Andrea Ghiţă: S-A STINS DIN VIAŢĂ SANDY MARIUS – UN DESĂVÂRŞIT COECHIPIER de TELEVIZIUNE

Alexandru Marius – Sandy pentru prieteni, colegi şi cunoştinţe – a fost, timp de peste trei decenii, omul din spatele camerei de luat vederi, culegătorul imaginilor din care se alcătuieşte, în primul şi în primul rând, materialul de televiziune. Avea ochi de artist (era şi sculptor), o fire boemă şi ludică, un suflet generos, un caracter nobil şi loial şi multă, multă empatie.Read more…

POEZIA PREFERATĂ A TATEI şi A GENERAŢIEI SALE

Tata îmi citea poezii în serile de iarnă, în după amiezile tihnite ale vacanţelor de vară, dar mai ales când mă ţintuia la pat febra vreunei boli a copilăriei. Pe atunci vorbeam doar ungureşte, limba maternă fiindu-mi maghiara, la fel ca cea dintâi identitate. Scotea din bibliotecă un volum cu versuri de Sándor Petöfi, János Arany sau Endre Ady şi-mi citea pe îndelete, străduindu-se să articuleze limpede şi să scoată în evidenţă înţelesul fiecărei strofe. Adesea recitea poezia şi apoi dialoga cu mine, pentru a vedea dacă pricepusem cuprinsul şi prinsesem tâlcul şi mesajul ei. Read more…

Andrea Ghiţă: MIRIAM

Cred că fiecare cadou poartă în el amprenta dăruitorului, iar dacă e un obiect vechi, o moştenire de familie, amprentele stratificate îi conferă o încărcătură specială. Şi mai cred că momentul şi locul în care este oferit nu sunt întâmplătoare. Cartea de rugăciuni pe care o iau cu mine la marile sărbători, precum cele de toamnă, stă dovadă că fiecare dar are tâlcul lui. După cum atestă prima pagină, Miriam (Mirjám – în maghiară) este o culegere de rugăciuni pentru femeile israelite, scrisă de Dr. Arnold Kiss (1869 – 1940), mare rabin al sinagogii neologe de pe strada Leo Frenkel din Budapesta. Cărticica de rugăciuni modestă, cu coperte cartonate negre, introdusă într-o teacă de carton tot neagră, am primit-o în dar acum nouăspretece de ani…Read more…

Andrea Ghiţă: ÎNSOŢINDU-L PE PATRICK MODIANO

Nu citisem nimic de Patrick Modiano înainte să i se fi decernat Premiul Nobel pentru literatură. A doua zi după anunţarea alegerii sale printre laureaţii Nobel, am intrat prin librării să caut ceva scris de el. Abia la al treilea magazin de cărţi am găsit un singur titlu: Dora Bruder. Cărţulia de nici 100 de pagini este rezultatul demersului de a reconstitui soarta unei adolescente de origine evreiască, dispărută de acasă, al cărei nume – Dora Bruder – fusese menţionat într-un comunicat al poliţiei, în Parisul aflat sub Ocupaţie.

Read more…

Despre jocuri şi jucării (1)

Societatea modernă are tendinţa de alienare, fapt cauzat în special de evoluţia mijloacelor de comunicare la distanţă. Din acest motiv, consider că problematica serialului de faţă este actuală deoarece jocul are un rol esenţial în socializare, fie că vorbim despre copii sau despre adulţi.
În mijloacele de transport în comun, dar şi în staţii, vedem deseori copii (singuri sau în grupuri, caz în care nu discută unul cu altul) care stau cu nasul în telefon. Dacă sunt în grup, sunt situaţii în care îşi scriu mesaje unuia altuia, dar, frecvent, ei se joacă. Fiecare pe telefonul lui, ignorându-l pe cel aflat la nici un metru distanţă… Read more…

Occidentul i-a trădat din nou pe kurzi

Kurzii care numără între 25 și 35 de milioane de persoane, sunt o națiune fără țară. Ei trăiesc răspândiți în Turcia, Siria, Irak și Iran. În timpul Primului Război Mondial, kurzii au luptat împotriva turcilor, aliații Germaniei iar la terminarea războiului, țările învingătoare le-au promis, prin tratatul de la Sèvres din 1920, un stat care urma să cuprindă numai teritoriile locuite de kurzi, în Turcia. Războiul turc de independență a schimbat radical situația, Tratatul de la Sèvres a fost înlocuit cu cel de la Lausanne, iar prevederea privind un stat kurd a dispărut. Singurii care într-un fel s-au apropiat de visul statalității au fost kurzii din Irak cărora, în 1958 – prin noua constituție – li s-a recunoscut naționalitatea, dar li s-a respins cererea de autonomie pe un teritoriu cu populație majoritar kurdă.Read more…

Brăila – toamna

Brăila este frumoasă nu numai din cauza Dunării. Acele clădiri maiestuoase, din fericire o parte restaurate, evocă trecutul ”glorios” al orașului, unul în care pulsa viața, erau tot felul de locuitori – de la foarte bogați, așa cum arată casele despre care am amintit, până la cei foarte săraci, descriși de Panait Istrati sau de Fănuș Neagu. Era orașul armatorilor, comercianților de grâne, al exportatorilor, marinarilor, dar și al pescarilor sau vagabonzilor dornici să plece în lumea largă. De cinci ani vin în fiecare toamnă la Brăila la Festivalul ”Mihail Sebastian”. Trebuie să recunoaștem că ideea a fost a Federației Comunităților Evreiești. La 100 de ani de la naștere, revista ”Realitatea Evreiască” a realizat, prin eforturile istoricului literar Geo Șerban și al redactorului-șef, Dorel Dorian, patru sau cinci ediții speciale despre Sebastian. A fost prilejul ca cititorii să-și dea seama că Sebastian nu este numai cel care a scris ”Steaua fără nume” și ”Jocul de-a vacanța” sau ”Orașul cu salcâmi”, ci un mare publicist și eseist, autorul romanelor-manifest ”De 2000 de ani” și ”Cum am devenit huligan” și mai presus – al ”Jurnalului” Read more…

Întâlnirea cu Rodion

După absolvirea facultăţii de medicină am fost repartizat în comuna Gherţa Mică din Ţara Oaşului, judetul Satu Mare. Era un sat izolat, cu drum de ţară neasfaltat, n-avea nici măcar indicator de localitate, aşa c-am numit-o cu mătuşa mea – care mă însoţise în această primă vizită – ”Greaţa Mică”, în ciuda protestelor tatălui meu. La Direcţia Sanitară a judeţului Satu Mare, mi s-a adus la cunoştinţă că era localitatea cu cea mai ridicată rată a mortalităţii infantile, dar şi cu cea mai mare rată a natalităţii, din Ţara Oaşului . Tata încerca să mă liniştească şi mi- a dat să citesc romanul Garnizoana din Siberia, scris de Rodion Markovits (1884-1948), un scriitor evreu, de limbă maghiară, născut la… Gherţa Mică.Read more…

Hanuka la Havana

Pe aeroportul de la Madeira, aşteptând avionul spre Madrid, s-a apropiat de mine un om între doua vârste, afro-american.
– Sunt Raul Santos, medic anestezist la Havana, şi vă cunosc de la prezentarea dumneavoastră la simpozion.Ştiu că veniti din “Ţara Sfântă” . Iertaţi-mi îndrăzneala, dar n-am vorbit niciodată cu un israelian, putem vorbi? Desigur, i-am răspuns, cu plăcere, nici eu n-am avut ocazia să vorbesc cu un cubanez, mai ales cu un anestezist.Read more…

Despre ”Eu”!

În urmă cu câteva zile, cineva m-a întrebat de ce frazele mele încep cu ”eu”? Desigur că întrebarea era nuanțată, adică lăsa portița deschisă interpretărilor de orice fel. Cred că nu sunt exagerat de sensibilă dacă spun că întrebarea m-a pus pe gânduri. Totdeauna am învățat câte ceva de la orice interlocutor, așa că am luat in serios întrebarea și prin urmare i-am dat răspunsul, fără să stau prea mult pe gânduri. Mi se pare firesc ca frazele mele să înceapă cu ”eu”, fiindcă ne formulăm propriile opinii, viziuni despre viață, percepții, exemple din propria experiență. Cu alte cuvinte ne referim la ce am face noi într-o anume situație, cum am acționat în trecut într-o situație similară. Adică, ne dăm exemplu pe noi înșine și nu dăm sfaturi, ci spunem ceva trăit de fiecare dintre noi.Read more…

Din rețetele mamei mele, Irina Szmuk (4)

Punem fructele la fiert în apă rece cu puțină sare și zahăr după gust. După ce s-au fiert, adăugăm la supa răcită o spumă făcută dintr-o lingură de făină și 1 decilitru de lapte. Supele de fructe pot fi asezonate după gust cu scorțișoară sau coajă de lămâie. La supa de agrișe adăugăm puțin pătrunjel mărunțit . Supa servită vara la rece are un efect răcoritor. Iarna astfel de supe se pot prepara din compoturi.Read more…

27 ianuarie, la Linköping

Plănuisem să fiu la Stockholm in ziua de 27 ianuarie. ”Atmosfera e mai solemnă, numărul participanților la ceremonie ar fi fost mai mare, ca și cel al evreilor prezenţi la eveniment” – îmi spuneam. Știam și că Yehuda Bauer, celebrul istoric, fusese invitat, urmând să ia cuvântul la Sinagoga cea Mare a capitalei. Aș fi vrut să-i văd. Am rămas insă la Linköping, convins de o pornire de patriotism local (sentiment care, mărturisesc, îmi este străin de obicei), cam sceptic ce-i drept la gândul perspectivelor. Ca prin minune însă, când am ajuns in Piața Wallenberg, torțele luminau deja statuia salvatorului de evrei, adăugând o misterioasă strălucire ochilor celor câteva sute de oameni sosiţi la eveniment. Făcliile pâlpâiau, încercând să risipească întunericul, dar și frigul aspru din acea după-amiază târzie a Zilei Memoriei Holocaustului.Read more…

Când eşti departe, cât de aproape ești?

