Pentru că au trecut sărbătorile (Paștele tuturor riturilor creștine, Pesahul, curând se termină și Ramadanul), reluăm analiza Afacerii Palatului Bánffy. S-au mai enervat câte unii pe ici, colea, neînțelegând fundamentul problemei: nimeni – cu excepția așa-zișilor moștenitori ai unui anume Nicolae Roșca – nu-și dorește pentru sine acest edificiu, care de mai bine de 75 ani a devenit proprietatea statului român (într-un context istoric bine cunoscut deja), iar de 55 ani este sediul Muzeului de Artă din Cluj (Da, da! Cel dăruit cu stele Michelin de vreo patru ani încoace, stabiliment ce adăpostește peste 15.000 opere de artă, în care s-a investit doar în ultimii trei ani parcă peste un milion și jumătate de euro pentru restaurarea fațadelor etc). Așadar, vorbim de un edificiu aflat în folosul comunității, vizitat anual de peste 120.000 iubitori de artă sau evenimente culturale (până și în anul cumplit al pandemiei Covid 19 i-au trecut porțile peste 70.000 vizitatori), nu despre o clădire în care eu aș avea „interese personale” (chiar dacă mi s-a sugerat – poate din această cauză – că nu-i prea bine ce fac pentru șansa de a mi se prelungi mandatul de manager, ceea ce chiar mă doare în cot). Dar, ca istoric, nu pot abjura de la imperativul rankeian „wie es eigentlich gewesen ist”/„adevărul așa cum a fost” sau – ca să invoc pe Aristotel, via Ammonius Saccas – „prieten mi-e Platon, dar mai prieten adevărul”.Read more…
