalec și a descendenților săi, Dumnezeu promițând că va șterge complet amintirea lui Amalec de pe pământ și că va duce un război etern contra sa din generație în generație (Exodul 17:14, 16; Deuteronom 25:17–19; etc.). Textul biblic ”raportează” că abia în vremea regelui Ezechia[2] (716–686 î.Hr.) israeliții i-au înfrânt pe ultimii amaleciți din regatul Iudeea. Să fi fost chiar așa, amaleciții să fi fost stârpiți în totalitate? Răspunsul ar fi: desigur, în textul biblic există și inexactități, au mai existat amaleciți și după această dată.Read more…

Mătăsuri

Într-o zi de octombrie din primul meu an de liceu, mama mi-a adus la cunoştinţă, emoţionată, că în 28 octombrie (cum să uit data?) eram invitată la onomastica unui licean, vecin şi amic cu L., fiul unei bune prietene de-a mamei. Ea îmi transmisese invitaţia, sugerând că eu urma să fiu însoţitoarea fiului ei. În ochii tinerilor de azi o astfel de invitaţie protocolară poate fi îngrozitor de desuetă, dar pe atunci – acum mai bine de o jumătate de veac – era un lucru firesc ca o fată să fie invitată cum se cuvine, luată de acasă şi condusă înapoi acasă, în mod cavaleresc, pentru a fi ferită de orice incident neplăcut. Tocmai intrasem la liceu şi, fiind în al şaisprezecelea an de viaţă. potrivit unui vechi şlagăr maghiar, urma să cunosc dulceaţa primului sărut, dar încă nu avusesem nici măcar prima întâlnire. Cred că părinţii mei, căsătoriţi din dragoste foarte tineri (mama nu împlinise 16 ani şi tata avea 24) erau aproape la fel de nerăbdători ca mine, altfel nu-mi pot imagina de ce s-au bucurat (aproape mai mult decât mine) şi m-au îndemnat să accept invitaţia, ba chiar s-au implicat în pregătirea evenimentului care – păstrând proporţiile – echivala cu faimosul „debut” în societate al tinerelor de odinioară. Mama a declarat că trebuie să mergem numaidecât la croitoreasă…Read more…

Țara arde și baba se piaptănă?

Din nou mă lupt cu conștiința. În vremurile acestea, în care întreaga lume este zguduită, este un lux să mă preocupe problema LGBTQ+. Desigur nu sunt singura, precum am avut plăcerea să citim chiar în paginile Baabel, articolul echilibrat și interesant al doamnei Eva Galambos din 22.02.2024. Aș putea lăsa și eu un comentariu… mai ales că unele au aproape dimensiunile unui articol. Nu am pretenția că ceea ce scriu și simt este ceva exclusiv. Mai mult, sper să existe mulți care să simtă, chiar să judece ca mine. Să judece – am scris. Generația mea a crescut cu judecăți și cu prejudecăți. Am fost judecați începând cu grădinița (cine poate uita de punctele negre și roșii?) și terminând cu facultatea, unii chiar și în restul vieții. Acasă mi s-a spus că nu avem și nu trebuie să avem prejudecăți. Dar ele existau în mod latent. Fratele meu adoptiv și cu mine am fost învățați ca la întrebarea dacă suntem români, maghiari sau „alte naționalități” să răspundem simplu: suntem copii universali. (La acest răspuns învățătoarea mea m-a scos prompt din clasa ei, transferându-mă în cea paralelă, reușind să devină astfel regina absolutistă a unei clase curate etnic.)Read more…

Când cade Facebook-ul

Aseară, pentru câteva ore, mi-a căzut Facebook-ul. M-am speriat rău de tot. Parcă toată viața mi s-a derulat în faţa ochilor. Am încercat să resetez parola, nimic. Am mutat routerul in dormitor. Acolo am dat peste o femeie care-și butona telefonul. – Cine sunteți Dumneavoastră? – Sunt soția ta. Vezi că ne-a căzut Facebook-ul. – Deci nu e doar la mine!! Că m-am speriat rău de tot! – Acu’ că nu avem facebook, putem să discutăm între noi.Read more…

Istoria complicată a banului

Banul stă la baza majorității fenomenelor sociale care au guvernat umanitatea de-a lungul istoriei. Deși se spune că banii nu aduc fericirea, eu cred că totuși banii ne aduc bunăstare, ne permit să ne educăm copiii și ne pot aduce momente de fericire când cumpărăm cadouri celor dragi. Cu bani poți cumpăra aproape orice și aproape pe oricine. Plutocrații îi controlează pe politicieni prin bani. În 1868, țarul Rusiei, Alexandru al II-lea a vândut Alaska Statelor Unite pentru numai 7,2 milioane de dolari! Istoria banului este complicată, în unele cazuri banii chiar au dispărut pentru perioade lungi ca apoi să reapară. Majoritatea informațiilor din articol le-am citit în cartea atașată. Anumite mărfuri au servit ca “bani”. Ele erau foarte căutate și aveau o valoare mare cu care se putea cumpăra orice: case, servicii, alte mărfuri sau chiar sclavi – care la rândul lor puteau servi ca plată. Cuvântul latin salarius vine de la sal (sare), pentru că soldații romani primeau ca salariu sare sau „bani pentru sare”. La azteci, cele mai apreciate erau boabele de cacao și prețurile se stabileau în boabe de cacao. Read more…

O după amiază la țară, dar ce după amiază!

