Figura profesorului, criticului şi istoricului literar Mircea Zaciu evocată printr-un mozaic de întâmplări şi întâlniri petrecute de-a lungul a peste unui deceniu şi jumătate, în spaţiul universitar clujean.

 Cărţile

Pe cînd eram elev de liceu, la începutul anilor ‘80, am fost de cîteva ori acasă la Mircea Zaciu. Mă împrietenisem cu un şperţar de cărţi, care îi pîndea pe cei ce-şi vindeau bibliotecile. El achiziţiona volume de aventuri la preţuri derizorii şi le revindea la talcioc. Eu căutam, pentru mine însumi, cărţi de critică literară şi filosofie, unde nu prea era concurenţă, cererea era neglijabilă. Aşa că într-o zi ăla mi-a zis: hai cu mine la profesorul Zaciu, poate îţi găseşti ceva. Mi s-au tăiat picioarele de emoţie, la gîndul că voi intra în casa celui pe care-l citisem deja şi despre care auzeam seara vorbindu-se la Europa liberă. Mă simţeam ca elevii mei de azi, dacă i-ar invita cineva acasă la Johnny Depp…

Moşul, pipernicit şi albit de vreme, era destul de scorţos şi nu prea lăsa din preţ. În orice caz îşi cunoştea marfa. Eu mai negociam, ca să fiu în ton cu ceilalţi geambaşi, dar îmi bubuia pulsul în gît la ideea că-l văd în carne şi oase – nu se punea problema să-i impun cu cît să-şi dea cărţile. Ţin minte că m-a întrebat dacă vreau un autor anume. Mă temeam să nu-i dau un răspuns care să-l dezamăgească, aşa că i-am bîiguit: n-nu, doar mă uit în general, poate găsesc ceva. Atunci m-a poftit la rafturile înalte, dar m-a avertizat că şi-a selectat deja volumele, acolo sînt cele de mîna a doua. Într-adevăr îmi oferea doar plevuşca. După o vreme cît să-mi adun gîndurile, l-am întrebat dacă n-are cartea lui Nicolae Balotă, Lupta cu absurdul (o raritate bibliofilă). A reflectat o clipă şi mi-a răspuns că a dat-o deja. Apoi, cu un licăr sarcastic în priviri, mi-a zis că are multe alte titluri de Balotă şi mi le vinde pe toate. S-a dus în camera de-alături şi-a revenit cu un teanc. Ştiu că mi-am ales monografia despre Arghezi, pe care am plătit-o imediat.

La facultate

Anii de facultate s-au scurs într-o clipă. Mircea Zaciu ţinea la anul IV cursul magistral de literatură română interbelică. Venea mereu îmbrăcat impecabil, în costume fine, cu o croială de mare clasă, cămăşi în carouri şi cravate asortate discret. Se aşeza la catedră şi, timp de două ore, monologa. Punea un vraf de foi în faţa lui şi se făcea că vorbeşte liber, dar cînd şi cînd arunca privirea pe hîrtii sau dădea pagina subtil, mine de rien. I-am remarcat bogăţia lexicală şi dicţia aristocrată cu care ne debita lucruri, în fond, banale. În primele douăzeci de minute putea fi un spectacol de gală să vezi un lord flegmatic, rotunjind impasibil fraze bine cizelate. După aceea îmi concentram atenţia să mai şi notez două-trei idei de impact. Însă ele nu veneau şi începeam să mă plictisesc pînă în pragul căscatului.

