FETIŢA din IERUSALIM

Fetița din Ierusalim se numește Siona Benedictus – Siona pentru că s-a născut pe muntele Sion, iar Benedictus, pentru că aparține unei familii de creștini reformați.
Siona trăiește într-o lume pestriță, exotică, plină de farmec, dar și de mizerie și cruzime, iar ea înregistrează cu fidelitate fiecare imagine, sunet, mireasmă… Într-adevăr, în Ierusalimul de acum 150 de ani trăiau arabi, evrei, creștini de diverse naționalități, printre care mulți preoți, călugări și misionari, iar peste toți domina stăpânirea otomană – singurul aspect care ne este oarecum cunoscut din istoria României. Iar copilăria ei se desfășoară în umbra locurilor sfinte, ea ajungând de pildă să se joace de-a v-ați ascunselea chiar în Biserica Sfântului Mormânt…
Mama, o femeie ștearsă și bigotă, este eclipsată de dădaca din Betleem, cea care o învață limba arabă, îi spune basme… Dar lumea ei este dominată de figura carismatică a tatălui, un adevărat erou romantic, care face expediții în deșert, este prietenul beduinilor, un mare învățat, arheolog și negustor de antichități.
Îndărătul personajului Siona se ascunde însăși autoarea, născută la Ierusalim în 1869, care își povestește cu multă duioșie, sensibilitate și umor propriile amintiri din copilărie. Tatăl autoarei, Moses Wilhelm Shapira, pe care se bazează personajul din roman, a fost o figură notorie și controversată la vremea lui, amestecat în mai multe scandaluri – ecoul lor apare și în roman. De fapt romanul este și un document al vremii, multe din lucrurile povestite fiind autentice, doar văzute prin ochi de copil.
Read more…

La mulţi ani 2021!

Fac și eu, ca tot omul, un scurt bilanț în luna decembrie, în anul Domnului 2020. Cincizeci la sută din timpu acestui an l-am petrecut spălându-mă pe mâini, cel puțin douăzeci de minute de fiecare dată, așa cum ne-a fost recomandat. Treizeci la sută m-am distanțat social, aproape rupându-mă de lume timp de cel puțin trei luni, după care m-am întâlnit pe furiș cu câțiva oameni care îmi sunt toarte dragi: copii, nepoți, prieteni. Restul l-am petrecut la supermarket, pe Zoom, sau cum i-am mai zis, am zoom-zăit cu toți cei amintiți, am participat la simpozioane îmbrăcat cu haine de casă, ba uneori chiar în pijama, am urmărit diferite emisiuni pe diverse canale de televiziune, unele interesante, altele mai puțin. În mod masochist am vizionat și câteva emisiuni turistice, revăzând cu jind locurile pe care le-am vizitat și de care mă leagă atâtea amintiri plăcute. E drept, am văzut și câteva spectacole ale celor mai vestite teatre de operă din lume, concerte, etc., etc. În tot acest timp, ori de câte ori m-am aventurat să ies din casă, am purtat mască și am trecut pe lângă tot felul de cunoscuți fără să-i recunosc. Am învățat să vorbesc cu ochii celor pe care îi întâlneam cu diverse ocazii și am confirmat faptul că ochii oamenilor spun întotdeauna adevărul. Read more…

La 23 martie 2021 israelienii se duc din nou la urne

Pentru patra oară în decurs de doi ani cetățenii israelieni se vor duce la urne pentru a-i alege pe cei 120 de deputați din Knesset. Necesitatea organizării din nou a alegerilor legislative anticipate demonstrează incapacitatea guvernului de coaliție de a conduce țara în condițiile extrem de dificile ale pandemiei de corona virus, Israelul fiind una dintre țările puternic afectate. Dar se pare că această situație nu a reușit să-i aducă pe liderii coaliției – premierul Benjamin Netanyahu, Likud și Benny Gantz, Alb-albaștri, la o gândire rațională, de a trece peste dificultăți și a face compromisuri pentru a menține coaliția și a oferi un buget și un program politic rezonabil pentru ambele tabere, care să scoată Israelul din impasul provocat de pandemie și de situația economică dificilă a țării. Ambițiile personale, orgoliile și interesele au fost mai puternice decât ideea de a salva țara. Astfel că la miezul nopții de 22 decembrie 2020 cel de-al 23-lea Knesset s-a dizolvat, acesta fiind termenul-limită pentru votarea unui buget al țării. Eșecul de a stabili un buget a avut loc la șapte luni după instalarea unui guvern de ”unitate” între Likud și formațiunea Alb-albaștri, când cele două partide au convenit formarea unui guvern comun cu un premierat rotativ între Netanyahu și Gantz. Deși s-au angajat să treacă peste divergențe și să se ocupe în comun de bătălia împotriva corona virusului, confruntările politice au continuat și în cadrul guvernului de coaliție, cu acuzații reciproce de încălcare a acordului de guvernare, scrie The Times of Israel.Read more…