În ultimii ani eram convins că văzusem – ca turist – cam tot ce era de văzut în acea parte a lumii, adică în țara numită oficial Republica Moldova, dar care pentru mine rămâne Basarabia. De douăzeci de ani mă aflu acolo de vreo 2-3 ori pe an, iar amfitrionii mei și ai celor care vin împreună cu mine au grijă să ne ducă peste tot. Am vizitat locuri istorice, am cutreierat peste tot, inclusiv în Transnistria (o fâșie de pământ care nu are nici în clin nici în mânecă cu Basarabia istorică), am fost în nord spre Soroca și în sud spre Comrat, capitala găgăuzilor, am fost la Orheii Vechi, am vizitat locurile legate de istoria evreilor basarabeni. Am vizitat și cele mai cunoscute crame din acele locuri și din tot ce am băut, am rămas cu convingerea că Negrul de Purcari e cel mai potrivit gusturilor mele, deși crama mea preferată e Cricova. Cu fiecare ocazie m-am întâlnit cu folclorul moldovenesc, cu muzica a cărui sunet îl cunoșteam din copilărie, din partea cealaltă a Prutului. În acea după-amiază, după ce am terminat prima parte a treburilor și ne pregăteam pentru următoarea dimineață, tot foarte ocupată, ni s-a spus că vom merge la Strășeni. Read more…

Clișee și (ne)adevărurile din spatele lor

„Cine știe, face, iar cine nu știe, învață pe alții să facă“ – am auzit acum câteva zile în stația de autobuz vechea banalitate îmbrăcată în straie de aforism și m-a întristat și de această dată, cum se întâmpla și în anii când intram în săli de clasă cu catalogul sub braț. Nu, nu eram eu jignită de presupusa „înțelepciune“, ci mă gândeam la cei care ar fi putut să ajungă adevărați giganți ai culturii sau ai științelor – dacă s-ar fi închis în „turnul lor de fildeș“ pentru a exersa zi și noapte, sau în laboratoare pentru a descoperi ce nu s-a mai văzut vreodată… doar că ei au optat să-și investească tot timpul disponibil, toată energia creatoare sau spirituală în procesul didactic, mânați de dragostea pentru copii, de pasiunea de a transmite mai departe acele scântei de minune care li se păreau importante în viață. Acum însă mă gândesc la cei care au reușit și una, și alta. Și vă voi reaminti doar numele lor, cu unele detalii care, poate, vor fi noutăți interesante. De exemplu Piotr Ilici Ceaikovski și-a dedicat concertul pentru vioară în Re major, una dintre cele mai cunoscute piese ale muzicii clasice, tocmai unui profesor de vioară, unui evreu maghiar, un virtuoz despre care în 2021 Vadim Gluzman a spus unui jurnalist maghiar: „Be proud of Lipót Auer!“ (Fiți mândri de Lipót Auer!) De altfel Gluzman cântă de aproape 25 de ani la vioara cunoscută drept Auer-Stradivari. Da. Numele profesorului evreu maghiar apare legat de cel al lutierului care nu mai are nevoie de nicio prezentare, au auzit de el chiar și cei care nu ar asculta în veci muzică clasică din proprie inițiativă.Read more…

Supă de chimen

Femeia care face curățenie în apartamentul meu se numește Șoșana. Nu e tânără, are 76 de ani. Are părul alb și poartă ochelari fumurii. A fost responsabila unui magazin de confecții. După ce s-a pensionat, a hotărât că nu poate sta inactivă acasă, are nevoie de o ocupație. A ales să fie menajeră. Nu are mulți clienți, e mulțumită cu munca ei. Am moștenit-o de la niște “români de-ai noștri”. La mine vine o dată pe săptămână, de obicei joi. Mi-a povestit de nepoții ei care sunt mărișori și spre regretul ei nu mai au nevoie de bunică, decât în vacanțe. – Nu e tânără, mi-au spus prietenii mei, lucrează încet, dar frumos. Prima dată când a venit la mine, după ce-a inspectat locuința, a trecut în revistă toate ustensilele şi toţi detergenţii pe care-i aveam acasă. – Domnule dragă, îți fac o listă cu tot ce am nevoie pentru bunul mers al lucrului. Prietenii au avut dreptate, Șoșana lucra frumos, e drept, încet, chiar foarte încet, dar eram mulțumit. Ca să n-o deranjez în munca ei, am ales ca în zilele de joi să lucrez la spitalul la care și așa lucrez câteva zile pe săptămână. Fiul meu o dădea ca exemplu soției sale, arătându-i cât de curate erau geamurile. Curând după venirea ei am început să primesc pe WhatsApp fotografii cu diverse alimente cu termenul de valabilitate expirat. Trebuia să-mi dau acordul să le arunce.Read more…

