Zilele trecute, făcând puțină ordine prin hârtii, am dat peste Clopotul, ziarul local de Botoșani, datat vineri 19 martie 1976. Nu știu dacă trebuia să râd, sau doar să zâmbesc. Chiar dacă mi-aș uita adresa ultimei reședințe din România, nu e nicio problemă: e notată în ziar. Stimați cititori, vă propun să lecturați cele ce urmează. Sper să zâmbiți ca și mine. Iată cum am ajuns ”erou” în ziar. Într-o seară, pe la începutul lunii martie 1976, primesc un telefon de la Biroul de pașapoarte să mă prezint la dânșii. Familia (eu, soția și cei doi copii) fiind proaspeți deponenți pentru plecarea definitivă în Israel, ne gândeam că, probabil, deja ni se aprobase cererea; și totuși aveam o îndoială: nu e prea repede?…Read more…
Domnul Radu Cosașu a murit în prelungirile vieții dumisale, în minutul 92 și jumătate. Dar nu despre acest minut vreau eu să vă vorbesc aici, ci despre cele ce i-au precedat. Când am aflat vestea, m-am dus la raftul cel mai de sus de la bibliotecă. Acolo îmi țin eu cărțile pe care le iubesc. Acolo stau Anti-damblalele lui Cosașu, care se sprijină într-o parte de Baricadele, lui Andrei Crăciun, un cosașian asumat și de Pervazul, Anei Barton, o cosașiană neasumată încă. Îl iubesc pe Radu Cosașu pentru faptul că a știut să trăiască în vis . Și nimic nu e mai greu decât asta, mai ales atunci când ai trecut prin trei dictaturi și ai rămas totuși un „extremist de centru”. Îl iubesc pe Radu Cosașu pentru talentul cu care inventa cuvinte. După ce le citești, rămâi cu impresia că acele cuvinte existaseră dintotdeauna în limba română şi așteptau doar vederea ascuțită a cronicarului să le dibuiască . Îl iubesc pe Radu Cosașu pentru că a scris des și măreț despre politica de pe Dâmbovița ori de aiurea, dar el știa foarte bine că partea esențială a vieții nu e acolo, ci în cronicile de film ori în reportajele despre Rapiduleț, căci pelicula şi stadionul nu doar reflectă viața, ele sunt viața însăși.Read more…
Știu, despre imnul israelian s-a mai scris în Baabel, dar cred că mai am destule de adăugat și, ca să-l parafrazez pe Lucian Boia, dacă vreau să citesc ceva anume și nu găsesc, scriu eu! Deci, ca orice poveste care se respectă, începe și ea cu „a fost odată”: în anul 1856, în orășelul Złoczów din Galiția (azi Zolociv, Ucraina) s-a născut Naftali Herz Imber. De la început a fost un copil deosebit, învăța într-un an cât alții în cinci. La zece ani era deja un talmudist desăvârșit și începuse să studieze Cabala. Examenul lui s-a transformat în dispută și până la urmă rabinul s-a dat bătut! Sâmbetele și le petrecea studiind germana cu domnișoara Auerbach, a citit toată literatura germană din biblioteca tatălui ei și a început să scrie poezii, dar nu în idiș, nici în germană, ci… în ebraică! Dar tot de la început a apărut și cealaltă fațetă a caracterului său: era nedisciplinat, pus pe șotii. Tatăl îl pedepsea cu asprime – niciodată nu s-a înțeles cu tatăl său, în schimb mama îl răsfăța. Foarte curând orășelul Złoczów i-a devenit neîncăpător și el a plecat în lume să-și caute norocul. A stat o vreme la Brody și Lvov, apoi a plecat la Viena și de acolo a continuat pe Dunăre în jos, trecând prin Ungaria, Serbia, România și Basarabia. Peste tot i-a cunoscut pe intelectualii evrei ai timpului, a scris în presa de limbă ebraică și a continuat să scrie poezii – dar din ce trăia e un mister. Aus Luft und Liebe (din aer și dragoste), ar fi spus bunicul meu. Era un fel de trubadur medieval, transplantat în secolul al XIX-lea. Se pare că prima versiune a poeziei Hatikva (numită atunci Tikvateinu – Speranța noastră) a fost scrisă în 1877 la Iași.Read more…