Dacă nu mă duc la mall, parcă-n suflet simt un gol!

Ne aflăm în mijlocul celui de al doilea mare val de contaminări, internări în spitale și decese provocate de Covid-19 și autoritățile nu mai știu ce măsuri să ia. Cele pe care le-au luat până acum au fost de fapt, spun mulți, doar jumătăți de măsură. Politica de laissez-faire a Suediei, inițial lăudată pentru că ar putea duce la „imunitatea de turmă” s-a dovedit prost inspirată. Cea a țărilor care au adoptat sistemul „stop-start”, adică restricții urmate de relaxări, nu s-a dovedit nici ea mai eficace. Iar măsurile dictatoriale impuse în unele țări amintesc de o oală sub presiune, din care aburul țâșnește ori de câte ori ridici puțin capacul să vezi ce se întâmplă înăuntru. Virusul profită din plin de războiul continuu dintre interesele contradictorii ale principalilor actori din această dramă: oficialitățile, micii întreprinzători, patronii marilor companii industriale și comerciale și în sfârșit, marele public. Oficialitățile sunt datoare să protejeze populația în orice împrejurare și în fața oricărei amenințări. Asta încearcă să facă guvernele din întreaga lume. Că nu prea au mare succes, este poate de înțeles. Nu au fost confruntate până acum de o asemenea problemă, un inamic invizibil de o ferocitate și o viclenie aproape inimaginabile. Dar nici ezitările, șovăielile, contrazicerile, contramandările și măsurile anemice luate de politicieni nu au ajutat. Butada „În trecut am fost foarte nedecis, dar acum nu mai sunt așa de sigur” exprimă cât se poate de bine atitudinea multora dintre politicienii noștri. Read more…

Semnificația elefănțelului pentru valsul vienez

Din mai 1872, Filarmonica din Viena pregătește un mare proiect. Expoziția Mondială din 1873 este cel mai bun prilej pentru ca acest oraș să-și arate supremația muzicală. Dar visul se năruie curând, pentru că de la început expoziția stă sub auspicii nefaste. La 8 mai 1873 se prăbușește bursa vieneză, în iulie începe epidemia de holeră. Oaspeții din străinătate se lasă așteptați, Expoziția Mondială e un fiasco, o ruină financiară. Delegația chineză donează fabuloasa sumă de 10.000 de guldeni argint pentru o producție muzicală festivă, în semn de mulțumire vienezilor pentru organizarea evenimentului internațional. Sună cunoscut, poate acum ordinea e alta. Un an mai târziu apărea și Liliacul, celebra operetă scrisă de Johann Strauss-Fiul, care se cântă la Opera din Viena, an de an, în 31 decembrie. Dar cum holera, care a bântuit în vremea Expoziția Mondiale de la Viena, nu are același mod de transmisie ca și Coronavirus, muzicienii Strauss nu au fost nevoiți să-și schimbe stilul compozițional. Valsul, polca sau cadrilul nu pot fi adaptate conform ordonanțelor de păstrare a distanței între persoane, măsurată de vienezi, într-un mod inedit, în lungimea unui elefănțel. S-ar putea înțelege că în loc de câini și pisici, noi avem elefanți de casă. Nu. Însă cea mai vizitată instituție din Viena este grădina zoologică din Schönbrunn, cea mai veche și încă funcțională „menajerie” din lume.Read more…

Moses Wilhelm Shapira, savant sau șarlatan?

