Daniel Lőwy: CAFEAUA ABISINIANĂ

Bunicul meu, Sándor, ştia să se bucure de o partidă de cărţi, să savureze aroma tutunului, însă în primul rând era un cafegiu împătimit. Invocând hipotensiunea sau tocmai, folosind-o ca pretext, se delecta zilnic cu cinci ceşti de cafea espresso. În Clujul de la cumpăna anilor  1960-1970 puteai opta între cafenelele la botul calului şi cofetăriile cu fotolii comode, unde licoarea aromată şi proaspăt preparată costa – la propriu – un singur leu; pentru doi lei ţi se oferea o porţie dublă.

Pe vremea aceea bunicul ne vizita an de an, cu o punctualitate calendaristică, şi rămânea la noi din septembrie şi până la mijlocul lui octombrie. Sărbătoream împreună zilele noastre de naştere, aflate la doar o săptămână distanţă, după care se înapoia la Timişoara cu acceleratul ticsit de călători. Ne străduiam – după posibilităţi – să facem cât mai plăcut sejurul bunicului. Masa de prânz o luam adesea în oraş, la unul dintre localurile particulare deschise de curând de aşa numiţii „mandatari”: Patiseria Katona, Vărzăria sau Păstăioasele. Sándor sosea întotdeauna la locul întâlnirii cu zece minute mai devreme, potrivit uzanţei oricărui „om de lume”. Eu veneam de fiecare dată gâfâind şi-l găseam aşteptându-mă.

– Dar, Bunicule, în ultimele decenii ale veacului XX nimeni nu mai are vreme să aştepte la colţul străzii! – mă scuzam jenat.

– Aşa o fi acum, dar eu sunt un om al veacului al XIX-lea şi vreau să rămân aşa! – îmi răspundea el, mândru de faptul că se născuse în 1898. Spunea adesea că nicio generaţie anterioară nu experimentase un progres tehnic atât de mare şi nici nu-şi imagina ca urmaşii săi să mai aibă parte de aşa ceva.

În copilărie a văzut demarând primul automobil din oraş, a vizionat printre primii programele televiziunii ungare şi sârbeşti, recepţionate la Timişoara, şi a urmărit în transmisiune directă primul pas al omului pe Lună. Şi – pentru că e un fapt strâns legat de subiectul povestirii – menţionez că de la începutul anilor 1930, Bunicul utiliza un espressor de cafea electric, pe vremea aceea o minune a aparaturii electrocasnice, o adevărată raritate pe meleagurile noastre.

Între timp Sándor a trăit două războaie mondiale: în primul fiind militar, iar în al doilea înfruntând  privarea de toate drepturile cetăţeneşti şi ameninţarea continuă a deportării care în final – în România – nu a mai avut loc. La sfârşitul anilor 1930, când „românizarea” devenise politică de stat, micul magazin de textile al Bunicii a fost trecut formal pe numele unui partener creştin. Aveau dreptul să lucreze în propriul magazin, însă majoritatea profitului intra în buzunarul altcuiva. Dar toate acestea n-au produs schimbări majore în tabieturile bunicului care în fiecare zi, în pauza de prânz, îşi savura cafeluţa „aferentă” la cofetăria Arendt, aşa cum o făcuse în perioada antebelică sau imediat după schimbarea „imperiului”… Până în momentul în care cofetarul de origine şvăbească – un om cumsecade, de altfel – a fost obligat să afişeze avizul Juden unerwünscht! adică evreii sunt nedoriţi! Bunicul a fost nevoit să se resemneze cu cafeaua cumpărată pe sub tejghea şi surogatele, astăzi uitate, precum „sănătosul” Kneipp – preparat din malţ – având pe etichetă chipul abatelui (care arăta precum Gregor Mendel, tot un călugăr). Kneip-ul se servea cu cicoare, aşa numita Frank-caffé.

