ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
Alexandru Marius – Sandy pentru prieteni, colegi şi cunoştinţe – a fost, timp de peste trei decenii, omul din spatele camerei de luat vederi, culegătorul imaginilor din care se alcătuieşte, în primul şi în primul rând, materialul de televiziune. Avea ochi de artist (era şi sculptor), o fire boemă şi ludică, un suflet generos, un caracter nobil şi loial şi multă, multă empatie.Read more…
Tata îmi citea poezii în serile de iarnă, în după amiezile tihnite ale vacanţelor de vară, dar mai ales când mă ţintuia la pat febra vreunei boli a copilăriei. Pe atunci vorbeam doar ungureşte, limba maternă fiindu-mi maghiara, la fel ca cea dintâi identitate. Scotea din bibliotecă un volum cu versuri de Sándor Petöfi, János Arany sau Endre Ady şi-mi citea pe îndelete, străduindu-se să articuleze limpede şi să scoată în evidenţă înţelesul fiecărei strofe. Adesea recitea poezia şi apoi dialoga cu mine, pentru a vedea dacă pricepusem cuprinsul şi prinsesem tâlcul şi mesajul ei. Read more…
Pe Domnul Costel l-am cunoscut acum câţiva ani, când ne-am aşezat la masă la o terasă cochetă de pe ţărmul Mării Negre, la Cap Aurora. Din păcate mâncarea avea un gust suspect, ceea ce am şi semnalat ospătarului. Imediat s-a înfiinţat la masa noastră patronul care şi-a cerut scuze pentru incidentul neplăcut, a adus o altă porţie de mâncare – de data asta proaspătă şi gustoasă. La sfârşit, când am cerut nota de plată, ne-a anunţat că toată consumaţia a fost din partea casei, ne-a cerut din nou scuze pentru cele întâmplate şi ne-a invitat să revenim. Modestia şi generozitatea patronului ne-a făcut o impresie plăcută şi de atunci suntem clienţii fideli ai Terasei Aurora1. (Cu vreo 10 ani în urmă existau mai multe terase înşirate pe ţărmul de la Cap Aurora, toate purtând numele de Aurora însoţit de numărul de ordine atribuit de la Sud spre Nord. Acum nu mai există decât aceasta care şi-a păstrat, totuşi, şi numărul).Read more…
Cred că fiecare cadou poartă în el amprenta dăruitorului, iar dacă e un obiect vechi, o moştenire de familie, amprentele stratificate îi conferă o încărcătură specială. Şi mai cred că momentul şi locul în care este oferit nu sunt întâmplătoare. Cartea de rugăciuni pe care o iau cu mine la marile sărbători, precum cele de toamnă, stă dovadă că fiecare dar are tâlcul lui. După cum atestă prima pagină, Miriam (Mirjám – în maghiară) este o culegere de rugăciuni pentru femeile israelite, scrisă de Dr. Arnold Kiss (1869 – 1940), mare rabin al sinagogii neologe de pe strada Leo Frenkel din Budapesta. Cărticica de rugăciuni modestă, cu coperte cartonate negre, introdusă într-o teacă de carton tot neagră, am primit-o în dar acum nouăspretece de ani…Read more…
Inscripţii precum Bucureşti-Băneasa sau Wien-Meidling te anunţă că te afli la periferia unui oraş mare şi că urmează staţia principală. De patruzeci de ani, sosind în gară, la aeroport sau depăşind cu maşina indicatoarele rutiere de pe şoselele ce mă aduc acasă, în oraşul meu natal, citesc: Cluj-Napoca şi rămân cantonată în… suburbie. Staţia CLUJ, cu denumirea adevărată, tradiţională, a oraşului nu mai apare decât dacă faci o incursiune în timp. Clujul a fost alungat din inscripţiile şi documentele oficiale, fiind înlocuit de Cluj-Napoca, printr-un decret emis cu patruzeci de ani în urmă…şi publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, din 18 octombrie 1974 [Buletin Oficial al RSR An X nr 125 / 18 Octombrie 1974 –Decretea ale Consiliului de Stat – Decrete Prezidentiale], cu scopul de a „eterniza denumirea acestei străvechi așezări – mărturie a vechimii și continuității poporului român pe aceste meleaguri”. Regimul care a impus noua denumire – după opinia mea, ilogică chiar şi din perspectiva susţinerii obiectivului mai sus enunţat – s-a prăbuşit cu 25 de ani în urmă, însă numele oficial al oraşului nu s-a schimbat ci, dimpotrivă, trendul „eternizării” s-a intensificatRead more…
Nu citisem nimic de Patrick Modiano înainte să i se fi decernat Premiul Nobel pentru literatură. A doua zi după anunţarea alegerii sale printre laureaţii Nobel, am intrat prin librării să caut ceva scris de el. Abia la al treilea magazin de cărţi am găsit un singur titlu: Dora Bruder. Cărţulia de nici 100 de pagini este rezultatul demersului de a reconstitui soarta unei adolescente de origine evreiască, dispărută de acasă, al cărei nume – Dora Bruder – fusese menţionat într-un comunicat al poliţiei, în Parisul aflat sub Ocupaţie.
O bătrână a murit pe câmp. Îngheţată. Căzuse răpusă de epuizare şi de frig. Era îmbrăcată în pijama şi în tălpile goale. Nu o alungaseră rudele vitrege, ci un medic – crezând-o pe cuvânt că „se simte mai bine şiRead more…
Îmblânzirea vremii şi campaniile de reduceri de preţuri la hainele de iarnă au adus cu ele o oarecare trezire a străzilor oraşului. În mod automat, numărul cerşetorilor postaţi la intrările în marile magazine a crescut şi el, împestriţând peisajul, uneori cu scene tragi-comice,Read more…
Într-o carieră de peste 40 de ani ca adjunct și apoi ca șef al departamentului de anestezie, am intervievat zeci de candidați la rezidențiat și medici specialiști în căutarea unui post. E foarte greu să-ți formezi o părere despre un om dintr-o privire și o scurtă discuție, din câteva întrebări simple de cunoștințe medicale. Totuși, cei care aveau o atitudine ciudată, voiau să știe în primul rând cum și când vor fi avansați, mi-au făcut de la început o impresie proastă și intuiția nu m-a înșelat. Familia, școala, facultatea și mai ales inteligența afectivă m-au învățat că impresia pripită este de obicei greșită. Dar unii psihologi susțin că adesea oamenii reușesc să decidă într-o clipită, la prima vedere. Se spune că celebrul profesor Iuliu Hațieganu din Cluj (1885-1959) putea diagnostica boala pacientului din momentul când intra în salon, chiar înainte de a-l consulta, doar după înfățișare, mimică și culoarea pielii. Și eu am fost într-o situație asemănătoare: când eram în căutarea unei locuințe, am vizitat mai multe împreună cu soția mea, dar când am intrat în locuința actuală, amândoi ne-am spus „Pe asta o vrem!” încă înainte de a-i ști prețul. Recent am citit cartea Blink. The Power of Thinking without Thinking. (Cât ai clipi. Puterea de a gândi fără a gândi). Autorul, Malcolm Gladwell, s-a născut în 1963, în Anglia, dar trăiește în Canada, este psihoterapeut, scriitor și ziarist la The New Yorker. Cărțile și articolele lui conțin multe subiecte legate de sociologie și psihologie.(1) Cartea Blink prezintă întâmplări reale care ilustrează importanța deciziei imediate, luate într-o clipită.Read more…
Dan, un om mărunt cu barbă, fotograful ziarului Maariv și al revistei locale din Beer Șeva, era prezent la toate demonstrațiile de solidaritate cu ostaticii. Născut la Arad, România, a venit cu părinți la Beer Șeva prin anii cinzeci, când avea șapte ani. Ne cunoșteam de pe vremea când eram rezident și făceam gărzi la Unitatea Mobilă de Terapie Intensivă. De fiecare dată când era vreun accident de mașină sau un act de violență, ajungea primul la fața locului și adesea era primul care ne dădea detalii cu privire la cele întâmplate.
– De unde știți voi, fotografii de presă, despre aceste evenimente înaintea tuturor?
– Secret profesional, îmi răspundea zâmbind.
– Ce îți place cel mai mult să prinzi în obiectiv? – l-am întrebat.
– Oameni în diverse ipostaze: spectacole, nunți, evenimente deosebite, demonstrații. Îmi place să redau trăirile care se reflectă nu doar pe fețe, ci și pe pozițiile oamenilor. O privire, o mână ridicată în nenumărate variante, un zâmbet, o lacrimă, toate acestea reflectă adevăratele sentimente ale semenilor noștri.Read more…
Națiunile Unite mențineau un program permanent de asistență economică pentru statele africane care își obținuseră recent independența. Printre acestea era și Senegal. Președintele de atunci al țării era Léopold Sédar Senghor, un om de o inteligență sclipitoare, educat în Franța. Programul includea furnizarea de echipament meteorologic pentru realizarea unor prognoze meteo mai precise în folosul sectorului agricol. Această tehnologie îi ajuta pe fermieri să aleagă timpul cel mai potrivit ca să-și planteze culturile, pentru a evita pierderile atunci când condițiile erau nefavorabile. Dincolo de dispozitivele de monitorizare a vremii, ONU a finanțat și sistemul de alimentare cu energie — ceea ce a dus la implicarea companiei mele — precum și un aparat de citire a microfișelor. Un cititor de microfișe pentru agricultură? Legătura poate părea ciudată. După cum mi-a explicat cineva, singurul motiv pentru includerea acestuia era faptul că o țară vecină avea deja unul. Acest proiect a dus la singura mea întâlnire directă cu personal ONU: un britanic cu o ușoară aură aristocratică și un tânăr inginer pakistanez. Întâlnirea în sine a fost plictisitoare, dar inginerul mi s-a părut un om interesant. Era musulman, deschis să discute despre orice subiect, și tocmai încheiase pelerinajul la Mecca.Read more…
Am stat mult pe gânduri până am decis să pun pe ”hârtie” cele de mai jos și nu pentru că aș avea probleme cu mine însumi. Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt clare și nu am nevoie de argumente suplimentare. Îndoielile mi-au fost provocate de teama de a nu leza, de a nu fi înțeles greșit. În plus, subiectul este cunoscut și mulți se vor întreba pentru ce am readus în discuție un subiect atât de ”răsuflat”? Totuși, am decis să mă expun și sunt pregătit să fac față opiniilor contradictorii. Subiectul la care mă refer se încadrează într-un domeniu mult mai vast – atitudinea unui individ în fața unei situații aparent clare. Ideea este că poți avea înțelegere pentru opinia altcuiva, ceea ce nu înseamnă că ești dispus să o și justifici. ”Unde vrei să ajungi?” se va întreba cititorul. Ei bine, frazele de mai sus sunt un fel de introducere pseudofilosofică în subiectul care mă frământă de multă vreme, chiar dacă el nu are nicio legătură ce exemplele de mai sus. E vorba de religie, de credința într-o Putere Supremă. De la părinții mei am învățat să apreciez ce a dat iudaismul culturii și civilizației universale. De mic copil am fost educat să respect cartea, cuvântul scris, și de aceea atitudinea mea față de religie a fost una de înțelegere, de apreciere, dar nicidecum de justificare.Read more…
Încă nu mi-am revenit din acest vis, în continuă desfăşurare deja de peste un an, și vreau să-l captez în scris, până nu dispare brusc, aşa cum a şi început, tot spontan. Îceputul. Liceul l-am făcut la Timişoara, la Şcoala Medie Nr. 3, fosta Carmen Silva. Dacă mă gândesc bine, principala atracţie de a fi la acea şcoală era că mă ținea cu putere în zona mea de confort. Pericolul acestei situaţii era că, nefiind stimulat mental și intelectual la potenţialul meu adevărat, aş fi putut cu uşurinţă să alunec într-o relativă mediocritate, nu tocmai dezirabilă pentru un viitor profesionist competitiv. Toate astea s-au schimbat în 1965, când s-au înfiinţat în România clasele speciale de fizică. La Timişoara era doar una singură de acest fel, cu toate materiile ca la o şcoală medie obişnuită, dar fizica şi matematica erau predate la nivel de universitate anul I, cu profesori universitari. Ideea era că cei care plănuiau să-şi continue studiile ar fi ajuns la facultate mult mai bine pregătiţi, cu şanse superioare de a trece cu succes examenele de admitere. M-am înscris la clasa speciale de fizică, la Liceul Nr. 10 din Timişoara. Liceul mai avea încă patru clase paralele cu program normal. Pentru noi, programul de fizică şi matematică era într-adevăr special, dar aveam și câteva lecţii comune cu “nespecialii”, cred că era educaţia fizică şi unele limbi străine. Mi-a atras atenţia o fată cu numele de Pușa, dintr-o clasă a X-a paralelă. Eu o găseam foarte atrăgătoare. Read more…
Casa Oliphant, unde a trăit și poetul Naftali Herz Imber, autorul versurilor imnului Hatikva, se află pe bulevardul Ben Gurion nr. 16, în Colonia Germană din Haifa. Casa Oliphant este un exemplu reprezentativ al arhitecturii templerilor: o clădire cu acoperiș de țiglă în două ape și un fronton caracteristic. Deasupra intrării este gravat, în limba germană, un verset din Psalmi: „Fericiți cei ce păzesc judecata, cei ce fac dreptate în orice vreme.” Clădirea a fost construită în anul 1870 de un tâmplar înstărit, membru al comunității templere, care a locuit în ea până în 1881. Un an mai târziu, casa a fost cumpărată de L. Oliphant. Laurence Oliphant a fost scriitor, membru al Parlamentului britanic, diplomat, jurnalist, mistic și un fervent susținător al sionismului. Începând din 1882, el a locuit în această casă împreună cu soția sa, Alice, și cu secretarul său, Naftali Herz Imber. Familia Oliphant își petrecea lunile de vară la Daliyat el-Carmel, într-o vilă construită de Laurence Oliphant în anul 1884. Astăzi, clădirea adăpostește Beit Yad LeBanim, Casa Memorială a comunității druze… Naftali Herz Imber s-a născut în anul 1856, într-un târg din regiunea Galiția (Polonia), într-o familie modestă. Încă din copilărie s-a remarcat prin talentul său excepțional și la vârsta de 18 ani publica deja poezii în presa idiș și germană. În timpul peregrinărilor sale prin Europa și Balcani, l-a întâlnit pe Laurence Oliphant la Constantinopol în 1881. Acesta i-a propus să-i devină secretar și să plece împreună în Țara Israelului.Read more…
Nu mai este cazul să atragem atenția asupra ceea ce se întâmplă în lume, mai ales după 7 octombrie 2023, deoarece constatăm concret: antisemitismul a reizbucnit cu o intensitate nemaivăzută, la vechile narative adăugându-se acum sprijinul acordat mișcărilor palestiniene, indiferent dacă ele sunt teroriste sau nu. Ar trebui să salutăm toate inițiativele, formele, intențiile venite din diferite direcții și medii care își propun combaterea antisemitismului. Dar oare această aserțiune este adevărată? Nu cred și această neîncredere izvorăște din parcurgerea unor liste cu numele unor persoane pe care cu greu le-aș considera iubitoare de evrei. M-a uluit sau, ca să folosesc o expresie la care am făcut apel când am scris ultimul articol în Baabel, am rămas perplexă, acum trei ani, când am aflat că guvernul israelian l-a însărcinat pe ambasadorul de atunci din România să încerce o apropiere de George Simion, șeful partidului AUR, care s-a situat în categoria celor care negau Holocaustul.Read more…
În dimineaţa zilei de 13 decembrie am avut două zboruri cu o escală de numai 45 de minute la Chicago, așa că am solicitat din nou asistenţă. Am aterizat Washington D.C. după-amiază. Conferinţa urma să înceapă a doua zi. Am luat un taxi spre hotelul Marriott Marquis, unde urma să aibă loc conferinţa și unde am locuit. Pe drum m-am uitat tot timpul pe geam, ca să pot distinge ceva din spiritul orașului aflat sub vraja Crăciunului: lumini, culori, și zgârie nori, la al căror vârf nu puteam ajunge cu privirea prin geamul taxiului; o varietate urbană greu de distins în întunericul serii. Hotelul era uriaş și gălăgios, la intrare aşteptau nenumărate persoane, căutători de taxiuri, valeți ai hotelului dornici de un mic câştig sau, pur și simplu, gură-cască. De îndată ce am ieşit din taxi, bagajele mi-au fost puse pe un cărucior şi am fost condusă spre recepție. Intrarea în hotel părea uriaşă, chiar neobişnuită pentru un lobby de hotel. După ce mi-a fost repartizată camera, m-am grăbit către biroul conferinţei, unde se ofereau materialele pentru zilele următoare. Din păcate, în timp ce așteptam la recepție, mi-a căzut haina și a dispărut. Am observat abia cu două zile mai târziu, la plecare. A fost probabil furată. Deci se poate întâmpla și la un hotel super-luxos din Washington! Primele momente petrecute în lobby m-au zăpăcit cu decoraţiile care îți luau ochii și cu mulţimea de oameni eleganţi, mergând probabil la o serbare de Crăciun. Canadiana împrumutată de la o prietenă nu a mai fost găsită, deși camerele de supraveghere arătau că intrasem cu ea în hotel.Read more…
La câteva ore după ce ayatollahul Khamenei a fost lichidat, propaganda iraniană încă mai anunța că acesta va ține un mare discurs în fața națiunii. Khamenei nu a apărut atunci, din motive obiective… Însă, în mod surprinzător, el a apărut peste câteva zile la televiziunea israeliană, în cadrul programului satiric Ereț Nehederet (O țară minunată), unde și-a ținut, într-adevăr, discursul de adio. Uneori mesajele sunt cu atât mai profunde, cu cât sunt ambalate într-un înveliș parodic. Și deși umorul nu este articolul preferențial în aceste zile, acest ultim discurs al lui Khamenei este tăios ca un ger finlandez. Adresându-i-se publicului israelian din locul unde se află acum, “Khamenei” le-a spus: “– Tot respectul pentru lovitura pe care mi-ați dat-o. Vă admir tehnologia și talentul, dar vreau să vă spun ceva. Știți, odată a fost și aici ca la voi, aveam o țară dezvoltată, cu tradiție, cu infrastructură. Dar atunci am venit noi și am răsturnat totul…”Read more…
M-am născut în martie 1944, în plin război în România. Când am crescut, mama ne-a povestit, mie si surorii mele, că veșnic erau alarme și atunci ne ducea în pivniță, adăpostul din acea vreme. Era frig în România în acel martie și mama nu avea lapte. Bunica, o femeie curajoasă, ieșea în timpul bombardamentelor să procure lapte de la o femeie care avea o vacă. Tata era temporar în Transnistria, ca medic. Bagajele erau pregătite în eventualitatea că vom fi deportați şi noi. Mama își cam închipuia care va fi soarta ei și a noastră în acest caz. Nu au apucat să ne deporteze. Dar oare ce au simțit părinții și bunicii noștri? Și de ce, auzind alarmele de acum, reînvie în fața mea acea pivniță și grija celor din jur? Și dacă pe atunci eu nu înțelegeam nimic, oare ce simt supraviețuitorii lagărelor naziste când aud alarma? Oare chiar există fenomenul eternal return care presupune că fiecare eveniment în viața unei persoane, fiecare bucurie, durere, gând și moment se va repeta mereu, iar și iar? Acum, la bătrânețe, nu ne mai sperie alarma, chiar dacă ne mișcăm mai greu și avem nevoie de ajutor. Copiii și nepoții noștri lucrează, uneori de acasă, uneori merg la locul de muncă. Dacă îi întrebăm ce fac, ei ne răspund: „Ce să fie? Totul e în regulă.”Read more…
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele deRead more…
L-am cunoscut pe profesorul Ber Kotlerman, de la Universitatea Bar-Ilan, cu prilejul Şcolii Internaţionale de Iarnă de Limbă Idiş pentru Avansaţi, organizată în februarie 2026 de Institutul de Studii iudaice şi Istorie Evreiască din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Toate expunerile au fost prezentate în limba idiş, nu am înţeles ceea ce le-a spus profesorul Kotlerman cursanţilor, dar am remarcat atmosfera destinsă şi carisma vorbitorului care a ştiut să stârnească interesul auditoriului şi să instaleze buna dispoziţie punctată cu hohote de râs. Știam de pe Internet că profesorul copilărise în Birobidjan şi, după interviul luat pentru emisiunea TV, l-am rugat să-mi acorde unul pentru revista Baabel. Despre Birobidjan s-a mai scris în revista noastră, dar niciodată nu am avut ocazia să discutăm cu un nativ. Peste câteva zile ne-am întâlnit la biblioteca Institutului de Studii Iudaice. Discuţia a început, firesc, despre familie şi copilărie.Read more…