Acest strigăt disperat şi revoltat, îmi aduce aminte de sloganul lansat de binecunoscutul jurnalist ardelean Sabin Gherman, mai acum câțiva ani, dar el se referea atunci la România și era atunci o voce singulară. Iată că, așa cum a dezvăluit un recent sondaj de opinie, un strigăt similar străbate de câtva timp Europa crescând vertiginos în intensitate. Spaniolii, care cu 6 ani in urmă erau fani entuziaşti ai Uniunii Europene cu un vot popular de susţinere de 76%, acum au rămas la doar 28% .Euroscepticismul ia proporţii în toate ţările componente ale Uniunii, atât în cele bogate, cât şi în cele sărace unde era mai de înţeles să apară un asemenea fenomen.

Acest strigăt disperat şi revoltat, îmi aduce aminte de sloganul lansat de binecunoscutul jurnalist ardelean Sabin Gherman, mai acum câțiva ani, dar el se referea atunci la România și era atunci o voce singulară. Iată că, așa cum a dezvăluit un recent sondaj de opinie, un strigăt similar străbate de câtva timp Europa crescând vertiginos în intensitate.

Spaniolii, care cu 6 ani in urmă erau fani entuziaşti ai Uniunii Europene cu un vot popular de susţinere de 76%, acum au rămas la doar 28% .Euroscepticismul ia proporţii în toate ţările componente ale Uniunii, atât în cele bogate, cât şi în cele sărace unde era mai de înţeles să apară un asemenea fenomen. În Germania de pildă, care a fost şi încă este statul pilon al UE , procentul euroscepticilor a crescut la 49% (adică s-a dublat în ultimii 6 ani), dar şi in alte state ca Polonia, Italia, Franţa creşterea atitudinii negative faţă de Uniune este importantă , în jur de 20% faţă de anul 2007.

Ca să nu vorbim despre Marea Britanie unde potrivit unui sondaj foarte recent, publicat in 7 Mai, de grupul englez de presă Telegraph , 85.62% din intervievaţi s-au declarat împotriva federalizării Europei. Chiar şi în România care era cea mai entuziast proeuropeană, inclusiv în grupul ţărilor din ultimul şi penultimul val de aderare, au început să apară voci şi opinii foarte antieuropene, unele provenind din cele mai înalte sfere ale puterii nou instalate, după debarcarea guvernelor anterioare. Unele mesaje din presă şi mai ales de la unele posturi de televiziune sunt de-a dreptul uluitoare prin atitudini anti ”Vest” primitive , care ne amintesc strident de propaganda comunistă. Dar până şi un anticomunist redutabil şi veritabil, cum a fost regretatul Alexandru Paleologu, a afirmat sec că”Uniunea Europeană este o catastrofă”

Quo Vadis Europa?

Foarte mult se vorbeşte şi se comentează că această efervescenţă anti UE este efectul crizei economice, care de mai bine de 5 ani bântuie cu intensităţi inegale prin Europa. În mod special stagnarea economică şi fenomenele care o însoţesc, mai ales şomajul, care în unele ţări a atins cote insuportabile sunt generatoare de tensiuni şi nelinişti sociale. Probabil că este un adevăr incontestabil, dar cu siguranţă unul doar parţial. Pentru a incerca să înţelegem şi să explicăm încotro se îndreaptă Europa, fără să apelăm la analize economice sofisticate sau să credem fără rezerve discursurile optimisto-populiste ale politicienilor pro sau contra ideii unităţii europene , vom încerca să pornim de la câteva lucruri de esenţă şi câteva opinii de referinţă.

Judecând dupa cifrele statistice, evoluţia Uniunii Europene şi a tuturor ţărilor componente a fost până acum o istorie de succes, raportându-ne la doi indicatori globali PIB (Produsul Intern Brut) şi respectiv la PIB per capita. Primul indicator oglindeşte însemnătatea economică a ţării sau a grupului de ţări (foto1),

pe când cel de al doilea este un indiciu (evident cu o mare aproximaţie ) a nivelului de productivitate şi drept consecinţă a nivelului de trai (mediu pe locuitor) (foto2).

