Andrea Ghiţă: S-A STINS DIN VIAŢĂ SANDY MARIUS – UN DESĂVÂRŞIT COECHIPIER de TELEVIZIUNE

Alexandru Marius – Sandy pentru prieteni, colegi şi cunoştinţe – a fost, timp de peste trei decenii, omul din spatele camerei de luat vederi, culegătorul imaginilor din care se alcătuieşte, în primul şi în primul rând, materialul de televiziune. Avea ochi de artist (era şi sculptor), o fire boemă şi ludică, un suflet generos, un caracter nobil şi loial şi multă, multă empatie.Read more…

POEZIA PREFERATĂ A TATEI şi A GENERAŢIEI SALE

Tata îmi citea poezii în serile de iarnă, în după amiezile tihnite ale vacanţelor de vară, dar mai ales când mă ţintuia la pat febra vreunei boli a copilăriei. Pe atunci vorbeam doar ungureşte, limba maternă fiindu-mi maghiara, la fel ca cea dintâi identitate. Scotea din bibliotecă un volum cu versuri de Sándor Petöfi, János Arany sau Endre Ady şi-mi citea pe îndelete, străduindu-se să articuleze limpede şi să scoată în evidenţă înţelesul fiecărei strofe. Adesea recitea poezia şi apoi dialoga cu mine, pentru a vedea dacă pricepusem cuprinsul şi prinsesem tâlcul şi mesajul ei. Read more…

Andrea Ghiţă: DOMNUL COSTEL şi AURORA1

Pe Domnul Costel l-am cunoscut acum câţiva ani, când ne-am aşezat la masă la o terasă cochetă de pe ţărmul Mării Negre, la Cap Aurora. Din păcate mâncarea avea un gust suspect, ceea ce am şi semnalat ospătarului. Imediat s-a înfiinţat la masa noastră patronul care şi-a cerut scuze pentru incidentul neplăcut, a adus o altă porţie de mâncare – de data asta proaspătă şi gustoasă. La sfârşit, când am cerut nota de plată, ne-a anunţat că toată consumaţia a fost din partea casei, ne-a cerut din nou scuze pentru cele întâmplate şi ne-a invitat să revenim. Modestia şi generozitatea patronului ne-a făcut o impresie plăcută şi de atunci suntem clienţii fideli ai Terasei Aurora1. (Cu vreo 10 ani în urmă existau mai multe terase înşirate pe ţărmul de la Cap Aurora, toate purtând numele de Aurora însoţit de numărul de ordine atribuit de la Sud spre Nord. Acum nu mai există decât aceasta care şi-a păstrat, totuşi, şi numărul).Read more…

Andrea Ghiţă: MIRIAM

Cred că fiecare cadou poartă în el amprenta dăruitorului, iar dacă e un obiect vechi, o moştenire de familie, amprentele stratificate îi conferă o încărcătură specială. Şi mai cred că momentul şi locul în care este oferit nu sunt întâmplătoare. Cartea de rugăciuni pe care o iau cu mine la marile sărbători, precum cele de toamnă, stă dovadă că fiecare dar are tâlcul lui. După cum atestă prima pagină, Miriam (Mirjám – în maghiară) este o culegere de rugăciuni pentru femeile israelite, scrisă de Dr. Arnold Kiss (1869 – 1940), mare rabin al sinagogii neologe de pe strada Leo Frenkel din Budapesta. Cărticica de rugăciuni modestă, cu coperte cartonate negre, introdusă într-o teacă de carton tot neagră, am primit-o în dar acum nouăspretece de ani…Read more…

Andrea Ghiţă: ÎNSOŢINDU-L PE PATRICK MODIANO

Nu citisem nimic de Patrick Modiano înainte să i se fi decernat Premiul Nobel pentru literatură. A doua zi după anunţarea alegerii sale printre laureaţii Nobel, am intrat prin librării să caut ceva scris de el. Abia la al treilea magazin de cărţi am găsit un singur titlu: Dora Bruder. Cărţulia de nici 100 de pagini este rezultatul demersului de a reconstitui soarta unei adolescente de origine evreiască, dispărută de acasă, al cărei nume – Dora Bruder – fusese menţionat într-un comunicat al poliţiei, în Parisul aflat sub Ocupaţie.

Read more…

Eu… analefbetha

Am intrat în clasa I-a primară cam în perioada când se încheia glorios campania de alfabetizare din România, la care şi mama mea participase ca voluntar. Atunci mi-a povestit ce important este să înveţi să scrii şi să citeşti pentru că „ţi se deschide mintea”. Mi-a mărturisit că tatăl ei – muncitor forestieri la Gheorgheni (Harghita) – nu ştia carte şi că acest fapt l-a împiedicat să aibă un loc de muncă mai bun şi condiţii de viaţă pe măsură. Tocmai din această cauză mama ei, Eva, pierită în Holocaust, a ţinut să-şi dea fiica la şcoală, a trimis-o să înveţe la Budapesta, pentru a-şi face un viitor. Dacă nu ar fi plecat la Budapesta, mama – care în mai 1944 nu împlinise 14 ani – ar fi ajuns cu siguranţă în camerele de gazare de la Auschwitz, dar astfel a fost salvată de Wallenberg. Dorinţa Evei de a avea o fiică şcolită nu a adus după sine doar o viaţă mai bună, ci chiar salvarea vieţii! Acasă vorbeam ungureşte. Româneşte nu ştiam nici o iotă, dar părinţii m-au înscris la şcoala română şi simultan cu literele, am învăţat şi o limbă nouă. Acelaşi lucru mi se întâmplă acum, peste şase decenii când, într-un târziu, m-am apucat să învăţ limba ebraică. Read more…

Patru mame care au scos o armată din țara cucerită

În 24 mai 2000, exact cu douăzeci de ani în urmă, ultimul soldat israelian părăsea pământul libanez, după aproape douăzeci de ani de prezență în condiții abominabile de pericol continuu. Acești ani au rămas în memoria poporului israelian ca o maladie zadarnică în care mii de tineri și-au pierdut viața. Iată cum s-a ajuns la această situație. Totul a început cu evenimentele numite „Septembrie negru” din 1970, când conducerea palestiniană în frunte cu Organizaţia de Eliberare a Palestinei a fost alungată din Iordania și s-a stabilit la Beirut. Aceasta a afectat echilibrul etnic, și așa instabil, din Liban, între musulmani șiiți și suniți, creștini, druzi, armeni, etc. Ca urmare în 1975 a izbucnt un război civil. Siria a intervenit ca să pună capăt războiului, pentru că sirienii aveau nevoie de acces la băncile libaneze și mai ales la portul Beirut. Între timp situația din nordul Israelului s-a înrăutățit. Localitățile de lângă granița cu Libanul erau bombardat aproape zilnic. Au fost și atacuri teroriste. Cea mai gravă acțiune a avut loc în 1978. O bandă de teroriști din Liban au debarcat pe malul mării la sud de Haifa.Read more…

Între subiectiv și obiectiv – eterna dispută

Nimeni în ziua de azi nu mai pune întrebări despre realitatea europeană din perioada imediat după încetarea ostilităților celui de al Doilea Război Mondial. Despre acest subiect s-au scris sute de tomuri și s-au făcut zeci de filme. Totul a fost înregistrat și redat publicului. Dar despre Berlinul din primăvara anului 1945 nu-mi aduc aminte să fi citit ceva. Ca și cum lucrurile erau și sunt clare: nemții învinși, trupele aliate ocupă Germania, țara e distrusă până la temelii și cu asta basta. Dar iată că se mai poate învăța ceva despre acest subiect, chiar în zilele noastre. E vorba de o tânără femeie, locuitoare a Berlinului nazist, care descrie cu lux de amănunte evenimentele petrecute în cartierul ei în perioada 20 aprilie-22 iunie 1945, câteva săptămâni în care tot ce fusese înainte era pe cale de dispariție și tot ce urma să se întâmple era imposibil de prevăzut. Motivul acestor însemnări e departe de a fi evident. Probabil că dorința imperioasă, aș zice obligatorie, de a imortaliza pe hârtie (zeci și sute de bilețele) enorma schimbare a întregii vieți cotidiene în Berlinul asediat de trupele sovietice, au făcut-o pe autoare să consemneze, zi de zi, tot ce se întâmpla cu ea, cu vecinii ei, cu alte femei și bărbați, în prezența trupelor ocupante care cuceriseră orașul și se așezaseră acolo, dând senzația că nu vor mai pleca niciodată. Cam la o lună după încheierea ”proiectului” de însemnări, autoarea se hotărăște să treacă ”pe curat” cele scrise și ca urmare apare un text bătut la mașină, care trece din mână în mână și în 1954 ajunge la scriitorul Kurt Marek…n 1954 Marek transmite manuscrisul unui editor newyorkez, care îl publică în același an în traducere engleză. Versiunea originală, cea germană, apare doar în 1959, iar în 2008 întreaga poveste este ecranizată.Read more…

Ceferistul și legionarii

La începutul lunii septembrie 1940, la câteva zile după Dictatul de la Viena și cedarea Transilvaniei de Nord Ungariei, Peter Frank era în drum spre București, cu un tren plind de cetățeni români care se refugiau în regat. La gara de la Câmpia Turzii au urcat câțiva legionari în uniforme negre. Unul a rămas pe peron, împreună cu șeful de gară. Peter auzise multe despre actele sălbatice comise de acești fanatici. Era clar că trenul nu va porni până nu îi vor găsi pe cei pe care le căutau. Au început să controleze vagon cu vagon, cușetă cu cușetă…Câteva persoane au fost coborâte cu brutalitate din tren și stăteau înspăimântate pe peron. Peter spera ca legionarii să nu se lege și de el. Trenul era gata de plecare, o parte din legionari au coborât, când deodată doi dintre ei s-au îndreptat cu repeziciune spre locomotivă. Ajutorul lui, Mihai, un băiat tânăr i-a strigat: – Domnu Peter, coborâți repede pe partea dinspre linii, ăstora nu le plac evreii! Era prea târziu și oricum Peter nu voia să dea bir cu fugiții. Doi oameni în uniforme negre stăteau în fața lui, privindu-l cu curiozitate. Pe unul din ei îl cunoștea. Era Radu, care îi fusese câtva timp ajutor de mecanic. Read more…

Gy. Csehi – O personalitate pe nedrept dată uitării

Gyula Csehi s-a născut în 1910, la Satu Mare, şi s-a stins din viaţă la Cluj, în iunie 1976. Provine dintr-o familie evreiască de clasă mijlocie. A copilărit la Satu Mare și a fost elev la școlile din localitatea natală și din Oradea. Studiile superioare le-a urmat la Paris, absolvind Sorbona in 1931. A mai studiat la Universitățile din Viena și Cluj. S-a specializat în domeniile științelor sociale, ale umanisticii în general. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, între anii 1943-1944, este luat la muncă obligatorie; familia lui este deportată în 1944 și dispare la Auschwitz. Din punct de vedere politic aderă la idealurile comuniste încă înainte de al doilea Război Mondial. La Paris devine membru al Partidului Comunist Francez. Aici începe să studieze și să aprofundeze opera lui Marx și Engels, devenind un marxist antidogmatic. După eliberare se stabilește la Cluj. Între anii 1947-1952 predă filosofie la Universitatea Bolyai. În 1952 este transferat, pe motive politice, la Aiud unde predă limba rusă într-o școală medie. Revine la Cluj în 1954, continuînd să fie cadru universitar. A fost reabilitat, ca să ne exprimăm în limbajul epocii. Pe lângă activitatea didactică desfașoară o bogată activitate publicistică. Este unul dintre principalii colaboratori ai prestigioasei reviste Korunk, care apare și astăzi la Cluj.Read more…

Bucuria de a… mirosi

În Monitorul Oficial din 13 iulie 2020 a fost republicată Legea nr. 123 http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/227780 pentru modificarea și completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005, privind protecția mediului, în sensul introducerii definiţiei disconfortului olfactiv şi a măsurilor de gestionare a acestui tip de poluare precum prevenirea, reducerea şi chiar sistarea funcţionării instalaţiilor şi activităţii factorilor ale căror emisii produc un disconfort olfactiv care depăşeşte normele admise. De când mă ştiu sunt sensibilă faţă de mirosuri, unele provocându-mi chiar rău fizic. Nu suport miasma care coboară vara, pe caniculă, de la cocinele de porci din ogrăzile de pe dealul învecinat cartierului unde locuiesc, după cum mi se face rău când trec pe lângă abator, dar îmi provoacă greaţă şi mirosul de benzină, ba chiar şi parfumul crinilor din vază. Totuşi, nu cred că aş fi remarcat adoptarea legii mai sus pomenite – pe care presa a botezat-o „Legea mirosurilor” – dacă nu mă întreba soţul meu (făcând haz de necaz): „Ce ne facem dacă te reclamă vecinii că iar ai ars mâncarea şi ne trezim cu o amendă?!” Adevărul e că în casa scărilor plutesc tot felul de mirosuri, în afara celor de mâncare arsă sau de lapte care a dat în foc (care nu pornesc numai de la apartamentul nostru 😊). Adulmecând cu atenţie, poţi identifica destul de corect meniul fiecărei familii. E cât se poate de limpede că acest act normativ nu vizează locatarul obişnuit (deşi în alte ţări – Italia, de exemplu – au existat cazuri de condamnare în justiţie a persoanelor care-şi deranjau constant vecinii cu mirosuri neplăcute…Read more…

Așteptând vaccinul – sau așteptându-l pe Godot?

Era vineri seara, pe la șase, șabatul începea peste o oră. Mă întorceam de la piscină. Într-o stație de autobuz am văzut o femeie în vârstă, așezată pe bancă. Unde vrea să meargă? – m-am întrebat. Autobuzele nu mai circulă de peste două ore. Poate așteaptă pe cineva sau nu se simte bine? În fond nu e treaba mea, mi-am spus și mi-am văzut de drum. Totuși la primul semafor m-am întors și m-am oprit lângă ea. – Vă simțiți bine? Aveți nevoie de ceva? Doriți să vă duc undeva? – Nu, nu, vă mulțumesc, mă simt bine, am ieșit să mă plimb puțin. Locuiesc la doi pași… Dădeam să plec, când ea mi s-a adresat: – Dumneavoastră nu sunteți medic la spital? – Ba da, i-am răspuns. – Eu sunt soră și am lucrat la secția de copii. Mă numesc Ilana. Vă țin minte de când erați rezident și veneați să dați sedație celor mici pentru diversele proceduri. Sunt pensionară de multă vreme. Nu-mi aminteam de ea. Are nevoie să vorbească cu cineva, mi-am spus. M-am uitat la ceas, mai aveam două ore până când eram învitat la cină la copiii mei, așa că m-am hotărât să stau puțin cu ea. Read more…

Domnul Marţi

Numele i l-a dat Ițhak, prietenul meu, decanul de vârstă al piscinei. Motivul era clar, domnul în cauză venea la piscină doar marți… Înota două sute de metri, după care, mulțumit de performanța lui, se așeza pe marginea bazinului și stătea la taifas cu cei care mai trăgeau un pic de aer înainte de a continua să înoate. Era un bărbat mic de statură, de vreo 80 de ani, cu o mustață enormă à la Franz Iosef, care îi dădea un aer hazliu. Cei doi și-au trăit tinerețea în kibuţuri diferite. Erau din aceeași generație, octogenari. Au lucrat ca simpli agricultori, felahi, cum îi place lui Ițhak să spună, au fost tractoriști, șoferi de camioane, au spălat vase la bucătăria kibuțului și înainte de toate au fost mapainici (membri ai partidului de stânga Mapai, condus timp de peste douăzeci de ani de către Ben Gurion, părintele statului). Au luptat în trei din numeroasele războaie ale Israelului, fiecare dintre ei fiind rănit de mai multe ori. Amândoi au părăsit kibutzul pentru a studia. Domnul Marți, pe numele adevărat Eli, a studiat limba și literatura ebraică, ajungând lector la Universitatea Ben Gurion din Beer Șeva, este un poet cunoscut, cu câteva volume de poezii apărute pe parcursul timpului. Ițhak, cu o experiență și înțelepciune de viață deosebite, a terminat un curs de tehnician în telecomunicații și a lucrat până la pensionare la Bezeq, societatea de telefoane din Israel. A trăit timp de zece ani în Franța, unde a fost proprietarul unui butic de modă bărbătească la Paris. Read more…

Din nou Austria. Prin Salzkammergut.

Am ajuns la lacul cu acelaşi nume şi am înnoptat într-o vilă cu flori la fereastră din fermecătoarea localitate unde s-a petrecut acţiunea operetei „La calul bălan” (Im weißen Rößl, de Ralph Benatzky şi Robert Stolz). Am parcurs încântătoarea promenadă de pe malul lacului privind munţii împăduriţi din partea opusă, care sugerau imagini dintr-o lume extraterestră. Arhitectura medievală din St. Wolfgang ne-a introdus parcă în lumea basmelor scrise de fraţii Grimm… În ziua următoare am călătorit cu trenul alpin care urcă pe Schafberg la cota 1783 m., admirând magnifica vedere a lacurilor din Salzkammergut şi a munţilor Totes Gebirge şi Dachstein. Read more…

Evreii între Israel și Diaspora

Poporul evreu s-a născut în diaspora. Mitul genezei poporului evreu se rezumă la istoria unui solitar, cu numele simbolic de Avraham, care poate însemna în ebraică ”Tatăl popoarelor”. Oricum conține ideea de tată (AV), cu prerogative sau valențe înalte. După unii autori mitul genezei avraamice s-a născut ulterior, în perioada exilului persan, (sec. VI î.Cr), din pana unor cărturari iudei, preocupați ca într-o lume dominată de venerarea zeilor să sublinieze esența monoteistă a poporului abia eliberat din robia babiloniană de generosul împărat al Persiei, Cirus cel Mare. Patriarhul Avraham, fiul lui Terah din orașul Ur, a făcut țăndări toate statuetele pregătite de tatăl său pentru a fi vândute sau distribuite poporului care li se închina. A fost un gest simbolic, o acțiune curajoasă și a dat semnalul de început al monoteismului. Credința într-unSingur Dumnezeu, cu toate dificultățile unui concept atât de abstract, măreț și neobișnuit pentru oamenii acelor timpuri. În ciuda unor poticneli și răstălmăciri ivite pe parcursul istoriei, monoteismul a dăinuit până în zilele noastre și continuă să fie credința dominantă a contemporaneității. Poporul evreu este purtătorul și păstrătorul riguros al monoteismului nealterat, în ciuda numeroaselor tentații și provocări care i-ar fi putut ușura menținerea acestor rigori, născute sau impuse într-un trecut istoric de mult depășit de evoluția omenirii. Read more…

Are și cinematograful soarta lui

S-a crezut multă vreme că orice criză îi priește cinematografului precum doliul – Electrei. În fapt, chiar așa a fost, atâta vreme cât termenul criză mai aducea aminte de vechea semnificație de sorginte greacă a cuvântului, care însemna schimbare. Istoria filmului a înaintat din schimbare în schimbare, percepute la început ca tot atâtea crize: de la scurt metraj, formatul cu care a venit pe lume (mai mult ca o curiozitate) la lung metraj, de la filmul mut la cel sonor (să ne amintim rezistența îndârjită opusă de Chaplin vorbitorului), de la pelicula alb-negru la cea color (și astăzi marii cineaști au nostalgia alb-negrului, când producătorii le îngăduie acest capriciu este un semn de mare privilegiu), de la domnia asupra universului imaginii la împărțirea acesteia cu un nou venit, televiziunea. Nu s-a întâmplat. Cinematograful s-a dovedit suficient de puternic pentru a-și urma drumul său și, așa cum știm, avantajele traiului paralel au fost reciproce. Ce se va întâmpla în zilele noastre, când fantoma unei crize fără precedent și fără asemănare bântuie în lume? Când inamicul nu mai vine pe caii cei mari ai progresului tehnologic, cu efectele sale perverse, sau unei concurențe firești, la urma urmei, ci cade dintr-un cer vag cunoscut, având un nume dintr-un nomenclator al medicinei dar nu și un chip, când atacă, când pare că se retrage, se repliază și iese la bătaie din nou? Mai simplu spus: cum va ieși cinematograful din lupta cu Covid 19?Read more…

Evreimea maghiară între un trecut măreț și un viitor incert 4. Comunismul – Revoluția din 1956 și urmările ei

Revoluția Maghiară din 1956 a marcat o cotitură în întreaga istorie a sistemului comunist și implicit în istoria contemporană europeană. Pe termen scurt și mediu a fost un eșec, însă pe termen lung a germinat marea schimbare democratică europeană din 1989. Aceste evenimente dramatice au avut o influență directă asupra întregului fost lagăr socialist, asupra evreimii maghiare, europene și mondiale, respectiv efecte directe în România comunistă. În primul rând Revoluția a fost un moment de cotitură, prima revoltă mondială împotriva sistemului comunist, o încercare de reformare a acestuia în primă fază, apoi un efort eroic de instalare a unei democrații autentice pluripartinice. Totuși, se cuvine să menționăm încă două revolte împotriva unor regimuri staliniste dure: în 1953 la Berlin și în 1956 la Poznan. În al doilea rând, Revoluția a demonstrat că dictaturile pot fi eliminate doar prin forță și prin unitatea majorității societății, sau măcar printr-o opoziție activă, bine organizată și pe cât posibil sprijinită de alte state democratice. Deși era un comunist dogmatic, liderul Imre Nagy a devenit, sub presiunea străzii, un lider comunist reformist cu față umană, apoi un conducător democrat autentic și în final un martir al națiunii maghiare. După constituirea celui de-al treilea guvern al său, democratic și pluralist, Imre Nagy spera în ajutorul occidental și al NATO pentru prevenirea, sau măcar stoparea ofensivei sovietice. În al treilea rând, Revoluția a dovedit că evreii au întotdeauna mai mult de pierdut decât de câștigat din răsturnările politiceRead more…

Să nu uiți!– însemnări din lagărul de la Djurin

La editura Hartung-Gorre din Konstanz (Germania), în colecția Judaica, tocmai a apărut cartea lui Wolf Rosenstock, intitulată VERGISS NICH. Notizen aus dem rumänisch-deutschen Vernichtungslager Dschurin (SĂ NU UIȚI. Însemnări din lagărul româno-german de exterminare Djurin. Volumul a fost îngrijită și completat de prof. dr. Erhard Roy Wiehn. Când prof. Wiehn mi-a vorbit despre această carte, i-am spus imediat că mă interesează, fiind vorba de Djurin, locul unde în tinerețe am petrecut cei aproape trei ani de deportare (1941-1944); este chiar posibil să-l fi cunoscut pe autor. Am cerut profesorului permisiunea să scriu o scurtă postfață. Bucuros, prof. Wiehn a fost de acord. Acum câteva zile am primit cartea și vreau să împărtășesc baabelienilor, de fapt și mie, ce am simțit scriind cele câteva rânduri, la atâția ani după deportarea care a lăsat o rană cu o cicatirce nevindecată încă. Cine a fost Wolf Rosenstock? De fapt nu l-am cunoscut, cum bănuisem la început. Deși am fost în aceeași localitate, drumurile noastre nu s-au intersectat în spațiul restrâns al ghetoului. Dar erau foarte mulți oameni, vreo 3000, mai ales din Rădăuți și Siret, dar și din Câmpulung, Vatra Dornei, Gura Humorului și Suceava. Abia acum am aflat că erau și din Bucovina de Nord, din Vijnița, poate și din alte localități aflate sub ocupație sovietică în 1940-1941. Read more…