De trei săptămâni, lumea este confruntată cu un nou scandal: documente top secret de la Pentagon, de la CIA și din alte surse au apărut pe site-uri publice. Ele se referă în primul rând la Războiul din Ucraina, (situația de pe front, livrările de arme, planurile de bătălie), demonstrând profunda implicare a Statelor Unite în această confruntare. Nu că teoretic nu am fi știut cu toții, dar una este să abordezi principial și alta să-ți dai seama măsura în care comunitatea de informații a SUA a reușit să pătrundă în structurile militare rusești, să strângă informații și să sprijine cu aceste date partea ucraineană în războiul dus împotriva Moscovei. Din documentele publicate pe social media a reieșit și faptul că Statele Unite își spionează până și aliații – în cazul de față Israelul și Coreea de Sud. De fapt, nu ar trebui să ne mire, au mai fost scandaluri și în această privință. (Cazul Angela Merkel). Adevărul este că ”prieten, prieten, dar brânza-i pe bani”, de ce să nu vedem și ce au de gând prietenii, just in case. Dezbaterile s-au amplificat, principala suspiciune privea veridicitatea lor, (unele s-au dovedit ”făcături”) deoarece dacă erau adevărate, urma obligatoriu o modificare atotcuprinzătoare a strategiei americane, a aliaților și a ucrainenilor, în primul rând în ceea ce privește ducerea războiului. Dar marele semn de întrebare a fost cine a avut acces la aceste documente secrete și cum au ajuns ele pe rețelele sociale, în ce măsură sunt implicați hackerii ruși și cui prodest? Serviciile de informații și de securitate ale Satelor Unite au
promis că vor descoperi rapid sursa, în fond nu sunt chiar atât de mulți care au acces la aceste informații ultrasecrete. Cine este Jack Teixeira?Read more…
Acum câteva zile s-a stins din viață Dana. Fetele ei au remarcat faptul că ea a știut când să se despartă de cei de aici și să nu le îngreuneze viața de mame tinere cu copii încă mici, întrucât Dana a decedat la câteva ore înainte de prima seară de Pesach deci ele, fetele, nu au trebuit să șadă șiva. Eu mi-am luat rămas bun de la ea două zile înainte. Înțelesesem din convorbirile cu fiicele ei că se apropie sfârșitul și nu voiam ca asta să se întâmple fără s-o mai văd o dată. Nu ne vedeam des, ba chiar ne vedeam foarte rar, dar vorbeam des la telefon. “Te-am sunat să-ți spun că mai trăiesc, obișnuia să deschidă discuția telefonică, cu acel har zglobiu și plăcut în voce, moștenită (din câte îmi amintesc) de la tatăl ei, pe care îl cunoscusem de mic copil și pe care ea îl pierduse când avea vreo șase ani.” A fost în 9 iunie 1951. Tovarășul Mirel Costea, alias Natan Zaider, a murit. Nu, nu a murit așa, simplu, ci s-a sinucis ….Read more…
Știam unele lucruri despre ajutorul pe care antisemitul Henry Ford l-a acordat Germaniei naziste, dar nu știam cât de vast era ajutorul dat Germaniei de unii miliardari și politicieni americani și europeni și care a fost rolul lor în “miracolul economic” al Germaniei naziste. Așa-zisul miracol economic al Germaniei, pe care Hitler și l-a atribuit sie însuși după ce a ajuns la putere, avea o explicație logică. Criza economică în care se afla Germania era catastrofală. După înfrângerea din Primul Război Mondial, umilitorul acord de la Versailles o obliga să plătească țărilor aliate mari despăgubiri. Apoi mai era și criza economică mondială din 1929-1930. Refacerea economiei germane s-a datorat mai ales generosului ajutor financiar acordat regimului hitlerist de către unii magnați americani și europeni. Pentru a construi șosele și uzine, nemții aveau nevoie de mulți bani și de investiții. Acestea veneau, printre altele, de la banca americană Brown Brothers Harriman și aliatul lor financiar, germanul Friedrich (Fritz) Thyssen; bancherul britanic Sir Montagu Collet Norman, guvernatorul băncii Angliei; suedezul Axel Wenner-Gren, fabricant de arme și unul dintre cei mai înstăriți oameni din lume în acele vremuri, precum și omul de afaceri american originar din Franța, Charles Badeaux.Read more…