Spre frumos, din foarte, foarte puțin. O întâlnire care nu se uită: Suly Bornstein Wolff.

Cu o biografie densă, de cetățean al lumii, cu afinități în leagănul Europei de Est, născută în Brazilia și cu o interesantă experiență canadiană, israeliana Suly Bornstein Wolff a fost pentru mine o întâlnire de-a dreptul surprinzătoare. În pictură, colaj, instalații, mai toate provenite prin reciclarea materialelor, în sticlărie și tehnici mixte, această plasticiană ne oferă un fel de mixtum compositum al lumii de azi, nuanțată prin afinități estetice, reunite prin tehnici și idei, printr-o vocație a metaforei translatată în culoare și formă. În galeria ei din Neve Tsedek, la Tel Aviv, alături de curatoarea expozițiilor ei, Vera Pilpoul și prietena mea Andreea Soare, am avut și eu revelația unei noi vieți acordate obiectului umil, refolosit și ridicat la rangul de sursă de inspirație.Read more…

Ați votat deja

În 15 noiembrie 1987 au avut loc alegeri locale în Republica Socialistă România. Terminasem facultatea de doi ani și lucram în Banat, într-o comună bogată unde fusesem repartizați, eu și soțul meu, după cutuma timpului – aceea că te duceai unde țara avea nevoie de tine și îți repartiza un loc de muncă prin sistemul economiei planificate. Fiul meu abia împlinise doi ani și învățase să meargă și să vorbească. Țin minte ziua alegerilor de parcă ar fi fost ieri, era ploioasă și rece, o zi de toamnă tipică. Secția de votare era amenajată în școală, așa cum se face și în prezent. Am așteptat toată dimineața ca ploaia rece să stea, nu aveam cu cine să las copilul, tatăl lui fiind plecat din localitate în acel moment. Apoi am așteptat ca băiețelul meu să-și facă somnul de prânz și, pe la ora trei după amiază am pornit cu el de mână spre secția de votare. Am intrat în școală, mi-am scos buletinul cu coperți cenușii în care aveam mutația pentru comuna în care venisem „la lucru” și am intrat în clasa unde era amenajată secția de votare. Am salutat, m-am legitimat și am așteptat să primesc buletinul de vot. Unul dintre cei de la masă a verificat numele meu pe o listă, a ridicat privirea și, uitându-se în ochii mei fără nicio jenă, mi-a spus: „Ați votat deja.”Read more…

Grecia – exemplu de respingere a prejudecăților

M-a bucurat știrea pe care am aflat-o zilele trecute și anume că parlamentul grec a votat legea care permite căsătoria între persoanele de același sex și dreptul de a adopta copii. M-a bucurat deoarece dacă în statele cu religie protestantă, chiar și catolică, astfel de legi există, ele fiind promulgate de Uniunea Europeană, Grecia este prima țară creștin-ortodoxă care a votat-o, de fapt conformându-se legislației europene. S-a dovedit că în pofida opoziției bisericii ortodoxe, cea mai mare parte a deputaților care sunt de aceeași religie s-au pronunțat pentru adoptarea legii europene. Premierul Kyriakos Mitsotakis (Noua Democrație), a afirmat că este “un punct de cotitură pentru drepturile omului” într-o “țară progresistă și democratică, atașată cu pasiune de valorile europene”. Premierului nu i-a fost ușor să-și convingă deputații, mai ales că gruparea conservatoare a partidului s-a opus vehement, dar până la urmă a avut câștig de cauză. Lui Mitsotakis nu i-a fost teamă că-și va pierde popularitatea, că nu va câștiga viitoarele alegeri, convins fiind că voturile vor fi aduse de alte performanțe ale guvernului, nu de recunoașterea drepturilor celor care aparțin de LGBTQ. (Afirmația mea este poate puțin exagerată, de fapt nu se știe cum va primi societatea greacă în ansamblu această decizie. Nu sunt excluse proteste, mai ales susținute de biserică). Poate că  votul elen va servi drept precedent statelor cu religie predominant creștin-ortodoxă, printre care și România, să renunțe la această discriminare care afectează un număr mare de persoane. Read more…