Moses Wilhelm Shapira a fost un personaj pitoresc și controversat – unii l-au admirat, mulți l-au denigrat. A fost un mare savant și arheolog? Sau a fost un falsificator fără scrupule? Despre el s-au scris articole și cărți, s-a făcut chiar o expoziție la Muzeul Israel. Despre primii 25 de ani ai vieții sale se știe foarte puțin, doar că s-a născut în 1830 la Kamenețk-Podolsk (azi Ucraina), într-o familie evreiască. În 1856 a plecat spre Ierusalim, iar pe drum, la București, s-a convertit, devenind luteran. Aș fi vrut să aflu mai multe despre studiile lui și despre motivul convertirii, dar nu se cunosc amănunte. La Ierusalim s-a alăturat comunității anglicane, reunite în jurul bisericii Christ Church. La început a condus prăvălia de suveniruri a bisericii, iar în 1861 și-a deschis propria prăvălie în apropierea Bisericii Sfântului Mormânt. S-a căsătorit cu o infirmieră protestantă și a avut două fiice, dintre care cea mică a devenit mai târziu scriitoare. Romanul ei autobiografic, Fetița din Ierusalim, publicat sub pseudonimul Myriam Harry, este una din sursele mele de inspirație. În ochii fetiței, prăvălia tatălui ei era o lume magică. Read more…

Fraţii Iuliu și Emil Haţieganu

Cluj. O seară târzie de iarnă rece în 1948. Un bărbat înalt, prezentabil, pășea lângă Parcul Mare spre str. Eminescu, spre “vila Haţieganu”. Cel care suna emoționat la ușa vilei era Aurel Moga, discipol al lui Haţieganau, șef de lucrări la Clinica Medicală I. Tânărul medic venea să-l roage pe maestrul său ca a doua zi, 7 decembrie 1948 să nu vină la clinică, deoarece comuniștii au hotărât “debarcarea” profesorului Haţieganu de la conducerea clinicii și excluderea lui din învățământul superior. Motivul: în perioada interbelică fratele său, Emil, fusese politician, ulterior deținut politic, iar Iuliu avusese funcții înalte în învățământul superior și fusese ministru al Sănătaţii în Guvernul Nicolae Iorga. A doua zi Moga a ținut un discurs împotriva profesorului și în aceeași zi a fost numit noul șef al Clinicii Medicale I, cel mai important centru medical al Clujului din acei ani. Aceasta este numai o imagine din biografia complexă a prof. Iuliu Haţieganu. S-a născut în 1885, în Imperiul Austro-Ungar, în comuna Magyarderzső (mai târziu Dârja), pe valea Someșului, în casa preotului greco-catolic Ioan Haţieganu. Ioan Haţieganu se trăgea dintr-o foarte veche și faimoasă familie românească din împrejurimile HațeguluiRead more…

Criza actuală a Occidentului și victoria sa viitoare

Criza Occidentului a fost prefigurată de gânditori de anvergură precum Oswald Spengler, Friedrich Nietzsche, Gabriele D’Annunzio, Luigi Pirandello și Arnold Tonybee, încă din anii 20 ai secolului trecut. Mai târziu, ideologii de marcă ai fascismului, nazismului și comunismului au proclamat sus și tare sfârșitul Occidentului putred până la măduvă. Însuși Lenin a folosit o reușită butadă pentru a ilustra caracterul pernicios și finit al capitalismului, afirmând că “un burghez este în stare să-și vândă chiar funia cu care va fi spânzurat“. Politicieni și ideologi fasciști și comuniști de marcă precum Goebbels, Suslov, Răutu, Gomulka, Honecker sau Gottwald au dus campanii înverșunate de ponegrire, de defăimare, de ură împotriva Occidentului în presă, învățământ și cultură. Masivele spălări de creier au încercat să inducă în mentalul colectiv dușmănia ireversibilă față de Occident, să creeze “omul nou”, fascist sau comunist, perfect manipulabil de către puterea absolută, aservit în totalitate acesteia, fără gândire independentă. Rezultatele nefaste ale acestor campanii propagandistice se resimt până azi în fostele state comuniste. Cu toate acestea, Occidentul a ieșit victorios din marile confruntări cu sistemele totalitare, mai precis cu regimurile dictatoriale care i-au cântat prohodul și au încercat să-l lichideze prin conflict armat sau război rece. Se cuvine menționat că prima mare victorie a Occidentului asupra fascismului s-a obținut cu sprijinul eroic și major al Uniunii Sovietice comuniste. Aliații, adică Marea Britanie, SUA și URSS, au repurtat o victorie deplină asupra puterilor Axei, forțând întâi Germania nazistă să capituleze necondiționat la 8 mai 1945.Read more…

