Laszlo Alexandru : MIRCEA ZACIU (III)

Profesorul şi publicistul clujean evocă figura profesorului său de la Facultatea de litere, cunoscut critic şi istoric literar, alcătuind un mozaic de întâlniri la diverse momente din viaţa amândurora. În acest număr publicăm partea a doua a textului apărut pe blogul personal al lui

 

 Şedinţa de doctorat

Şedinţa publică de susţinere a devenit un fel de întrunire culturală mondenă, prin anvergura numelor implicate. Trei ziare au inclus articole sau note de prezentare a evenimentului. A început decanul Ion Pop, care a citit un mesaj dezinhibat primit de la Nicolae Manolescu, subiectul cercetării: “Dl. Laszlo Alexandru e un comentator deplin credibil. Informaţia d-sale mă copleşeşte. Ştie despre mine însumi o mulţime de lucruri pe care eu nu le ştiu; şi, dacă le voi fi ştiut pe unele (nu pe toate!), le-am uitat.” Au urmat analizele comisiei formate din profesorii Paul Cornea, Mircea Martin, Liviu Petrescu şi Mircea Zaciu, care au subliniat virtuţile şi servituţile lucrării. Li s-au asociat referenţii Gheorghe Grigurcu, Ovidiu Pecican, Luca Piţu şi Monica Spiridon, ale căror idei principale decanul le-a spicuit în faţa publicului. Cineva a observat cu jumătate de gură că sînt prezenţi acolo, cu opiniile lor, mai toţi criticii importanţi din literatura română contemporană. Altcineva a ricanat dintr-un colţ: “mda, lipseşte doar Eugen Simion”.

În condiţiile date n-am avut posibilitatea să cunosc în prealabil întîmpinările membrilor comisiei. Totul se desfăşura “live”, îmi luam notiţe pe un colţ de masă, pregătit să intru în rolul candidatului care, la final de examen, trebuie să dea răspunsuri convingătoare. Am savurat în special intervenţia lui Liviu Petrescu, pigmentată de mici înţepături cordiale (unele justificate), plasate în matca judecăţii profesionale superlative. “D-l Laszlo Alexandru este, în multe privinţe, un «copil teribil» al criticii şi al cercetării literare româneşti; mereu ofensiv, cîrtitor şi arţăgos, lipsit cu desăvîrşire de inhibiţii, D. Sa a reuşit, într-un interval de timp relativ scurt, să irite multă lume, dar şi să atragă simpatii dintre cele mai sincere. În ceea ce mă priveşte, trebuie să mărturisesc faptul că, deşi nu i-am împărtăşit întotdeauna punctele de vedere, i-am admirat, de fiecare dată, spiritul independent şi retorica devastatoare. Sunt extrem de bucuros că toate aceste calităţi s-au păstrat, nealterate, şi în cadrul cercetării sale doctorale. (…) Privită în ansamblul ei, lucrarea D-lui Laszlo Alexandru mi se pare una dintre cele mai strălucite realizări – în sfera dizertaţiilor doctorale – pe care am avut bucuria de a le cunoaşte, în vremea din urmă; reţinerile sau rezervele formulate pe parcurs trebuiesc privite, probabil, şi ca o expresie a deosebirilor de vîrstă şi de generaţie între doctorand şi coordonatorul ştiinţific al lucrării. Dincolo de acestea, consider că doctorandul a făcut pe deplin proba maturităţii sale şi a unei formaţii ştiinţifice dintre cele mai serioase. D-l Laszlo Alexandru este o personalitate critică aflată într-un moment al marilor sale împliniri, iar teza consacrată activităţii de critic literar a lui Nicolae Manolescu va deveni, nu am nici cea mai mică îndoială, o carte de referinţă în cultura românească de azi.

Liviu Petrescu putea să pară un om ciudat pentru cei care nu-l cunoşteau. Avea o ţinută ţeapănă, protocolară, umbla mereu cu cravată la gît şi încheiat la toţi nasturii. Dar sub formalismul academic pulsa un om cald, dedicat, o persoană inteligentă, care îşi făcuse un scop din sprijinirea studenţilor. Măruntele replici ironice le plasa odată cu străfulgerări ale privirii, care instituiau o atmosferă de bună dispoziţie şi complicitate constructivă. Îşi făcea meseria cu o dăruire generoasă. Cei care eram adunaţi la şedinţa de doctorat îl cunoşteam destul de bine pentru a nu ne lăsa surprinşi de întorsăturile sale de retorică jucăuşă. Profesorul citea, cu intonaţie distinsă, referatul întocmit şi, pe alocuri, pentru a nu pierde pulsul sălii, îşi ridica privirile şi se lansa în scurte improvizaţii.

Aşa s-a întîmplat şi după un mic pasaj sarcastic, cînd s-a întrerupt din lectură şi i s-a adresat siderant auditoriului: vă rog să mă priviţi cu înţelegere şi iubire, fiindcă nu mă veţi mai vedea prea multă vreme printre voi. Toată lumea a îngheţat. S-a aşternut o linişte apăsătoare. După cîteva clipe vorbitorul a reluat zîmbind: ştim cu toţii că doctorandul nostru de azi e un polemist de temut şi va avea cuvîntul în final. Probabil că îmi va desfiinţa tot referatul. Spectatorii s-au descătuşat în zîmbete şi hohote de rîs. Parcă l-au şi aplaudat. Alte incidente semnificative n-au fost. Comisia a decis în unanimitate să propună acordarea titlului ştiinţific de doctor în filologie.

