Dispensarul medical rural din România anilor 70 era de fapt o cameră de urgență unde trebuia oferită asistență medicală întregii populații 24 de ore pe zi. Medicul sau medicii trimiși acolo după terminarea studiilor trebuiau să rezolve toate problemele medicale și sanitare ale localnicilor și ale celor din satele vecine. Nopțile petrecute de gardă la pediatrie, la spitalul de obstetrică și ginecologie, sau sala de operație s-au dovedit foarte utile, mai ales că tot ce ne stătea la dispoziție în activitatea zilnică, uneori foarte dificilă, era un stetoscop, un aparat de măsurat tensiunea, câteva sticle cu soluții pentru infuzii, trusa de infuzie care trebuia resterilizată împreuna cu toate acele și siringile, câteva fire de cusut și câteva medicamente necesare pentru tratamentul bolilor mai frecvente. Reanimarea unor bebeluși deshidratați, sau a unei femei gravide în șoc hemoragic, a unui bolnav cu un atac cerebral sau un atac de cord necesitau o intervenție de urgență înainte de a fi transportați la spitalul din oraș, la o distanta de 50 km. Accidentele de circulație erau rare, dar nu era sfârșit de săptămâna în care dispensarul să nu fie plin de răniți aduși de la horă, uneori cu răni profunde de cuțit sau de topor. Tinerii, de obicei beți, se luau la bătaie din cauza fetelor. Îmbrăcați în haine de sărbătoare, ieșeau la petrecere cu un cuțit ascuns în cizmă, sau cu o toporișcă strecurată în mâneca cămășii frumos împodobite cu țesături artizanale maramureșene. Desigur, nu lipsea nici sticla de țuică. După câteva ore de dans, beți și lipsiți de orice control, se luau la bătaie, se tăiau și se înjunghiau, fiind aduși la dispensar grav răniți. După o scurtă intervenție de urgență, unii trebuiau transferați la secția de chirurgie din spitalul județean.

Într-una din aceste duminici, în timp ce stăteam cu părinții mei care veniseră să ne viziteze, liniștea serii a fost întreruptă de țipetele și gălăgia unor localnici care încercau să între în incinta dispensarului. Tineri răniți, cu cuțite și topoare în mâini, însoțiți de prieteni sau membri de familie, invadaseră sala de așteptare. Nu știam cum să-i potolesc pe acești oameni, al căror comportament ieșise de sub orice control. Am văzut răniți plini de sânge culcați pe podea sau pe băncile din sala de așteptare. Nu aveam timp să stau pe gânduri, răniții trebuiau tratați de urgență.

Părinții priveau speriați și îngrijorați prin geamul locuinței noastre, fiind martorii unei situații groaznice, la care erau expuși pentru prima oară în viață.

Am cerut ajutorul miliției locale pentru a bloca intrarea publicului în sala de tratamente, l-am chemat de urgență pe Ion, asistentul meu cel mai versat în situații asemănătoare, și împreună am cusut rănile, le-am bandajat și încet, încet, toți răniții au părăsit dispensarul.

Abia atunci am observat încă un rănit, aproape adormit sub una din băncile sălii de așteptare. Avea fața plină de sânge, inclusiv bandajul care-i acoperea urechea stângă. După ce am scos bandajul, am descoperit o imagine pe care nu o mai întâlnisem în viața mea: urechea era tăiată și atârna numai pe o bucățică de piele. Habar nu aveam cum să procedez, cum să tratez această plagă. Intervențiile chirurgicale văzute în anii studenției erau cu totul diferite, de obicei operații planificate, nu intervenții de urgență. Știam să fac o anestezie locală, să cos o rană, dar ce să fac cu o ureche detașată? Rănitul meu era atât de beat încât nici măcar nu a avut nevoie de anestezie. I-am cusut la loc urechea, căutând să păstrez cel puțin simetria față de urechea dreaptă, neatinsă. L-am bandajat și l-am trimis acasă culcat pe fânul din fundul unui car tras de doi cai. Bănuiesc că i-am dat și antibiotice din puținele pe care le aveam la dispoziție.

Așa s-a desfășurat prima mea intervenție serioasă în domeniul traumatologiei, al chirurgiei de urgență în dispensarul din Bătarci.

Părinții s-au îngrozit de cele văzute, le-a fost frică de reacția publicului și a răniților beți, știind că asemenea situații se pot repeta și îmi pot periclita chiar viața.

În zilele următoare răniții au revenit la control, vindecați, veseli, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Și cel căruia i-am cusut urechea a revenit și spre marea mea surpriză și uimire am constatat că operația mea estetică a reușit, fără infecții sau modificări semnificative în comparație cu urechea sănătoasă.

În perioada de specializare în chirurgia generală în Israel am povestit colegilor mei de la ORL despre această aventură. Nu le venea să creadă că am reușit să salvez urechea și viața pacientului. Acest traumatism complicat necesita intervenția unor specialiști, nu munca unui „croitor” la o circumscripție rurală.

Primele mele ocazii de a practica chirurgia de urgență mi-au oferit multă experiența pentru anii următori. Am înțeles că oricât ar fi de beți, răniții nu amenință persoana care îi tratează. Comportamentul lor a fost plin de respect. Deseori au revenit la dispensar și ne-au mulțumit. Erau oameni simpli, dar cu foarte mult bun simț, și știau să prețuiască ajutorul și grija noastră pentru a le salva viața.

***

Eram deja aproape doi ani în Bătarci. Știam că trebuie să facem tot posibilul pentru a trăi și a lucra, fără să ne plângem sau să ne lăsăm înfrânți de greutățile care ne-au întâmpinat în viața cotidiană în mediul rural. Amintirile acestor ani nu le vom uita toată viața, trei ani în care viața ne-a pregătit și ne-a oferit experiența necesară pentru anii următori, când am început o viață nouă, plină de greutăți și obstacole diferite de cele de la Bătarci – o viață nouă ca tineri imigranți în Israel.

Un eveniment de neuitat din perioada de stagiatură la Bătarci, poate cel mai traumatizant, imprimat adânc în memoria mea, s-a petrecut într-o noapte ploioasă de toamnă. Întunericul și ceața învăluiau încă toata comuna, când am fost trezit de cineva care bătea la ușa dormitorului nostru. Cu greu m-am dezmeticit din somnul adânc și am deschis ușa. În fața ei stătea un localnic cu un felinar în mână. “Soția mea a născut acasă, te rog să vii imediat” – cu aceste cuvinte m-a întâmpinat omul îngrijorat. Majoritatea femeilor din sat veneau să nască la dispensar, în mica noastră casă de naștere. Uneori ajungeau foarte târziu și nășteau pe una din băncile din sala de așteptare. Niciodată nu am fost chemat la o naștere la domiciliu. Ce puteam face? Era o nouă urgență neîntâlnită în practica medicală anterioară. Mi-am pus haine călduroase, am urcat în căruță și m-am așezat alături de omul care ținea hățurile. Era încă întuneric, dar caii cunoșteau drumul. Îmi era foarte frig, poate și din cauza emoției. Eram speriat, neștiind cum să procedez într-o situație pe care nu o cunoșteam din anii petrecuți la spitalul de obstetrică și ginecologie, unde ne-am pregătit teza de doctorat și unde mai târziu soția mea a născut primul nostru copil. Eram atât de frământat de gânduri, încât n-am fost în stare să conversez cu omul de lângă mine. Drumul era lung, plin de gropi, de băltoace și de noroi. A durat peste o oră până am ajuns pe vârful dealului, la căsuța familiei.

O lumină palidă se strecura prin micul geam al colibei acoperite cu paie. Am intrat cu geanta mea de medic, cu care făceam vizite la domiciliu celor care nu puteau veni la dispensar. Camera cu podea de pământ era luminată doar de un felinar cu petrol. Abia am trecut pragul și m-a izbit un miros greu de țuică. Într-un colț al odăii am observat o femeie culcată pe un pat dărăpănat și alături de ea un bebeluș legat de ea prin cordonul ombilical. Apropiindu-mă, am simțit că duhnește a țuică, pe care probabil o băuse pentru a-și alina durerile. Am tăiat cordonul ombilical, am învelit copilașul cu ce mi-a căzut în mână în casa neîncălzită și am așteptat cu nerăbdare ieșirea placentei. Dar în afară de o hemoragie uterină care părea tot mai intensă, nu era nicio altă indicație că placenta va ieși spontan, așa cum știam că trebuie să se termine o naștere normală. Femeia era tot mai palidă, pulsul tot mai accelerat, semne alarmante care prevesteau un șoc eminent. Căutând o soluție în această situație atât de stresantă și pentru mine, mi-am amintit că în aceste cazuri placenta poate fi scoasă doar prin intervenție manuală. Cunoșteam teoria, dar nu o aplicasem niciodată. Fără o intervenție urgentă, viața femeii era în pericol. Fără să ezit prea mult, cu mâna tremurând de emoție, am scos placenta din uterul femeii și am continuat cu un masaj îndelungat pe abdomen, până când hemoragia s-a oprit.

Nu-mi amintesc cât timp a durat procedura. Am observat doar că întunericul se spulberase, odaia era luminată de primele raze de soare strecurate prin geamul murdar. Dar încă nu terminasem tot ce aveam de făcut. Trebuia să aduc bebelușul nou-născut împreună cu mama lui la dispensar. Nașterea la domiciliu era interzisă și orice complicație ulterioară ar fi periclitat nu doar mama și copilul, ci și pe mine, medicul de circumscripție. Totul trebuia raportat autorităților sanitare regionale.

Ajutat de soțul ei, i-am urcat în căruță, i-am culcat pe o grămadă de paie, i-am acoperit cu câteva pături găsite în casă și am pornit la drum. Era foarte devreme și destul de frig, nori grei și amenințători acopereau primele raze de soare, dar eu nu simțeam frigul și oboseala nopții nedormite. Eram copleșit de o enormă satisfacție și mulțumire că am găsit soluția potrivită în aceasta situație traumatică – o recompensă pentru nopțile petrecute în casa de naștere în anii studenției.

La întoarcere, drumul părea să se fi scurtat. După câteva zile, mama și copilul s-au întors fericiți la casa lor. Iar eu am rămas cu amintirea acestui episod neobișnuit, cu o nouă lecție învățată în anii petrecuți la Bătarci.

***

Peste pădurile din jurul satului s-au așternut primii fulgi de zăpadă. După câteva zile, peisajul și-a schimbat culoarea – casele, copacii și drumurile au fost acoperite de un strat gros de zăpadă, sub care a înghețat apa rămasă după ploile abundente ale toamnei. Circulația cu mașina era tot mai periculoasă, cauciucurile de iarnă și lanțurile atașate nu reușeau să prevină devierea sau oprirea bruscă a mașinii. Focul ardea zi și noapte în sobele de teracotă. Mirosul lemnelor arse și căldura pe care o emanau erau mult mai plăcute ca încălzirea cu gaz la oraș. Flăcările care luminau încăperea aveau un efect hipnotizant. Nu le-am uitat niciodată.

A trecut încă un an. Luna decembrie mult așteptată ne amintea că vine Crăciunul și Anul Nou. Aceste sărbători erau un adevărat eveniment pentru populația locală. Îmi amintesc de anii copilăriei mele la Cluj. Pomi de crăciun împodobiți cu globuri de sticlă colorată, ghirlande, dulciuri delicioase și cadouri așezate sub pom. Deși Crăciunul nu este o sărbătoare evreiască, pomul de crăciun nu a lipsit nici în casa noastră, până într-o zi când m-am împiedicat de el și l-am răsturnat. Pomul frumos împodobit a căzut și toate ornamentele s-au sfărâmat. Ne-am năpustit asupra bomboanelor învelite în hârtie colorată, dar bucuria nu a durat mult. Mama a declarat că în casa noastră nu va mai fi niciodată pom de crăciun!

Localnicii din Bătarci și din satele învecinate așteptau cu nerăbdare aceste sărbători. Câteva zile înainte de Crăciun se tăiau porci și se pregăteau mâncăruri delicioase. În acel an, Crăciunul era foarte alb, zăpada promitea să rămână în toată splendoarea ei până la venirea primăverii.

Prietenii noștri, medicul veterinar și soția lui, ne-au invitat să sărbătorim împreună seara de Crăciun în casa unei familii maghiare din satul vecin. Am acceptat cu bucurie. O sanie cu zurgălăi trasă de doi cai frumoși ne-a dus la destinație. Primiți cu multă căldura și ospitalitate, am petrecut o seară minunată, degustând mâncarea delicioasă, stropită cu câteva pahare de vin și țuică. Majoritatea bărbaților s-au îmbătat, ei au băut încă de dimineață, în timp ce pregăteau bucatele pentru cină. Prietenul nostru, medicul veterinar, abia se ținea pe picioare, era la fel de beat ca toți ceilalți.

Spre miezul nopții am hotărât să ne întoarcem acasă. Caii erau deja înhămați la sanie. Soțiile noastre s-au așezat pe bancheta din spate, iar noi, bărbații, în față. Prietenul meu a luat hățurile și am pornit la drum. La un moment dat am observat că abia ședea, era atât de instabil încât am fost nevoit sa-l sprijin. Dar ce să fac cu caii? Noroc că ei cunoșteau drumul, nu trebuiau să fie conduși. Era o noapte minunată, cu lună plină și cer înstelat care dădeau un luciu minunat drumului acoperit de zăpadă. Nu am simțit gerul nopții de decembrie. Încălziți de țuică și de vin, eram foarte bine dispuși și cântam cât ne ținea gura.

Drumul de întoarcere mi s-a părut foarte scurt. Caii s-au oprit în fața dispensarului. Clătinându-mă de pe un picior pe altul, am ajuns cu greu până la ușa de locuinței noastre. Mama, care era la noi în aceste zile, s-a speriat, nu-și putea imagina că fiul ei putea fi atât de beat. Și eu m-am simțit îngrozitor. După ce-am vomitat tot ce băusem și mâncasem în seara aceea, m-am liniștit și am dormit până a doua zi la prânz. Nu am fost trezit în cursul nopții, probabil toți localnicii au rămas la casele lor după petrecerile din seara de Crăciun. Și eu m-am dezmeticit cu greu după cheful nopții precedente. Aceasta a fost prima și ultima seară de Crăciun petrecută în societatea localnicilor din comuna noastră. Dar amintirile și farmecul acelei nopți ne urmăresc până astăzi. După aproape 50 de ani acele imagini minunate se perindă în fața ochilor mei ca o peliculă imaginară în care splendoarea acelei nopți rămâne imortalizată pe veci.

Ivan Schwartz