Aprilie 1944. Drumul din Transnistria la Botoșani.

E luna aprilie 2020, în plină pandemie de coronavirus și stau în casă. Am timp berechet să mă gândesc la viața mea actuală și la cea care a trecut. Mă gândesc la viața mea ca la un vis și nu-mi vine să cred că eu am fost acea tânără de douăzeci de ani care a scăpat cu viață din deportare și care a îndrăznit să plece pe jos din ghetoul Djurin spre România. Armata sovietică a venit într-o sâmbătă. La început au venit căruțe cu soldați prost îmbrăcați și fără arme grele – ei doar tatonau terenul. Iar a doua zi, duminică, au venit cei mult-așteptați. Credeam că s-a sfârșit războiul. Era sfârșitul lunii martie 1944 și sfârșitul războiului era încă departe! Chiar în acea zi a fost un bombardament german. Evreii, fericiți că au scăpat cu viață, au ieșit din case și mulți au fost omorâți. Noi nu eram printre ei, pentru că mama, temătoare, nu ne-a lăsat să ieșim – ca acum în pandemie. Mi-amintesc că în timpul bombardamentului ne-a pus mie și surorii mele o pernă pe cap și s-a așezat pe ea ca o cloșcă, să ne apere. Read more…

De la un vis, la o promisiune

Marea speranță a unei părți importante a evreilor din Europa, care a izbucnit ca un semn divin îndelung așteptat, s-a năruit brusc odată cu moartea lui Theodor Herzl. Acest om cu înfățișare majestuoasă, care a străbătut ca o cometă cerul sângeriu al soartei evreiești din Europa sfârșitului de secol al XIX-lea, a plecat dintr-odată, în plină putere, luând cu el o parte din visurile pe care le-a inspirat poporului său. Organizația pe care a creat-o a fost prima care și-a propus ca țel adunarea tuturor evreilor din lume în jurul unui obiectiv profan și unui drapel. Statul Evreu, o realitate de mult și de multe ori distrusă, a devenit crezul prin care Herzl, cu statura lui regală, cu spiritul lui vizionar și cu dedicația sa nestrămutată a reușit să reînvie și să aducă în actualitate un ideal nicicând abandonat de fii poporului rătăcit în răspândire, acela al întoarcerii în Țara pentru care au încheiat un legământ indisolubil cu Creatorul, pe care ei l-au descoperit, primii. Theodor Herzl s-a născut în primăvara anului 1860. A publicat ”proiectul” său vizionarDer Judenstaat (Statul Evreu) în 1896, la 36 de ani. A înființat Organizația Sionistă Mondială (WZO) în 1897, la Basel, la Primul Congres al Organizației. A impus în politica mondială și în atenția Marilor Puteri prioritatea înlăturării persecuției evreilor, prin recunoașterea drepturilor istorice ale poporului evreu la patria sa ancestrală Ereț Israel, redenumită PalestinaRead more…

Sensibilităţi…

Între Învierea Domnului şi Înălţarea Sa, timp de 40 de zile, creştinii (mai ales cei de rit ortodox) se salută cu formula „Hristos a înviat!”, la care se răspunde cu „Adevărat a înviat.” Mi se întâmplă des să fiu salutată astfel (Îmi amintesc că în Săptămâna Luminată din 2005, când filmam la Hârlău portretul cinematografic al istoricului Carol Iancu, toate persoanele întâlnite în cale, chiar dacă nu ne cunoşteau, ne salutau cu „Hristos a înviat!”) şi de fiecare dată mă simt pusă în încurcătură. Pe de o parte înţeleg că salutul e semnul că cei cu care mă întâlnesc mă consideră „de-a lor” şi mă salută firesc în acest mod, pe de altă parte nu pot să nu mă gândesc că e un mod de „a-mi forţa mâna” ca să răspund „Adevărat a înviat!” ceea ce, evident, nu pot spune pentru că sunt evreică. În consecinţă mă fâstâcesc şi mormăi un „bună ziua” însoţit de un surâs cât mai amabil. Bănuiesc că şi persoanele de confesiuni protestante (şi dacă nu greşesc şi cele romano-catolice) se simt stânjenite de această uzanţă. Am asistat la o scenă de acest fel, când o colegă de la Redacţia Română a salutat-o astfel pe colega de la Redacţia Maghiară care i-a răspuns „Paşte fericit!” şi a fost pusă la punct că nu aşa se răspunde.Read more…