La cîteva săptămîni după aceea, grav bolnav, Liviu Petrescu s-a internat în spitalul din care n-a mai ieşit viu. De-a lungul anilor care au trecut, n-am putut uita insistenţele lui ca susţinerea doctoratului să fie organizată cît mai repede cu putinţă. Anvergura unică a evenimentului i s-a datorat, de asemeni, în exclusivitate. Sînt convins că şi-a premeditat spectacolul de adio, în mijlocul colegilor de elită şi al publicului, vorbind despre subiectul pe care l-a îndrăgit cel mai mult în viaţă: literatura.

Cu cărţile pe masă

Pe Mircea Zaciu l-am mai revăzut o singură dată după susţinerea doctoratului. L-am rugat să mă primească într-o scurtă vizită de “concluzii”, prin octombrie sau noiembrie 1998. Cu acea ocazie am scos toate cărţile pe masă. I-am relatat şirul de abuzuri la care fusesem supus din partea bunului său prieten şi colaborator Marian Papahagi: două volume traduse de mine şi blocate de el, un post universitar de la care fusesem abuziv respins, elevii mei care sînt pedepsiţi şi persecutaţi cînd devin studenţi italienişti la facultatea de litere, pentru simplul motiv că le-am fost profesor etc. I-am întins textul dactilografiat care consemna o parte din “drăgălăşeniile” – pe stilul cotului în gură – de care am avut parte fără să mă ştiu vinovat cu ceva. L-am avertizat că, aşa cum îl vede, urmează a fi publicat într-o revistă literară din Bucureşti. L-am rugat să-mi facă o singură favoare: să-l citească. Nici măcar nu era nevoie să-mi spună ce părere are.

Cu mine de faţă, şi-a aruncat privirea pe prima pagină şi-a tresărit. “Ia te uită: ce titlu i-ai pus?”. Cu ceva timp înainte citisem indignat Pro memoria, cronologia ce rememora lanţul de piedici aruncate de sistemul comunist în calea publicării Dicţionarului Scriitorilor Români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu. Autorii rezumaseră acolo gama amplă de minciuni, înşelăciuni şi autoritarism cu care se confruntaseră, în dorinţa lor legitimă de a-şi exercita onest meseria. Mi s-a părut că Pro memoria e titlul cel mai potrivit, care să stea în fruntea propriei mele cronologii privind minciunile, înşelăciunile şi autoritarismul pe care una dintre victimele abuzurilor comuniste dinainte de ‘89 mi le servea mie cu nonşalanţă după ‘89.

Nu mă consider îndrituit, nici măcar la 15 ani de la acea întîlnire, să fac publice cuvintele de simpatie la adresa mea şi de regret la adresa situaţiei create, pe care mi le-a adresat Mircea Zaciu. Ne-am despărţit în termeni, aş zice, cordiali. Era ca fluturarea unei batiste albe, de pe puntea vaporului care se îndepărtează de la ţărm. În martie 2000 am aflat cu tristeţe că s-a stins din viaţă.

Zaciu azi

Nu ştiu cîteodată dacă trebuie să-i invidiez sau să-i dojenesc pe tinerii de azi pentru dezinvoltura lor lipsită de complexe. În orice caz o elevă de-a mea dintr-a XI-a, care întîrzie mereu la orele de dimineaţă, a reuşit să mă irite şi pînă la urmă i-am făcut observaţie. Am rugat-o să respecte programul. Ea mi-a replicat vehement: “Sigur, vă e uşor să vorbiţi, dar eu vin la şcoală tocmai de pe Zaciiiu”. “De unde vii?” “De pe Zaciiiu!”. (Accentua cu încăpăţînare litera i.) “Ce-i asta?” “Strada pe care locuiesc.” Am rămas pe gînduri o clipă. “Nu cumva e strada Mircea Zaciu?”. Ea, peste umăr cu indiferenţă: “Mă rog, whatever.” Şi după o clipă: “De unde ştiţi cum se pronunţă?”. “L-am cunoscut. Mi-a fost profesor.” “Zău? Ce chestie… Dar acum pot să mă aşez?”

Tot mai greu îmi vine să pricep năravurile trendy de pe Facebook. De pildă nu mai poţi pleca la un club, la un meci de fotbal, sau într-o excursie fără să-ţi dai check in. Ideea e – cum am înţeles cu eforturi – că îţi semnalezi prezenţa undeva, ca să fii mai uşor reperat de prieteni. Dar am înţepenit cînd am văzut că două eleve de-ale mele îşi dau check in “la Mircea Zaciu”. Mi-am zis că s-a ajuns cu gluma prea departe, a doua zi o să le cert. În timp ce ezitam în sinea mea, dacă e bine sau nu să mă amestec în şotiile adolescenţilor, mi-a trecut prin minte să verific ce-i cu acel “Mircea Zaciu”. Am constatat că e un “local business”, probabil o crîşmă dispusă pe strada cu acelaşi nume. Aşa devenea totul explicabil. Şi apoi mi-am amintit că am fost şi eu la Mircea Zaciu, pe vremea cînd eram elev. Dar asta a fost cîndva, foarte de mult, şi însemna pe-atunci cu totul şi cu totul altceva.

(Sfârşit)

Preluare de pe blogul autorului http://laszloal.wordpress.com/

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *