„Mass-media este alcătuită în general din prostănaci. Dă-le trei subiecte și le-ai distras atenția” spunea Steve Bannon, fostul consilier al lui Donald Trump. Și într-adevăr, Donald le-a dat trei subiecte pe care să le rumege: cumpărarea Groenlandei, reocuparea Canalului Panama și, ultima găselniță, relocarea celor din Gaza. Dar ca la circul Globus din copilărie, acestea sunt doar niște perdele de fum în spatele cărora Trump va face adevăratele scamatorii prin care să-l mulțumească pe cel mai important om din anturajul său. Nu, acesta nu se numește Binyamin Netanyahu, ci Elon Musk. Fără discuție, Musk este la momentul actual unul din cei mai bogați oameni ai planetei. Dar e totodată și cel mai important donator al lui Trump, a dăruit peste 250 de milioane de dolari în campania sa electorală. Și, orice s-ar spune despre Donald, el nu-și uită binefăcătorii. Astfel, alături de Trump, Musk vrea să devină nu doar cel mai bogat om al lumii, ci și cel mai influent. Sunt deja indicații, nu puține, că e pe drumul cel bun. În scurtul timp de când Musk se află în fruntea Departamentului pentru eficiență guvernamentală, el și-a demonstrat cu prisosință eficiența.Read more…
Eliberarea ostaticilor, un început de rău augur
La prima vedere, titlul poate părea paradoxal. După peste 400 de zile de detenție în condiții inumane, în sfârșit s-a ajuns la un acord privind eliberarea unora dintre a ostatici, spre bucuria familiilor lor și a populației israeliene. Ar trebui să fie un proces care până la urmă să ducă la eliberarea tuturor ostaticilor care mai sunt în viață. Din păcate, nici acum nu știm cine a supraviețuit și cine a pierit, cum este cazul mamei și copilașilor familiei Bibas. Există în tot acest procedeu de eliberare un element de tortură psihică, de ascundere a informațiilor esențiale despre situația celor, destul de mulți la număr, deținuți încă de Hamas și folosiți ca monedă de schimb, ca mijloc de șantaj. Dar când am folosit expresia ”de rău augur”, nu m-am referit la acest aspect sau nu în primul rând. Am rămas îngrozită (deși nu ar fi trebuit) la acea scenă cumplită de predare a lui Arbel Yehud, Agam Berger și Gadi Moses, aduși în mijlocul unei imense mulțimi de palestinieni, înconjurați de o mare de oameni și apărați de luptătorii Hamas cu bandanele lor verzi și înarmați până-n dinți. Oricât de mare ar fi fost haosul, nu mă temeam pentru viața ostaticilor, eram conștientă că mulțimea nu ar fi avut curajul să-i anihileze, dar puteau să-i molesteze și mai mult ca sigur încercau să-și bată joc de ei. Nu asta era problema mea. Imaginea care se vedea, manifestarea lor de bucurie mi-a declanșat un șir de gânduri dintre cele mai pesimiste. Read more…
Povestea lui Harry Hes
Precum am mai povestit, soțul meu este originar din Olanda și însuși faptul că a venit pe lume este un miracol. Ambii părinți au trecut printr-o serie întreagă de peripeții și au scăpat cu viață, ascunși în casele unor oameni de omenie. De fapt, socrul meu a povestit foarte puțin, multe amănunte au ieșit la iveală abia mai târziu: că s-a prezentat la muncă forțată împreună cu fratele său mai tânăr, toți au fost închiși peste noapte în sala de sport a liceului și apoi au fost duși cu trenul în lagărul de tranzit Westerbork, de unde au reușit să evadeze…În toți anii săi de liceu, soțul meu a folosit aceeași sală de sport, fără ca tatăl său să-i spună măcar un cuvânt. Povestea cu sala de sport s-a aflat abia la începutul anilor 2000 și de atunci se organizează întruniri de comemorare a acelor evenimente tragice. Iată textul cuvântării ținute de Harry Hes (1934 – 2024), unul din foștii elevi ai liceului, la întrunirea