Ierusalimul ieri și azi: Schimbările din ultimii 50 de ani, așa cum le-am trăit eu însumi (II)

Populația și imigrația Numărul exact al locuitorilor Ierusalimului de acum 50 de ani nu este cunoscut, erau probabil vreo 12.000 de suflete, o jumătate musulmani și cealaltă jumătate evrei și creștini: cei mai mulți erau greci, apoi catolici, armeni, copți, sirieni, abisinieni, protestanți, etc. Acum populația a urcat la cca. 50.000 de locuitori. (Unii cred că sunt mai mulți, dar după părerea mea se înșeală.) Cel mai mult a crescut numărul evreilor. S-au mai adăugat germani, americani, ruși, etc. Fiecare grup își are propriile locașuri de rugăciune. S-au înmulțit mai ales sinagogile și bisericile. Pelerinii au fost dintotdeauna o parte importantă a populației…Creșterea populației a rezultat în primul rând din imigrație. Țara Sfântă și mai ales Ierusalimul exercită o puternică atracție asupra oamenilor din toată lumea. Dintre imigranți cei mai mulți sunt evrei, mai ales din Rusia și Polonia, dar și din Valahia și din Imperiul Austro-Ungar, mai puțini din Germania și America. Read more…

Evrei români care au contribuit la construirea Israelului. Zeev Sherf, politician puternic și apreciat

Ieri, Israelul a sărbătorit cea de a 72 aniversare a independenței sale într-un fel aparte, potrivit zilelor noastre. Vreau să vă duc înapoi la acele zile tulburi și unice și să privim oamenii care au produs acțiunea minuțioasă care a permis ca independența țării să fie anunțată în după amiaza zilei de vineri, 5 Iyyar Tașah după calendarul evreiesc, adică 14 Mai 1948. În afară de marea grabă în care s-au desfășurat lucrurile, era nevoie și de păstra secretul total al acestei operațiuni. Persoana care a condus și a monitorizat toată această operațiune a fost un evreu venit din România, un politician de elită, o personalitate foarte puternică. Din cauza modestiei sale proverbiale, Zeev Sherf a rămas un nume destul de puţin cunoscut nu numai în România, ci și în Israel. Am văzut pe internet o listă a evreilor celebri în Israel, originari din regiunea Sucevei, de unde provenea și el. Pe această listă figurează actori, scriitori, medici și alții, dar lipseşte numele său care, după părerea mea, trebuia să fie pe primul loc. În Israel, cu toate că foarte multă lume habar nu are cine este, a apărut măcar o carte despre el. Cartea întitulată Primul secretar, a fost scrisă de Roi Dror și a apărut în 2014. Și pe site-ul organizației de olim numit „Bukowina” există o descriere scurtă despre el.Read more…

Gânduri frământate în timp liber

Dacă ai prea mult timp liber s-ar putea să te afli într-o situație la fel de periculoasă ca atunci când ai prea puțin timp liber. Când n-ai suficient timp să-ți pui în ordine gândurile ești în primejdie de a pereclita elemente importante din trepidanta viață pe care o duci, prin faptul că neglijezi judecata corectă, care să te conducă spre deciziile corecte. Dar și dacă ai prea mult timp liber, tot nu-i bine: gândurile îți joacă festa,. Rezultatul? Amintiri care se amestecă cu idei, unele deadreptul năstrușnice, altele enervante, și mai ales contradictorii. Și profesiunea își spune cuvântul, și trebuie să recunosc că la mine cei aproape 65 ani de când m-am logodit și apoi m-am însurat cu medicina, îmi oferă o mulțime de amintiri, unele fără nicio importanță, dar altele cu o conotație interesantă.Read more…

Un petec de hârtie care mi-a schimbat viața (în bine)