Din examinarea sumară a cifrelor, rezultă că Uniunea Europeana in forma actuală (27 de state) este şi va rămâne până în 2018 (foto3)

cea mai puternică economie a lumii. Totuşi productivitatea şi în mod corespunzător nivelul de trai in medie sunt mai scăzute decât in SUA şi în multe alte state ale lumii. Nici măcar în statele cele mai importante ale UE (Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia ,Spania şi Benelux) care totalizează 80% din PIB-ul UE nu se atinge productivitatea şi nivelul de trai (mediu) din SUA sau Canada. Dar şi mai semnificativă este scăderea ritmului de creştere. Dacă în deceniul 2000-2010 ritmul de creştere a economiei UE şi a fiecărei ţări componente a fost spectaculos (100%), previziunile până în 2018 sunt cu mult mai modeste (în jur de 20%), în condiţiile în care prognoza creşterii economiei mondiale este de peste 50%, ajungând la fabuloasa cifră de 120 de mii de miliarde USD!

În interiorul UE există diferenţe majore între statele componente, dar mai ales între productivitatea şi nivelul de trai al cetăţenilor statelor fondatoare şi cele mai recent admise, care se aşteaptă (cei mai defavorizaţi, bineînţeles:) să devină în mod miraculos beneficiari egali ai bunăstării.

Câteva cifre vorbesc dela sine : PIB per capita peste 40 de mii USD au 11 ţari din UE, Între 30-40 mii USD au 3 ţări, între 20-30 mii USD au 4 ţări, între 10-20 mii USD au 7 ţări (toate cele admise după 2004, adică fostele ţări „socialiste”), şi la urmă 2 ţări sub 10 mii USD (România şi Bulgaria). Media europeană este de 35000 USD.

Este firesc ca oamenii deveniţi liberi să migreze spre ţările cu productivitate şi nivel de trai mai bun. Este firesc ca ţările ţintă să-i primească fără restricţii, altminteri libertatea devine o ficţiune! Dincolo de faptul că aceste deziderate nu sunt în întregime respectate, ele creează consecinţe paradoxale. Prin deplasarea forţei de muncă din ţările sărace în spre cele bogate se crează bogăţie în plus, dar efectele globale în ţările de origine sunt contrare, alimentând spirala sărăciei. Singura şansă de a se opri acest proces care poate duce la un dezastru este echilibrarea migraţiei forţei de muncă cu migraţia, la fel de liberă, a capitalului, în sens opus . Capitalul nu înseamnă doar resurse financiare, ci în egală măsură tehnologie, know-how, capacitate managerială , în general tot ce este necesar pentru valorificarea eficientă a forţei de muncă. Migraţia capitalului nu funcţionează la comandă politică. Capitalul migrează acolo unde are condiţii favorabile să prospere, adică să creeze plusvaloare şi profit. Acestea sunt adevăruri simple şi fundamentale, înceţoşate de discursuri savante, de birocraţie şi corupţie, cauzate de intervenţia nefastă a statelor şi poate (încă mai rău ) a unui „Suprastat” cum ar putea deveni o Federaţie Europeană. Vorbăria stângistă referitoare la rolul providenţial al Statului în asigurarea unei „dreptăţi” sociale a început să fie preluată şi de politicienii de dreapta!

De fapt misiunea asumată de UE este precis definită de principiile fundamentale, a căror respectare condiţionează admiterea oricărui stat ca membru: Drepturile Omului, Domnia Legii şi Economia de Piaţă funcţională.Problemele apar din ce în ce mai acut ,dacă şi când, una sau mai multe state admise ca membru,nu pot sau nu vor să respecte principiile fundamentale . Evident realitatea este mult mai nuanţată şi soluţiile complicate şi complexe.

Optimişti şi pesimişti

Un sondaj de opinie întreprins recent în Germania, liderul UE, cea mai puternică economie condusă de un guvern de dreapta, în frunte cu o personalitate atât de ataşată ideii şi solidarităţii europene ca Doamna Merkel, ne oferă o opinie interesantă a cetăţeanului despre beneficiile Uniunii Europene. Cetăţeanul german apreciază ca pozitive: pacea în Europa, moneda comună precum şi libertatea de circulaţie , de studii şi de muncă; iar ca negative, economia şi piaţa financiară, birocraţia comunitară , costurile ei şi corupţia.

Preşedintele Comisiei Europene, dl. Jose Manuel Barosso (foto 4),

este ,după cum ne puteam aştepta, optimist, şi invită toţi liderii Europei, să accepte o uniune politică, să nu adere la forţele care promovează euroscepticismul sau chiar eurofobia. Barosso este susţinător fără rezerve al unei Federaţii Europene a celor 27 de membri actuali ai UE, care să includă şi statele care încă nau aderat la zona euro.El insistă la înfiinţarea urgentă a unei comisii care să pregătescă planul acestei noi organizaţii politice care să se bazeze pe o uniune fiscală strict reglementată, şi care să fie terminat înaintea alegerilor pentru Parlamentul Europei din 20 mai 2014.