Noah era agricultor, avea o fermă de flori în sudul țării. Fiind căpitan în rezervă în trupele speciale, era deja a doua oară concentrat în 2023. Era într-o misiune într-o localitate în teritoriile ocupate, lângă Șhem, (cunoscut în presa internațională sub numele de Nablus). Erau cazați în corturi, nu departe de oraș. De fiecare dată când era chemat la datorie, încredința afacerea unui muncitor thailandez, Huan, în care avea încredere. De data acesta, Huan tocmai era plecat pentru un scurt concediu în țara lui. Nu a găsit altă soluție decât să-l roage pe bătrânul său tată să se ocupe de flori. Oare se va descurca? se întreba Noah. Ca de obicei, misiunea plutonului era capturarea unor teroriști palestinieni vinovați de uciderea unor cetățeni israelieni. În marea majoritate a cazurilor, acțiunile militare aveau loc seara sau noaptea. Într-o dimineață, când trupa se odihnea, Noah a ieșit din cort, a pornit să alerge, ceea ce acasă făcea în fiecare zi. Era pe o pajiște verde împrejmuită de flori de păpădie. Deodată a apărut în fața lui o minge de fotbal și împreună cu ea un copil localnic de vreo 6-7 ani, cam de vârsta lui Avi, fiul lui cel mare. Noah s-a oprit din alergare și s-a uitat la băiatul cu mingea. Purta un trening cu însemnele echipei F.C. Barcelona. – Vrei să jucăm fotbal? – l-a întrebat băiatul în arabă.Read more…
Citind acest titlu să nu vă închipuiţi că am de gând să scriu despre şlagărul cântat de Dalida în duet cu Alain Delon, care ne-a fermecat tinereţea. …Deşi e vorba tot de cuvinte – cuvinte care ne însoţesc viaţa cotidiană. Aş putea să le definesc „cuvinte cheie”, deşi nu au nimic comun cu sensul acestei sintagme care janlonează ideile esenţiale dintr-un text…Deşi chiar sunt cuvinte-cheie, dar nu descuie idei, ci accesul în diferite locuri ale spaţiului online unde sunt stocate (în siguranţă?) informaţiile noastre personale. Combinaţiile acestor „seifuri de informaţii” le cunoaştem doar noi şi… cei care gestionează informaţiile respective (nu ştim cine, nu ştim câţi) şi care ne asigură de confidenţialitatea lor. Suntem încurajaţi să folosim parole cât mai puternice (strong) alcătuite din (cel puţin opt) litere, cifre şi semne speciale, adică succesiuni cât mai absurde, pentru a-i deruta pe eventualii infractori informatici, gata să invadeze intimitatea secretelor păstrate sub zăvorul parolei.Read more…
După ce am publicat în revista Baabel articolul despre societatea clujeană a medicilor evrei “Paul Ehrlich” (https://baabel.ro/2022/05/asociatia-paul-ehrlich-a-medicilor-evrei-din-clujul-interbelic/ ), mai mulţi cititori m-au rugat să scriu despre Paul Ehrlich, viaţa şi opera, ca deschizător de drumuri în medicină. Cristofor Columb (1451-1506) s-a născut la Genova. La început a fost ţesător ca şi tatăl său, dar încă de la o vârstă fragedă a intrat în lumea navigației. Studiind globul terestru, a ajuns la concluzia în India se poate ajunge nu numai călătorind către est, ci şi navigȃnd spre vest. S-a stabilit în Spania şi după multe încercări, în 1492, a reușit să-i convingă pe regele Aragonului, Ferdinand al II-lea, şi pe regina Castiliei, Isabella, să-i finanţeze acest proiect temerar. În final, navigând către vest, Columb nu a ajuns în India, ci a descoperit un nou continent: America. De acolo el a adus aur și argint, dar şi cacao, tutun, porumb, cartofi, floarea soarelui, – lucruri necunoscute de europeni. A adus şi 25 de “indieni” care au făcut senzație la Sevilla. Dar, din păcate, lucrurile nu s-au oprit aici. Tinerii marinari, care au petrecut multe luni pe corăbii, s-au “îndrăgostit” de tinerele “indiene” de pe noul continent. Curând după ce au coborât de pe vapor, s-au dedicat celebrării zeiţei amorului, în colibele din jungla americană. Despărţirea de frumoasele şi focoasele localnice a fost grea. Din păcate, amintirile desfătărilor de neuitat au fost estompate de suferinţele care au urmat: la revenirea în Spania natală, o mare parte din marinarii lui Columb s-au trezit cu plăgi pe corp, însoţite de dureri insuportabile. Mulţi dintre ei şi-au găsit moartea după cȃteva săptămȃni de chinuri îngrozitoare.Read more…
Duminica mâncăm întotdeauna toți trei la prânz, așezați la masa mare și pătrată din sufragerie. Fața de masă e albă și perfect scrobită, de parcă ar fi din tablă lucitoare. Și la atingere e netedă și rece. La televizor e un concurs de gimnastică, asta îmi amintesc precis, pentru că ai mei se tot uită hipnotizați spre ecran. Eu nu sunt interesată deloc de ce se întâmplă la televizor. Am trei, poate patru ani, îmi legăn picioarele pe sub masă și am hotărât că astăzi sunt pui de pasăre. Mai precis, de bufniță, pentru că am văzut eu la Teleenciclopedia o bufniță care își rotește capul și își închide când ochiul drept, când ochiul stâng. Și pentru că sunt pui de bufniță, iar puii de bufniță nu vorbesc ca oamenii, și nici nu au învățat să mănânce singuri din farfurie, casc gura și aștept să fiu hrănită. Mama intră în jocul meu, îmi taie bucățele mici și mi le dă să le mestec. Eu înghit și deschid iar gura. Mama e atentă la ce se întâmplă la televizor și nu observă. Atunci încep să-mi fâlfâi aripile și să cârâi, cum cred eu că face un pui de bufniță. Tresare și-mi umple iar gura cu mâncare. Mi-aduc aminte de scena asta într-o sâmbătă de martie, când sunt cu ea la plimbare prin oraș. De la momentul în care eu mă prefăceam că sunt bufniță au trecut cam 45 de ani.Read more…
SUA au ratat deja Pax Americana. Washingtonul compensează slăbirea rolului de jandarm mondial cu cel de procuror planetar prin dominarea mass mediei mondiale și chiar cu cel de tribunal internațional, aparent cu sediul la Haga. Uncle Sam și-a asumat un triplu rol: cel de actor principal, de producător și de regizor universal al unui film de acțiune supercomercial. Din păcate pentru Casa Albă, filmul nu mai este un succes de casă, un hit, un blockbuster, nu se mai vinde, ba mai mult, în multe părți ale lumii nici nu se mai distribuie. Treptat se coagulează platforma BRICS de colaborare economică și financiară, care cuprinde cca. 70% din populația globului. În ultima vreme, diplomația SUA și sancțiunile EU îndreptate împotriva Rusiei au reușit să forjeze o alianță între țara cea mai bogată în resurse și cea mai mare putere industrială a lumii, la care se adaugă majoritatea statelor musulmane și africane.Read more…
Îmi aduc aminte, era într-o zi de sâmbătă, în 1974. Puțin înainte de încheierea orelor, elevul de serviciu năvălește intempestiv în clasă. “Vă rog să-mi permiteți să citesc o circulară.”. Profesorul încuviințează din cap. “Mâine, duminică dimineața, toți elevii vor fi prezenți în curtea școlii pentru a desfășura o activitate sportivă. Absenții vor fi pedepsiți cu asprime.”. A doua zi, dimineața, suntem la școală. Ni se dă o minge, dar nu încăpem cu toții pe terenul de fotbal. Cei care nu ne-am calificat suntem trimiși pe parcela din spate. Acolo suntem aliniați și puși să sărim la groapa cu nisip. O dată și încă o dată. Și încă o dată. Nu vedem rostul acestei activități. Duminică dimineața eram obișnuiți să vedem Daktari la televizor, nu să țopăim în jurul unei gropi. Nu pricepem de ce ne-au chemat la școală așa, netam-nesam, în acea duminică de aprilie. Până ce unul din activiștii școlii ne explică: Pentru ca să nu mergeți la biserică!!Read more…
Gândirea existențială este definită ca aspirația de a reflecta asupra realității umane de zi cu zi pentru a găsi în ea un sens. De-a lungul istoriei, gândirea existențială a fost rezultatul reacției la încercările dogmatice și pedante de a controla destinul uman. În prezent, independența gândirii despre viață este în pericol. Terorismul științific și tendința de a baza viața pe statistică sunt omniprezente. Reflecția independentă asupra vieții este și acum un tabu precum a fost dintotdeauna, deși odată cu înțelegerea existenței umane, ea poate deveni posibilă. Emmy van Deurzen (n. 1951) este psihoterapeut existenţial, filozof și consilier psihologic. Este director la New School of Psychotherapy and Counselling de la Existential Academy din Londra și conduce practica privată – Dilemma Consultancy din Londra, ambele pe care le-a înființat în 1996, împreună cu soțul ei, prof. Digby Tantam, profesor asociat la Middlesex University. Ea ține conferințe în diferite țări și a publicat optsprezece cărți în domeniul terapiei existențiale și al provocărilor condiției umane. Lucrările ei au fost traduse în mai multe limbi. Am citit cu interes Paradox and Passion in Psychotherapy şi în acest articol împărtășesc câteva idei din această carte.Read more…
În zilele noastre sufocate de normele corectitudinii politice, poate că nu e înțelept să menționez obiceiul meu de a trage cu urechea sau de a privi pe furiș oamenii din jur, trecătorii, cei care așteaptă uneori lângă mine la câte un rând, sau copiii care se plimbă prin parcuri cu bunicii lor. Totuși, o fac cu multă plăcere, desigur cu toată discreția, și uneori prind din zbor câte o idee, o afirmație îmi poate trezi amintiri pe care apoi mă apuc să brodez… Oricum, este singurul mod în care știu să brodez, nu cu fire colorate, ci folosind cuvinte. De curând am învățat (încă) ceva foarte folositor din paginile revistei Baabel. Într-un comentariu la un articol, cineva a afirmat că ”subiectele sunt peste tot, trebuie doar să mergi să le culegi”. Multă dreptate avea domnul respectiv. Îmbrățișez total cuvintele dumnealui și chiar le pun în aplicare. De data acesta am trecut prin eleganta piață centrală a orașului, unde înfloresc magnoliile de curând plantate. Pe una din băncile din piață ședeau și vorbeau doi băieți de vreo 14, cel mult 15 ani.Read more…
Șaat Neila (Ora închiderii sau Valea Lacrimilor, potrivit traducerii în engleză) a fost un serial documentar despre Războiul de Yom Kipur, difuzat pe Canalul 11 al televiziunii israeliene, la sfârșitul anului 2020. Chiar dacă au trecut doi ani şi jumătate de când l-am urmărit, unele secvenţe, le consider memorabile şi mi-au rămas întipărite în memorie. Cred că evocarea lor este mereu actuală. Situaţiile pe care le voi prezenta mai jos sunt rare… Complexitatea vieţii ni le poate scoate în cale pe neaşteptate. Din păcate, ele sunt sporadice şi nu au capacitatea de a transforma ostilitatea în înţelegere şi acceptare reciprocă, nici răutatea în bunătate. Istoria acestor locuri, teritoriul disputat parcă dintotdeauna, unde nu s-a reuşit impunerea autorităţii depline, politica dureroasă, alături de micile sau marile tragedii ale oamenilor de aici, sunt întrerupte din când în când de evenimente precum cel care m-a impresionat într-unul din episoadele serialului sus-amintit. Vizionându-l nu mi-a atras atenţia încrâncenarea, nici frustrarea sau lupta şi jertfele, prea multe, nespus de multe, ale părţii israeliene, ci cu totul altceva.Read more…
În fiecare primăvară, când se apropie sărbătoarea de Pesach (Paștele evreiesc), mă gândesc cu nostalgie la serile petrecute în familie, când tata povestea despre ieșirea din Egipt. Întâi citea textul clasic, apoi se apuca să-l comenteze. Și mai interesant era când se afla la noi și bunicul. Atunci fiecare dintre ei susținea un punct de vedere diferit și discuțiile luau uneori întorsături neașteptate… Împreună cu cântecele și cu mâncărurile speciale, era de fiecare dată un eveniment! De data aceasta aș vrea să încerc să vorbesc despre ieșirea din Egipt așa cum ar fi făcut-o tatăl meu. Problema majoră este că arheologii ne asigură că nu s-a găsit nicio urmă materială care să ateste autenticitatea poveștii despre viața și apoi ieșirea israeliților din Egipt. Așa să fie? Un arheolog cu mintea mai deschisă ca a altora, Prof. Yonatan Adler, a făcut o afirmație înțeleaptă: ”Absence of evidence is not necessarily evidence of absence”, sau cu alte cuvinte, lipsa de dovezi în sine nu dovedește nimic! Poate că dovezile vor fi descoperite în viitor? Sau se vor găsi metode noi de interpretare a celor deja găsite? După părerea istoricilor, povestea care s-a desfășurat în secolul al XIII-lea î.e.n., în perioada faraonului Ramses al II-lea sau al III-lea, a fost scrisă cu multe secole mai târziu. Read more…
Răposatul meu părinte a fost timp de ani de zile sfătuitorul meu, și cât voi trăi îmi voi aminti anumite lucruri care mi-au fost imprimate de el și de care mă folosesc și azi. Bineînțeles, retrospectiv, există în memoria mea anumite îndrumări pe care nu le-am urmat, dar asta nu mai are azi nicio importanță. Reflecțiile pe această temă mi-au venit în minte în timp ce citeam volumul de memorii ale Prințului Harold/Harry, fiul actualului rege Charles al Angliei. Nu, n-aș zice că povestea sa își găsește un loc pe lista primelor zece sau douăzeci de cărți pe care le-aș fi recomandat de-a lungul timpului, dar nici pe departe nu e un text care să te plictisească, sau să te oblige să-l lași deoparte la mijloc. Pentru cine dorește să înțeleagă câte ceva din ce se întâmplă la curtea regală din Marea Britanie volumul în cauză ridică, cel puțin parțial, cortina în spatele căreia se ascund anumite detalii și evenimente care nu fac cinste niciunei familii și cu atât mai puțin familiei ale cărei rădăcini se pot găsi în istoria Angliei de acum sute de ani.Read more…
Scrierile lui Annie Ernaux le-am descoperit de curând, după ce autoarea franceză fusese recompensată, anul trecut, cu premiul Nobel pentru Literatură. Deocamdată am citit doar Pasiune simplă şi Confesiunea aolescentei şi am început Anii. Din câte ştiu, sunt singurele cărţi traduse deja în limba română. Deocamdată nu mă încumet s-o citesc în original, deşi traducerile (după părerea mea) lasă de dorit. În schimb stilul ei – care pendulează între sistemul de referinţă propriu şi cel al observatorului, între persoana întâi şi a treia, dezvăluindu-se cu o sinceritate absolută şi în acelaşi timp, analizându-se nemilos, m-a cucerit de la primele pagini. Mă recunosc în ea şi cred că foarte multe femei din toate generaţiile se regăsesc în personajele lui Annie Ernaux… De pildă în acest fragment: “Încă de la intrarea în magazin, recunoaşterea locului şi alegerea zonei de acţiune. Apoi trebuie să te porţi cât mai natural, în acelaşi timp în care privirea îţi stă la pândă. Toate abilităţile de atenţie, imaginaţie, evaluare a celorlalți sunt concentrate în direcţia unui singur scop, de a te apropia cât mai mult de lucrul râvnit, de a-l apuca, de a-l pune la loc, de a te îndepărta de el, de a reveni într-o coregrafie inventată în fiecare clipă. Furtul este în grija corpului, care devine radar, placă sensibilă a mediului înconjurător. “.Read more…
Trecutul nu dispare, dimpotrivă, în funcție de epoca istorică, revine și de multe ori ne bântuie. Se compune din episoade mai bune și mai puțin bune, pe acestea din urmă vrem să le uităm, dar nu se poate. Ca să ne eliberăm trebuie să ne confruntăm cu ele și apoi să vedem ce rămâne. Numai că unii nu vor să aleagă alternativa menționată și le consideră în mod nediscriminatoriu pe toate – bune, exemplare, fără să acorde atenție derapajelor. După 1989 fenomenul a luat amploare. În goana de a șterge cu buretele perioada nefastă a comunismului, au fost scoase în față personalități politice, din viața artistică, științifică, scriitori, filosofi, economiști, oameni de știință cu trecut îndoielnic din punctul de vedere al democrației la care aspirăm. Este adevărat, în domeniul lor au obținut rezultate remarcabile, dar în complexitatea vieții lor s-au strecurat și umbre, de multe ori cu consecințe nefaste. Pentru a nu le pierde, aceste personalități trebuie reconsiderate, aduse la cunoștința opiniei publice împreună cu momentele negative din viața lor. Astfel s-a întâmplat ca lideri politici importanți (chiar prim-miniștri) să elogieze legionari care între timp deveniseră luptători anticomuniști, ceea ce nu-i scutește, sau nu ar trebui să-i scutească de consecințele păcatelor tinereții. Institutul ”Elie Wiesel” se confruntă adesea cu astfel de situații și apelând la legislație – există una foarte bună, dar se aplică rar – a cerut, cu mai mult sau mai puțin succes, renunțarea la inițiativele de preamărire a acestor personaje, la ridicarea unor monumente, sau la botezarea unor școli, biblioteci, străzi cu numele lor. Cel mai dificil demers s-a dovedit prezentarea imaginii reale a unor talente foarte apreciate în cultura română din interbelic.Read more…
Nu am de gând să fac un serial cu poveștile de viață ale verilor mei din Israel, dar totuși cred că povestea vărului meu Bubi e interesantă. Și el emigrat din România, doar că din alte motive decât verișoara mea Marta. Dacă aș face un bilanț al rudelor mele, cred că cei mai mulți au emigrat în Israel. Bubi (R.L.), fiul unui văr al tatălui meu, a fost ultimul care a plecat în anul 1988. Bunica lui Bubi era soră cu bunica mea și tatăl lui era văr cu tatăl meu. Deși familia locuia tot la Câmpulung, nu prea aveam relații cu ei, cu toate că îmi amintesc perfect unde era casa lor. Fiind ramura mai nevoiașă a familiei, ne întâlneam cu ei numai cu ocazia unui eveniment, nuntă sau deces. Bunicul lui Bubi era căruțaș, iar tatăl lui conducea unicul taxi din oraș. Știu numai că tatăl lui Bubi avea mai mulți frați și două surori, pe unii din ei îi mai țin minte, dar nu pe toți. Nu-mi amintesc deloc cum era Bubi în copilărie, se poate că nici nu l-am cunoscut. Când am fost deportați în Transnistria, nu-mi amintesc să-i fi văzut și nu am știut unde au ajuns. Bubi avea pe atunci 10-11 ani, iar sora lui, Eva, era ceva mai mare.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