Am mai scris în ”Baabel” cum am devenit ziaristă, (https://baabel.ro/2013/03/eva-galambos-cum-am-devenit-ziarista/) dar a existat un amănunt pe care atunci nu l-am amintit și datorită căruia am putut să-mi realizez visul și să mă pregătesc pentru această carieră. Am menționat atunci că cel care m-a îndrumat spre jurnalism a fost tatăl meu. El și-a dat seama că am înclinație, ușurință în scris și… fantezie și a ținut cont și de opinia profesoarei mele de română. Îmi povestea despre Facultatea de Ziaristică de la Sorbona, pe care o absolvise profesoara mea de franceză, doamna Ileana Mann. Visul meu era Parisul, dar la jumătatea anilor 50, când am absolvit liceul, nici nu putea fi vorba de așa ceva. Am găsit în schimb Facultatea de Ziaristică de la București, în cadrul Universității C.I.Parhon (așa se chema atunci Universitatea București) și am luat decizia neclintită că locul meu este acolo! n primăvara și vara anului 1955 am început să mă pregătesc pentru examenul de admitere. Am luat programa și m-am pus pe învățat. Erau materii la care eram bună, chiar foarte bună – română, istorie, limba rusă și Constituție – nu aveam nevoie de nicio meditație. Totuși, în paralel, sfătuindu-mă și cu părinții, m-am pregătit și pentru franceză; nu voiam să urmez Filologia ca să mă fac profesoară, ci Facultatea de traducători, pe-atunci exista așa ceva. Examenele se dădeau după 15 august, așa că spre 10 august m-am dus la București, singură. Cu câteva zile în urmă împlinisem 17 ani și mă consideram pe deplin matură…Read more…

O povestire cu trup și suflet

Această povestire încearcă să evidențieze veșnicul conflict și dialog logic sau ilogic și adesea discordant între suflet, cel care decide, și trupul care îi acceptă decizia sau se opune în mod instinctiv și fizic deciziei. De obicei, în copilărie și în tinerețe ne împrietenim foarte repede cu oamenii, dar cu anii ne împrietenim tot mai greu. Devenim mai suspicioși, mai pretențioși și mai arțăgoși. Și această schimbare de caracter creează un conflict între sufletul și trupul nostru. – Din cauza ta nu mai am prieteni – îi reprosează sufletul trupului. – Dar de ce? – întrebă trupul. – Fiindcă te-ai făcut leneș și nu mai mergi la restaurante, nici la petreceri și nici la oameni acasă, așa că nu mi-a mai rămas nici un prieten. Astfel, cu timpul, şi vechea prietenie între trupul și sufletul nostru devine instabilă.Read more…

Ţorăs– constanta existenţei evreieşti

În aceste vremuri grele de pandemie mi-am adus aminte de fabulosul concept din limba idiș de tzoras, care sintetizează sublim teama și angoasa colectivă pe care le trăim cu toții, în mod global. Simțim fiecare dintre noi pe propria piele amenințarea bolii, ba chiar a morții, respectiv a sărăciei endemice, a lipsei de perpsective și a incertitudinii cumplite legate de viitor. Cuvântul consacrat ţorăs sau ţurăs din limba idiș, folosit de milioane de evrei în decursul istoriei, provine din cuvântul ebraic țar, cu înțelesurile de „strâmt”, „constrângere” în ebraica veche și mai apoi de „necaz” în ebraica modernă. Însuși regele David a folosit în Psalmi termenul de ţaros. Până și engleza modernă, în special cea americană, a preluat cuvântul magic sub forma de ţuris. Ţurăs reprezintă perenul abis existențial evreiesc.Read more…

Gestionarea timpului liber în caz de pandemie

Chiar mai trebuie să repet că accept reglementările oficiale ca pe un lucru de la sine înțeles? Sigur că nu. Toți cei care mă cunosc știu că nu sunt un rebel, ci un cetățean ascultător, disciplinat și care respectă autoritatea. Nu demult guvernul a decretat ca toți cetățenii să stea acasă, în special în camera de zi sau pe verandă și să nu iasă decât în cazuri de urgență, ca de exemplu pentru a cumpăra articole esențiale sau pentru a testa noul model de pantofi de sport cu suspensie pneumatică. Fiind crescător de porumbei și mic producător de gunoi de păsări, nu am nevoie să plec de acasă. Muncesc chiar pe acoperișul blocului nostru – din fericire încă nu e vorba ca interdicția să se extindă în această zonă, decât dacă izbucnește gripa aviară. Așadar ori stau cuminte pe canapea, urmărind la televizor ultimele știri despre pandemie, ronțăind fericit din provizia de sărățele și bând bere, ori urc pe acoperiș și îmi încurajez protejații înaripați să zboare în lume. Ei o fac în locul meu, pe când eu deocamdată sunt forțat să stau în casă.Read more…

