România a votat. Cum?

Duminică, 9 iunie, am pornit să-mi exercit dreptul constituţional dimineața devreme – din cauza căldurii. Din 1990 nu am lipsit de la nicio alegere. Dacă pe vremea lui Ceaușescu eram obligată, acum mă duc de bunăvoie. Nu aveam mult de mers până la secţia de votare, vreo 10 minute, dar pe drum am și văzut primele semne ale evenimentului. Foarte multă lume mergea în aceeași direcție, spre liceul în care votez de vreo 30 de ani. Semn bun, la intrare și la sălile de clasă era coadă și nu numai de pensionari. Recunosc, erau mulți seniori, dar am zărit și multe persoane din altă categorie de vârstă, între 30 și 50 de ani. Tineri nu erau, dar era prea devreme. Oricum, impresia mea a fost că la vot au venit mai mulți decât în alți ani și acest lucru mi-a fost confirmat la sfârșitul zilei, când s-au publicat date despre prezența la urne. Decizia de a comasa alegerile locale cu cele europarlamentare a înclinat balanța către primul element al ecuației. Efervescența la vot, la noi la București, s-a datorat în primul rând alegerii primarului general al Capitalei, precedat de multe luni de dezbateri, luări de poziții, mai ales pe rețelele de socializare. Interes a stârnit și alegerea primarului de sector, la mine 6, care, justificat, a fost reales cu 71%. Plimbându-te prin cartier, înțelegi și de ce. Și la capitală a ieșit cine trebuia, cel puțin în ce mă privește. Toate bune și frumoase, dar interesul pentru alegerile europarlamentare a fost aproape zero.Read more…

Umbra Angelei Merkel la Bruxelles (I). Micul București

Niciun alt cancelar al Germaniei nu a avut în discursuri o perspectivă atât de sumbră a viitorului ca Angela Merkel la sfârșitul mandatului ei. Pentru eleva lui Helmut Kohl, un fiu al revoluțiilor din 1989 în Europa de Est, aceasta viziune s-a datorat experienței ei de viață în dictatura comunistă. „Noi, germanii din răsărit, am fost martorii unui sistem care s-a dezintegrat,” declara doamna Merkel. Cu alte cuvinte, nimic nu este veșnic. O altă declarație mă apropie sentimental de Angela Merkel: ”M-am născut după cel de-al Doilea Război Mondial și am crescut în RDG. Pentru mine Franța era o țară îndepărtată în care voiam să călătoresc, dar nu era posibil”. Eu, cel puțin, am avut un surogat: „Micul Paris”, Bucureștiul cu Cișmigiu în loc de Jardin des Tuileries, Parcul Băneasa ca Bois du Boulogne, Arcul de Triumf și Champs Elisées în varianta Șoseaua Kiseleff.  Prima mea călătorie la Paris nu a fost marcată de vreun obiectiv turistic, ci de un drum cu un taxi, luat la întâmplare, în Place de la République. Auzindu-ne vorbind românește, taximetristul a exclamat entuziasmat: „București, România,” apoi pe nerăsuflate: „Ionesco, Cioran, Eliade…” Taximetristul italo-francez fusese șoferul lui Eugen Ionesco (1909-1994), martorul Crăciunurilor românești petrecute de dramaturg cu renumiții prietenii din anii studenției la București, cu cântecele și atmosfera religioasă bizantină. Mircea Eliade a declarat patetic: „Dacă există o fericire pe pământ, apoi aceasta este prietenia”. Profesor la Universitatea din Chicago, Mircea Eliade (1907-1986) a fost  cel mai renumit cercetător al istoriei religiilor, admirat pentru proza fantastică inspirată din teme sacre religioase, pentru fantasticul bazat pe mitologia românească și universală. Emil Cioran (1911-1995), eternul student bursier parizian, care a refuzat toate premiile literare, a fost cel mai remarcat eseist al pesimismului și deziluziei dintre filosofii existențialiști francezi. Eugen Ionesco, cel mai important dramaturg francez de după război, a fost deschizător de drum în teatrul absurdului.Read more…

Salutul supravieţuitorilor clujeni, adresat participanţilor la conferinţa internaţională „Holocaustul în Transilvania de Nord – după 80 de ani”