Biblia dezvăluită (2). Originea poporului evreu

Precum am văzut, „istoria” biblică este, de fapt, o mitologie așternută pe hârtie – adică pe papirus / pergament – cu multe secole după desfășurarea presupuselor evenimente.  Atunci care este originea „reală” a poporului evreu, ce putem afla din săpăturile arheologice și din surse extra-biblice, contemporane evenimentelor? Venirea patriarhilor din Mesopotamia, fuga din Egipt și cucerirea țării Canaan nu sunt confirmate de sursele istorice.  În schimb Stela lui Merneptah, (despre care am povestit în articolul trecut), arată că originea israeliților trebuie căutată chiar în Canaan.  Ea consemnează că în 1207 î.e.n. Merneptah, fiul lui Ramses al II-lea, a supus mai multe cetăți din Canaan iar „Israel a fost nimicit.” Așadar pe vremea lui existau israeliți în Canaan și ei nu trăiau în cetăți, probabil erau nomazi și trăiau în zona deluroasă din interior, care corespunde aproximativ cu Cisiordania de astăzi. În Epoca Bronzului Târziu în Canaan existau numeroase cetăți (orașe-state) prospere, sub stăpânire egipteană. După 1200 î.e.n. cetățile au căzut una după alta.  În săpăturile arheologice se văd semne de distrugere și incendii.  Dar vinovatul nu a fost neapărat Ioșua.  Nu toate cetățile au căzut în același timp, procesul a durat cam un secol, dar până la urmă distrugerea a fost totală.Read more…

Misiune imposibilă (1)

Am folosit o expresie care dă titlul unui celebru film de acțiune. Campania militară a Israelului este exemplul clasic al unei misiuni imposibile. Chiar dacă această acțiune militară de durată, specifică celei mai dificile confruntări – acea a luptei urbane – va fi încununată de succes, adică distrugerea capacității militare a Hamas, victoria nu va fi nici deplină, nici definitivă. Cu siguranță vor rămâne câteva sute de teroriști Hamas dislocați și „evaporați” în rândul populației civile, câteva sute de metri de tuneluri și adăposturi subterane nedescoperite, câteva mici depozite de armament și muniție camuflate. Indiferent când se va produce o viitoare retragere militară totală sau parțială a Israelului din fâșia Gaza, vor exista câteva sute de teroriști sau fanatici spălați pe creier care vor triumfa, fluturând în extaz steagurile Hamas și palestiniene deasupra ruinelor și dezastrului. Asemenea scene suprarealiste s-au mai văzut, spre stupoarea opiniei publice, cu ocazia altor campanii israeliene. Ca de atâtea ori în trecut, Israelul va fi stopat să obțină o victorie militară tranșantă, adică marile puteri și însăși SUA, unicul protector relativ, vor impune Israelului să oprească ostilitățile. La fel s-a întâmplat cu ocazia Războiului de Șase Zile din 1967, al celui de Yom Kippur din 1973, al celui din Liban din 1982.Read more…

Documente (2). Birocrație

Bunicul meu, Dezső, s-a născut în anul 1894 la Armeni, în Imperiul Austro-Ungar și știu acest lucru nu numai de la tatăl meu. El apare în anuarul[1] gimnaziului din Dumbrăveni din anul școlar 1910-1911 printre absolvenții clasei a VIII-a gimnaziale și care au luat examenul de bacalaureat. În același anuar, cu două pagini mai încolo, este notată și declarația lui din vara anului 1911, la vârsta de 16 ani și jumătate, că intenționează să urmeze o carieră juridică. Așadar nu este nimic surprinzător în faptul că i-am găsit numele în anuarele[2] universității din Cluj, înscris la drept din 1911 până în 1915. Apoi numele lui dispare pentru a fi găsit din nou în anuarul din 1929 care confirmă că în 1923 la Szeged i s-a eliberat diploma de avocat[3]. În urma dezmembrării Imperiului Austro-Ungar la încheierea Primului Război Mondial, Ardealul s-a unificat cu România, iar Universitatea Regală Maghiară Ferencz József din Cluj s-a mutat la Szeged. Locuind la Dumbrăveni, în România, fiind un cetățean român loial și dorind să fie „cu actele în regulă”, și-a echivalat diploma; în 1932, baroul Uniunii Avocaților din România i-a eliberat diploma[4] „în virtutea căreia va putea exercita profesiunea de avocat conform legii”. Astfel, după 21 de ani, bunicul meu a obținut în sfârșit toate documentele necesare pentru a-și împlini aspirația de a face carieră juridică. Între timp, în 1914 a început Primul Război MondialRead more…