Cum ne văd alţii

Deși ai dori să fii obiectiv, această atitudine este greu de realizat astăzi cu încrâncenarea de pe scena politică românească, cu măsurile care s-au votat pe bandă rulantă și care au afectat imaginea României, străduințele ei de a face parte din democrațiile europene. Până la urmă trebuie să-ți alegi tabăra și să încerci ca ea să iasă învingătoare, în pofida unor acuzații care te etichetează, în cel mai bun caz ”sorosist”, în cel mai rău caz ”vândut” sau ”trădător de țară”. De aceea, m-am gândit să nu-mi exprim părerea față de ce se întâmplă acum la noi (mi-am exprimat-o altă dată) și să las pe alții să vorbească, de această dată prestigiosul cotidian liberal american The Washington Post care, în editorialul său din 7 iulie abordează situația actuală din Europa centrală și de est. În continuare reproduc textul acestuia.Read more…

Uitați-vă în jur…și bucurați-vă!

A fi la vârsta medie înseamnă, în primul rând că ai dat lovitura! Mai ales ca bărbat. Pentru că bărbații mor mai tineri. Pentru că se duc la războaie, pentru că conduc mult mai des automobilele, pentru că sunt mai îndrăzneți (adică mai aventurieri). Și nu pentru că se spune (oare voi fi scuzat de feministele ce vor citi aceste rânduri?!) că femeia trăiește mai mult pentru că se hrănește cu zilele bărbatului-pură expresie de clar șovinism masculin. Deci în momentul când ai ajuns la vârsta medie, care variază de la o țară la alta, dar e similară în țările așa zise evoluate, înseamnă că ai reușit ceva ce mulți, foarte mulți, mult prea mulți, n-au reușit. Asta înseamnă că toată viața ai trecut ca printre picături de ploaie fără să te uzi. N-ai dispărut în lupta pentru apărarea patriei, n-ai trosnit în mod fatal un vehicul ce se afla în fața ta pe șosea, și nici nu te-ai îmbolnăvit de o boală care are drept urmare curmarea eforturilor tale pentru a ajunge la vârsta medie. Cu alte cuvinte, ești un fel de erou. Căci nu degeaba (și asta o spun și o scriu cu atât mai des cu cât mă apropii de media de vârstă amintită mai sus) limba ebraică alocă o expresie specială doar vârstei de 80 ani: ”legvura”, adică o vârstă eroică. Ebraica nu se referă în niciun fel la vârsta de 70, sau 90 sau chiar 100Read more…

Fiii Satului Bănişor şi memoria evreilor

Sunt orăşeancă get-beget. Ba mai mult, mama era tot orăşeancă, născută la Gheorgheni, iar tata era clujean. De fapt, tata se născuse la Bănişor, satul natal al mamei sale – Malka Fischman – dar locuia la Cluj de la vârsta de câteva luni. Totuşi, tata îşi petrecuse vacanţele la rudele din acest sat sălăjean, unde în anii 1930 locuia bunica lui şi familiile unor unchi care aveau să fie deportaţi la Auschwitz, unde au pierit cu toţii. După război, după ce scăpase cu viaţă de la Auschwitz şi Buchenwald, Bănişorul a rămas zăvorât pe tărâmul amintirilor. De curând, Bănişorul a revenit în atenţia mea, odată cu traducerea Enciclopediei Geografice a Holocaustului din Transilvania de Nord, unde apare ca un titlu de sine stătător, conţinând informaţii despre mica obşte evreiască ce trăia aici de la începutul secolului al XIX-lea şi până la deportare. Curioasă de existenţa unor izvoare despre acest sat locuit şi de strămoşii mei, am început să „googlez” (mai bine mai târziu decât niciodată) şi am dat de asociaţia Fiii Satului Bănişor care are o pagină de Facebook şi am aflat că există şi un anuar al comunei Bănişor, redactat de inginerul Artemiu Vanca, bănişorean stabilit la Bucureşti. Pasul următor a fost să iau legătura cu el, ca o fiică îndepărtată a aceluiaşi sat. Din răspunsul prompt şi binevoitor al lui Artemiu Vanca am aflat cu uimire, bucurie şi recunoştinţă, că în numerele acestui anuar au fost publicate informaţii şi amintiri despre evreii din localitate.Read more…

