„Faptul împlinit” versus acorduri internaționale

În urmă cu câteva zile președintele Donald Trump a anunțat că este cazul să se recunoască apartenența Înălțimilor Golan de Israel. A fost un dar făcut premierului Netanyahu înaintea alegerilor, în speranța că aceasta va contracara acuzațiile de corupție formulate de procurorul general. Înălțimile Golan nu au aparținut niciodată Israelului sau Palestinei, ele au fost cucerite în timpul Războiului de Șase Zile de la Siria și din punct de vedere strategic sunt foarte importante pentru Israel, ca o barieră de apărare în cazul unui război cu Damascul.
În curând se împlinește un an de când s-a pus în aplicare decizia aceluiași președinte Trump de a muta Ambasada Americană la Ierusalim, considerat de SUA capitala Israelului, ceea ce și este. Dar situația juridică a Ierusalimului este controversată. Potrivit unor acorduri internaționale, unele semnate de partea israeliană chiar înaintea votului ONU pentru împărțirea Palestinei între israelieni și arabi, altele la Oslo, urmează ca statutul final al orașului să fie stabilit în urma unor negocieri. În pofida gestului SUA, foarte puține state au decis să-i urmeze exemplul, câteva dintre ele (Ungaria, Slovacia, Cehia) limitându-se să deschidă la Ierusalim niște birouri de informații sau birouri comerciale. Poziția României este neclară, premierul Dăncilă revenind în declarațiile sale referitoare la mutarea Ambasadei Române, prin afirmația că a fost o opinie personală, dar de-acum răul a fost făcut. România care la ora actuală deține președinția Consiliului UE a adoptat o poziție contrară celei a Uniunii Europene. Tot în această lună s-au împlinit cinci ani de la ocuparea și anexarea Crimeii de către Rusia, în condițiile în care apartenența Crimeii de Ucraina a fost consfințită prin tratate. Argumentul că peninsula a aparținut inițial Rusiei și că a fost făcută cadou Ucrainei de către Hrușciov nu se poate susține din moment ce acordurile privind statutul Crimeeii au fost recunoscute pe plan internațional.
Sunt doar trei exemple printre multele zeci care au apărut în ultimele decenii când ”un fapt împlinit” este contrapus unor acorduri și tratate. Read more…

Cel care a plecat… și rămâne

De câte ori am scris despre el, despre activitatea și personalitatea sa?! De câte ori am avut ocazia să prezint altora ceea ce știam despre aportul său la o specialitate medicală care nu exista înaintea lui și pentru care el e considerat părinte și fondator?! Nimic mai simplu de înțeles, dacă ne gândim că George Litarczek, dispărut dintre noi acum două săptămâni, a trăit o viață lungă și plină de fapte care l-au făcut celebru nu numai în țara sa, dar și pretutindeni în lume. Dar tot ce am spus și/sau am scris despre el și faptele lui care l-au înscris pe veci în istoria medicinii, s-a adresat întotdeauna unui public care-l cunoștea, în mijlocul căruia și-a desfășurat întreaga sa activitate de mai bine de nouă decenii. Dar acum? Cum pot justifica cititorului aflat în afara sferei medicale faptul că dedic aceste rânduri celui care mi-a fost înainte de toate mentor, profesor și guru?Read more…

Șmuel Solnik, rege peste Israel??

