Pe străzile din preajma oborului de vite din Gherla se deschiseseră prăvălii care vindeau materiale şi unelte căutate de ţărani. Un evreu, pe nume Saiovits, avea un depozit de produse lemnoase de tot felul, care nu lipseau din curţile gospodarilor, mai ales de la ţară. Înainte de Sucot (Sărbătoarea corturilor sau a colibelor) se duceau la Saiovits, luau de la el tot ce le trebuia pentru construirea colibei de lemn, iar după ce se încheia sărbătoarea îi înapoiau materialele, achitând o sumă minimă, pentru eventualele deteriorări ale scândurilor. Asta nu era o afacere pentru Saiovits, ci o facere de bine pentru ca şi evreii nevoiaşi să-şi construiască o colibă de Sukot…

Câteva cuvinte despre Saiovits

Târgurile de vită din Gherla de odinioară erau importante pentru că în oraş locuiau crescători de vite faimoşi. Tocmai de aceea oborul era spaţios şi bine întreţinut, iar în străzile din preajma lui se deschiseseră prăvălii care vindeau materiale şi unelte căutate de ţărani. Un evreu, pe nume Saiovits avea un depozit de produse lemnoase de tot felul, care nu lipseau din curţile gospodarilor, mai ales de la ţară.

Înainte de Sucot (Sărbătoarea corturilor sau a colibelor) se duceau la Saiovits, luau de la el tot ce le trebuia pentru construirea colibei de lemn, iar după ce se încheia sărbătoarea îi înapoiau materialele, achitând o sumă minimă, pentru eventualele deteriorări ale scândurilor. Asta nu era o afacere pentru Saiovits, ci o facere de bine, o miţva, pentru ca şi evreii nevoiaşi să poată respecta porunca de a-şi construi o suca.  În fiecare an anunţa în sinagogă că cei interesaţi să-şi ridice coliba de Sucot, să treacă pe la depozitul lui unde găseau şi trestia necesară pentru acoperişul colibei (prin care trebuia să se zărească stelele), adusă din comuna Sic.

Întâlnirea din parc                                              

Oraşul Gherla, construit cu veacuri în urmă de armeni şi dezvoltat mai târziu, prin contribuţia celorlalte naţionalităţi care s-au aşezat aici (maghiari, evrei şi romi)  era faimos pentru frumuseţea clădirilor şi sistematizarea străzilor. Unul dintre locurile cele mai atrăgătoare era parcul oraşului, o grădină publică ale cărei alei erau străjuite de copaci seculari, de felurite specii, şi randafirii multicolori cu parfum îmbătător.

În vremea copilăriei mele parcul purta numele de Grădina Elisabeta şi, mai ales în zilele toride de vară, oferea o oază de răcoare. Parcul era traversat de o apă curgătoare, un braţ artificial al râul Someş din apropiere. Tot din apa Someşului, prin nişte conducte de beton, s-a creat un lac folosit vara pentru plimbările cu barca şi iarna, pentru patinaj. În centrul grădinii publice, aproape de lac, se aflau chioşcuri unde vara se vindeau băuturi răcoritoare şi iarna ceai fierbinte şi tot acolo se mai găsea şi o fântână cu cea mai gustoasă apă potabilă din Gherla. În grădină mai era şi un bazin de înot cu cabine şi cu duşuri care funcţionau tot timpul. Tot acolo mai erau şi terenul de sport al echipei de fotbal Sparta, un teren de tenis şi altul de  joacă pentru copii.

Parcul din Gherla de odinioară

Odată, pe când mă plimbam prin parc, am întâlnit copiii lui Saiovits care erau însoţiţi de o fată mai mărişoară, frumuşică şi diferită de fetele noastre, din Gherla. Chiar şi pieptănătura şi croiala rochiei erau mai deosebite. Am intrat în vorbă cu ea şi am aflat că era de la Baia Mare şi venise în vizită, în timpul vacanţei. Ne-am mai întâlnit de câteva ori şi mi-am dat seama că era simpatică şi deşteaptă. Apoi, spre regretul meu, vacanţa s-a terminat, ea a plecat acasă şi n-am mai ştiut de ea. Avea vreo şaisprezece ani, iar eu cu ceva mai mult. Viaţa a continuat, fiecare cu soarta lui.

Scurta reîntâlnire de la Baia Mare.

A început războiul şi am fost mobilizat în detaşamentul  de muncă de la Baia Mare, unde m-am şi prezentat la „cazarma jidovilor”, o construcţie neterminată şi prea puţin înzestrată. Curând am fost trimişi la muncă la linia ferată Deda-Sărăţel, apoi readuşi la Baia Mare, unde am fost folosiţi la munci gospodăreşti, iar în timpul liber făceam instrucţie militară.

În detaşamentul de muncă la Deda-Sărăţel – desen de Mihai Eisikovits

Într-o zi un ofiţer m-a întrebat: „Te pricepi să tai lemne?”. „Da”, i-am răspuns, la care mi-a zis: „De mâine te prezinţi la tăiat lemne!”. Şi-mi dădu adresa. A doua zi mi s-a permis să ies în oraş şi m-am dus la adresa indicată unde mă aştepta  o „capră” de tăiat lemne, un ferăstrău, un topor şi lemnele. Am tăiat lemnele necesare pentru o zi, le-am dus în casă şi le-am aranjat sub sobă. Un coleg de armată, prieten din copilărie, ştiind că aveam voie zilnic să mă duc în oraş, îmi dădu adresa unui cizmar: „Fiica lui e o bună cunoştinţă de a mea, spune-i că eu te-am trimis să-ţi dea informaţii despre noutăţile din ţară şi de pe front, cam tot ceea ce ne-ar putea interesa.”.  Am aflat că fata fusese studentă la Cluj, la Academia Comercială, colegă cu camaradul meu. Atunci, printre altele, m-am interesat şi de familia Kahan. pentru că aşa se numea fata cea frumoasă pe care o cunoscusem la Gherla. Spre bucuria mea am găsit ceea ce căutasem şi m-am dus în vizită la ea. Am găsit-o mai matură, mai atrăgătoare. Curând am câştigat încrederea părinţilor ei care m-au invitat adesea pe la ei şi s-au oferit să mă ajute dacă îmi lipsea ceva la cazarmă. Seara, la plecare, Ea mă conducea până la portiţă unde zăboveam mai multişor, făcându-ne mărturisiri privind sentimentele noastre din trecut, dar mai ales cele din prezent…Mă bucuram să-i simt mângâierile tandre şi sărutările fierbinţi, la despărţire, eu fiind obligat să mă prezint la timp, la blestemata aceea de cazarmă. A doua zi, însă, mă duceam din nou la tăiat lemne şi abia aşteptam să merg în vizită la fata cea frumoasă, să mă conducă la portiţă şi să povestim… Însă adesea tăcerea noastră spunea mai multe. Eram tineri şi pentru noi cele mai importante erau momentele frumoase pe care le trăiam, datorită norocului meu de a fi trimis zilnic, la tăiat lemne.

Războiul a pus capăt la toate…

Dar într-o zi, brusc, s-a terminat cu tăiatul lemnelor. A sosit ordinul de a ne duce pe frontul din Ucraina şi am fost consemnaţi în cazarmă până a doua zi în zori când ne-am încolonat şi am pornit în marş forţat. După amiaza eram deja la Sighetul Marmaţiei. Nu avusesem cum să-mi iau rămas bun de la familia Kahan şi-mi părea foarte rău.

Aveam să revin în ţară abia peste şapte ani: trei ani de detaşament de muncă în armata maghiară şi patru ani de prizonierat sovietic. Supravieţuiseră foarte puţini evrei. Nu revenise nimeni din familia Saiovits şi nici din familia Kahan… Nici n-am mai auzit nimic despre ei. Frumoasa tânără, de care mă îndrăgostisem la Gherla şi o revăzusem la Baia Mare, a sfârşit la Auschwitz.