ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
Alexandru Marius – Sandy pentru prieteni, colegi şi cunoştinţe – a fost, timp de peste trei decenii, omul din spatele camerei de luat vederi, culegătorul imaginilor din care se alcătuieşte, în primul şi în primul rând, materialul de televiziune. Avea ochi de artist (era şi sculptor), o fire boemă şi ludică, un suflet generos, un caracter nobil şi loial şi multă, multă empatie.Read more…
Tata îmi citea poezii în serile de iarnă, în după amiezile tihnite ale vacanţelor de vară, dar mai ales când mă ţintuia la pat febra vreunei boli a copilăriei. Pe atunci vorbeam doar ungureşte, limba maternă fiindu-mi maghiara, la fel ca cea dintâi identitate. Scotea din bibliotecă un volum cu versuri de Sándor Petöfi, János Arany sau Endre Ady şi-mi citea pe îndelete, străduindu-se să articuleze limpede şi să scoată în evidenţă înţelesul fiecărei strofe. Adesea recitea poezia şi apoi dialoga cu mine, pentru a vedea dacă pricepusem cuprinsul şi prinsesem tâlcul şi mesajul ei. Read more…
Pe Domnul Costel l-am cunoscut acum câţiva ani, când ne-am aşezat la masă la o terasă cochetă de pe ţărmul Mării Negre, la Cap Aurora. Din păcate mâncarea avea un gust suspect, ceea ce am şi semnalat ospătarului. Imediat s-a înfiinţat la masa noastră patronul care şi-a cerut scuze pentru incidentul neplăcut, a adus o altă porţie de mâncare – de data asta proaspătă şi gustoasă. La sfârşit, când am cerut nota de plată, ne-a anunţat că toată consumaţia a fost din partea casei, ne-a cerut din nou scuze pentru cele întâmplate şi ne-a invitat să revenim. Modestia şi generozitatea patronului ne-a făcut o impresie plăcută şi de atunci suntem clienţii fideli ai Terasei Aurora1. (Cu vreo 10 ani în urmă existau mai multe terase înşirate pe ţărmul de la Cap Aurora, toate purtând numele de Aurora însoţit de numărul de ordine atribuit de la Sud spre Nord. Acum nu mai există decât aceasta care şi-a păstrat, totuşi, şi numărul).Read more…
Cred că fiecare cadou poartă în el amprenta dăruitorului, iar dacă e un obiect vechi, o moştenire de familie, amprentele stratificate îi conferă o încărcătură specială. Şi mai cred că momentul şi locul în care este oferit nu sunt întâmplătoare. Cartea de rugăciuni pe care o iau cu mine la marile sărbători, precum cele de toamnă, stă dovadă că fiecare dar are tâlcul lui. După cum atestă prima pagină, Miriam (Mirjám – în maghiară) este o culegere de rugăciuni pentru femeile israelite, scrisă de Dr. Arnold Kiss (1869 – 1940), mare rabin al sinagogii neologe de pe strada Leo Frenkel din Budapesta. Cărticica de rugăciuni modestă, cu coperte cartonate negre, introdusă într-o teacă de carton tot neagră, am primit-o în dar acum nouăspretece de ani…Read more…
Inscripţii precum Bucureşti-Băneasa sau Wien-Meidling te anunţă că te afli la periferia unui oraş mare şi că urmează staţia principală. De patruzeci de ani, sosind în gară, la aeroport sau depăşind cu maşina indicatoarele rutiere de pe şoselele ce mă aduc acasă, în oraşul meu natal, citesc: Cluj-Napoca şi rămân cantonată în… suburbie. Staţia CLUJ, cu denumirea adevărată, tradiţională, a oraşului nu mai apare decât dacă faci o incursiune în timp. Clujul a fost alungat din inscripţiile şi documentele oficiale, fiind înlocuit de Cluj-Napoca, printr-un decret emis cu patruzeci de ani în urmă…şi publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, din 18 octombrie 1974 [Buletin Oficial al RSR An X nr 125 / 18 Octombrie 1974 –Decretea ale Consiliului de Stat – Decrete Prezidentiale], cu scopul de a „eterniza denumirea acestei străvechi așezări – mărturie a vechimii și continuității poporului român pe aceste meleaguri”. Regimul care a impus noua denumire – după opinia mea, ilogică chiar şi din perspectiva susţinerii obiectivului mai sus enunţat – s-a prăbuşit cu 25 de ani în urmă, însă numele oficial al oraşului nu s-a schimbat ci, dimpotrivă, trendul „eternizării” s-a intensificatRead more…
Nu citisem nimic de Patrick Modiano înainte să i se fi decernat Premiul Nobel pentru literatură. A doua zi după anunţarea alegerii sale printre laureaţii Nobel, am intrat prin librării să caut ceva scris de el. Abia la al treilea magazin de cărţi am găsit un singur titlu: Dora Bruder. Cărţulia de nici 100 de pagini este rezultatul demersului de a reconstitui soarta unei adolescente de origine evreiască, dispărută de acasă, al cărei nume – Dora Bruder – fusese menţionat într-un comunicat al poliţiei, în Parisul aflat sub Ocupaţie.
O bătrână a murit pe câmp. Îngheţată. Căzuse răpusă de epuizare şi de frig. Era îmbrăcată în pijama şi în tălpile goale. Nu o alungaseră rudele vitrege, ci un medic – crezând-o pe cuvânt că „se simte mai bine şiRead more…
Îmblânzirea vremii şi campaniile de reduceri de preţuri la hainele de iarnă au adus cu ele o oarecare trezire a străzilor oraşului. În mod automat, numărul cerşetorilor postaţi la intrările în marile magazine a crescut şi el, împestriţând peisajul, uneori cu scene tragi-comice,Read more…
Au trecut trei secole de la moartea celui care este considerat părintele microscopului: Antoni van Leeuwenhoek (olandezii îl pronunță LEU-ĂN-HUK). Fără îndoială că el a schimbat pentru totdeauna modul în care este văzută și înțeleasă lumea. Totuşi, nu el a inventat microscopul! S-au făcut încercări și înaintea lui, dar cu rezultate foarte nesatisfăcătoare. Lupele erau cunoscute chiar din antichitate. Leeuwenhoek a fost primul care a construit un microscop funcțional și, mai ales, el a fost primul care a observat și a descris lumea minunată a vietăților minuscule, nebănuite până atunci. Pentru Olanda, secolul al XVII-lea a fost perioada de aur: vasele comerciale olandeze brăzdau mările și aduceau mirodenii din colonii, acasă se dezvoltau manufacturile, mulți oameni se bucurau de o relativă bunăstare și, mai ales, Olanda fiind o republică protestantă, nimeni nu trebuia să se teamă nici de rege, nici de inchiziție. Cultura și arta au luat un mare avânt – e suficient să ne gândim la Rembrandt sau Spinoza. În această lume în plină efervescență s-a născut Antoni van Leeuwenhoek în orașul Delft, în 1632.Read more…
Nu m-aș fi gândit vreodată că un articol scris de mine pentru Baabel va putea să mă ajute să regăsesc un nepot – fiul unei verișoare. Articolul relativ recent „Patru verișoare cu același nume” a avut acest rezultat. Fiul verișoarei mele Miriam din Montreal, Sergiu Segal, l-a citit, nu știu în ce împrejurări, și s-a adresat revistei. În acest fel el m-a găsit imediat și eu mi-am regăsit acest nepot despre care de foarte mulți ani nu mai știam nimic. Povestea familiei lui este parțial cunoscută din articolul publicat în 17 septembrie 2023. Sergiu, fiul verișoarei mele Miriam, s-a născut în anul 1945 la București și la vârsta de 12 ani a plecat împreună cu părinții în Canada, la Montreal. Acolo locuia și fratele mamei mele, emigrat în 1936, și fratele verișoarei Miriam, Romi, venit via Israel. O mare parte din familia mea locuiește și acum în Canada. Cei mai bătrâni au murit și dintre cei care mai trăiesc, Sergiu e singurul care vorbește românește și, precum am văzut, e interesat să reia legătura cu mine, verișoara mamei lui, din România.Read more…
Fermierii din întreaga Europă și-au dus utilajele enorme, blocând și sufocând capitalele ca să atragă atenția asupra problemelor cu care se confruntă, probleme care nu sunt puține și nici de neglijat. După cum am văzut, în unele locuri ca Paris sau Bruxelles protestul a degenerat în violențe stradale și toate aceste acțiuni au umplut primele pagini ale ziarelor. În mod ciudat, ele mi-au trezit o amintire prăfuită și decolorată din primii ani de studenție, de care aproape că uitasem. Tractoarele lor frumoase, impunătoare mi-au amintit de amărâtul tractor românesc de acum mai bine de 50 de ani, model U 450. Cât de mult s-a schimbat lumea din vara clujeană calmă a anului de grație 1982, când eram studentă la Cluj! Sesiunea din vară se terminase și aveam practica de mecanică agricolă pe care trebuia s-o efectueze studenții la sfârșitul anului întâi de la Universitatea de Științe Agricole și medicină Veterinară din Cluj (care pe atunci se numea Institutul Agronomic). Ca absolventă a anului I la Horticultură mă număram și eu printre ei, așadar aveam două săptămâni de practică la mecanică, după ce trecusem cu bine examenul teoretic. Orele de practică țineau de la opt dimineața până la ora unu, în curtea imensă a atelierului mecanic al facultății noastre, unde un tractor model U 450 era chinuit de studenți în fel și chip. În anul nostru eram 40 de fete și 20 de băieți.Read more…
Banul stă la baza majorității fenomenelor sociale care au guvernat umanitatea de-a lungul istoriei. Deși se spune că banii nu aduc fericirea, eu cred că totuși banii ne aduc bunăstare, ne permit să ne educăm copiii și ne pot aduce momente de fericire când cumpărăm cadouri celor dragi. Cu bani poți cumpăra aproape orice și aproape pe oricine. Plutocrații îi controlează pe politicieni prin bani. În 1868, țarul Rusiei, Alexandru al II-lea a vândut Alaska Statelor Unite pentru numai 7,2 milioane de dolari! Istoria banului este complicată, în unele cazuri banii chiar au dispărut pentru perioade lungi ca apoi să reapară. Majoritatea informațiilor din articol le-am citit în cartea atașată. Anumite mărfuri au servit ca “bani”. Ele erau foarte căutate și aveau o valoare mare cu care se putea cumpăra orice: case, servicii, alte mărfuri sau chiar sclavi – care la rândul lor puteau servi ca plată. Cuvântul latin salarius vine de la sal (sare), pentru că soldații romani primeau ca salariu sare sau „bani pentru sare”. La azteci, cele mai apreciate erau boabele de cacao și prețurile se stabileau în boabe de cacao. Read more…
Biblia nu este doar o carte extrem de veche, dar de la primele texte care au fost compuse și până la ultimele au trecut secole și au fost identificați peste o sută de autori diferiți. Se poate observa chiar evoluția limbii de-a lungul timpului. Autori diferiți pot vedea lucrurile într-o perspectivă diferită. De fapt Biblia nu este o „carte”, ci o colecție de texte, o întreagă „bibliotecă”. (În limba greacă biblos = papirus, după numele cetății feniciene Byblos care exporta papirus, biblion = carte, iar biblia este forma de plural, cărți.) Pentru a înțelege importanța Bibliei, trebuie să-i cunoaștem originea. Dacă știm cine a scris-o, când și în ce împrejurări, vom putea înțelege de ce arată așa. Pentru prima oară arheologia ne poate furniza răspunsuri la aceste întrebări, iar povestea care se cristalizează este adesea surprinzătoare și nu prea seamănă cu cea pe care o cunoaștem din textul biblic. Ea ne explică de ce istoria este povestită așa cum este, cum a apărut ideea Dumnezeului unic și ideea că individul are drepturi și îndatoriri și este răspunzător pentru acțiunile sale, idei de o importanță covârșitoare, care stau la baza civilizației moderne. Acestea sunt cuvintele profesorului Richard Friedman, unul din cei mai mari specialiști în domeniul Bibliei Ebraice. O parte din evenimentele pomenite în Biblie, mai ales cele din primele cărți, nu pot fi reale – dar ele nu au fost pur și simplu „inventate”. Ele au fost scrise cu mult după presupusa lor desfășurare și sunt de natură mitică. Read more…
Întâlnirea a avut loc în ziua de miercuri 27 martie 2024, în jurul orei 12.00, la mijlocul Podului Garibaldi din Cluj. Amănuntele sunt menite să confirme veridicitatea celor petrecute (verificabilă pe camerele de supraveghere amplasate pe acest pod intens circulat). Alesesem să merg pe jos în oraş, pentru că vremea era senină (dar vântoasă şi răcoroasă) şi speram că mişcarea şi atenţia la spectacolul străzii îmi vor ostoi nivelul ridicat al anxietăţii – generat de noianul de informaţii îngrijorătoare de pe plan global, regional şi local – peste care s-a suprapus şi teama de stomatolog (cine se duce cu inima uşoară la dentist?). Am străbătut în ritm alert străzile din cartierul meu, trecând în revistă pomii înfloriţi (zarzări, cireşi şi magnolii), pe care-i admirasem (şi fotografiasem) deja cu câteva zile în urmă. Apoi am urcat pe podul Garibaldi care traversează Someşul Mic, îndreptându-mă către oraş, la fel de îngândurată, precum pornisem. Pe la mijlocul podului m-a salutat un adolescent înalt, şaten şi surâzător, în tricou cu mânecă scurtă (de nuanţă cappuccino) care purta în mănă o rămurică înflorită: „Săru-mâna!”. M-am oprit, crezând că dorea să mă întrebe ceva, dar – spre uimirea mea – mi-a întins crenguţa cu flori albe, urându-mi: „Vă doresc o primăvară minunată!”.Read more…
Spectacolul zgomotos și mediatizat al protestelor anti-israeliene din țările occidentale, în care Israelul este confruntat cu acuzații în mare parte nefondate, din păcate nu mai e o surpriză pentru nimeni. În Sudul global, aceasta este o tactică obișnuită de diversiune de la problemele interne. Dar și mai îngrijorătoare este contaminarea culturii occidentale de către simpatizanții unor grupuri teroriste precum Hamas și Hezbollah. Scopul lor nu este compasiunea autentică pentru suferința palestinienilor, ci subminarea valorilor occidentale și împiedicarea Israelului de a se apăra de inamicii barbari care nu fac niciun secret din intențiile lor de genocid. Aceste proteste, adesea întâlnite în campusurile universitare, au tendințe antisemite și încearcă să forțeze Israelul să înceteze acțiunile militare în Gaza. Ele sunt formate dintr-o coaliție disparată, care include elemente antidemocratice și chiar fascistoide, unite doar prin fervoarea lor antiisraeliană. Un alt aspect care explică frecvența și intensitatea protestelor anti-israeliene este cel pur cantitativ. Masa totală a locuitorilor musulmani din lumea occidentală o depășește pe departe pe cea a locuitorilor pro-israelieni. Această asimetrie se manifestă în mod firesc prin demonstrații numeroase și vehemente. Prin urmare, nu este de mirare că în toate marile orașe și campusuri universitare occidentale nu lipsesc forțele capabile să recruteze suficienți simpatizanți pentru acțiuni senzaționale. Aceștia nu înțeleg decât parțial cauzele și complexitatea evenimentelor și sunt empatici mai ales față de suferința populației civile. Încercarea de a analiza aceste grupuri conduce la o listă subiectivă, în ordinea descrescătoare a implicării lor în conflictul central dintre Israel și Hamas:Read more…
Ideea acestui articol mi-a venit atunci când o rudă, (o doamnă de 95 de ani care urmărește zilnic știrile și rezolvă cuvinte încrucișate la computer!) ne-a trimis un articol care anunță că în Germania s-a desființat poșta aeriană internă, mai există doar cea internațională. O statistică arată că în 1996 poșta germană folosea 26 de avioane pentru a transporta în fiecare noapte 430 de tone de scrisori la 45 de destinații. De fapt, nici nu e de mirare. De când cu poșta electronică, numărul scrisorilor a scăzut simțitor, pe uscat se poate ajunge într-o singură zi cu trenul sau cu mașina în orice colț al țării, mai ieftin și cu mai puțină poluare, iar pentru comunicări urgente, în zilele noastre există mijloace mult mai simple și mai eficiente. În schimb în SUA, unde distanțele sunt mult mai mari, trimiterea poștei cu avionul a devenit atât de comună, încât începând din 1977 nu se mai cere un tarif special pentru poșta aeriană, iar în străinătate, începând din 2007 totul merge automat prin poșta aeriană, altă modalitate nici nu mai există. Avantajul rapidității poștei aeriene în comparație cu transportul pe uscat sau pe mare este evident; acest lucru a fost recunoscut chiar în urmă cu 2000 de ani. Persanii antici și romanii foloseau porumbei pentru a trimite mesaje în timpul războaielor. Frontinus scria că Iulius Caesar s-a folosit de porumbeii mesageri în timpul războiului de cucerire a Galiei.Read more…
Acum câțiva ani, când nevastă-mea și-a fracturat mâna, ne-au dat o femeie să ne ajute la menaj. Rada, o arăboaică creștină din Nazaret, a rămas mai mult decât cele 12 săptămâni, cât era prevăzut în contract. Ne și gătea, deși asta nu era scris în fișa postului. Ne gătea kube cu nuci de pin – specialitatea casei. Erau foarte gustoase, chiar dacă mie tot la gulaș și papricaș îmi stătea gândul. S-a atașat și de copiii noștri. Și ea avea tot trei, de care era tare mândră. Doar ulterior am aflat că avea patru, dar despre cel mic păstra tăcerea – ea care, de altfel, era tare vorbăreață. Când a plecat de la noi, ne-a rugat că dacă o fi cumva să se mărite fetele, să o invităm și pe ea la nuntă. Zicea că ar fi o mare onoare. Am asigurat-o că o vom invita, deși presupuneam că o spune doar din politețe, așa cum spun uneori oamenii ca să facă o impresie plăcută.Read more…
Mulți kilobiți au curs pe Internet după discursul Iuliei Cociuba, absolventa Colegiului Mihai Viteazul din Ineu și șefa de promoție. Au fost kilobiți aprobatori, dar au fost și foarte mulți kilobiți negativi. La aceștia din urmă as vrea să mă refer acum. Domnișoară era apelativul cel mai blând, dar am întâlnit şi altele, precum…puțoaică Unii comentatori, poate bine intenționați, contestau capacitatea de judecată a unei fete de 18 ani. Alţii erau convinși că nu ea ar fi scris discursul, că acesta i-ar fi fost dictat de altcineva. Am reascultat discursul de un minut și 55 de secunde al Iuliei și, de la înălțimea celor ceva mai mult de 18 ani ai mei, am revăzut cu ochii minții școala la care am învățat.Read more…
Am scris, pe parcursul anilor, despre câteva repere de arhitectură ale orașului meu, Oradea – clădiri pe care le consider cele mai reprezentative și de importanța cea mai mare. Alegerea lor îmi aparține și nu puteam să nu includ și cetatea medievală, locul unde istoria veche își dă întâlnire cu prezentul, un loc emblematic pentru oraș. Amintirea mea cea mai concretă și cea mai îndepărtată din Cetate datează din 1996, atunci când am dat acolo examenul teoretic pentru obținerea permisului de conducere. Sediul Poliției Rutiere era acolo, în alt corp al Cetății (are 16 clădiri) se găsea sediul filialei Bihor a Arhivelor Naționale, iar ceva mai încolo era cea mai mare brutărie a orașului. M-am descurcat bine la testarea teoretică obținând punctajul maxim, dar examenul practic nu prea mi-a ieșit. Ceea ce am învățat atunci de la polițistul examinator a fost că șoferii sunt de două feluri: cei care și-au lovit mașina și cei își vor lovi mașina. Eu nu am lovit nicio mașină, pentru faptul simplu că nu am condus mai mult de o oră în total, după ce mi-am luat permisul. Au trecut acuși 30 de ani de atunci și condusul a fost mai mult o ambiție de moment, dar prin intermediul acestei întâmplări am cunoscut eu întâi și-ntâi Cetatea din Oradea. Mulți ani, zeci de ani din istoria recentă a Cetății, aceasta se degrada văzând cu ochii. La un moment dat a fost părăsită cu totul, instituțiile sau firmele se mutaseră în sedii mai potrivite activităților lor. În 2010 – în principal, pe fonduri europene, cu o contribuție a Primăriei Oradea – a început restaurarea temeinică a Cetății care continuă şi în prezent, când lucrările se concentrează pe zidurile externe de apărare. Proiectul inițial a costat peste 20 de milioane de euro și a durat 5 ani.Read more…
Acest scurt articol este poate o continuare firească a celui pe care l-am publicat în ediția anterioară a revistei Baabel, întitulat “Cum să murim bătrâni şi sănătoşi”, dar, cred eu, este mult mai realist. În urmă cu câteva zile a apelat la mine un vecin pentru un sfat care, la prima vedere, părea unul medical. Dar nu a fost așa. Sfatul pe care mi-l cerea era mult mai complex și nu am reușit să-i dau un răspuns satisfăcător. După moartea mamei vecinului, tatăl lui nonagenar a rămas singur, doar cu o îngrijitoare care se afla la el în permanență. În plus, fiul lui locuia în apropiere. Cu cât treceau anii, semnele de demență (care existau încă înainte de moartea soției) se agravau. Nu au ajutat nici nenumăratele consultații cu psihogeriatri, nici medicamentele, nici internările la spital pentru a detecta o eventuală cauză organică a demenței. Bătrânul decădea tot timpul, atât cognitiv cât și fizic. Nu se mai putea scula din pat. Pierduse și controlul asupra sfincterelor și avea nevoie în permanență de scutece. Dar poate cea mai mare problemă era că de la o vreme refuza orice mâncare și băutură, pentru că îi venea greu să înghită. În rest era perfect sănătos…Read more…