Povestea începe în Polonia, la Kalisz. Șmuel Solnik s-a născut în 1910. Tatăl era ziarist, scriitor și mare sionist – luase parte la Congresul Sionist de la Londra în 1900. Mama era învățătoare. A avut doi frați mai mari, unul stomatolog și unul neurolog. El însuși nu era interesat de studii, ar fi preferat să devină mecanic auto, dar sub presiunea tatălui s-a îndreptat spre stomatologie. După ce a fost dat dat afară din mai multe școli, a plecat în Franța și s-a înscris la stomatologie la Sorbona. Nu se prea omora învățând, dar studiile erau un pretext bun pentru a rămâne în Franța, altfel ar fi fost deportat imediat înapoi în Polonia. În 1940, când Franța a fost ocupată de armata germană, Solnik a fugit în Elveția, unde a primit în sfârșit diploma. Apoi a obținut o viză pentru Palestina și s-a stabilit la Ierusalim, deschizând un cabinet stomatologic. În această perioadă pretinde să fi găsit documente care atestă că familia Solnik se trage din Don Isaac Abrabanel (1437-1508), marele vistiernic al regelui Afonso al Portugaliei, apoi al reginei Isabela a Spaniei, un mare învățat și conducătorul comunității evreiești în preajma expulsiei din Spania. Iar după spusele lui, numele de Solnik ar proveni de la un pseudonim folosit de acesta când nu voia să fie recunoscut: „de Salonic”. (Nu e clar dacă Don Abrabanel a fost vreodată la Salonic, dar se știe că a stat o vreme în Grecia, în insula Corfu.) Pe baza acestor documente un mare rabin (??) i-a întocmit arborele genealogic.Read more…

Spre ”fața galbenă” a Pământului

Am mai fost la Shanghai, cred că era în 1972. Eram proaspăt promovat inginer șef al uneia din cele mai mari întreprinderi ale României ”socialiste”: fosta fabrică de vagoane Astra, înființată la Brașov în 1921, transformată în timpul celui de al Doilea Război Mondial în fabrică de tunuri, ca apoi, după instalarea ”democrației populare”, să devină prin ordinul Partidului prima fabrică de autocamioane din România. Cel mai important beneficiar al nostru a devenit Republica Populară Chineză, un ”stat socialist prieten”, care întreținea relații speciale cu România, în baza resentimentului comun față de ”marele frate sovietic”. Prima vizită am făcut-o la Shanghai, În acea epoca dementă a ”revoluției culturale”, care distrugea tot ce aparținea trecutului, Șhanghai ca și alte orașe chineze părea sortit unei pieiri fără glorie. Oamenii triști ai Chinei, care se zbăteau între sărăcie, teroare și o penibilă îndoctrinare, nu credeau că ar putea apuca o altfel de viață. În primăvara aceasta am fost din nou la Shanghai. De la Brașov până la Shanghai via Frankfurt am Main, pe linie aeriană sunt aproape 20.000 km, cât jumătate din lungimea ecuatorului. În avionul Boeing dotat cu toate fanteziile digitale ale tehnicii actuale, ”navigând” pe ecranul din fața scaunului, timpul trece repede. Te simți în postura ridicolă a unuia care s-a săturat cu felul întâi, iar chelneri stilați îi servesc tot mai multe feluri, care mai de care mai ademenitoare. Mai cu picoteli, mai cu treziri scurte, iată-ne ajunși pe uriașul aeroport ultra modern Shanghai (PVG).Read more…

Cartea mamei mele şi… destinul ei

Câteva întâmplări recente mi-au dovedit că dictonul latin Habent sua fata libelli este valabil şi pentru cartea mamei mele, Sara Székely. După 12 ani de la apariţia primei ediţii în limba maghiară – Szurika, Éva lánya şi 10 ani de la publicarea traducerii în limba română – Surica, fiica Evei, după şapte ani de la plecarea mamei mele din această lume, cartea ei îşi urmează destinul, inspirând cititori cărora le iese în cale, influenţându-le destinul. Cartea a apărut în urma unui stimul nu tocmai…ortodox. De când mă ştiu, mama îmi povestea mereu despre copilăria ei petrecută în colonia muncitorilor de la fabrica de cherestea din Gheorgheni, despre cum a rămas orfană de tată, la vârsta de şase ani, despre mama şi bunica ei, despre cum a ajuns, la vârsta de 10 ani, la Orfelinatul Baron Hirsch din Budapesta. Mi-a povestit despre război şi prigoana antievreiască, despre salvarea de la moarte a copiilor din orfelinat – graţie protecţiei Crucii Roşii Internaţionale şi Ambasadei Suediei (personal a lui Raoul Wallenberg). Mi-a povestit despre deportarea la Auschwitz a mamei şi bunicii ei, precum şi a altor zeci de rude din Gheorgheni care au pierit în Holocaust, despre cum a revenit ea în Transilvania, fiind primul copil evreu care a sosit la Oradea în primăvara lui 1945. Poveştile ei m-au captivat prin conţinut, sinceritate, autenticitate, dar şi prin optimismul care emana din ele. Eram convinsă că dacă le-ar fi aşternut pe hârtie s-ar fi bucurat de succes. Read more…

2 martie: sâmbăta în care se face apelul la memorie

Adeseori când mergeam cu mașina prin Maramureș obișnuiam să fredonez Beltz, Mayn Shetele Beltz…! ascultând povestea Oanei despre cum în copilărie, jucându-se cu copiii din sat pe colinele ce împrejmuiesc Ungurașul, a descoperit împreună cu ei „un cimitir evreiesc”. Dar astăzi nimeni din sat nu mai știe nimic de el și nici de evrei nu pare să-și mai amintească cineva. Și totuși…Sâmbăta zilei de 2 martie, ajunată cu același refren nostalgic de film, în care Moishe Oysher, cantorul evreu din SUA născut la Lipcani a debutat, îmi aduce monografia orașului Baia Sprie în față. Curios, îi propun Oanei să căutăm consemnări despre evreii locului. Read more…

Directorul

Doctorul Mihai Pop, rezident de medicină internă, a fost medicul curant a tatălui meu, internat cu infarct miocardic la Clinica Medicală Unu din Cluj, în noiembrie 1968. Bolnavii aveau o încredere oarbă în el. Era mic de statură, foarte sincer și puțin cinic. Colegii lui îl apreciau mult. Se povestea că își spuneau între ei „Îl vezi pe doctorul ăla mic? Dacă nu știi ceva, întreabă-l, știe o carte nebună”. După șase săptămâni de spitalizare tata a revenit acasă ameliorat. Era impresionat de profesionalismul și omenia medicului care l-a tratat. „Așa doctor să devii și tu”, mi-a spus tata. Ani de zile au corespondat.

După terminarea facultății am ajuns în
zona Oașului, medic de dispensar la Gherța Mică, iar directorul medical al
zonei era nu altul decât Dr Pop Mihai. Speriat de condițiile grele în care
auzisem că voi lucra și emoționat ca fiecare om la începutul carierei, m-am
reîntâlnit cu medicul tatălui meu, de astă dată ca primul meu șef. M-a
întâmpinat cu zâmbetul lui de neuitat. “Nu fi neliniștit, copile, sunt sigur că te vei descurca, colegii mei de la spital și eu însumi te voi ajuta la nevoie.”Read more…

Sfârșitul unui război și începutul unui stat de drept

În martie 1949 s-a desfășurat ultima operațiune din cadrul sângerosului și îndelungatului Război de Independență, care a început la 29 noiembrie 1947, odată cu aprobarea rezoluției ONU referitoare la planul de partajare a teritoriului țării între două state, unul evreu și unul arab. Luptele s-au încheiat în martie 1949, dar războiul s-a terminat oficial abia în iulie 1949, odată cu semnarea acordurilor de armistițiu cu țările din jur. În acest groaznic război au murit 6373 de persoane, dintre care cca. 4000 soldați, dintr-o populație totală de 650 000. Printre morți s-au numărat și numeroși olim hadașim (nou veniți), mulți dintre ei din România. Ultima operațiune a războiului, cunoscută sub numele de „Operațiunea Uvda”, a avut loc în 6-10 martie 1949, pentru a finaliza cucerirea regiunii de sud a țării, deșertul Negev, precum și asigurarea ieșirii la Marea Roșie. Această operațiune a stabilit granițele recunoscute din sudul statului Israel. Astfel s-au pus și temeliile orașului Eilat, cunoscut în toată lumea ca o stațiune balneară de prim rang, dar și ca al treilea port al Israelului, după Haifa și Așdod. Această operațiune era urgentă, fiindcă la 24 februarie 1949 s-a semnat acordul de încetare a focului cu Egiptul și au început și negocierile cu Iordania, care revendica tot sudul deșertului Negev. Read more…

Pătura

Pentru a nu contamina puritatea copiilor români care se lăudau cu obârșia lor dintr-un amestec al triburilor dace cu legiunile romane, în toiul războiului s-a organizat o școală evreiască. Așa că în timp ce în Europa iluministă și civilizată evreii erau jefuiți, despuiați și băgați în camere de gazare, la noi la Iași copiii evreii învățau carte. Puțin idiș, puțină ebraică și bineînțeles materiile normale în limba română. Profesori nu prea aveam. Dar de asta s-a îngrijit Universitatea A. I. Cuza. Tot pentru a nu contamina mințile studenților români a dat afară profesorii evrei și ca să nu moară de foame, mulți dintre ei și-au găsit posturi pe la școlile evreiești. Profesori universitari de matematică, fizică, chimie și română habar nu aveau cum să se descurce cu puradeii din clasele primare. Și azi îmi stă în față amintirea profesorului meu de la clasa întâi. Ținea într-o mână un băț și în cealaltă o carte de poezii și ne citea de mama focului. Cretă nu era de găsit, așa că scria alfabetul în aer: a, b, c,… și noi repetam după el. Culmea era că la sfârșitul anului știam cu toții să citim.Read more…

Prietena mea din Dresda și călătoria ei în Israel

Am cunoscut familia Z. la Dresda, la începutul anilor 90, la scurt timp după căderea zidului Berlinului. Așa cum se obișnuiește, editorul promovează cărțile apărute prin citirea de către autor și discuții cu publicul. Este vorba de de Jurnalul de ghetou, apărut inițial în limba germană. Chiar înainte de 1989 existau în fosta RDG asociații de prietenie germano-israeliene. În acest cadru am ajuns și la Dresda, oraș martir care după peste 50 de ani mai purta răni vizibile ale războiului. Am cunoscut această familie într-o biserică evanghelică și foarte repede ne-am împrietenit și corespodăm până azi. Recent, Anette, prietena mea din Dresda a făcut o excursie în Israel împreună cu niște colege. Excursia a încântat-o și mi-a trimis prin internet un fel de jurnal de călătorie. Mi s-a părut interesant să aflu cum vede Israelul o tânără din Germania (fosta RDG), așa că i-am cerut voie să-l traduc. Nu știu dacă voi reuși întocmai, dar voi încerca să redau esențialul.Read more…

Povestea unui om care a decis să scrie o carte

Baabel publică un Interviu realizat de Astrid van Nahl, de la revista Alliteratus.com, cu Peter Biro, unul dintre autorii revistei Baabel care, după debutul literar în limba română s-a încumetat să-şi trimită spre publicare şi scrierile în limba germană. Acest demers, precum şi ineditul tematicii abordate de doctorul Petre Biro, originar din Oradea şi stabilit în Elveţia, au generat interesul revistei Alliteratus.com şi astfel s-a născut interviul semnat de Astrid von Nahl. În continuare publicăm versiunea română a acestui interviu.Read more…

Svetlana

Svetlana a apărut în viața lui Daniel într-un moment foarte potrivit. El ajunsese de curând în Canada și își găsise deja un servici foarte bun, închiriase un apartament decent și își cumpărase o mașină. Totuși, adaptarea și integrarea sa socială erau nesatisfăcătoare și destul de stângace, un paradox tipic pentru un nou venit fără probleme de acest gen în țara de baștină. Daniel observa de câtăva vreme o femeie înaltă, elegantă, cu un păr blond-roșcat, care râdea cu poftă împreună cu alte două doamne mai scunde, probabil niște prietene. Era destul de aproape să îi observe mâinile grațioase, deosebit de albe, cu degete lungi și frumoase, dar cu unghii scurte. S-a gândit că ar putea fi o artistă, poate cânta la un instrument. S-a apropiat de grup și a spart gheața cu câteva remarci spirituale care au fost acceptate și le-au făcut să râdă. Tocmai începuse muzica și a invitat-o la dans pe doamna cea înaltă. I-a luat mâna și a condus-o ferm câțiva pași mai încolo…Read more…

Cinci moduri de a purta mai multă culoare

Viitorul e luminos. Şi colorat. Când spun „viitor”, mă refer la primăvara care tocmai a debutat şi la vara pe care o așteptăm „ca şi când”. Iar când spun „colorat”, mă refer la o multitudine de tonuri pline de energie bună – de la roșu-muşcată şi albastru-garofiţă, trecând prin liliachiu, roz bujor şi alte nuanțe picante -, care abia așteaptă să ne îmbrace, să îşi facă loc în garderobele noastre, sa ne binedispună diminețile! M-am gândit să fac o scurtă trecere în revistă a celor 5 culori-vedetă de care ne vom tot ciocni în lunile următoare prin magazine, feed-uri de social media şi pagini de revista.Read more…

Secretele arhivelor Vaticanului din timpul celui de-al Doilea Război Mondial vor fi dezvăluite

n urmă cu două săptămâni Vaticanul a anunțat că la 2 martie 2020 va face publice arhivele secrete ale papei Pius al XII-lea, care se afla în fruntea Bisericii Catolice în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Inițiativa aparține papei Francisc. În acest fel, Vaticanul răspunde presiunilor de peste trei decenii, exercitate de istorici din întreaga lume, inclusiv de Yad Vașem și de alte organizații evreiești, de a se deschide arhivele secrete referitoare la pontificatul papei Pius al XII-lea din timpul războiului. Această măsură va permite cercetătorilor să stabilească adevărul despre atitudinea papei și a Vaticanului față de fascism, nazism și prigonirea evreilor. ”Biserica nu se teme de istorie,” a declarat papa Francisc în fața personalului care se ocupă de arhivele secrete ale Vaticanului, arhivă cu zeci de mii de documente legate de papa Pius al XII-lea. De obicei Vaticanul își deschide arhivele la 70 de ani după terminarea pontificatului unui papă, dar cercetătorii au cerut să se deschidă mai devreme această perioadă, pentru a se putea găsi explicații și da răspunsuri la atitudinea deosebit de controversată a Vaticanului și a papei în perioada celui de-al Doilea Război Mondial față de evrei și față de Holocaust.Read more…

SOS! Salvaţi Marea Moartă!

În continuare aș vrea să prezint încă câteva aspecte legate de Marea Moartă. Căutând informații pe internet, unul din primele lucruri care sar în ochi sunt titluri ca: „Salvați Marea Moartă”, „Marea Moartă pe cale de dispariție”… Concomitent scade și nivelul apei sărate subterane. Locul ei este luat de apă dulce adusă de torenți. Astfel stratul gros de sare din subteran se dizolvă treptat, apar goluri și pământul se surpă, formându-se gropi adânci (sinkholes). După alte păreri nu este vorba de sare ci de straturi de nisip care sunt spălate de ape și apar goluri. Pagubele sunt enorme. Au avut loc accidente, clădiri au fost distruse, mai multe plaje au fost închise, plantații au devenit inaccesibile, ba la un moment dat a apărut o groapă chiar în mijlocul șoselei. Circulația a fost deviată pe un drum local, dar nici acesta nu oferă siguranță pe termen lung. Întregul mal apusean al Mării Moarte a devenit nestabil – despre cel răsăritean există mai puține informații, dar presupun că același fenomen se petrece și acolo. Cu timpul șoseaua va trebui reconstruită pe un traseu mai ridicat, mai departe de mal. Deocamdată nu se vede nicio soluție, decât ca Marea Moartă să fie umplută din nou…Read more…

Turnul Babel la orizontală

Nu am niciun dubiu că cei care au creat acum mii de ani legenda Turnului Babel s-au inspirat dintr-o situație reală. În acele vremuri și chiar mult timp după aceea, colectivitățile umane erau izolate timp de veacuri, relațiile dintre diversele populații aparținând chiar aceluiași popor erau practic absente, nemaivorbind de existența dialectelor aceleiași limbi, care făceau (și fac până în ziua de azi) o comunicare umană imposibil de realizat. Limba, mijlocul de comunicare cel mai important între două ființe umane, poate fi în același timp un obstacol în calea înțelegerii dintre oameni. De aceea nu trebuie să ne mire apariția limbii esperanto, o încercare a oftalmologului varșovian Dr Ludwig Lejzer Zamenhof de a găsi o soluție problemei din epoca modernă, în care oamenii circulă de-a lungul și de-a latul globului și se lovesc de bariera unor limbi pe care nu le cunosc.Read more…

Tandemul Cenuşă sau „Baabel, extremă urgenţă!”

Suntem dependenţi de computer, laptop şi toate accesoriile smart, intervenţia salvatorilor IT este imperios necesară, iar competitivitatea pretinde ca operaţiunea de salvare să aibă loc în timp… real. Un salvator eficient trebuie să fie la zi cu toate actualizările softului şi permanent în poziţia de „start”, gata să răspundă la SOS-ul lansat de beneficiarul disperat – în general o întreprindere, o companie, o instituţie. Şi pentru că salvatori IT de top sunt puţini, iar strigătele de ajutor sunt tot mai multe, pe bună dreptate se pune întrebarea ce şanse are o revistă precum Baabel – bazată în totalitate pe voluntariat şi adresată unei nişe (de elită, spunem noi, dar totuşi nişă) – să beneficieze de servicii de salvare prompte şi de cea mai înaltă calificare? Cred că vă daţi seama că sunt minime. Totuşi, Baabel se bucură de ajutorul echipajului de Hatzalah virtuală – alcătuită din fraţii Horaţiu şi Silviu Cenuşă. Ori de câte ori apare o problemă accesez contul lor de pe Messenger (creat special pentru Baabel) şi în cel mai scurt timp primesc un răspuns liniştitor, o promisiune onorată cu promptitudine maximă şi cu profesionalism desăvârşit. Read more…

Bătrânul și piscina

Și tu te uiți ca toată lumea la cicatricile mele? m-a întrebat Ițhac în vestiarul piscinei. Cea de pe umărul drept e din războiul din 1956, cea de pe umărul stâng e din 1967, de la Războiul de Șase Zile, iar cea de pe abdomen e din1973, de la Războiul de Iom Kipur. La altele n-am mai participat, că eram prea bătrân. Ițhak are 83 de ani și arată ca de șaptezeci. A venit cu părinții din Maroc la vârsta de 15 ani. Familia s-a stabilit în deșert, la Beer Șeva. A fost tehnician la Bezek, societatea israeliană de telefoane. Limba lui maternă fiind franceza, o vorbește de fiecare dată când are ocazia. Să nu-i critici pe francezi sau pe marocani în prezența lui! E foarte mândru de Mohamed al V-lea, regele Marocului, care în timpul ocupației germane, 1940-1944, nu numai că nu a permis deportarea cetățenilor evrei, a interzis chiar și stigmatizarea lor. Are numai doi băieți, pentru că soția lui iubită a decedat la vârstă tânără. De atunci a mai fost căsătorit încă de trei ori, ultima dată în urmă cu cincisprezece ani.Read more…

Călătoria mea la Iași și revenirea la București după 10 săptămâni

Cunosc foarte bine acest drum, l-am făcut de nenumărate ori. Dar în acest an parcă am avut răgazul, ca niciodată, să privesc cu ochii mai critici gările cunoscute și să trag niște concluzii care m-au întristat mult. La București unicul vagon de clasa întâi era aproape plin; până la Iași s-a golit vizibil, ceea ce e normal. Dar de la Ploiești încolo, nu a mai urcat aproape nimeni, nici măcar la clasa a doua. Oare nu se mai călătorește cu trenul? E adevărat, avionul e mult mai ieftin, poate de aceea oamenii nu mai merg cu trenul. Merg mai ales bătrâni ca mine, pensionari, care au gratuitate, costul fiind achitat de casa de pensii. Și totuși era în preajma vacanței de Crăciun. Unde sunt elevii, studenții care și ei călătoresc gratuit? Numai bunicii mai călătoresc? Și gările unde ne-am oprit mi-au dat mult de gândit. Am văzut la TV o serie de emisiuni interesante despre gările din țară, despre istoricul lor și oamenii care au contribuit la clădirea lor. Dar despre gările de pe traseul meu, pe care le cunosc de atâția ani, nu s-a spus nimic. Gările mi s-au părut mai triste ca oricând. De la Râmncu Sărat încolo, la Buzău și Focșani, nu a mai urcat nimeni, nici măcar pensionarii.Read more…