File din istoria sionismului în România

Sionismul este o veche opțiune a evreilor din România și cred că nu greșesc dacă afirm că majoritatea zdrobitoare a evreilor născuți în România înainte de izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial au activat, sau măcar au fost membri ai unei organizații sioniste. Și cred că nu greșesc afirmând că toți cei care în copilărie, adolescență și tinerețe au fost sioniști au păstrat în inimi atașamentul față de idealul și crezul Sionist…În străduința de a propulsa activitatea asociației Sioniste din România și de a înscrie noi membri am întâmpinat cele două întrebări majore dezbătute la Congres, la care noua formulare a PROGRAMULUI de la IERUSALIM a dat răspunsurile cuvenite. Scopul major căruia s-a dedicat mișcarea sionistă a fost crearea unui stat evreu, ceea ce s-a împlinit prin proclamarea independenței Statului Israel la 15 Mai 1948. Dar misiunea sionismului a rămas în continuare ca acest stat să fie al tuturor evreilor din lume și să asigure libertatea și bunăstarea tuturor locuitorilor săi. Această misiune este formulată prin definirea Israelului ca un stat evreiesc și democratic. Însăși această formulare conține contradicții, ca aparenta dilemă între viziunea sionistă de a crea un stat ca toate statele și statutul asumat de milenii de poporul evreu de a fi un ”popor ales” cu misiunea să facă ”lumea mai bună” (”tikun olam”). În timp ce aproape jumătate din poporul evreu a ajuns să trăiască în Statul Israel, cealaltă jumătate trăiește în Diaspora. În aceste condiții trebuie asigurată unitatea poporului evreu și susținerea reciprocă a celor două jumătăți.Read more…

Ciudățenia copilăriei mele într-o fabrică de îmbrăcăminte

În primii șapte ani ai vieții mele am locuit împreună cu familia într-o fabrică de textile. Nu că am fi hotărât să ne mutăm cu tot calabalâcul în incinta fabricii de confecții Cotex și să ne stabilim într-o hală prăfuită, plină de mașini de cusut. Nu, era tocmai invers: o fabrică în plină creștere s-a extins fără încetare pe socoteala spațiului locativ. Firma Cotex a fost înființată în perioada interbelică sub forma unui mic atelier de croitorie care a crescut, devenind o manufactură mai importantă. După naționalizare, întreprinderea s-a dezvoltat, devenind un adevărat combinat. În vremurile sale de glorie, în urmă cu mai multe decenii, lucrau acolo sute de salariați; acum e doar una din numeroasele ruine postcomuniste din Oradea. De-a lungul anilor Cotex s-a extins, ocupând pe rând clădirile adiacente. Pe vremea nașterii mele ocupa deja trei din cele patru laturi ale corpului de clădiri cuprins între străzile Kossuth și Zöldfa (sau „Independenței“ și „Vasile Alecsandri“ cum se numeau atunci). Din întregul complex, ultima casă în care se mai locuia era a noastră. În afară de noi mai stăteau acolo câteva familii care nu apucaseră să fugă din fața monstrului neînfrânat. Era o clădire cât se poate de obișnuită. Fațada de un verde murdar dădea într-o străduță lăturalnică, pe nume Ecaterina Teodoroiu, care între timp fusese total înglobată în teritoriul fabricii și barată la ambele capete cu porți mari de fier.Read more…

Alexander Spiegelblatt, poet, scriitor, eseist, cronicar al Bucovinei

Datele biografice ale lui Alexander Spiegelblatt sunt riguros consemnate în Wikipedia și parțial le-am folosit și eu. Născut în 20 August 1927 la Câmpulung Moldovenesc, l-am cunoscut încă din copilărie. Cine nu se știe într-un orășel de provincie, mai ales când există o singură stradă mare și un singur ceasornicar cu tradiție, cum erau tatăl și antecesorii lui Alexander? Îi știam casa, părinții și numele de alint, Sigi, cum îl strigau părinții și toată lumea. Atât el cât și ai lui erau oameni foarte discreți, renumiți prin această caracteristică. Aș spune că și pe fotografia de la grădință se vede pe figura lui de copil sfiiciunea și o oarecare teamă de blitzul care-l expunea publicului. A fost un copil bun, eu nu am auzit niciodată să fi făcut vreo năzbâtie.A fost educat acasă, a învățat la cheder, la grădiniță, a făcut școala primară și primele 2 clase de liceu – asta a fost probabil baza cunoștințelor sale ulterioare care i-au marcat scrisul. În casă se vorbea idiș și germana, bineînțeles și limba română, limba oficială, ca în toate casele evreiești din Câmpulung. (Erau și unele excepții, câțiva intelectuali care vorbeau numai germana; eu nu îi cunoșteam decât după nume.) Viața familiei s-a desfășurat pașnic până în clasa a III-a de gimnaziu, când el a fost nevoit să părăsească școala ca urmare a legilor rasiale. Împreună cu toți evreii din Câmpulung a fost deportat în Transnistria, unde i-am pierdut urma…Read more…

Nabucco şi PCR

Era în 1958. Corul Facultății de Medicină din București era unul dintre cele mai apreciate coruri studențești. Avea în jur de 80 participanți, băieţi şi fete, patru voci, o profesoară tânără, pricepută – din păcate i-am uitat numele. Repetițiile se făceau ca la carte: după încălzire profesoara lucra cu fiecare dintre noi. Devenise prietena noastră, o iubeam foarte mult pentru căldura pe care ne-o arăta, pentru priceperea ei în meserie. Alcătuirea programului ne dădea multă bătaie de cap. Repertoriul îl stabilea profesoara de muzică, ținând cont deseori de ideile noastre. Erau niște norme de la care nu se putea renunța decât cu prețul anulării concertului. De pildă, cam jumătate din piese trebuiau sa fie sovietice, restul românești, un loc aparte fiind rezervat celor “din muzica popoarelor”. Repetiţiile erau urmate de pasul cel mai dificil, mai dificil chiar decât un seminar la Sager (proful de neurologie, imprevizibil şi sadic, spaima studenților). Pasul cu pricina se numea „vizionare”…
Read more…

Bucătăria de vară

Eu trăiesc de câteva zeci de ani în Israel și am avut timp să mă obișnuiesc cu verile lungi și dogorâtoare. Cu timpul mi-am dat seama că hrana trebuie să fie potrivită anotimpului. Vara nu fac supe calde, mâncăruri grase. Consum mai puțină carne, mai ales preparate care merg repede: șnițel, chifteluțe, mititei, uneori pește prăjit. Mi-am adunat un număr de rețete culinare speciale pentru vară, unele clasice, altele culese de pe la rude și prieteni, una am inventat-o chiar eu. Nu sunt teorii, ci lucrurile pe care le fac zi de zi. Toate au în comun că se servesc reci, sunt ușor de preparat, ingredientele sunt la îndemâna oricui și prepararea nu necesită multă căldură. Mai mult, se bazează mai ales pe zarzavaturi, cele mai multe nu au colesterol, iar dacă sunt consumate cu pâine integrală, cred că formează regimul alimentar cel mai sănătos cu putință.Read more…

Vizită la domiciliu

E o dimineață obișnuită de duminică, la începutul anilor 1970. Am șaisprezece ani și, ca de obicei în asemenea împrejurări, mă plictisesc. Părinții îmi sugerează: „Ia o carte și citește.” Dar eu nu am răbdare să citesc. Decât să-mi pierd vremea cu cărțile altora, aș prefera să le scriu pe ale mele. Așa că stau în camera mea, tolănit pe covor și nu fac nimic. Mai exact visez despre masa de prânz. Șnițelul duminical reușește de obicei să-mi alunge depresia obișnuită a sfârșitului de săptămână. După ce prânzul e servit și consumat, eu lenevesc mai departe cu un muc de țigară în colțul gurii. Părinții nu se amestecă. Poate că totuși ar fi trebuit să citesc o carte, dar ideea aceasta îmi vine tocmai în clipa în care tata intră pe neașteptate și mă smulge din reveria mea melancolică: „Vino cu mine. Mă duc la bordel.” Eu tușesc, scot rotocoale de fum, fac câteva mișcări lente – caut să câștig timp și să-mi revin din surprindere.Read more…

În apărarea rochiei-cămaşă

Există ceva mai repetitiv şi plictisitor decât a discuta, diseca şi analiza ce ținută alegem când suntem invitate la o nuntă? Înclin să spun „da” şi să vă indic direcția articolelor despre „cum ne îmbrăcăm vara la birou”, însă să face un deserviciu garderobelor noastre de zi şi inspirației stilistice care abundă în jurul nostru. However, cum ne petrecem o (prea) mare parte din timpul nostru la muncă – așadar, îmbrăcate în haine conforme codului vestimentar căruia ne supunem – , discuția despre ținutele pentru birou este un rău necesar. Unele dintre voi poate se așteaptă să vă recomand să investiți într-o pereche de pantaloni de culoarea sorbetului de fragi sau să vă cumpărați încă o cămașă răcoroasă din mătase, dar nu voi face asta. În schimb, vă voi lăuda rochiile-cămașă.Read more…

Eu – minoritara dezamăgită

Spre deosebire de Cetăţeanul Turmentat – emblematicul personaj peren din istoria ţărişoarei noastre – niciodată un am avut vreun dubiu cu privire la candidatul căruia îi acordam votul pentru Camera Deputaţilor. Candidatul pe numele căruia puneam ştampila era reprezentantul minorităţii mele, pe care-l cunoşteam personal, cu care puteam interacţiona direct şi, gândindu-mă că facem parte dintr-o minoritate mică, din „acelaşi trib” aş putea să spun – exagerând, desigur…puţin, că eram chiar… înrudiţi. Niciodată nu m-am îndoit de faptul că reprezentantul minorităţii mele mă reprezintă şi pe mine, din moment ce – acolo în parlament – îmi apără interesele de minoritar, adică posibilitatea de a-mi păstra şi îmbogăţi cultura, de a-mi conserva tradiţiile, de a-mi practica religia, de a-mi studia trecutul şi asigura viitorul; face toate diligenţele pentru elaborarea unor legi care asigură egalitatea în drepturi a tuturor naţionalităţilor şi confesiunilor, previne şi sancţionează ura rasială, xenofobia şi antisemitismul.Întotdeauna am fost încredinţată că reprezentantul minorităţii mele acţionează fără preget pentru instaurarea unei democraţii autentice şi consolidate, pentru că numai o astfel de democraţie constituie un mediu propice şi protector, o chezăşie pentru existenţa şi prosperitatea minorităţilor… Dar iată că a venit momentul – mai exact ziua de luni 18 iunie 2018 – când Parlamentul României a adoptat (pe repede înainte, la ceas de noapte şi presiunea majorităţii parlamentare ) modificarea Codului de Procedură Penală…Read more…

Victoria lui Erdogan – visul lui Liviu Dragnea

Din 2016 Erdogan luptă împotriva ”statului paralel”. Erdogan a considerat încercarea eșuată de lovitură de stat din vara lui 2016 drept o acțiune îndreptată împotriva lui, organizată de clericul musulman Fethullah Gulen, care trăiește în SUA. Președintele turc l-a acuzat că rețelele lui de școli și alte instituții culturale au servit drept instrumente de subminare a autorității sale, atât în Turcia cât și în alte țări unde existau astfel de instituții, inclusiv în România. De aceea autoritățile turce au arestat peste 50.000 de persoane, majoritatea militari și intelectuali, numeroși ziariști din opoziție, iar 140.000 de funcționari publici au fost suspendați din funcții sau demiși. De atunci au loc procese după procese, iar acuzații au fost și sunt condamnați la ani grei de închisoare.

Chiar dacă nu atât de vizibil, nu cu subiect și predicat, tendințe de acaparare a puterii, de dominație autocrată, de subminare a unor instituții menite să mențină echilibrul puterii în stat între cele trei ramuri se manifestă din ce în ce mai mult chiar în țări care se pretind democratice…Read more…

Cămașa ți-e mai aproape de corp. Dar care cămașă ?!

M-am hotărit să fiu în ton cu moda și să scriu despre fotbal. Viața de pensionar (ce-i drept, activ) îți oferă și anumite drepturi și prerogative. De exemplu să amâni pentru mai târziu multe din ceea ce ești obligat să faci. Și asta ca să-ți creezi timp liber pentru alte preocupări, mai puțin (sau deloc) stringente, cum ar fi vizionarea zilnică a numai puțin de trei meciuri de fotbal, transmisie directă din patria putiniană. Deci se poate spune că am acumulat suficient material pentru nu unul ci mai multe articole pe acest subiect, al campionatului mondial de fotbal, care ține milioane (miliarde?) de indivizi de pe toată suprafața pământului fixați în fața ecranului de televizor cel puțin șase ore pe zi, timp de o lună. Trebuie să mărturisesc de la bun început că la mine patima vizionării de meciuri de fotbal (și de baschet) e de când a apărut în casa părintească pentru prima oară un televizor, adică de mai bine de 60 ani. Cred că în toată viața mea am petrecut în fața micului ecran mult mai multe ore decât în contemplarea unui peisaj muntos sau acuatic (mea culpa!)Read more…

Erdogan, un nou sultan

Turcia, care acum un secol încă era una din Marile Puteri Imperiale ale lumii, este cuprinsă de euforia (ori furia) victoriei electorale obținută de președitele Recep Tayyip Erdogan. Alegerile prezidențiale și parlamentare din 24 iunie, a.c. au fost precedate de un referendum care a dus la modificarea Constituției, în sensul concentrării puterii executive în mâna președintelui, care potrivit acestor modificări va avea și prerogativele de prim-ministru. Speranțele opoziției (divizate) s-au năruit în fața rezultatului (previzibil) al votului popular. Deși au fost sesizate inevitabilele fraude electorale, chiar dacă au fost și pot fi dovedite, ele nu pot modifica victoria zdrobitoare a domnului Erdogan. După 15 ani în postul de conducător de facto, după ce a reușit prin propria lovitură de stat să neutralizeze lovitura de stat a militarilor, cărora cu 90 de ani în urmă Mustafa Kemal Ataturk le-a încredințat paza democrației în Turcia renăscută, după ce a băgat la pușcărie sute de mii de turci, mai ales intelectuali democrați, alegerile anticipate organizate din inițiativa și sub oblăduirea domnului Erdogan, nu puteau avea alt rezultat. 52% din alegătorii turci l-au votat din primul tur, demonstrând astfel încă o dată că cea mai ”bătută” cale spre dictatură este democrația și votul universal.Read more…

O casă pentru amintirea evreilor din Târgu Mureş

Evreii de pretutindeni, cu rădăcini târgumureşene, păstrează memoria oraşului în amintirile lor sau amintirile moştenite de la părinţi. Dar cum păstrează şi, mai ales, cum va păstra oraşul amintirea evreilor care au avut un rol determinant în devenirea lui? Iată întrebarea la care a găsit răspuns Comunitatea Evreilor din Târgu Mureş, prin înfiinţarea unui muzeu. Acest lucru a fost posibil graţie eliberări unui spaţiu adecvat, în proximitatea sinagogii, şi donaţiei generoase oferite de medicul pediatru Etelka Tusa, supravieţuitoare a Holocaustului. Îndeobşte muzeele se confruntă cu lipsa de spaţiu, cu aglomeraţia obiectelor din depozite, cu dilema selecţiei obiectelor din expoziţia permanentă şi cu sarcina de a o reîmprospăta sau completa expoziţii temporare în care pot fi puse la lumină şi piese din depozit. Din păcate, muzeele evreieşti din Estul Europei spulberat de Holocaust se confruntă cu penuria de exponate cruntă şi frustrantă. Grupul de lucru, coordonat de dr.ing. Vasila Dub, președintele Comunității Evreilor din Târgu Mureș şi Gheorghe Diamantstein şi alcătuit din Iulia Negrea Iulia, Gheorghe Csorja, Ştefan Moldovan şi Elisabeta Lázár, a făcut faţă unei mari provocări: să vizualizeze istoria de peste un secol, a unei comunităţi alcătuite din multe mii de persoane, fără a avea la dispoziţie decât câteva obiecte disparate şi câteva zeci de fotografii salvate – în mod miraculos – de focul distrugător al Holocaustului.Read more…

Amintiri. Radio Days 1947-1968

Să mă ierte Woody Allen că împrumut titlul unui faimos film de-al său, dar n-am găsit nicio denumire mai potrivită pentru vremea greu de imaginat când încă nu exista televiziune. Pe când aveam vreo 7-8 ani, după război, refugiu și revenirea treptată la o viață cât de cât normală, prima achiziție importantă a familiei a fost un aparat de radio ”Orion”. O adevărată minune: carcasa masivă din lemn furniruit, difuzorul drapat în culori discrete, trei lungimi de undă – lungi, medii și scurte. Scala mare și verde – o lecție de geografie cu nenumărate denumiri de localități, unele cunoscute, altele mai puțin: Hilversum, Beromuenster, Koblenz. La mijloc, deasupra scalei o lumină intensă clipind fascinant: ochiul magic. Dar partea interesantă se afla mai sus, ridicând un capac găseai încă o instalație – un patefon! Cumpărătura de ocazie cuprindea și un pachet cu vreo 30 de discuri uzate – plăci grele de ebonită cu turația 78 (azi la mare preț printre colecționari). Selecția era cam eclectică dar atractivă:Read more…

Răbăgani, centrul universului meu

Șederile estivale la Răbăgani, care durau câteva luni, au devenit o parte integrantă a copilăriei mele. Ca toți copiii umblam desculț, cu picioarele mânjite de noroi și de excremente de găină. Cu timpul am învățat să vorbesc ca sătenii – o mai pot face și azi dacă găsesc un public interesat. Aceste vacanțe nu erau însă chiar atât de idilice, aveau și probleme. Una din ele era Ciuca, câinele ciobănesc care păzea casa și gospodăria. Agresivitatea și comportamentul ei imprevizibil era să mă coste viața mea încă fragedă de atunci. Ciuca era legat de un pom din livadă, astfel că raza ei de acțiune era limitată de lungimea lanțului și dacă cineva îndrăznea să se apropie prin spatele casei sau prin grădină, lătra furios. Într-o zi Firoanda m-a lăsat, adormit în cărucior, în livada umbroasă, suficient de departe de Ciuca. Mă știa în siguranță, păzit de un câine credincios, așa că își vedea liniștită de treburile casei. După o vreme, când a venit în livadă să vadă ce fac, a observat îngrozită că lanțul Ciucăi atârna fără rost – câinele dispăruse. La gândul că s-ar fi putut întâmpla o nenorocire, a venit în goană spre mine. Scena neașteptată din fața ochilor a făcut-o să înmărmurească: Ciuca stătea pe labele dinapoi, aproape tot corpul îi era deasupra mea în cărucior – nu se știe pentru cât timp – și mă privea atent, clătinând din cap.Read more…

Praga – o poveste de dragoste (3)

Odată trecut podul, puhoaiele de turiști continuă drept înainte, pe strada Karlová, către Piața Mare a Orașului Vechi (Staroměstské náměstí), eu însă propun să o luăm la dreapta, pe malul Vltavei, spre Hotelul Smetana (Str. Karoliny Svetle 34). Îndărătul unei fațade cât se poate de obișnuite se ascunde o perlă pe care am descoperit-o abia în primăvara aceasta, citind o biografie a lui Mozart: palatul Pachta. (Fig 3-1) Se povestește că după ce contele Pachta l-a invitat pe Mozart la cină, în loc să-l primească în sufragerie l-a încuiat într-o cameră, cerându-i să compună ceva înainte de cină. Așa au fost scrise cele „Șase dansuri germane” K. 509 – dar se pare că Mozart nu a apreciat purtarea contelui. Cum de nu am descoperit până acum palatul Pachta? Foarte simplu: palatul s-a păstrat în toată splendoarea lui de pe la 1750, dar de pe stradă nu se vede nimic. Vizitatorii interesați pot intra liber în curtea hotelului.Read more…

Şabat – Regina iudaismului

Thora și tradiția iudaică au prezentat ziua de Șabat ca zi de sărbătoare. Conform Thorei, Dumnezeu a creat lumea în șase zile, iar în ziua a șaptea, Șabat (respectiv sâmbăta), El s-a odihnit. De aceea, în acea zi trebuie să se odihnească și oamenii. Însuși cuvântul ebraic ”șabat” provine de la rădăcina ”ș. b. t.”, din care este format verbul ”lașevet”, cu sensul: a ședea, a se odihni. Obligația evreului este de a da odihnă tuturor în această zi. Conform tradiției iudaice, Șabatul începe în seara din ajunul lui (vineri seara) după asfințitul soarelui și se încheie a doua zi, sâmbătă seara, după apariția a trei stele pe cer. Ora intrării și ieșirii Șabatului diferă de la loc la loc. Conform normelor halahice, există munci și lucrări interzise de Șabat. Tradiția iudaică a preluat nu numai norme halahice, ci și datini și obiceiuri de Șabat. Această zi de odihnă a fost comparată cu o regină, căreia i-au fost atribuite numeroase calități. Șabatul a devenit o zi sfântă, cununa creației. Regina Șabat a fost onorată în rugăciune, dar și în literatura, muzica și arta plastică evreiască laicăRead more…

Amintiri despre familia Singer

Ajunsă în Israel şi vizitând-o pe verişaora mea, Susana Kalmár (n. Szmuk) din Haifa, am primit împrumut o carte rară, în limba maghiară: Volt egyszer egy Dés…Betheln, Magyarlápos, Retteg, Nagyilonda és környéke, Dés vidékéről elszármazottak Landsmannschaft [Au fost odată Dej…Beclean, Târgu Lăpuş, Reteag, Ileanda şi împrejurimi, istoria comunităţilor din zona Dejului]. Pe atunci, eu şi cu soţul meu ne petreceam iernile în Israel şi restul anului la Oradea. Am citit cartea de mai multe ori, cu atenţie, şi la vremea întoarcerii acasă, am lăsat-o în grija fiului nostru care locuia la Beer Sheva, pentru a o returna verişoarei Susan Kalmár. Numai că lucrurile s-au precipitat şi schimbările majore intervenite în cariera sa de medic, au adus în prima plan transferul său la Tel Aviv. În toiul mutării cartea despre Dej s-a rătăcit. Dat fiind că era o carte păstrată cu sfinţenie de familia Kalmár, originară din părţile Dejului, am încercat să fac rost de alta, dar nu am reuşit nicicum. Nu se mai găsea în librării şi nici în anticariate nu am dat de urma nici unui exemplar. A trecut ceva vreme şi într-o seară am fost invitată la familia lui Jóska Gréda, vechi orădean, fost secretar literar la Teatrul Maghiar, devenit ziarist Új Kelet, în Tel Aviv. De altfel îl cunoscusem cu mult înainte pe drumul de întoarcere din iadul deportării, la Cernăuţi şi mai apoi, în Belorusia, la Sluck. Am depănat amintiri şi, la un moment dat, l-am întrebat dacă nu m-ar putea ajuta să obţin cartea despre Dej, scrisă de Zoltán Singer. Spre uimirea mea a răspuns prompt: “Cred că da”. Şi apoi s-a dus la vecinii de la acelaşi etaj şi a revenit cu o doamnă pe care mi-a prezentat-o: Trude Singer, soţia lui Zoltán Singer, autorul cărţii. E mi-a făcut cadou un exemplar şi astfel am putut să returnez cartea pentru care mă frământasem atâta. În acelaşi timp mi-am făcut o prietenă nouă.Read more…