Aceeaşi dezabuzare placidă (din partea lui) sau tensionată (din partea noastră) domnea şi la seminar. Se vorbea de critica literară. Împărţise pentru fiecare săptămînă cîte un nume de referinţă (Călinescu, Vianu, Lovinescu etc.). Cîte un student trebuia să pregătească un referat, pe care-l citea cu voce tremurată, aşezat lîngă profesorul de la catedră. Acesta mai asculta, mai privea pe geam, mai examina pereţii. Apoi ne invita, scurt şi tăios, să ne spunem părerea. Privirea lui zeflemitoare ne tăia din start orice intenţie. Nici el nu insista din cale-afară. La cercul de critică literară al soţilor Ioana Em. Petrescu şi Liviu Petrescu, stimulaţi de căldura sufletească a amfitrionilor, ne duelam surescitaţi şi polemizam furtunos. La seminarele lui Mircea Zaciu aşteptam, pentru a începe, un minim semn de încurajare, care nu apărea. Ne simţeam jigniţi de răceala lui şi, la un moment dat, fără a ne fi pus de-acord, am refuzat cu toţii să mai deschidem gura. Voiam să-l vedem pe unde scoate cămaşa. Lectura bîlbîită a referatului studenţesc s-a terminat după vreo zece minute, el ne-a îndemnat să ne pronunţăm, toată lumea a tăcut chitic. Pe acelaşi ton sever, şi-a repetat invitaţia. Noi am continuat să tăcem, privindu-l fix. Atunci el, pe jumătate enervat, pe jumătate plictisit, a conchis cu asprime: întrucît nimeni n-are nimic de zis, acest seminar s-a încheiat. S-a ridicat în picioare şi s-a cărat. Stupoarea noastră nu poate fi descrisă.

Eu aveam de pregătit seminarul despre Şerban Cioculescu. Am încercat să evit cumva tipicul de indiferenţă tensionată şi i-am cerut permisiunea să vorbesc liber, pe baza fişelor de lectură. M-a privit sever şi mi-a recomandat sec: numai să nu te pierzi cu firea. Mi-am repetat de cîteva ori în minte şirul logic al expunerii, mi-am pus în ordinea cuvenită fişele de citate, îmi era foarte limpede ce anume am de făcut. Şi totuşi minutele petrecute lîngă el la catedră, pentru a-mi prezenta în faţa colegilor argumentele temeinic premeditate, au fost printre cele mai incomode din tot parcursul meu intelectual de pînă azi.

Semestrul întîi se apropia de final şi nimic nu se schimbase. Dezamăgirea întregului an era considerabilă, mai ales că printre noi erau colegi bine pregătiţi, cu o personalitate deja conturată, unii publicaseră diverse lucruri în presa studenţească, mulţi fuseserăm la sesiuni de comunicări ştiinţifice ori la colocvii naţionale. Ni se părea frustrant să ratăm astfel întîlnirea cu Mircea Zaciu. La ultimul seminar dinaintea vacanţei, am ascultat iarăşi referatul de rigoare, a venit din nou invitaţia lui succintă şi rece să luăm cuvîntul. Ca printr-o minune, făcînd abstracţie de prezenţa sa în fruntea clasei, ne-am înscris în disputa în jurul temei tratate, unii au adus completări, alţii au criticat, au răsunat ironiile, noile ipoteze, disocierile, citatele de susţinere, contraargumentele. El ne privea încîntat de la catedră, ca la un meci de ping-pong, toată mimica lui british s-a evaporat, ochii îi sclipeau, la un moment dat a exclamat cu entuziasm: “heeei, s-au pornit românii!”. Sunase de ieşire şi nimeni nu se îndura să pună capăt acestei ultime reuniuni.

Admiterea

Cunoscînd aceste antecedente, am rămas pe gînduri cînd s-a anunţat, în 1991, că Mircea Zaciu va avea 10 locuri pentru doctoranzi în specialitatea “literatură română contemporană”. Ideea mă tenta. Perioada cu pricina mă atrăgea. Nu cu mult înainte îmi făcusem lucrarea de licenţă despre opera lui Nicolae Breban, sub conducerea lectorului Leon Baconsky. Pentru asta citisem o grămadă de articole şi cărţi de-ale lui N. Manolescu, unde aş fi avut cîte ceva de spus. N-aveam de ales: Zaciu era singurul coordonator de doctorate pentru acel segment profesional. M-am înscris la admitere.