din aprilie 2005. În mai sau iunie 1947, chiar în această sală, am dat admiterea la Gymnasium Celeanum. Eu veneam de la școala generală Nr. 1, condusă de dl profesor de Jong. În clasa a VI-a a fost selectat un grup dintre elevii mai buni, printre care și eu, și după orele de clasă ne-au pregătit pentru admitere. Se cereau cunoștințe în diverse domenii, erau întrebări de genul „Prin ce orașe va trece un tren care merge de la Groningen (în nord) la Middelburg (în sud)?” Dar oare prin ce orașe a trecut trenul cu vagoane de vite care i-a luat pe evreii din Zwolle la Auschwitz sau Sobibor, trecând prin Westerbork?Read more…
„Azi, 19 decembrie 1944, la 17 şi 15, inaugurez emisiunile” – impresii după lectura cărţii lui Carol Iancu despre Ilarie Voronca
Am citit pe nerăsuflate cea mai recentă carte a istoricului Carol Iancu, întitulată POURQUOI LE POÈTE ILARIE VORONCA S’EST IL SUICIDÉ? Corréspondances Inédites (1939-1947) [De ce s-a sinucis poetul Ilarie Voronca? Corespondenţa inedită (1939-1947)], apărută în 2024 la Editura L’Harmattan, Paris, în colecţia „Mondes Juifs et lumières du judaïsme”. Cartea caută motivele pentru care poetul român-francez şi-a pus capăt zilelor la doar 43 de ani, studiind corespodenţa acestuia cu persoanele care i-au devenit apropiate în anii grei ai războiului şi prigoanei antievreieşti. Volumul se înscrie în mod firesc în cercetările cunoscutului istoric şi profesor emerit al Universităţii din Montpellier a cărui prodigioasă activitate de cercetare cuprinde, pe lângă istoria socială, economică şi politică a evreilor din România, şi viaţa şi opera artiştilor, scriitorilor şi poeţilor evrei români care s-au remarcat în Franţa. Recenta sa carte este rodul unei munci de cercetare care s-a întins pe câteva decenii şi s-a desfăşurat nu numai în biblioteci şi arhive, ci şi „pe teren”, unde a realizat interviuri cu prietenii şi cunoştinţele poetului şi a avut acces la scrisorile pe care aceştia le deţineau. Prin publicarea cărţii, cuprinzând corespondenţa inedită a poetului, Carol Iancu oferă cititorilor (dar şi cercetătorilor) informaţii care limpezesc nu numai cauza sfârşitului tragic, ci şi unele aspecte mai puţin cunoscute ale vieţii lui Ilarie Voronca. Poate pentru că am citit şi alte relatări despre sinuciderea lui Voronca, am căutat în scrisorile sale indicii privind elementele care l-au animat, i-au oferit o oarecare satisfacţie şi i-au inspirat un dram de speranţă, în zbuciumaţii ani parizieni care au precedat decizia sinuciderii. Şi cred le-am descoperit. Următoarele fragmente din scrisorile adresate soţilor Mazenq sunt relevante pentru emoţia, agitaţia şi (uneori) chiar optimismul pe care le-a simţit poetul în noua sa ipostază de jurnalist de radio. Read more…
Să trăiască crasa (in)egalitate
De ce depinde bunăstarea omului? Iată o întrebare la care un simplu medic ca mine nu poate oferi un răspuns cât de cât acceptabil. Eu știu că un om bolnav e nefericit, ceea ce nu înseamnă că cel sănătos explodează de câtă bucurie are parte. Și mai știu că 50% din soarta omului nu se află în propriile sale mâini, pentru că nimeni nu l-a întrebat din ce părinți și unde ar vrea să se nască. Adevărul este că, dacă stau strâmb și judec drept, știu ceva mai mult despre bunăstarea individului. De exemplu, știu că o educație adecvată, din fragedă pruncie și o îngrijire medicală adecvată pot asigura o existență demnă, chiar plăcută, și mediu propice pentru dezvoltarea aptitudinilor fiecăruia. Am trăit de-ajuns și m-am plimbat de-ajuns prin lume ca să cunosc magnitudinea prăpastiei dintre țările cu o economie dezvoltată și cele care în mod politicos (sau de-a dreptul ironic) se numesc ”în curs de dezvoltare”.Read more…
Dispensa
În copilăria mea a existat un an în care am făcut ce am vrut. Starea aceea de libertate nu am mai întâlnit-o niciodată de atunci. Era în anii ’50, înainte de a merge la școală. Sora mea, care era cu doi ani mai mare, începuse clasa întâi la 6 ani și ceva și mama s-a gândit să fac și eu același lucru. Nu știu cum rezolvase pentru ea, dar la mine trebuia să obțină o dispensă. Era singura posibilitate ca un copil să înceapă școala înainte de a împlini 7 ani. În ziua când urma să i se semneze hârtia care îmi dădea dreptul să încep școala la 6 ani și jumătate, nu am vrut să rămân acasă și am mers cu mama după dispensă. Am ajuns în locul cu pricina, mama a intrat și i-a spus funcționarului pentru ce venise, iar domnul acela a întrebat-o dacă mă crede potrivită să încep școala. Mama a răspuns că da și întrebările au continuat. Cum arăt? Ce înălțime am? Surprinsă de întrebări, i-a spus că sunt cu ea de mână. Desigur, domnul stătea la un birou și pe mine nu mă văzuse, pentru că, probabil, avusese privirea în niște dosare. Eram mai mică decât înălțimea biroului plus hârțoagele de pe masă! La rândul lui, surprins și înduioșat, domnul a rugat-o pe mama să renunțe la ideea de a mă înscrie la școală. „Lăsați fetița să mai crească, tovarășa Dincă! Nu vedeți ce mică este?” Eu nu-mi amintesc decât biroul, dovedit zid de netrecut, părtaș la refuz și la ceea ce avea să se întâmple. Înduioșată de argumente sau nemaiștiind ce să spună, mama a renunțat la dispensă… În acel an nu m-au mai dus la grădinița fabricii, unde fusesem până atunci, după anii de creșă, și nici nu au ales altă grădiniță în cartier. Nu știu din ce motiv. Așa că am cam umblat tot anul hai-hui prin zonă, în loc să încep ce îmi doream. Îmi amintesc perfect că bântuiam pe străzi de dimineața până după prânz, când venea sora mea de la școală, dar nu știu dacă mergeam în grup cu alți copii sau chiar o făceam de capul meu.Read more…
Aforisme periferice 5
1. Adevărul rostit cu fermitate este poarta de intrare în paradisul libertății. Foarte puțini au curajul să intre prin ea. 2. Când construiești punți, riști să fii bombardat de pe ambele maluri. 3.Postură – ultima tură dinaintea încremenirii, a opririi definitive pe aleea destinului sau pe scara socială. 4. Superb miracolul vieții – dragostea oarbă plămădește copii din flori. 5. Conformismul social reprezintă o plasă invizibilă dar copleșitoare care constrânge și sufocă personalitatea umană. 6. Personalitate – o persoană în etate. În fapt, treaba e mult mai complexă, vârsta în sine nu reprezintă un merit. O persoană devine personalitate dacă adaugă vieții sale fizice plusvaloare relevantă și sens transcendental. În acest caz binecuvântat, personalitatea devine o referință colectivă, un reper material sau spiritual unic.Read more…
Cu Annie Ernaux în lumea obiectelor
Ne îndreptăm spre intrare. Annie cunoaşte bine drumul, nu e prima oară că vizitează acest loc. Am încredere deplină în călăuzirea ei şi o urmez îndeaproape, precum Dante pe poetul Virgiliu. Numai că ţinta noastră nu este lumea subterană a umbrelor, ci universul sclipitor al viselor şi al dorinţelor. E o lume aparent mult mai accesibilă celor vii decât cea imaginată de Dante. E vorba de lumea supermagazinelor. Supermagazinul Auchan este situat în Cergy, o suburbie din nord-vestul Parisului. Annie îl frecventează de mai mulţi ani, de când evită agitaţia şi atracţiile din inima metropolei, preferând atmosfera molcomă a suburbiilor care îi oferă liniştea necesară creaţiei literare. Dacă, din întâmplare, ajungi aici după ora închiderii, după ora 10, mă avertizează Annie, tăcerea şi întunericul sunt atât de profunde, încât te simți ca într-un cimitir. Greu de închipuit acest lucru, acum, când supermagazinul freamătă de activitate. În vorbele călăuzei mele, sub ochii noştri se desfăşoară un adevărat spectacol uman: cumpărătorii şi vânzătorii în rolul de actori completează spectacolul mut – dar nu mai puţin atrăgător – al obiectelor de pe rafturi. Farmacia, asemenea raionului de produse organice pe care l-am vizitat cel dintâi, ne îmbie cu promisiuni miraculoase de îmbunătăţire a vieţii. Preţuri reduse afişate peste tot. Alte produse, alte promisiuni, dar același limbaj care te învăluie într-o atmosferă de miraj specifică basmelor.Read more…
De ce crește vertiginos nivelul oceanelor
În zilele noastre nici cei mai îndărătnici oponenți ai încălzirii globale nu mai pot nega că nivelul oceanelor crește vertiginos. Între 1993 – 2023, nivelul mediu al oceanelor a crescut cu peste un metru, un nou record! Viteza de creștere anuală a nivelului oceanelor mai mult decât s-a dublat între anii 2006 – 2015 (de la o medie de 1,4 mm pe an în secolul XX la 3,6 mm pe an). Nu pare mult, dar frecvența inundațiilor produse de maree înalte a crescut de 3 – 9 ori în ultimii 50 de ani. Iar de-a lungul coastelor Statelor Unite, nivelul mării ar putea crește cu 2,2 metri până în 2100 și 3,9 metri până în 2150. Sunt “șanse” ca nepoții și strănepoții noștri să apuce acele vremuri groaznice, dacă până atunci nu va izbucni un război mondial atomic, sau mai optimist vorbind, statele lumii nu vor face tot posibilul să încetinească ritmul încălzirii globale.Read more…
”Evreii din Oradea” – expoziție fotografică
În 27 ianuarie, cu ocazia Zilei Internaționale de Comemorare a Victimelor Holocaustului, a fost vernisată la Muzeul Istoriei Evreilor din Oradea (Sinagoga Aachvas Rhein) expoziția fotografică cu titlul ”Evreii din Oradea” conținând 29 de lucrări fotografice ale americanului Daniel Owen.
Această zi de comemorare a fost decretată printr-o rezoluție a ONU în anul 2005 și un an mai târziu, secretarul general din acel moment al organizației, Kofi Annan, a afirmat că ”tragedia unică a Holocaustului nu poate fi anulată. Amintirea trebuie păstrată vie, cu rușine și groază, cât timp memoria umană va exista”. Vernisajul expoziției fotografice de la Oradea se înscrie în mod corect și empatic în această datorie de a păstra ”cu rușine și groază” amintirea ororii. Autorul fotografiilor expuse, Daniel Owen este un artist fotograf american care, vizitând-o pe viitoarea lui soție, a venit la Oradea acum mai bine de zece ani și a aflat atunci despre tragedia indescriptibilă a celor peste 30.000 de evrei orădeni deportați între 23 mai și 27 iunie 1944 la Auschwitz-Birkenau, cu scopul de a fi exterminați. Oradea era atunci ocupată de germani și se afla sub administrație horthystă din anul 1940. Între anii 2013-2015, Daniel Owen a făcut sute de fotografii în comunitatea evreiască de la Oradea şi interviuri cu membrii comunităţii…Read more…
Matematicienii
Recunosc că am avut dificultăți cu matematica pe parcursul liceului. Îmi plăcea numai geometria plană pe care o găseam logică și interesantă. La sfârșitul anilor șaizeci, mama a hotărât să închirieze camera mică de lângă bucătărie. S-au perindat mulți interesați. Norocosul a fost un student la matematică, politicos, scund, cu tenul închis și cu părul foarte creț, ca afro-americanii. “M-a trimis tovarășa Benkő, a spus Jocó. Ulterior am aflat că numele lui de familie era Benkő și „tovarășa Benkő” era nimeni alta decât mama lui. Matematicianul era din București. Tocmai abandonase Institutul de Arte Dramatice și Cinematografie, unde frecventase cursurile pentru operatori de film.Am văzut mai multă fantezie în matematică decât în cea de operator imagine” a răspuns la întrebare mea referitoare la această decizie. Jocó era foarte cult și un mare iubitor de muzică. De la el am învățat mai mult despre scriitorii americani ai acelei vremi și a început să-mi placă Brahms, Gershwin și Beatles. Rezultatele mele la matematică nu au fost influențate de prezența lui, dar mă legasem de el ca de un frate. Mergeam împreună la concerte și la teatru. Îmi plăcea să-mi fac temele de casă, și nu numai la matematică, în cămăruța lui. Îmi plăcea să urmăresc cum așternea pe hârtie în mod organizat cifrele și ecuațiile. Jocó devenise un adevărat membru de familie, era invitat la mesele de duminică, asculta împreună cu părinții mei concertele simfonice de la radio și discuta cu ei despre literatură. Read more…
Noi descoperiri în epidemiologia bolilor congenitale
În ediția din decembrie a revistei Proceedings on Chronic Diseases with Fatal Outcome, prestigioasa publicație lunară a Universității de Medicină din Pitipalki, a apărut un articol revoluționar care lansează o ipoteză îndrăzneață: viața însăși ar fi o boală cronică transmisibilă sexual, cu o prognoză fatală. Echipa de cercetători condusă de autorul acestui articol prezintă dovezi incontestabile care susțin această ipoteză revoluționară. Cele mai recente statistici analizate de echipă arată o mortalitate de aproape 100%, deși dinamica bolii diferă semnificativ de la un caz la altul. Din acest motiv, sindromul a fost denumit vita autolimitans, termen care include toate cazurile, pornind de la de moartea intrauterină a fătului și până la decesul la vârste înaintate. Ca de obicei în bolile cronice, evoluția poate dura decenii. Articolul documentează cazuri în care boala a progresat timp de peste un secol, până când pacienții afectați, grav slăbiți de vârstă, au cedat în fața complicațiilor mortale ale acestei afecțiuni. O descoperire șocantă subliniază că boala este transmisibilă sexual. După decenii de cercetări zadarnice asupra agentul patogen, echipa noastră din Pitipalki a făcut progrese surprinzătoare într-un laborator al unei clinici de fertilitate din apropiere. Aici au fost identificați responsabilii: protozoare microscopice cu flagel, care infectează femeile de vârstă reproductivă.Read more…
Spectrul infraroșu
Doresc să vă povestesc o întâmplare petrecută cu trei decenii în urmă. Sosit în Israel ca nou imigrant, după îndelungi căutări, am găsit un serviciu, nu cel pe care-l visasem cândva – la drept vorbind, „serviciul visurilor mele” nu l-am avut niciodată. Oricum primeam salariul minim, care îmi asigura un trai modest dar „pe picioarele mele”, nemaifiind nevoit să apelez la pensia bunicii spre a suplimenta ajutorul social. Și uite așa am început să leg diferite sârme între componente, construind tablouri electrice după scheme pe care le primeam. Într-o zi, ceva în desen „nu mi s-a legat”, aveam nevoie de precizări cum să-mi continui lucrul și am intrat în biroul tehnic. Pe lângă „balaurul” de șef, aici era și o minunată creatură cam de vârsta mea pe care încă nu o observasem de o săptămână, de când lucram. Când i-am arătat problema, „balaurul” s-a răstit la mine: – Idiot! Am ieșit cu coada între picioare și, neștiind ce să fac, am luat o mică pauză la toaletă spre a-mi liniști nervii. Cititorii mai tineri se vor mira de ce nu am scos celularul pentru a traduce. Dar pe atunci eu aveam doar un dicționar sub formă de carte, pentru unul tehnic încă nu aveam bani. Iar prețul dicționarelor electronice era cam un salariu lunar de-al meu.Read more…
Never Again
Sfârșitul lunii ianuarie se plasează sub sloganul Never Again, iar data de 27 marchează Ziua Internațională a Comemorării Victimelor Holocaustului. Cu acest prilej, în sinagoga din Bistrița, devenită centru cultural a avut loc anul trecut spectacolul organizat de colectivul Liceului de Muzică ”Tudor Jarda” din localitate, în cadrul proiectului Never Again. Proiectul interdisciplinar a fost inițiat de un grup de cadre didactice, cu sprijinul institutului TOLI pentru studierea Holocaustului și a drepturilor omului (înființat în SUA de supraviețuitoarea Olga Lengyel, originară din Cluj) și cu participarea a numeroși elevi ai liceului. Prof. Alina Tomi, coordonatoarea proiectului preciza: ”Plecând de la cel mai oribil moment din istoria României și a Europei, Holocaustul, proiectul încearcă să aducă în spațiul vieții elevilor o latură culturală”, fără a neglija învățătura. Așa a luat naștere un program de muzică, poezie și teatru prezentat cu mult suflet, dăruire și talent de elevii acestui liceu, instruiți de inimoșii lor profesori (Dragonici Ana-Maria, Costeanu Roxana, Deac Melinda și Tomi Alina).Read more…
Amintirea Holocaustului este moștenirea familiilor evreieşti
Încă sub impresia ecourilor ceremoniilor prilejuite de Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului din 27 ianuarie, mă tot gândiesc de ce a fost stabilită această zi tocmai în data elberării lagărului Auschwitz. Înclin să cred că un argument este dragostea pentru viață a evreilor. Acea zi de 27 ianuarie 1945 a fost nu doar a eliberării lagărului Auschwitz, ci a reînvierii vieții evreilor. Atunci, după eliberare, avea să se afle că au murit 6 milioane de evrei, un genocid asupra poporului evreu. Acum se tot repetă că nu au murit doar evrei și e adevărat, au murit toți cei pe care naziștii îi considerau mai altfel decât rasa lor cea pură, care nici ea nu era pură, așa cum niciun popor nu este rasă pură. Au murit mai mulți din toată Europa, dar 90% au fost evrei și până la urmă, așa cum am mai spus, nu e vorba de cifre, ci de faptul că naziștii au vrut să lichideze un popor. În ce să stea puterea de a rezista a evreilor? Unii spun că Șabatul din fiecare vineri a ținut evreii împreună, alții spun că încrederea și dragostea de viață, viața care biruie moartea.Read more…
Drepturi, păreri, îngrijorare, bucurie
Unul din argumentele doborâtoare cu care ești întâmpinat de israelieni când îți dai cu părerea despre situația din Israel este că nu poți avea o părere dacă nu trăiești acolo. Acest argument ar trebui aplicat, prin urmare, la întreaga planetă. E cu totul altceva când cineva din afară își exprimă compasiunea. Să admiri, să participi la doliu, să te bucuri pentru acorduri de pace sau armistiții este acceptabil. Desigur, conștiința anumitor evrei din diaspora nu este tocmai împăcată. Cel puțin a mea nu este. De câte ori ascult știrile, vorbesc cu vărul meu sau cu prieteni ai căror copii sau nepoți fac armata, mă cuprinde un sentiment de rușine, de părere de rău că nu pot pune umărul, că băieții mei nu sunt periclitați, nu apără țara în care probabil că s-ar simți cel mai în siguranță în ce privește prejudecățile și atacurile antisemite. De fiecare dată când se vorbește de succesele israelienilor în știință, în cercetare, când primesc vreun premiu Nobel, nu pot eluda sentimentul că mândria e nemeritată. Întotdeauna când se vorbește, se scrie, se țipă lucruri denigratoare în legătură cu țara al cărei cetățean mai sunt, mă cuprinde un sentiment de neputință. Cum aș putea face și eu ceva? Cum aș putea scădea, micșora prejudecățile față de evrei, de israelieni?Read more…
Binecuvântată fie amintirea numelor lor necunoscute!
După cum s-a dovedit, majoritatea covârşitoare a cetăţenilor neevrei au dat dovadă de ostilitate sau, în cel mai bun caz, de indiferenţă faţă de concitadinii lor evrei (chiar vecini şi cunoştinţe) supuşi prigoanei, spolierii, ghetoizării şi deportării în lagărele de exterminare. Totuşi, în mai toate ţările unde funcţionau legile rasiale şi evreii erau în primejdie de moarte, s-au găsit şi Oameni (cu O mare) care s-au împotrivit acestui curent, ajutându-şi semenii evrei să supravieţuiască, chiar dacă asta însemna înfruntarea unor riscuri importante, precum pedeapsa capitală sau deportarea în lagărele naziste. Acum, în preajma zilei de 27 ianuarie, Ziua Internaţională de Comemorare a Holocaustului e bine să ne amintim de salvatorii evreilor. Titlul de Drept între Popoare a fost instituit pentru a-i onora pe aceşti ne-evrei temerari şi este acordat de către Memorialul Yad Vashem din Ierusalim, fiind o îndatorire înscrisă printre obiectivele acestei instituţii, încă de la înfiinţarea sa, în 1952. Punerea efectivă în practică a acestei directive a început în 1963, după procesul lui Eichmann, când Israelul a dorit să arate că alături de descoperirea şi pedepsirea celor care s-au făcut vinovaţi pentru exterminarea evreilor, doreşte să-i omagieze pe cei care, în cele mai negre vremuri ale istoriei, şi-au păstrat omenia, ajutându-şi semenii evrei. Conferirea titlului se face în urma unei propuneri nominale, însoţite de o mărturie a celui salvat, dovedită de documente oficiale sau alte probe concludente. Potrivit statisticii din 2023, de-a lungul celor şaizeci de ani de când se acordă acest titlu, el a fost conferit unui număr de 28.486 de persoane, din 47 de ţări. Cu siguranţă au fost mai mulţi salvatori care ar fi corespuns criteriilor şi ar fi intrat în panteonul Drepţilor între Popoare, dar nu mai există martori, nici documente suficiente care să ateste acţiunile lor şi, uneori, nu li se mai cunoaşte nici măcar numele. Este şi cazul pe care îl voi relata în continuare.Read more…
Copiii din Oslo – o filă din istoria statului Israel
Fiica mea locuiește la Natanya, un oraș modern, în plină dezvoltare, dar regiunea din jur este mai mult rurală. De la ea am aflat povestea tragică legată de începuturile satului Yanuv care a fost întemeiat în anul 1950 de un grup de imigranți din Tunisia. Odată cu hotărârea ONU din noiembrie 1947 de a împărți teritoriul Palestinei, aflat sub mandat britanic, într-un stat evreiesc și unul arab și apoi izbucnirea Războiului de Independență (care a durat până în 20 iulie 1949), soarta evreilor care locuiau în statele arabe s-a înrăutățit drastic. La antisemitismul mai mult sau mai puțin mocnit s-a adăugat un aspect nou: evreii deveniseră reprezentanții unui stat ostil. În multe locuri au izbucnit pogromuri, cetățeni pașnici au fost măcelăriți, bunuri și case au fost distruse, guvernele au impus numeroase restricții și măsuri antievreiești. Mulți evrei au încercat să fugă, dar puțini au reușit. Încă în 1933 s-a format în Germania organizația Aliat haNoar (Imigrația de tineret). Copiii evrei salvați din ghearele nazismului au fost trimiși în Palestina. Grupuri de copii au fost găzduite în kibuțuri și s-au construit „sate de copii”: școli cu internat și cu tot ce aveau nevoie copiii singuri sau orfani. Chiar înainte de întemeierea statului Israel, conducerea populației evreiești din Palestina a încercat să-i salveze pe evreii aflați în primejdie și primul rând pe copii. Read more…
Dușmanul dușmanului meu este oare prietenul meu?
“Pericolul care îl pândește pe cel care încearcă să pună în scris gânduri legate de evenimente a căror desfășurare e încă în curs e de-ajuns de evident pentru a te obliga să te gândești de trei ori înainte de a decide dacă îndrăzneala seamănă mai mult cu pripeală, cu o decizie care nu ia în seamă posibilitatea ca tot ce scrii azi să devină mâine incorect / neadevărat / depășit. Această realitate e și mai pregnantă dacă vorbim de o ”compoziție” care va deveni publică doar zile sau săptămâni după ce a fost încropită. Doar așa trebuie privit / citit textul de mai jos.”, Am căutat pe internet sursa acestui dicton atât de cunoscut, dar nu am găsit nimic care aduce chiar de departe cu pragmatismul care stă la baza lui. Anglia și URSS în fața Germaniei naziste – iată exemplul care confirmă justețea acestei vorbe înțelepte. O analiză succintă a celor două sisteme, democrația legendară a insulei britanice și totalitarismul criminal al ursului de la răsărit arată că absolut nimic nu le unea, tot ce se petrecea în fiecare din cele două țări le menținea la distanță de mii de ani-lumină (și întuneric!). Și totuși, dușmanul comun a anulat, ce-i drept doar temporar, diferențele și divergențele și cele două armate (plus cea americană) s-au întâlnit pe Elba în aprilie 1945, soldații s-au îmbrățișat și au celebrat învingerea dușmanului comun. Exemplul de mai sus mi s-a întors în memorie în primele zile ale lunii decembrie 2024, datorită neașteptatelor evenimente care au loc în țara vecină, Siria. (Mă limitez doar la câteva detalii care mi se par esențiale.)Read more…
Brutalistul – un Glob de Aur pentru arhitecții evrei inovatori din Europa de Est
Cu un an în urmă, în martie 2024 Oppenheimer câștiga Oscarul pentru cel mai bun film, alături de încă șapte statuete, recompensând echipa care a realizat această peliculă de peste trei ore, nu ușor de urmărit. Cum lumea a văzut-o, nu este cazul să intrăm în detalii, menționăm doar că eroul a fost numit „părintele bombei atomice” și datorită lui Japonia a capitulat, încheindu-se astfel cel de-al Doilea Război Mondial. Că acest lucru s-ar fi putut întâmpla și fără bomba atomică este dilema care frământă de atunci generații întregi de pacifiști de toate categoriile, inclusiv oamenii de știință care au creat-o, și aici îl includem și pe Oppenheimer. Este adevărat, a fost o „performanță” cu conotații negative, dar pe de altă parte, în timpul cercetărilor legate de noua sursă de energie ”curată”, s-au înregistrat uriașe progrese în fizica atomică. Istoria bombei atomice nu se limitează la fabricarea acestei arme letale ci, paralel, au fost descoperite alte calități și posibilități de întrebuințare pașnică a energiei nucleare, o mare contribuție revenind oamenilor de știință evrei emigranți care au format grupul de bază al cercetătorilor. Politica antisemită manifestată după Primul Război Mondial în Germania și în alte țări din Europa Centrală și de Est i-a obligat pe acești cercetători geniali să se refugieze din țările lor, mai ales în Statele Unite. Acum, când citesc despre marele succes al unui alt film american, cu mari șanse să câștige Oscarul (deocamdată s-a oprit la Globul de aur), Brutalistul, nu pot să nu fac niște analogii. Recunosc, deși am vârsta pe care o am (nu spun cât), niciodată nu am auzit despre acest curent arhitectonic foarte popular după cel de-al Doilea Război Mondial. Denumirea provine din sintagma franceză beton brut, dar la originea ei ară arhitectura constructivistă din anii1930 a mișcării Bauhaus. Read more…