Ministrul de externe al Italiei,d-na Emma Bonino (foto5),

o înfocată partizană a unei Federaţii Europene, recunoaşte că se manifestă din ce în ce mai pregnant lipsa de respect a ţărilor constituente faţă de valorile fundamentale, că UE trece printr-o criză majoră care, consideră dânsa, se va putea rezolva prin votarea soluţiei Federale (adică fiscalitate şi preşedinte la nivelul Europei ) cu prilejul alegerilor Europarlamentare din 2014, la un secol de la izbucnirea Primului Război Mondial! Printre potenţialii susţinători ai unei Federaţii europene s-ar putea considera şi Preşedintele Obama, în ciuda faptului că niciunul din preşedinţii anteriori, nici George Bush nici Bill Clinton, n-au încurajat această idee.

Evident cei mai înverşunaţi oponenţi ai modificării tratatelor europene, în sensul extinderii puterii şi competenţelor unui guvern european de tip federal, au fost şi sunt în continuare britanicii. Primul ministru englez David Cameron (foto 6)

este un promotor al deplinei suveranităţi pentru ţara sa şi în acest context, o nouă formulă de uniune politică în Europa cu politici fiscale şi bugetare stabilite la Bruxelles, nu-i sunt deloc pe plac. De altfel, englezii se gândesc la un referendum care să decidă dacă mai rămân membri ai UE sau nu. Relaţia cu insularii a fost de multă vreme problematică, chiar de la inceputurile ideii de coagulare a politicilor europene, ei au avut opinii separate. Chiar Winston Churchill, unul din iniţiatorii unui concept de cooperare europeană instituţionalizat , nu era de acord cu includerea Marii Britanii în acest proiect. Este adevărat că în acea vreme exista încă Imperiul Britanic (în care soarele nu apunea niciodată:) Nu este exclus ca englezii să fie, dacă nu chiar „groparul” , dar foarte probabil „frânarul” proiectului de Federalizare.

Puţină istorie,nu strică.

Romanii au fost primii ctitori ai Europei. Au ocupat continentul până la graniţa naturală Rin-Dunăre (foto7).

La nord de graniţa Imperiului domnea sălbăticia necunoscutului. Roma a lăsat moştenire Europei civilizaţia,infrastructuraşi latinitatea sa. La nord de Rin-Dunăre s-au consolidat alte culturi:germanice, slave , maghiare şi altele. Deşi considerate cu o calificare generică şi nefericită , drept barbare, în decursul primului mileniu al impunerii civilizaţiei creştine pe continent, au jucat un rol important în configurarea Europei moderne.

”Cine este Europa?” întreba retoric Bismarck, unul din oamenii care au vrut s-o recroiască după propriile interese. Într-adevăr dincolo de realitatea ei geografică, şi asta discutabilă, deoarece două imperii, cel britanic şi cel ţarist, ba erau ba nu erau părţi ale ei, Europa este o realitate politică pe care, cel putin în era modernă, foarte mulţi au încercat s-o moşească fie prin războaie, fie prin utopii. Este o întreagă literatură şi un noian de intenţii scrise sau chiar acţiuni importante care au pregătit de secole, mereu întârziata înflorire a ideii „pan-europene”, nu ca o ideologie, ci mai curând ca o soluţie de salvare miraculoasă în momentele apariţiei unor crize sau ameninţări.

Anno Domine 1453 a adus căderea Constantinopolului(foto8),

prăbuşirea ultimului pilon al Romanităţii şi iminenţa năvălirii Turcilor musulmani în Europa creştină, divizată şi slăbită de nesfârşitele războaie religioase şi feudale. Un nobil hussit ajuns rege al Boemiei , George de Podebrady (foto 9)la început aliat, apoi adversar al marelui rege Matei Corvin, a iniţiat în anul 1464 (poate primul), un fel de proiect de (con)federalizare a Europei, pe care l-a denumit poetic „Congregatio Concordiae”, şi care ar fi însemnat (dacă s-ar fi realizat) nu doar o alianţă defensivă în faţa Imperiului Otoman în ascensiune, ci şi un mijloc de pacificare a Europei. Mai târziu ştafeta ideii europene a fost preluată de francezi, de la Ducele de Sully ministrul favorit al regelui hughenot Henric al IV-lea, la Madame de Staël, Jean Jaques Rousseau, Voltaire, Saint Simon au scris şi au promovat necesitatea de a reuni în vreun fel statele europene într-un corp politic distinct, păstrând individualitatea fiecăruia. Dar cel care a şi făptuit ceva esenţial în acest sens a fost revoluţionarul devenit dictator necruţător şi carismatic – Împăratul Napoleon I (foto10).