Nici după întoarcerea armelor din România, Bunicul meu Sándor nu s-a putut dedica pasiunii sale de cafegiu ori măcar de băutor de surogat, întrucât în august 1944 maghiarii au recucerit Aradul, instituind imediat obligativitatea purtării stelei galbene şi pregătind în mare grabă deportarea evreilor. Atunci majoritatea familiilor evreieşti din Timişoara au fugit din oraş, îndreptându-se spre liniile trupelor sovietice care se apropiau. Bunicul meu şi familia sa, inclusiv tatăl meu care era licean, au sfidat soarta rămânând pe loc până la eliberare

Comunismul instaurat destul de curând în ţară a îmbinat prigoana politică şi lipsurile de tot felul. Vreme îndelungată nici nu puteai visa  la cafea naturală. Din fericire deschiderea survenită în anii şaizeci, aşa numita „primăvară bucureşteană”, a adus unele îmbunătăţiri şi pe tărâmul aprovizionării. În oraşele mai mari a dispărut cartela de pâine, însă pentru o duzină de ouă trebuia să stai la coadă ore în şir. Una dintre contradicţiile sistemului era faptul că simultan cu cozile interminabile pentru ouă şi carne, în fiecare magazin alimentar se comercializau – din recipiente de aramă frumos decorate – cel puţin trei sortimente de cafea: braziliană, columbiană şi arabică. Atunci l-am întrebat pe Sándor, care este cafeaua  cea mai gustoasă?

– Aaa! – zise bunicul meu dând din mână a lehamite – niciuna! Cafeaua abisiniană era cea adevărată! Avea o aromă unică şi boabele lunguieţe, de dimensiuni mari şi cu şanţul dispus nu la mijloc, ci într-o parte – îmi explica el, desenând în aer, cu degetele lungi şi fine, conturul oval al bobului de cafea.

– Şi unde puteai să cumperi cafea abisiniană?

– În vremurile de pace, peste tot – îmi răspunse – chiar şi la Chişineu Criş, în băcănia tatălui meu!

Atunci, în copilărie, am înţeles că sintagma „vremurile de pace” se referea la ultimii ani ai monarhiei austro-ungare, epoca bunăstării şi emancipării evreilor.

Bunicul meu care trăise vremuri mai bune se înfuria din cale afară dacă era servit cu cafea proastă. Ţin minte că odată l-am invitat într-o cafenea de pe strada Deák Ferenc. Bunicul a acceptat, dar apoi am remarcat că-şi înghiţea cafeaua cu noduri, învăluit în tăcere. L-am întrebat dacă era bună.

– Aaasta? – întrebă cu un dezgust vizibil – cafeaua asta nu e amară, ci acră! Niciodată nu am mai îndrăznit să aleg cafeaua cu care-l serveam pe Bunicul.

Sándor nu a mai apucat ultimul deceniu ale dictaturii când s-au reintrodus cartelele pentru alimentele de bază, nu se mai comercializa ciocolată, nici dulciuri sau fructe exotice, iar cafeaua boabe a fost de-a dreptul exilată din ţară. Pe piaţă se găsea doar un amestec de cafea măcinată cu cicoare, înlocuită mai apoi cu vestitul „nechezol” care – după cum se zvonea – conţinea ovăz prăjit – dar e mai plauzibil să fi fost orz. Înainte de a o  consuma  adăugam puţină sare de bucătărie, pentru a preveni indigestia cauzată de acizii graşi. Un lucru e sigur era o tortură să bei lichidul acela amar ca fierea şi lipsit total de aromă. Oare cum ar fi reacţionat la toate acestea Bunicul Sándor?! Nu e de mirare că până la căderea dictatorului toată societatea românească devenise băutoare de ceai!

Şi mie îmi place foarte mult cafeaua espresso, o preferinţă pe care o pun pe seama moştenirii genetice. Din acest motiv în cele trei decenii de la săvârşirea din viaţă a Bunicului am fost preocupat de cafeaua abisiniană. Pentru generaţia actuală însăşi Abisinia este un tărâm necunoscut, un nume care ar fi fost demult acoperit de colbul uitării dacă „Ducele” nu ar fi declanşat tocmai acolo primul şi cel mai stupid conflict armat al  fascismului european.