În ziua colocviului ne aştepta decanul Liviu Petrescu să ne anunţe că profesorul Zaciu a plecat pentru o scurtă perioadă în Germania, îi va ţine el locul. Veniserăm şase candidaţi pe patru locuri. Eu eram cel mai tînăr şi singurul fără nici o publicaţie. Eram încrezător pe faptul că stăpîneam domeniul de studiu, deşi putea părea straniu că voiam să elaborez o teză de doctorat (Criticul literar Nicolae Manolescu) despre un autor aflat în viaţă şi în plină activitate. De-a lungul colocviului m-am referit inclusiv la opiniile – pozitive sau negative – exprimate deja în presa culturală de Mircea Zaciu şi Liviu Petrescu, pe marginea criticului de la România literară. Decanul Petrescu mi-a corectat zîmbind cîteva mici naivităţi inerente. Înainte de plecare m-a întrebat dacă luasem legătura cu conducătorul ştiinţific pentru a-i detalia intenţiile mele de cercetare. I-am răspuns că mi-a fost imposibil, din cauza intervalului scurt dintre anunţarea examenului şi organizarea admiterii, dată fiind în plus şi absenţa efectivă a domnului profesor din ţară. Dar, îndată ce el va reveni, voi face desigur acest lucru. Liviu Petrescu m-a condus foarte ceremonios pînă la ieşirea din birou, mi-a strîns mîna cu multă căldură, m-a felicitat surîzător pentru amploarea şi îndrăzneala proiectului, mi-a urat mult succes. A doua zi m-am dus la serviciul de secretariat pentru doctoranzi, curios să aflu cu ce notă fusesem admis. Acolo mi s-a spus, cu evidentă stinghereală, că fusesem respins.

Pe Mircea Zaciu l-am revăzut cîteva luni mai tîrziu, prin centrul Clujului. “Flana” pe străzi, cum îi plăcea lui să scrie în jurnal. Ne-am întîlnit faţă în faţă, la marginea pieţei Mihai Viteazul. Era seară, frig, întuneric, drumurile erau pline de gropi, vîntul purta rotocoale de praf, oamenii umblau zgribuliţi. Nici el nu părea vesel. După ce l-am salutat şi l-am întrebat ce mai face, a izbucnit relatîndu-mi nemulţumirile legate de România şi de Cluj, unde se întorsese pentru o scurtă perioadă, de prietenii şi colegii care l-au părăsit, îndată ce s-a pensionat. Era furios pe cota insuportabilă de ipocrizie şi superficialitate pe care o vedea în preajma sa. M-a rugat să-l însoţesc cîţiva paşi în plimbare. Am traversat împreună.

Pe fundalul obscur al străzii friguroase ieşea în evidenţă vitrina de la Casa de Modă. Scena era inundată de luminile orbitoare ale unor faruri şi la mijloc, printre draperii, se iţea un superb manechin de plastic. Femeia suplă, rujată, cu ochii mari, rimelaţi, purta un elegant deux-pièces şi, lucru nemaivăzut de mine pînă atunci, designer-ul îi aranjase la gît un minunat colier strălucitor. M-am oprit să admir, cu o privire încîntată, jocul armonios de culori dintre fundalul savant predispus, nuanţele costumului şi străfulgerarea salbei. În clipa următoare am auzit însă lîngă mine vocea sarcastică a lui Zaciu: păi sigur, ce-i mai lipseşte chelului decît tichia de mărgăritar? Mi-am înălţat privirile şi am văzut că mirobolanta creatură era cheală ca-n palmă. Scenograful uitase din grabă să-i lipească o perucă pe cap. Am izbucnit într-un hohot de rîs nestăpînit.