Evreii din Transilvania ca minoritate mică în cadrul unei minorități mari

În numărul precedent al revistei BAABEL a apărut un articol scris de George Vigdor, referitor la problema apartenenței și identității lingvistice a evreilor din Transilvania.Articolul a trezit o adevărată dezbatere, în cadrul căreia au apărut numeroase comentarii interesante. Deși nu sunt ardelean, nici nu sunt specialist în istoria Transilvaniei și a evreilor din această provincie istorică, am trimis (totuși) un comentariu modest. Întrucât acest comentariu era prea lung, mi s-a propus publicarea lui ca articol. Am acceptat bucuros și am optat pentru ca articolul să fie scris sub forma unei scrisori deschise către domnul George Vigdor. Stimate domn Vigdor,
Articolul Dvs. este interesant din punct de vedere publicistic, dar și din punct de vedere sociologic. Vă felicit pentru el. Sunt regățean, gălățean; totuși am câteva mici observații.Read more…

Ghidul încarantinatului

– Tata, mă întreabă băiatul meu la celular, de ce nu stai acasă?– Cum adică nu stau acasă? Mă plimb doar prin cartier. La cumpărături ies doar o dată la zece zile. – Dacă stai locului, îți aduc nepoții să-i vezi de pe balcon. Mă șantajează, mă gândesc mai în glumă, mai în serios. Cel mai mult mă deranjează că nu pot să-mi ajut colegii, mai ales că am specialitatea cea mai căutată în zilele noastre: anestezist și intensivist, dar la ora actuală pensionar. Mă încadrez în grupa de vârstă de risc. – Andrei, îl aud pe șeful secției de anaestezie. Ai vrea să fii pe lista medicilor pensionari care pot fi chemați la nevoie? – Bineînțeles, îi răspund și mă gândesc că asta se va întâmpla, Doamne ferește, doar dacă vom ajunge la un număr incredibil de cazuri grave, ca la New York sau în Italia.Read more…

Cosmonauții n-au viață ușoară

Butoiul de vin se golea primăvara, cam pe la Paști. Vinul ușor și rubiniu din toamnă se termina, așa că ce se mai scurgea în pahar era o zeamă groasă și închisă la culoare, care-ți rămânea între dinți și mirosea mai degrabă a oțet. Curățarea butoiului era o operațiune îndelungată și complicată, așa că n-am asistat niciodată de aproape la ea. Unchiul spunea că e periculos, așa că ne trimitea să ne găsim de lucru în altă parte. Oricum, tin minte că era nevoie de multă apă fiartă și de piatră vânătă cu care se opărea și se dezinfecta. Apoi butoiul era culcat într-o rână ca să se usuce la soare. Era momentul pe care-l așteptasem cu nerăbdare toată primăvara. Devenea locul nostru de joacă favorit până la culesul următor, când era din nou umplut cu vin. Așterneam înăuntru pături și perne iar ca să ne fie mai moale, puneam și plăpumioara mea de bebeluș, cu urme de dantelă zdrențuită și de o culoare incertă, după ce își făcuseră ani la rând mâțele cuib în ea. Intrarea butoiului se acoperea cu o pătură mai groasă, de culoare verde.Read more…

Despre singurătate și izolare

De când a început pandemia de coronavirus, ne plângem foarte mult și pe bună dreptate de izolarea care ne-a fost impusă celor vârstnici, dar și separarea familiilor în unități mici, limitarea mișcării libere, a întâlnirilor cu familia și prietenii, excursiile în aer liber, etc. Am învățat în această perioadă care sunt dezavantajele și chiar pericolul care ne paşte sănătatea fizică, psihică și intelectuală, până la cazuri extreme – oameni care au murit în singurătate și doar întâmplător s-a aflat de ei. Nici copiii și nici tinerii nu sunt scutiți de limitările pe care nu le cunoșteau și astfel sunt nevoiți să caute un mod de a se adapta acestei situații, a cărei durată nu o știe nimeni. Și nu în ultimul rând, în multe țări ale lumii rata șomajului a crescut cu zeci de procente. Mulți și-au pierdut pâinea de toate zilele. Gândindu-ne cu ce să echilibrăm aceste dezavantaje, putem ajunge la concluzii care să ne surprindă.Read more…

Privind spre noiembrie 2020

Din cele relatate de media, aleg o pagină numită Burisma. Acesta este numele unei companii ucrainene de explorare și producție a gazelor . Guvernul ucrainean luptând împotriva corupției a avut în vizor și această companie. Interesul prioritar al guvernului american este ca țările care primesc ajutor american să lupte împotriva corupției locale, iar Ucraina beneficiază de ajutor. Fireşte, procurorul general al Ucrainei a început anchetarea activității acestei mari companii. Pentru un neavizat, intervenția vicepreședintelui american Joe Biden, înainte de reîntoarcerea din Ucraina pare ciudată. Acesta a declarat, în fața camerelor de luat vederi : “aveți șase ore până la plecarea mea. În acest interval doresc demiterea procurorului general. Condiționez de asta primirea ajutorului american “. Următoarele detalii sunt relevante: Hunter Biden, fiul vicepreşedintelui – fără a avea studii sau experienţă în domeniu – făcea parte din consiliul de administraţie a companiei, fiind plătit cu milioane de dolari. De altfel, acesta recunoștea cu sinceritate că poziția respectivă o primise datorită numelui pe care-l poartăRead more…

Amintiri despre sărbătoarea de Yom Haaţmaut şi nu numai

Încă din fragedă copilărie pentru mine Israelul a reprezentat un tărâm îndepărtat, despre care bunicii povesteau mai ales la sărbători. Poveştile s-au înteţit în anii când emigrarea evreilor spre acele tărâmuri a luat o oarecare amploare (nu discutăm cum şi de ce ) şi chiar şi rude apropiate au urmat această cale. Drept urmare, au ajuns la noi unele informaţii, nu prea multe şi nici prea detaliate, despre cum este în acea ţară, întrucât nu prea era permisă corespondenţa cu cei de acolo. Date concrete, la vremea când trecusem deja de adolescenţă, am avut când a venit în vizită la noi o mătuşă a mamei, împreună cu soţul ei şi, mai apoi, când i s-a permis mamei mele să-şi viziteze, în două rânduri, fratele şi sora, emigraţi de câţiva ani. În sfârşit, în 1996, am păşit, împreună cu soţul meu, pe pământul «ţării înfloritoare, născută din nisip şi stele», cum spune unul din cântecele pe care formaţia noastră klezmer îl are în repertoriu. Au urmat şi alte călătorii, cu alte prilejuri, cu scop bine definit, dar pentru că bate la uşă Ziua Independenţei Statului Israel, Yom Haatzmaut, v-aş împărtăşi, în câteva cuvinte, cum am petrecut această zi în 2003, când s-a nimerit să fiu la fiica mea cu ocazia sărbătorii. Read more…

Vedem seriale, învățăm să ne îmbrăcăm

Ultima dată când am observat influenţa exercitată de stilul unui personaj sau a unui serial TV în modă a fost pe vremea când urmăream Mad Men. Fustele ample şi cardiganele scurte purtate de Betty Draper erau masiv copiate – de branduri, în pictoriale, în moda străzii, în social media. Ceva mai de curând am observat un fenomen similar când am bifat pe Netflix Forbrydelsen (The Killing), un serial polițist danez: garderoba Sarei Lund, personajul principal, părea să fie inspirația pentru toate tricotajele colecțiilor din iarna trecută. Iar cel mai recent… Well, e suficient sa va spun „Killing Eve” şi o vizualizați, la fel ca mine, pe Villanelle plutind pe străzile Parisului, într-o spumoasă rochie roz din tulle. Nu-i așa? O rochie creată de Molly Goddard, parte a colecției ei pentru primăvara 2017. Jack, aceasta e denumirea rochiei, nici măcar nu fusese pusă în vânzare la momentul lansării serialului; era păstrată în arhive. Şi uite așa, graţie unui episod, creatoarea britanică a fost propulsată în atenția unei audienţe globale. Read more…

Un cronicar clujean al Holocaustului – Olga Lengyel

Olga Lengyel s-a născut în 1908 la Cluj, care făcea parte atunci din Imperiul Austro-Ungar. A fost fiica unui cunoscut industriaș evreu, Ferdinand Bernat-Bernard, director al minelor de cărbune din Transilvania. Mama s-a numit Ileana (Ida) Legman. Ȋntr-un interviu pe care l-a dat după război, Olga a admis că familia ei era foarte liberală, religia nu era un subiect important în familie. Cauza a fost probabil că familia era mixtă din punct de vedere religios: tatăl era evreu, iar mama, nu. A învăţat la Liceul Marianum din Cluj, unde a fost colegă de clasă cu mama mea, Eva. Un timp a studiat literatură și geografie la Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj. După ce s-a căsătorit cu Dr. Lengyel Miklos (1896-1944), a început să se intereseze de medicinăRead more…

Întâlnire la Frankfurt

Într-unul din zborurile mele spre America trebuia să schimb avionul la Frankfurt. Am pierdut legătura spre Chicago și am fost nevoit să rămân în oraș. Era la începutul serii, aveam timp suficient să mă plimb. Lângă hotelul la care stăteam era o stație de metro, așa că în douăzeci de minute am fost în centrul orașului. Era în 17 decembrie, în ajunul Crăciunului. Orașul era împodobit feeric. Era o atmosferă de sărbătoare, piața centrală era plină de de dughene cu bere, se simțeau miresme îmbietoare de cârnați și varză, pomul de Crăciun îți fura privirea. Am intrat într-un bistrou, m-am așezat la bar și-am cerut o halbă de bere. Lângă mine stăteau doi tineri cu berea în mână, cu un drapel al echipei de fotbal Eintracht Frankfurt și fulare cu culorile echipei. Nu păreau prea veseli, probabil că echipa lor a pierdut, mi-am spus. – Cu cine a jucat Eintracht și care a fost rezultatul? am întrebat eu în engleză. – Cu Hertha Berlin și am pierdut, a spus unul dintre ei, care s-a prezentat mai târziu pe numele de Helmuth. – Nu prea merge echipa în ultimul timp, a spus Dietrich amărât, celălalt fan al echipei. – Îmi pare rău, am spus. Prosit! am continuat cu berea în mână. Să bem pentru un An Nou fericit și mai bun și pentru echipa voastră. – Prosit! mi-au răspuns. De unde sunteți? m-au întrebat. – Din Israel, le-am spus și m-am prezentat.Read more…

Despre pericolele carantinei la domiciliu

S-a explicat pe larg cât de important este să te izolezi pe timp de pandemie, pe cât posibil să nu ieși din casă și să stai cât mai multă vreme inert pe canapea. Eu însumi am propovăduit neobosit această practică și am recomandat tuturor auto-izolarea de lungă durată. Acum apar însă primele semne că restricțiile ar trebui din nou relaxate. Este posibil că numărului infecțiilor va crește din nou, dar eu abia aștept să mă bucur de mai multă libertate. Există însă un motiv și mai important de a ieși din izolare: riscul foarte grav și din păcate ignorat până acum al deceselor legate de carantină. Dacă ar fi să dăm crezare statisticilor, propria locuință este unde se întâmplă aproape cele mai multe decese – exceptând bineînțeles spitale, cămine de bătrâni sau șantiere rutiere prost iluminate etc. În ţările dezvoltate numărul fatalităţilor care se înregistrează în propriii patru pereţi este de ordinul zecilor de mii pe an. Mi se pare de neînțeles că acest fapt nu a fost luat în considerare atunci când s-a hotărât lock-down. Read more…