Întorsăturile profesionale şi familiale ale sorţii au făcut să trăiesc de o vreme încoace în Statele Unite, iar calitatea cafelei pe care o beau să se amelioreze proporţional cu creşterea venitului meu. Cu câtva timp în urmă, într-un magazin, privirea mi-a fost atrasă de un pachet de cafea de origine etiopiană şi am realizat pe loc, cu o strângere de inimă că: „Asta este cultivată în Abisinia de odinioară!”. Iată că  la vârsta de peste cincizeci de ani  am avut şi eu prilejul să gust pentru prima oară vestita cafea abisiniană! Dar calitatea ei nu pot s-o judec  în mod obiectiv, pentru că prin gustul şi aroma acestei cafele răzbate destinul familiei mele, urmând istoria frământată a unei regiuni care astăzi este cunoscută drept Europa de Est.

povestire apărută în volumul Daniel Lőwy, Két világ között, Editura Világhírnév, Cluj, 2012; traducerea din limba maghiară Andrea Ghiţă

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

6 Comments

  • Eva Grosz commented on October 12, 2019 Reply

    O poveste care străbate istoria evreilor și atinge emoția cititorului prin amintirea acestui bunic și a cafelei abisiniene pe care o savura ! Mulțumesc D-lui Daniel Lõwy pentru frumoasa poveste și pentru că ., odată de mult, mi-ați trimis online ,cartea Dvs. despre evreimea din Cluj “A Kálváriától a tragédiáig ·” Unde se pot găsi alte cărți scrise de Dvs. în maghiară ,română sau traducere engleză ? [pentru israelieni] Scrieți deosebit de frumos !

  • Serena Adler commented on October 12, 2019 Reply

    Acum am recitit aceste rânduri cu aceeași plăcere ca și prima dată! Ce putere de evocare, ce frumoasă trecerea printre ani și epoci, câtă armonie! De această dată mi-am amintit poveștile tatei, pe bunicul lui matern, domnul Felt, impreună cu care iși bea cafeaua și stăteau de vorbă despre lucruri serioase, așa cum erau cele din anii aceia. Merg acum să imi pun o cafea! Am sä caut cafea abisiniană! Mulțumesc pentru lectura asta perfectă intr-o sâmbătă dimineața!

  • Andrea Ghiţă commented on October 12, 2019 Reply

    La şapte ani de la publicarea în Baabel a acestui articol cu un subiect aparent mărunt, dar care reflectă istoria unui “secol scurt” recunosc că în fiecare dimineaţă beau cafea…abisiniană care se poate cumpăra şi la Cluj.

  • Daniel Lowy commented on July 20, 2016 Reply

    Mulţumesc lui Andrea pentru a fi reactualizat articolul meu şi totodată pentru comentariile binevoitoare şi încurajatoare! Aş adăuga doar câteva detalii despre “istoria” istoriei de familie, anume condiţiile în care am scris cea dintâi versiune a acestei file de jurnal. Cam în urmă cu două decenii fusesem numit lector la Universitatea din Memphis, în Tennessee. Exista acolo o comunitate foarte restrânsă, dar calitate, a unor vorbitori de limba maghiară. Lor le-am citit prima ciornă a scrierii de mai sus şi a fost bine primită. După vreo zece ani am publicat-o la New York în Amerikai Magyar Népszava, pe atunci săptămânal (de la o vreme-ncoace redusă la apariţie lunară). Mult mai recent a apărut în volumul citat de Andrea.După lansarea acestui volum am venit în vizită acasă, şi o doamnă care îl îngrijeşte pe tata mi-a spus că “la Cluj cafeaua etiopiană a dobâdit o popularitate deosebită”. A fost un comentaiu nostim primit de la un cititor.

  • JancsiCzitron commented on July 20, 2016 Reply

    Placut la citit,informatii fantastice

  • Serena commented on July 20, 2016 Reply

    Citesc acum, in iulie 2016, acest eseu atat de frumos si bine scris! Simt ca nu pot merge sa pregatesc cafeaua acestei dimineti fara sa-l apreciez cum se cuvine, ca pe o radiografie a istoriei unei familii evreiesti, dar si a unei intregi societati. O trecere prin epoci la o cafea! Cum sa nu savurez imagini care imi reamintesc propria familie si trairi pline de tihna cafelei impreuna cu cei dragi!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *