Sindicatele în Statele Unite erau mult mai puternice în anii 70 şi pretindeau patronilor fonduri de pensii pentru angajaţi. Puterea sindicatelor a fost diminuată în mod semnificativ în timpul preşedinţiei lui Ronald Reagan care, după ce a concediat toţi angajaţii grevişti din rândul controlorilor de zbor, a dat un semnal pentru slăbirea puterii sindicatelor, intrate intr-un declin care continuă şi în prezent.
Recent, compania la care lucrez de peste 28 de ani , a anunţat că va externaliza tot sistemul de calculatoare . În aceste condiţii din cei 1.200 de angajaţi, câţi lucrează în prezent în departamentul de informatică, ar putea rămâne 300 – 400. Munca va fi făcută în mare parte de o altă companie cu angajaţi în Asia şi Europa. Motivaţia a fost de ordin financiar şi nevoia de a face faţă concurenţei. Bineînţeles nu s-au dat detalii, astfel încât de luni de zile toţi colegii stau cu frica-n sân că-şi vor pierde serviciul.
Pe mine , fiind în pragul pensionării, nu mă afectează prea tare. Deja de câţiva ani mă tot întrebam dacă nu ar fi cazul să închei munca şi să mă bucur mai mult de timpul liber. Deci pierderea serviciului şi, în consecinţă, pensionarea forţată nu ar fi un dezastru pentru mine, dimpotrivă, o schimbare plăcută. În schimb mă uit la mulţi colegi mai tineri, unii chiar căsătoriţi cu colegi de serviciu, care sunt în pericol de a pierde ambele venituri. Pentru ei situaţia este disperată, mai ales în condiţiile crizei economice cu şomaj ridicat în Statele Unite.
Iată faţa urâtă, dar practică şi necesară a capitalismului. Fiecare întreprindere încearcă să-şi minimalizeze cheltuielile şi să producă beneficii investitorilor. Aceştia, la rândul lor, nu sunt doar marii magnaţi şi speculanţii de la bursă, ci şi mulţi oameni de rând care şi-au investit o mare parte a fondului de pensii în acţiuni cotate la bursă. Este vorba de un fenomen relativ recent.
În 1975 când am venit în Statele Unite, oamenii de rând, cu unele excepţii, nu investeau în bursă. Multe din marile companii americane garantau pensia pentru angajaţii cu peste 20 de ani vechime. Pensiile de stat (social security) erau considerate doar un venit suplimentar, întrucât – fiind foarte mici în raport cu salariile – acopereau doar strictul necesar pentru a supravieţui. Americanii din pătura mijlocie contau pe pensiile de la locul de muncă, suplinite de veniturile din pensia de stat (social security) pentru a menţine nivelul de viaţă şi confort cu care se obişnuiseră în timpul anilor de muncă.
Trebuie menţionat că sindicatele în Statele Unite erau mult mai puternice în anii 70 şi pretindeau patronilor fonduri de pensii pentru angajaţi. Puterea sindicatelor a fost diminuată în mod semnificativ în timpul preşedinţiei lui Ronald Reagan care, după ce a concediat toţi angajaţii grevişti din rândul controlorilor de zbor, a dat un semnal pentru slăbirea puterii sindicatelor, intrate intr-un declin care continuă şi în prezent.
În 1978 lucrurile s-au schimbat cu pensiile, congresul american a adoptat un proiect de lege care avea un mic subterfugiu, numit 401(K) prin care o companie putea să deschidă un cont de pensii particular pentru fiecare salariat. Angajaţii aveau dreptul să economisească un procentaj din salar pentru care nu plăteau impozite (un avantaj enorm), iar compania echivala un procentaj din suma depusa de angajat. Deci fiecare angajat avea numai de câştigat: nu plătea impozit pe o parte a venitului, iar compania adăuga bani în fondul său de pensii. În plus, venitul pe banii investiţi în fondul de pensii particulare nu era impozabil până la pensionare. Avantajul cel mai mare era că în cazul mutării de la o companie la alta, poţi să-ţi duci fondul de pensii cu tine fără să pierzi nimic, banii fiind ai tăi. În vechiul sistem de pensii, pentru a beneficia de pensie trebuia să rămâi la aceeaşi companie cel puţin 20 de ani şi nu primeai nimic dacă plecai înainte.
Responsabilitatea administrării propriului fond de pensii
Dar cu această eliberare a fondurilor de pensii au venit şi responsabilităţi noi pentru angajaţii care trebuiau să-şi administreze fondul personal de pensii. Sunt multe şi nu e niciodată clar ce este o investiţie bună sau rea. Daca investeşti în obligaţiuni federale, banii sunt garantaţi dar la o dobânda aşa de mică încât inflaţia îţi poate roade banii de pensie. Toate sfaturile primite de la specialiști stipulează că o mare parte a fondului de pensii trebuie să fie investiţi în piaţa bursieră, pentru că acolo sunt cele mai mari posibilități de creştere a valorii financiare. Bineînţeles majoritatea celor care au pensii particulare au investit în bursă urmând sfatul specialiştilor. Aşa a început o perioadă extraordinară de creştere a valorii bursei americane. Dacă majoritatea angajaţilor investeau în acțiuni de bursa, bineînţeles valoarea acțiunilor se ridica pe baza cererii şi nu neapărat pe baza meritelor acelor acțiuni. În plus, majoritatea investeau în fonduri de acțiuni, unde cumpărarea şi vânzarea era în controlul managerilor care decideau ce se întâmpla cu banii.
In 1975 când am ajuns în SUA, indicele Dow Jones Industrial, cel mai folosit pentru a stabili valoarea pieţei bursiere era la 750. Ieri s-a anunţat ca valoarea indicelui Dow Jones a atins cel mai ridicat număr din istorie 14,350. Deci cei care şi-ar fi pus $7,500 în bursa în 1975 azi ar avea $145,000 cam de 20 de ori mai mult. Acest calcul simplist, bineînţeles, nu reflectă realitatea . În cei 38 de ani, bursa a făcut salturi şi căderi enorme iar mulţi oameni de rând s-au ruinat pentru că încercau sa speculeze prea mult pe piaţa bursieră. Un efect al legii (401)K a fost că, încet-încet, majoritatea companiilor au decis sa nu mai dea pensii ci să le ofere angajaţilor aceste pensii particulare, (401)K. Bineînţeles că participarea a milioane de oameni în investiţiile bursiere au făcut ca cererea de acţiuni să fie mult mai mare. Întrebarea este, ce se va întâmpla când vor ieşi la pensie în masă, aşa numita generație “baby-boom”, care acum intră la vârsta pensionarii şi vor începe sa-şi scoată banii din bursă pentru că au nevoie de venit?
Până aproape de vârsta pensionării dilemele nu sunt prea mari. Faci economii în fiecare an, investești, şi dacă ai stomacul să nu-ţi pese de fluctuaţiile constante ale pieţei în general , în ajuns de pensionare vei avea o sumă frumuşică din care să-ti trăiești “perioada aurie” cum se numeşte la noi ultima repriză din viaţă care începe pe la 65 de ani. Dilema cea mare este cum administrezi fondul de pensii când deja ești la pensie şi ai nevoie de venit pentru viaţa de zi cu zi. Formulele sunt complicate, experţii dau sfaturi contradictorii şi bătrânii de multe ori cad pradă unor javre ca şi infamantul Bernie Madoff care a furat banii oamenilor. La fel dacă au norocul să trăiască o viaţă foarte lungă, banii se pot termina şi rămân fără venit. Nedumeririle şi nesiguranţa sunt mari dar măcar cu o pensie particulară îți poţi face destinul cu mâna ta şi nu eşti la cheremul statului ca să-ţi decidă venitul. Dar măcar pensia statului sau a companiei îţi garanta venitul pe viaţă. Oare ce e mai bine? Pensie asigurată pe viaţă sau banii investiţi care pot rămânea familiei în caz de moarte prematură?
Şi uite aşa, eu care credeam că voi ieşi la pensie fluierând şi fără nicio grijă, văd că dimpotrivă, dilemele şi grijile nu te lasă în pace nici în pragul “vârstei de aur”.