Nu se prea vorbea în România comunistă despre Basarabia. Subiectul era semitabu, pentru că orice discuție pe această temă putea avea consecințe neplăcute pentru cei ce îndrăzneau să discute despre ceea ce fusese timp de 22 ani parte integrantă din România după mai bine de 100 ani de înstrăinare…Dar eu ştiam ce se întâmplase cu buncii mei, acolo, departe de noi, în acei ani. Știam că bunicul fusese directorul gimnaziului evreiesc din Soroca, o așezare în nordul Basarabiei, că decedase cu două săptămâni înaintea intrării trupelor sovietice – iunie 1940 – și că fusese înmormântat în acea urbe, reședința lui Petru Rareș. Despre bunica mea lucrurile erau mult mai puțin clare. Supraviețuitorii tragediei transnistriene povestiseră tatei cum că bunica Milca fusese ucisă de un ofițer român, cam prin anul 1942, pe marginile unui drum cu pulbure, între două lagăre de concentrare. Cu un singur foc de armă… Și aruncată într-un șanț. Și mai știam că cei doi fii – tatăl meu și fratele său – puseseră o placă funerară pe mormântul bunicului, în amintirea celei ce le fusese mamă și nouă bunică pe care n-am cunoscut-o niciodată. Cu aceste date în minte m-am întâlnit pentru prima oară, în anul 2000, cu medici anesteziști ”moldoveni” la un congres în București…Read more…

Copiii din fotografie

Pe a fişul expoziţiei „Martori evrei ai unui secol românesc” – găzduite de Institutul Cultural Român din Tel Aviv în perioada 22 – 28 februarie 2018, apare fotografia a doi copii surâzători. O fetiţă cu chip angelic, cuminte şi ascultătoare, şi un băiat ceva mai neastâmpărat, lucru dovedit de basca aşezată puţin într-o parte şi privirea pusă pe şotii. Cine sunt cei doi copii şi în ce fel au fost martorii istoriei? – îşi poate pune întrebarea un privitor iscoditor care caută legătura dintre aspectul şi subiectul afişului. Răspunsul îl veţi afla de la semnatara acestor rânduri, legatara fotografiei originale.

Cei doi copii din fotografie sunt frate şi soră: Rifca şi Iţu Geller, verişorii primari ai mamei mele Sara Székely, născută Tabák. Erau copiii lui tanti Frida, mătuşa mamei dinspre tată, croitoreasă de meserie.Read more…

Budincă de pâine

Dar acum Paștele a trecut. Dnei Stoenescu și celorlalte citititoare (și cititori) interesate le propun o variantă: clasica budincă de pâine a mamei mele. Se face din pâine albă normală, dar cel mai bine iese din chifle sau din challah, colacul împletit care se consumă sâmbăta. Este un mod reușit de a întrebuința resturile de pâine care nu mai sunt proaspete. Ingrediente (pentru 4 persoane): 100 g unt, 100 g zahăr, 2 ouă întregi (nu se bate spuma de albușe), ½ litru lapte, 250 g pâine albă / chifle sau ½ de cozonacRead more…

Bravo mie! În sfârșit știu ce boală am!

“Am o formă ușoară de prosopagnosie!” De abia aștept să văd mutra înterlocutorului meu la auzul acestei remarci. Promit cititorului să încep un studiu legat de reacțiile ”publicului” la fraza de mai sus. Sunt convins că mă voi distra copios urmărind nedumerirea pe care o voi citi (sper) cu ușurință pe fața celui care în mod normal ar trebui să-mi dea replica. Și acum o veste, in ochii mei foarte interesantă. Nu există niciun mijloc sau test obiectiv care să confirme existența maladiei de care vorbim! Cu alte cuvinte orice individ poate anunța pe cine vrea că e atins de boala asta, deci poate explica cu ușurință diverse situații în care ultimul lucru pe care l-ai dori e să recunoști pe cel pe care îl ai în față.Read more…

Schimbarea gărzii la Palatul Regal

Ceremonia schimbării gărzii la Palatul Regal era și un prilej de manifestare a prețuirii și a respectului pentru familia regală. Este foarte greu de explicat acest sentiment azi, după 45 de ani de comunism, urmați de alți vreo douăzeci în care neocomuniștii au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a mânji monarhia, pe regii noștri, gesturile lor. Motivul era foarte simplu: se temeau de revenirea monarhiei, înlăturată prin forță la 30 decembrie 1947. Când am intrat în clasa întâia primară, în septembrie 1940, știam deja cine este Regele, știam din presa care venea acasă și pe care tata ne-o citea, știam de la biserică, știam din povestirile celor mari. Evenimentele erau comentate în fiecare casă din București și nu numai. Cei mai bătrâni îi spuneau VODĂ, așa rămăsese de-a lungul vremii, de când principele Carol, devenit apoi Regele Carol întâiul, pusese piciorul pe pământul celei ce urma a se numi România.Read more…