În 23 mai 1944 părăsea Clujul primul transport care ducea către Auschwitz 3130 din cei peste 16.000 de evrei aflaţi în ghetoul de la fabrica de cărămizi. Ultimul transport din cele şase cu aceeaşi destinaţie avea să plece în 9 iunie 1944. În 23 mai 2024, doi supravieţuitori clujeni se adresau cercetătorilor participanţi la o prestigioasă conferinţă internaţională având ca tematică Holocaustul din Transilvania de Nord. Cuvintele lor de salut au impresionat audienţa şi au stârnit ropote de aplauze. În mai 1944, când asupra evreilor clujeni s-a abătut urgia ghetoizării şi deportării la Auschwitz, Judit Mureşan (n. Kertész) şi Vasile (László) Székely aveau 15 ani şi erau elevi la Liceul Evreiesc din Cluj. Astăzi amândoi au 95 de ani. Iată alocuţiunile de salut rostite de cei doi supravieţuitori:Read more…

Istorie în benzi desenate

La Oradea, în ziua de cinci iunie 2024 s-a întâmplat un lucru frumos, a avut loc o activitate de o importanță majoră a căror protagoniști au fost elevi din două licee locale, Liceul Aurel Lazăr și Colegiul Național Onisifor Ghibu. Ei au participat la un proiect excepțional care se desfășoară în zece județe din România, marcând întru neuitare fila neagră de istorie de acum 80 de ani. Proiectul inedit în care sunt implicați liceenii se intitulează Imagini din trecut. Holocaustul din Bihor și constă dintr-o expoziție de benzi desenate prin intermediul cărora se spune povestea adevărată și tragică a evreilor și a romilor din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, atât din Transilvania de Nord aflată sub ocupație și administrație maghiară, cât și din România. Ele prezintă istoria celor persecutați îngrozitor doar pentru că erau născuți altfel – o istorie a comunității de acum aproape un secol. Proiectul aduce împreună cercetători de la Institutul Elie Wiesel, elevi de liceu și cadre didactice din zece județe și în fiecare dintre ele, comunitatea locală contribuie cu poveștile adevărate din partea locului. În fiecare judeţ cercetătorii împreună cu copiii au creat scenariul care ilustrează povestea de viaţă cercetată. Octav Ungureanu, desenator profesionist, a transformat firul narativ în imagini, luând naștere în acest fel benzile desenate.Read more…

Cinema Esther

Adesea scriu despre Ierusalimul de altă-dată, dar acum a dori să prezint o filă din istoria orașului Tel Aviv.  Întâmplarea a făcut că un coleg al soțului meu să vină în Israel și să stea câteva zile la Tel Aviv – un pretext cât se poate de nimerit să dăm o raită și să îl vizităm.  Până când cei doi au avut niște discuții de specialitate, eu m-am plimbat prin holul hotelului – și nu m-am plictisit deloc.  Așa un hotel n-am mai pomenit!  E un adevărat muzeu.  Este vorba de hotelul Cinema din Piața Dizengoff. Locul însuși are în ochii mei un farmec aparte.  Am mai scris despre Piața Dizengoff. Este, cred, singura piață din lume construită în întregime în stil Bauhaus și formează un tot unitar.  Una din clădirile care o înconjoară este hotelul Cinema.  Ea adăpostea cel mai elegant cinematograf din Tel Avivul anilor 1940: Cinema Esther.  Nemaifiind rentabil, cinematograful a fost închis în 1992.  Actualul proprietar, Danny Goldsmith, a moștenit clădirea de la bunicii săi.  El a renovat-o și a reamenajat-o ca hotel. Și pentru a desăvârși impresia de cinematograf, în hol, pe perete, se află un ecran unde rulează fragmente din filme vechi și după cea mai bună tradiție americană, spectatorii sunt tratați cu popcorn. Read more…

Vară toridă cu obuze, drone, rachete (1)

Rusofobia tradițională și cea actuală nu ne-a adus nimic bun de-a lungul istoriei. Sub spectrul ei ideologizat și propagandistic, dictatorul fascist Antonescu nu a trecut numai Prutul, ceea ce era absolut legitim, ci și Nistrul, unde nu mai aveam ce căuta. Această ofensivă stupidă ne-a costat cca 200.000 de vieți numai la cotul Donului și apoi ocuparea întregii Românii de „trupele sovietice eliberatoare”. Mai târziu, alt dictator, de data asta comunist, Ceaușescu, după momentul de vârf al popularității sale din 1968, când s-a opus public invadării Cehoslovaciei de către trupele sovietice, a folosit tacit sperietoarea, marota amenințării URSS de a invada România Socialistă pentru a-și consolida dictatura şi cultul personalității. La ora actuală rusofobia și spectrul propagandistic al amenințării Rusiei agresive și a președintelui ei diabolic Vladimir Putin a revenit sub altă formă. Sub pulpana protectoare a actualei narative dominante, potrivit căreia dacă Ucraina va fi înfrântă, Putin va invada cel puțin Europa Centrală și de Est, se consolidează noua dictatură globalist-progresistă, agrementată cu inovații woke, cancel culture și populație mixtă. Realitatea de pe teren a conflictului ruso-ucrainean demonstrează univoc că Rusia nu e în stare să ocupe nici măcar întreg Donbasul sau Odessa.Read more…

Pedeapsa capitală – dileme

Cui i-ar fi trecut prin minte că există anumite tangențe între medicii anesteziști și execuții?! Ideea articolului mi-a venit citind o recentă publicație medicală despre administrarea injecțiilor letale de către anesteziști. Deși anesteziștii par cei mai potriviți pentru a injecta condamnaților la moarte medicamentele letale (un anestezic și un relaxant muscular, urmat de o doza letală de clorură de potasiu), acest proces este un act imoral din partea medicului. Totuși, de-a lungul anilor în SUA au fost și medici implicați în execuții. Peste o treime din anesteziștii americani sunt de părere că procesul de execuție va cauza mai puține suferințe dacă substanțele letale vor fi injectate de un anestezist. Asociația Medicală Americană (American Medical Association – AMA) nu numai că se împotrivește injectării letale de către medici, dar au fost cazuri în care AMA a anulat permisul de a practica medicina medicului care a participat la execuție. Potrivit jurământului lui Hipocrate, datoria medicului este de a salva vieți, nu de a le curma, deci este imoral ca medicii să administreze drogurile letale. Chiar și la eutanasia voluntară, aprobată la cererea bolnavilor cu boli terminale, medicul procură medicamentul letal, dar bolnavul trebuie să și-l administreze singur.Read more…

Tula pentru veşnicie

Sunt Tula, pisica maidaneză pe care o cunoașteți de câțiva ani, revin cu o poveste nouă. În luna ianuarie, prietenul meu s-a mutat din blocul lângă care locuiesc, undeva departe, în centrul orașului. Eram tristă că m-a părăsit. M-am așezat pe banca unde m-a mângâiat înainte de a se urca în mașină și am privit lung în urma camionului care părăsea curtea cu lucrurile lui. Cine o să mă alinte, cine o să mă mângâie?, mă întrebam, dacă el nu mai locuiește aici. Mâncare voi primi de la mamițica de la etajul 4, dar nu mai mult. Spre uimirea mea, după câteva zile, prietenul meu cu părul cărunt a reapărut. E drept că venea doar o dată pe zi, dar era bine și așa. Îmi aducea mâncare, mă răsfăța și îmi povestea tot felul de întâmplări cu pisici și câini. Mi-a cumpărat și un cadou, o minge mică, portocalie, care mi-a plăcut mult. Pisicile din jur, prietenele mele: Dă-mi și mie (cerea tot timpul mâncare), Pasta (cu coada în formă de spaghetti), Pinguin (o pisică neagră cu o pată albă pe piept) se bucurau și ele de revenirea lui. Când mă striga, veneau toate, de parcă și ele se numesc tot Tula. Primeau și ele de mâncare, e drept, o porție mai mică.Read more…

O poveste fără minciună e ca o salată fără sare și piper

Iată unul din ultimele mele panseuri: un film, o piesă de teatru sau un roman nu poate avea cu adevărat succes dacă nu include în acțiune și o minciună! O minciună mică, sau chiar una mai mare, dar evidentă, un secret care odată dezvăluit poate avea efecte grave, o înșelătorie, una romantică sau una de afaceri, sau un act falsificat, sau un nume pe care eroul și l-a însușit, dar nu era al lui, sau o mărturie falsă la poliție sau la tribunal, sau chiar o trădare, care prin ea însăși e o înșelătorie față de cei trădați?! Adică e nevoie de ceva suficient de important ca să schimbe cursul acțiunii, în caz că minciuna, falsul, înșelătoria, trădarea ar fi descoperite. Gândiți-vă la ultimul film vizionat sau roman citit. Aduceți-vă aminte de acțiune și încercați să vă închipuiți cum ar arăta totul dacă minciuna, falsul sau înșelătoria nu ar fi apărut la momentul oportun? Ah, am uitat să pomenesc de promisiuni! Da, promisiunile, bineînțeles celeneîndeplinite, se află pe primul plan al minciunii absolut necesare pentru obținerea unei acțiuni care să te țină treaz, să te oblige să citești mai departe sau să nu închizi televizorul, așa cum faci când ceva te plictisește sau / și te adoarme.Read more…

Ţi-a fugit firul!

Eram în clasa a şasea sau a şaptea şi câteva dintre colegele mele de clasă începuseră să poarte ciorapi de nailon. Potrivit legii nescrise, dar respectate cu stricteţe de către elevele de la Liceul (azi Colegiul Naţional) George Bariţiu, după ce treceai de pragul primului ciclu, aveai dreptul să porţi ciorapi de nailon. Ciorapii transparenţi puneau în valoare forma picioarelor lolitelor din vremea adolescenţei mele, stârnind invidia celor care mai purtau de ciorapi tricotaţi patent (sau flor). Pe atunci ciorapii de nailon se găseau destul de greu şi costau ceva bani, astfel încât obţinerea lor, prin cumpărare sau împrumut de la mămici (sau bunici) era precedată de multe insistenţe şi promisiunea de a avea mare grijă de ei. Primii ciorapi de nailon i-am văzut la sfârşitul anilor 1950, aduşi de tata de la Moscova, unde era la doctorat. Adusese în dar câteva perechi atât mamei, cât şi bunicii. Textura lor nu era atât de fină ca a ciorapilor originali de mătase, dar se spunea că erau mai robuşti şi mai durabili. Ciorapii de nailon deveniseră cunoscuţi şi (relativ) accesibili la noi în ţară, la peste douăzeci de ani de la apariţia lor în America interbelică. Nailonul este un material sintetic obţinut de către Wallace Hume Carothers şi asistentul său Julian W. Hill, de la compania americană DuPont. Este o poliamidă brevetată în februarie 1937, cu scurt timp înainte de sinuciderea lui Carothers, care de mult timp se lupta cu depresia.Read more…

Uluca

Strada era locul de joacă frecvent folosit în copilăria mea. Numărul celor care ne jucam creștea și odată cu el și țipetele noastre din timpul jocului. Ne fugăream, ne piteam pe după vreun stâlp. Mașini nu erau… că tare bune ar mai fi fost de ascunziș! Școala făcea încercări izolate de mixtare. Dar la joacă, noi nu cunoșteam separarea fetițelor de băieți. Nu știu cum se făcea că ajungeam cu ”terenul” de joacă la multe case depărtare de ale noastre. Din cauza țipetelor mai răzbătea spre noi câte un ”Ia mai duceți-vă la porțile voastre!”, dar nu prea vedeam fețele celor care ne goneau. Rețineam doar felul gardului. Plecam, desigur, nu așteptam prea multe îndemnuri, dar nu peste mult timp iar supăram pe cineva.În timpul jocului ni se alătura câte un copil plecat în fugă de acasă cu ceva de mâncare în mână. Deodată simțeam că ne e foame rău. Opream jocul și plecam acasă. De cele mai multe ori primeam de la mama câte o felie unsă cu untură, peste care ni se înfigeau sau lipeau – cum vreți să spuneți – bucățele mici de usturoi. Doamne, ce bună mai era această gustare rapidă și simplă! Uneori aveam doar desert. Mama ne punea zahăr pe pâine și o zbugheam cu felia pe stradă să continuăm jocul. Read more…

Discursul Iuliei

Mulți kilobiți au curs pe Internet după discursul Iuliei Cociuba, absolventa Colegiului Mihai Viteazul din Ineu și șefa de promoție. Au fost kilobiți aprobatori, dar au fost și foarte mulți kilobiți negativi. La aceștia din urmă as vrea să mă refer acum. Domnișoară era apelativul cel mai blând, dar am întâlnit şi altele, precum…puțoaică Unii comentatori, poate bine intenționați, contestau capacitatea de judecată a unei fete de 18 ani. Alţii erau convinși că nu ea ar fi scris discursul, că acesta i-ar fi fost dictat de altcineva. Am reascultat discursul de un minut și 55 de secunde al Iuliei și, de la înălțimea celor ceva mai mult de 18 ani ai mei, am revăzut cu ochii minții școala la care am învățat.Read more…

Trebuia să și ucid

Apărută în septembrie 2003, în editura franceză Albin Michel din Paris, cartea-document Je devais aussi tuer prezintă o aventură umană de excepție, întinsă pe o perioadă de zece ani (1990-2000), cu o acțiune destul de apropiată de actualitatea recentă. Este autobiografia unei evreice franceze, cu numele fictiv Nima Zamar, care, după terminarea studiilor universitare, facultatea de informatică, a emigrat în Israel. Nimic nu părea să o predestineze pentru genul de aventură pe care a relatat-o în carte: recrutată într-o unitate specială și inițiată în „jocul” războiului din umbră, a devenit un important personaj în cadrul celulei de elită de care aparținea; desigur, specialitatea ei de proiectant de sistem în informatică a fost un atu substanțial. Nina Zamar a urmat un antrenament riguros, pe ”propria-i piele”, pentru a cunoaște metodele nemiloase și însetate de sânge ale teroriștilor. Infiltrată apoi în rețelele palestiniene, ea a descoperit manipulările mediatice ale Intifadei.Read more…