Am mai parcurs cîţiva metri împreună, răgazul cît să-i amintesc că încercasem să intru la el la un doctorat, dar pesemne că fusese ceva nesăbuit din partea mea, fiindcă am fost picat la admitere. Îşi plimba stingherit privirile şi mi-a zis că a auzit şi el de asta. Îi pare rău, s-a creat o neînţelegere, el n-are nimic împotriva persoanei mele sau a subiectului propus. Dar comisia, cînd a auzit că nu vorbisem în prealabil cu coordonatorul, s-a gîndit să nu comită o gafă. Să nu pun totuşi la suflet, vor mai fi şi alte ocazii, data viitoare va fi bine. Eu deja mă gîndeam la altceva, îl ascultam cu o jumătate de ureche, mă prinsese frigul pe trotuar. M-am grăbit să-mi iau rămas bun şi ne-am văzut fiecare de drumul lui.

            După încă vreo jumătate de an s-a anunţat examen de admitere la doctorat, în specialitatea “literatură română contemporană”, sub coordonarea lui Mircea Zaciu. L-am sunat de mai multe ori acasă, pentru a mă sfătui cu el dacă o nouă candidatură a mea este sau nu oportună. Însă nu-mi răspundea nimeni. Am hotărît să mă înscriu cu acelaşi proiect de cercetare ca şi data trecută, doar bibliografia mai sporise pe parcurs. În ziua colocviului ne aştepta decanul Liviu Petrescu să ne anunţe că profesorul Zaciu a plecat pentru o scurtă perioadă în Germania, îi va ţine el locul. Veniserăm cinci candidaţi pe patru locuri. Eu eram cel mai tînăr şi singurul care nu lucra la o publicaţie culturală. Dar nu mai eram cîtuşi de puţin încrezător, ba chiar aşteptam cu înfrigurare evoluţia lucrurilor. Întrevederea profesională a decurs bine, decanul m-a lăudat pentru progresul înregistrat faţă de data precedentă. Elogiile lui nu erau, fireşte, în măsură să mă reconforteze. Şi-apoi a venit aceeaşi întrebare: luasem deja legătura cu coordonatorul ştiinţific? Am vrut să-i spun că, de zile întregi, nu-mi răspunde nimeni la telefon. Dar apoi mi-am amintit de scena petrecută, cu cîteva luni mai devreme, pe trotuarul îngheţat. L-am asigurat că, deşi n-am apucat să-l văd în ultimul timp, domnul profesor îmi cunoaşte intenţiile de cercetare şi le susţine.

Comisia a constatat, după o scurtă deliberare, că toţi candidaţii s-au prezentat foarte bine la examen. S-a decis admiterea tuturor, utilizîndu-se şi locul rămas disponibil în portofoliul ştiinţific.

 Avataruri

Stagiul doctoral presupunea, teoretic, o strînsă legătură între candidat şi coordonatorul său. În fapt eu abia dacă l-am văzut de cîteva ori pe fugă. Odată m-a întrebat dacă n-am o maşină de scris. Foloseam pe-atunci o Olivetti portabilă, de care eram foarte mîndru şi pe care îmi transcriam articolele, pentru a le trimite la diverse redacţii literare unde începusem să colaborez. Profesorul Zaciu m-a chemat la el acasă, cu maşina de scris, să-i dau o mînă de ajutor în redactarea hîrţogăriei oficiale de doctorat. Am lucrat împreună, cot la cot, dar nu l-am întrebat dacă îşi mai aminteşte că, zece ani mai devreme, îl vizitasem ca elev pentru a-i cumpăra cărţile de critică literară din bibliotecă.

Tot în aceeaşi perioadă am început legătura epistolară cu Paul Goma. Se publicase un comentariu entuziast al meu, despre una dintre cărţile lui, şi prozatorul era curios să afle cine sînt. M-am prezentat ca tînăr clujean absolvent de filologie, doctorand al profesorului Mircea Zaciu cu o lucrare despre Criticul literar Nicolae Manolescu. Răspunsul zeflemitor n-a întîrziat. “Întîia oară v-am auzit numele – explic îndată – pe la sfîrşitul lui noiembrie anul trecut: Monica Lovinescu mi-a telefonat, anunţîndu-mă că în Romlit a apărut o cronică la o carte a mea, «semnată de un inginer ungur». Cum eu de vreo 25 de ani tot vînd Ungurilor Ardealul, nu m-am, ca să spun aşa, mirat peste poate: dacă tot îl vînd, să-l vînd pe arginţi sunători, măi frate, nu să-l tot dăruiesc! De unde ştia Monica «profesia» cronicarului? Păi de la Manolescu însuşi – tocmai era la Paris. (…) Deci, nu sînteţi inginer – aşa cum ştia foarte bine Manolescu (nu e primul lucru pe care-l ştie tot atît de foarte bine); te pomeneşti că nici ungur nu sînteţi – şi-atunci (mă întreb eu, nu doar retoric) cu cine tractez eu vînzarea Ardealului iubit?”.

M-a amuzat dosariada de la Paris. L-am asigurat pe colocutorul meu că nu sînt inginer. Dar mai cu seamă eram bucuros că nici Manolescu nu ştia cine sînt. N-aş fi vrut să cred că mă publică România literară doar în virtutea doctoratului pe care îl pregăteam. Din acest motiv nu-mi dezvăluisem pînă la capăt identitatea, cînd le-am trimis prin poştă textele mele. De altfel pe Nicolae Manolescu l-am întîlnit personal doar la 5 ani după ce mi-am susţinut doctoratul. Prima ediţie a monografiei mele despre el i-am oferit-o, cu dedicaţie, la Tîrgul Gaudeamus din Bucureşti, în toamna anului 2003.

Absenţele lungi ale lui Mircea Zaciu din Cluj şi totala mea autonomie de cercetare faţă de Nicolae Manolescu mi-au conferit o nebănuită libertate de acţiune. Citeam cu nesaţ, îmi scriam articolele şi, în prima jumătate a zilei, predam la şcoală. Dar toate astea n-au durat prea mult. Profesorul coordonator m-a anunţat pe neaşteptate că e cazul să-mi găsesc un subiect serios. El nu e dispus să meargă mai departe cu aşa ceva. De pildă să fac o sinteză a criticii româneşti contemporane. Sau să mă ocup de toţi criticii grupaţi la România literară. Sau orice altceva, dar nu o teză despre Manolescu. Am crezut că glumeşte, dar vorbea serios. Apoi mi-am zis că e un exerciţiu de sadism şi va renunţa curînd. Nu s-a întîmplat aşa. Singurul lucru pe care am reuşit să-l smulg a fost acceptul de-a continua cercetarea doctorală oficială, pe linia celor stabilite deja, fără a schimba tematica examenelor şi a referatelor. Dar asta oricum nu conta, după cum mi s-a pus clar în vedere. Studiul trebuia radical restructurat. Altminteri nu va fi acceptat la susţinere.

Am trecut prin cîteva săptămîni de frămîntări şi dubii. Nici măcar zvonurile de culise, că între cei doi scriitori interveniseră o ceartă şi o ruptură, nu erau în măsură să-mi indice o soluţie. Am făcut instinctiv un pas îndărăt. Nedescifrînd o rezolvare concretă, m-am ascuns între cărţi. Şi de-acolo mi-am făcut calculele. De-o parte vedeam cîţiva ani de lecturi, cu fişe întocmite pentru un proiect limpede şi tentaţia de-a urma un drum ştiinţific important – deşi fără posibilitatea finalizării într-un doctorat. De altă parte vedeam constrîngerea de-a renunţa la tot ce agonisisem în acel proiect intelectual şi de-a porni de la zero pe un nou drum – dar cu satisfacţia încununării printr-o diplomă de doctor. Am ales prima cale.

(VA URM)

Preluat cu permisiunea autorului de pe http://laszloal.wordpress.com/