Minorități și alte grupuri marginalizate în Israel. Templerii

În Israel trăiesc grupuri de oameni de diferite etnii și religii, care au venit pe aceste meleaguri din diferite motive, în ultimele două secole. Sunt evrei, creștini, musulmani și chiar de alte credințe. Ei aparțin unor etnii și chiar rase diferite, au culori diferite și au venit în scopuri diferite. Un aspect al profesiei mele fiind studiul limbilor etnice minoritare, atât în Israel cât și în restul lumii, aș vrea să prezint unele din aceste grupuri, care numără de la o familie sau două până aproape zece mii. Primul grup este cel al templerilor. Aceștia sunt membrii sectei protestante Tempelgesellschaft (Societatea Templului), din regatul german Württemberg (azi statul Baden-Württemberg). Ei înșiși și-au luat numele de templeri. Secta a fost înființată la mijlocul secolului al XIX-lea de către teologul evanghelic Christoph Hoffmann. Membrii ei credeau că trebuie să refacă „Regatul lui Dumnezeu” în Ereț Israel, pentru a pregăti cea de a doua venire a mântuitorului. Prin anii 60 ai secolului al XIX-lea au venit întâi câțiva coloniști solitari. Unii au întemeiat o așezare în sudul Galileei, în Valea Izreel, dar ea a eșuat. În 1868 a venit din Germania primul grup organizat de 454 de membri.Read more…

Ce urme lasă studiile? (2)

Pe atunci clasele nu se numerotau în continuare. După școala ele­men­tară începea liceul, cu clasele I-VIII. Liceul Principesa Ileana era situat departe de casa noastră, aproape vis-à-vis de Clinica Stanca. După cum s-a văzut, noi stăteam în spa­te­le Gră­di­nii Bo­ta­nice, pe strada pe care se află acum Clinica de Boli Infecţioase. De aici eu nu mai veneam singură, ci cu tata, care mer­gea pe jos zilnic până la fabrica Dermata. Porneam la ora 7.00, eu ajun­geam pe la 7:30 și el își continua drumul, parcurgând toată strada Paris ca să ajungă la timp, înainte de ora 8.00, la lucru. Ce am învățat în acest an școlar? În esență, faptul că sunt evreică și ca atare, sunt urâtă de oameni. Adică am făcut cunoștință cu antise­mi­tis­mul. De exemplu, un vechi vecin și coleg de serviciu de-al lui ta­ta, Rezső bácsi, cu care mergeam împreună în fiecare dimineață, în­tr‑o bună zi a renunțat la noi pur și simplu, folosindu‑se de un pretext fals și străveziu. Îmi mai amintesc și alte semne, dar nu știu dacă au apărut chiar în timpul primului an de liceu sau mai târziu.Read more…

Mândruţa şi… cartea

Ce simplă e viaţa de când există Internet! Putem comunica în timp real cu cei de departe (chiar la mare depărtare), pentru că aceştia – practic – se află la “un click distanţă”. Poţi să-i auzi şi să-i vezi sau să le scrii instantaneu un text plin de prescurtări şi abundând de emoticoane sau stickere. Nu contest utilitatea acestei comunicări, de care mă folosesc şi eu, dar nu mă pot obişnui cu bagatelizarea comunicării. O scrisoare e altceva decât un email, şi nici un bileţel nu echivalează cu un sms sau un mesaj…cel puţin pentru mine. În limba română scrisoarea se mai numeşte şi „carte” (presupun că datorită faptului că era întocmită de ştiutorii de carte adică de cei care învăţaseră literele) şi apare ca atare şi în folclor, ajutându-ne să ne imaginăm însemnătatea ei în lumea de atunci. Am să mă opresc asupra unui cântec pe care-l cunosc (la fel ca mulţi alţii) de la petrecerile din studenţie: „De-ar fi mândra-n deal la cruce, de tri ori pe zi m-aş duce, dar mândruţa-i mai departe, nu pot mere făr’ de carte”.Read more…

O poveste adevărată

Sara Imeinu (שרה אמנו, Sara mama noastră) este recunoscută în Vechiul Testament ca prima din cele patru mame ale poporului evreu. Ea a fost soția lui Avraham și mama lui Ițhak. Oricât ar fi ea de prețioasă poporului evreu, pentru mine, Sara cea mai iubită este mama mea. Chirurgul, publicistul și scriitorul american Atul Gawande susține, bazat pe studii științifice, că semnele de demență apar de obicei după 80 de ani. Bineînțeles, sunt și excepții, exemple de minte ageră avem printre numeroșii condeieri ai Baabelului, aflați la vârsta a treia. Tatăl meu z.l. aparținea acestui grup de excepție și a lucrat la computer până în ultima zi. Demența senilă se manifestă printre altele prin afectarea memoriei, mai ales a celei de scurtă durată. Persoana nu mai știe unde locuiește, care este data, uneori uită chiar numele celor dragi. Așa și cu mama mea Sara. E născută în 1932 și are nevoie de supraveghere continuă, de ajutor în activitățile zilnice. Din fericire, pe cei dragi îi recunoaște și îi iubește. Are momente de luciditate și vorbește cu noi, chiar dacă se repetă uneori. Încă de acum câțiva ani, când încă era perfect lucidă, mama mi-a povestit despre viața ei zdruncinată, ca să n-o uităm după ce va pleca dintre noi. Ea a fost de acord să-i public amintirile. Am stat cu ea mai multe zile și ea și-a depănat amintirile. Voi povesti succint despre viața ei, cu accent pe perioada celui de-al Doilea Război Mondial.Read more…

Spionul care s-a întors în frig

Săptămânile trecute, presa britanică și americană au anunțat moartea, la vârsta de 89 de ani, a scriitorului englez John Le Carré, cel pe care Graham Greene – și nu numai el – îl considera cel mai bun autor de romane de spionaj, iar cartea lui, Spionul care a venit din frig – cel mai bun roman de spionaj pe care l-a citit vreodată. Este interesant, dar pe undeva explicabil, că cei doi mari autori de astfel de cărți au fost britanici și mă gândesc la Ian Fleming, părintele lui James Bond, și la John Le Carré, cu neuitatul lui erou, George Smiley. Explicația este simplă, ambii scriitori au lucrat la MI5 și MI6, agențiile britanice de spionaj. Noi cititorii am aflat de existența acestor agenții tocmai din romanele celor doi. Dar ce deosebire între eroi! James Bond este întruchiparea macho-ului, bărbat frumos, îndrăzneț, carismatic, cu succes la femei, care scapă din încurcături folosind forța fizică, armele și… șarmul său. Bond iese întotdeauna învingător, indiferent de situațiile în care se trezește, în mijlocul lumii fantastice a dușmanilor săi. La John Le Carré lucrurile se petrec altfel. Suntem în lumea reală, nu a basmului și confruntarea între inamici – spionajul britanic și spionajul sovietic (romanele dinainte de 1990 au această tematică) nu este exact între bine și rău, ci între abilități. Ceea ce i s-a reproșat lui Le Carré a fost tocmai felul în care a zugrăvit cele două tabere.Read more…

Despărțirea de trecut – o bagatelă?

Omul se desparte de trecut. Nu întotdeauna, nu ușor, dar procesul are loc de foarte multe ori în viața fiecăruia. Nu, nu voi intra în filozofia uitării, pentru că acesta e un subiect prea departe de cunoștințele mele și nu doresc să-mi dau frâu liber instinctelor de diletantist. Dar întotdeauna am avut senzația că pentru a acumula noi date și impresii, pe undeva e nevoie să le faci loc în memoria care, din păcate, nu rămâne la același gabarit, ci cu timpul se restrânge, jucându-se neloial cu modul în care ai dori să selectezi ce ai vrea să uiți și ce ai dori să-ți rămână viu până în ultima clipă a existenței. Dar cele de mai sus se referă la gânduri, la idei, la abstracții, și de fapt eu doresc să scriu despre despărțirea de lucruri concrete care aparțin trecutului. Nu voi intra în banalități, ca de exemplu superba ocazie pe care ți-o oferă mutatul dintr-o locuință în alta, care îți dă posibilitatea să arunci o mulțime de lucruri de toate felurile, care stăteau nemișcate și neutilizate de ani și ani, de parcă așteptau doar să dispară din văzul posesorului. Momente similare se ivesc cu ocazia diverselor sărbători, un prilej de a face ordine printre nenumărate obiecte de care uitaseși și care și-au dovedit de mult completa inutilitate. Eu însă doresc să împărtășesc cititorului gânduri și senzații legate de procesul despărțirii de cuvântul scris.Read more…

Bătătorului de covoare. Odă nostalgică.

Constat că lipsesc multe Crăciunul acesta. Cumpărăturile, aglomerația și agitația sunt mult diminuate. Întâlnirile cu familia și prietenii în mare parte anulate, iar despre Revelion nu prea avem de ce să vorbim. Dar de o bucată de vreme am descoperit că mai lipsește ceva: sunetul covoarelor bătute cu sete afară, lângă bloc. De fapt, chiar dacă aș vrea să-mi scutur cu simț de răspundere covoarele, n-aș avea unde să mă duc. În jurul blocului în care locuiesc nu există nici un bătător de covoare. Iar sunetul ritmic și persistent pe care-l auzeam mai ales în preajma sărbătorilor, personal nu l-am mai auzit de mulți ani. Și ce entitate importantă era bătătorul de covoare pe vremea copilăriei mele în cartier! Când se apropia Crăciunul vecinii se înțelegeau între ei care și când să bată covoarele, așa încât să nu se facă rând prea mare (era destul la magazine) și să apuce toată lumea să-și termine curațenia. Read more…

Haifa, cel mai frumos oraș

Voi încerca să vorbesc despre felul cum văd eu orașul în care trăiesc de peste 40 de ani, orașul Haifa, cel mai important port israelian la Marea Mediterană, aflat în partea de nord-vest a Israelului, pe o limbă de pământ care înaintează în marea Mediterană. Frumusețea orașului se datorează în primul rând poziției sale geografice, între munte și mare. Punctul cel mai înalt e situat la 495 m deasupra nivelului mării. Privit de sus, venind dinspre Universitate, orașul se desfăşoară ca o pâlnie, sau ca suprafaţa unui con cu vârful pe drumul care trece lângă înalta antenă radio care domină peisajul. Porțiunea de drum din apropierea antenei, care coboară spre Universitate (drumul 672), permite călătorului să privească marea atât înspre vest, cât şi spre est. Într-o zi senină, ea este una din cele mai frumoase privelişti naturale pe care le-am văzut vreodată.Read more…

Viața la țară

Amintirile mele privind viața la țară au început în anii triști ai celui de al Doilea Război Mondial. Evacuați din Ploiești, ne aflam la Brașov, unde tatăl meu presta muncă obligatorie la întreprinderea municipală. Eu frecventam clasa a II-a primară a școlii evreiești, când au început bombardamentele aviației anglo-americane asupra orașului. Lumea privea îngrozită fumul des care se ridica din clădirea gării și a fabricii Nivea. La confluența străzilor Carmen Sylva (acum Dobrogeanu Gherea) și Castelului, noi copiii care locuiam în apropiere, priveam uimiți victimele arse, scoase dintr-un adăpost anti-aerian unde explodaseră câteva bombe. Ținta avioanelor fusese probabil o baterie germană de tunuri anti-aeriene, amplasată pe muntele Tâmpa, câteva sute de metri mai sus. Sirenele sunau aproape în zilnic, alarmând populația de iminența unei noi incursiuni a aviației americane. În aceste condiții, tatăl meu a decis ca mama și cu mine să ne mutăm deocamdată la țară, feriți de primejdia bombardamentelor. Cu modestele lor rezerve financiare, părinții au închiriat o cameră la o familie de țărani unguri din comuna Tărlungeni.Read more…

Liceul “Cultura Max Aziel”

Despre liceul evreiesc “Cultura B” s-a scris și s-a vorbit mult și pe bună dreptate, deși a avut o existență scurtă. Dar dacă se vorbește despre “Cultura B”, înseamnă ca a existat cândva și “Cultura A”. Denumirea exactă a fost “Cultura Max Aziel”. Aceasta funcționa în str. Zborului 11, iar eu am învățat la acest liceu între anii 1929 și 1937 și îmi propun să relatez unele amintiri din acea perioadă. Spre norocul nostru am avut cadre didactice bine pregătite, cu experiență, unele chiar de excepție, cărora le datorăm în buna măsură realizările noastre în viață. Director era Benedict Kanner și subdirector S. Beinglas. În ultimii doi ani au fost numiți Rafael Fayon și Victor Marcus. Dintre ceilalți profesori îi amintesc pe Isac Blum (care a ajuns mai târziu profesor universitar), Iosif Brucar (care a devenit colaborator al Institutului de filozofie al Academiei Române), rabinul M. A. Halevi (care a studiat la Sorbona), rabinul dr. Alperin, Kalman Holland, Theodor Löwenstein (care a devenit o personalitate importantă în Israel, o stradă din Ierusalim îi poartă numele), Kandel, S. Calmanovici, S. Littman (care a devenit apoi director la “Cultura B”), Nahum Jelewinski (profesor de limba ebraică), P. Isaia Vardi, Stambler, Manase Edelman (mort în Transnistria), H. Schwartzman (care a devenit mai târziu dirijorul orchestrei Teatrului Evreiesc de Stat), I. Gutman (ucis la Jilava în zilele pogromului legionar), Emil Boldan. El mi-a fost profesor de limba și literatura româna și peste ani am devenit colegi, el redactor șef la gazeta Ministerului Învățământului, eu redactor șef la gazeta Ministerului Poștelor și Telecomunicațiilor. Am citat în primul rând profesorii evrei, dar la “Cultura Max Aziel” am avut și profesori creștini: Al. Giuglea, Petre Mirodescu, Pascal Demetrescu și Leon Viorescu (coleg și prieten cu Nicolae Tonitza).Read more…

„Majoră și vaccinată”… anti COVID19

Cred că sunt prima dintre baabelieni care a avut posibilitatea de a se vaccina. Ce scrie în presă despre vaccinul anti-COVID știți cu toții, dar voi încerca să vă împărtășesc impresiile mele personale. Scriu acest articol marți seara, 22 decembrie. La telejurnalul de sâmbătă s-a anunțat că în Israel vaccinările vor începe duminică, 20 decembrie, pentru personalul medical și imediat a doua zi va începe vaccinarea publicului larg – în prima fază cetățenii în vârstă de peste 60 de ani și bolnavii cronici. Fiecare cetățean trebuie să se adreseze casei de asigurări de sănătate unde aparține și să-și facă o programare, pentru a preveni aglomerația. Noi am intrat imediat pe site și ne-am programat – din păcate nu am putut merge împreună cu soțul. Dintre cei care nu s-au grăbit, mulți au descoperit că site-urile nu funcționau, cererea fiind prea mare, iar cei care au încercat să-și facă programare prin telefon au așteptat ore în șir, adesea fără rezultat. Dar campania continuă și toți cei interesați vor ajunge la rând. Important este că vaccin este destul, deocamdată se vorbește de 4 milioane de doze și oamenii dau dovadă de interes. Read more…

Anti-comunismul fasciştilor şi anti-fascismul comuniştilor

Am avut un sentiment de greaţă când i-am văzut la TV pe cei din partidul neo-legionar AUR cântând „Imnul golanilor”. Asistam la o blasfemie. Evident, ei încercau să se legitimeze cu anti-comunismul Golaniadei de-acum 30 de ani (aprilie-iunie 1990). Dar declaraţia „Mai bine mort decât comunist” este valabilă şi lăudabilă doar dacă poţi, cu aceeaşi răsuflare, să rosteşti şi declaraţia „Mai bine mort decât fascist”. Trebuie să te afli la egală distanţă de comunism şi de fascism, cei doi gemeni totalitari ai secolului XX, care – schimbaţi la faţă – mai mişcă şi azi. Şi unul şi celălalt vizează aceleaşi năravuri ale unui regim dictatorial: antipluralism politic, antiparlamentarism, autoritarism, încălcarea flagrantă a drepturilor fundamentale ale omului etc. De aceea n-am agreat niciodată anti-fascismul clamat de comunişti şi nici anti-comunismul clamat de fascişti. Confruntarea lor este doar un caft între două găşti de derbedei. Read more…