El a realizat de facto Uniunea Europeană care includea Franţa, Italia, Spania, Ţările de Jos, Statele Germane, Polonia, având şi o (mez)alianţă cu Austria. Desigur duşmanii ireconciliabili ai Revoluţiei Franceze şi prin consecinţă a Imperiului, cele două imperii rivale , cel britanic şi cel ţarist au zădărnicit proiectul bonapartist, care promova nu doar o Europă Unită ci în acelaşi timp bazată pe principiul Drepturilor Omului (Libertate, Fraternitate, Egalitate), al Justiţiei (Codurile Napoleoniene) şi al emancipării celor asupriţi (inclusiv al Evreilor:).(foto11)

 Sfânta Alianţă( foto 12) l-a învins pe Napoleon şi l-a sechestrat pe insula Sfânta Elena(foto13).

 Au rămas posterităţii câteva din gândurile lui, printre care şi următorul : ”Pacea între state ar fi mai lesne de realizat dacă ar fi luat fiinţă Statele Unite ale Europei…în acest fel Europa ar fi format un singur popor şi fiecare,oriunde ar fi călătorit, s-ar fi găsit tot timpul în patria comună”. Ideea, chiar în această formă, a fost scrisă de George Washington, marchizului de La Fayette,(foto14)

care după cum se ştie a fost trimisul Franţei (încă monarhiste!) în sprijinul Revoluţiei Americane (1775-1783 ): ” Într-o zi după modelul Statelor Unite ale Americii, vor lua fiinţă şi Statele Unite ale Europei” scria Washington. Paternitatea acestei sintagme a fost revendicată şi pentru un alt francez ilustru Victor Hugo (foto15)

care s-a alăturat iniţiativei lansate de italianul Giuseppe Mazzini şi englezul Richard Cobden de convocare a Primului Congres pentru Pace la Paris în 1849, la care a rostit cuvântul de deschidere , evocând virtuţile unor viitoare State Unite ale Europei care să asigure pacea, liberul schimb şi liberalismul economic. Până una-alta, în dispreţul cuvintelor şi scrierilor înflăcărate şi generoase, la 23 iulie 1914 practic, izbucneşte primul Război „Mondial” între statele Europei J. Într-un târziu Japonia declară război Germaniei (aliata ei fidelă – până la ultimul japonez- în următorul război:) în vederea „mondializării” conflictului. În final după 3 ani de ucidere reciprocă şi în masă,intră în război şi Statele Unite, ca să aibă cine să organizeze semnarea acordurilor de Pace J. Rezultatul: 20 de milioane de oameni morţi din care 7 milioane civili. Încetarea focului s-a produs la 11 noiembrie 1918, iar acordurile de pace (Tratatul dela Versailles) s-au semnat la 28 iunie 1919 . Peste doar 20 de ani au fost călcate în picioare. Dar până atunci, alţi vizionari ai Europei Unite s-au pus pe treabă .Un personaj exaltat şi exotic, părintele „pan-europenismului modern” a fost contele Richard Coudenhove-Kalergi (foto16) fiul unui diplomat austriac de origine greco-flamandă şi unei doamne japoneze . El a fost cel care a propus Oda Bucuriei de Beethoven , ca Imn al Europei şi tot el a stârnit entuziasmul mai multor personalităţi ale timpului care s-au alăturat mişcării pentru unificarea Europei . Cel mai prominent a fost Aristide Briand (foto17), de 11 ori prim-ministrul Franţei, laureat al premiului Nobel pentru Pace, prieten bun cu Jules Verne şi unul din fondatorii ziarului

L’ Humanité , (ulterior devenit oficiosul Partidului Comunist), deşi nu a fost membru al niciunui partid. A fost şi cel mai longeviv ministru de Externe , a negociind cunoscutul pact Kellog-Briand şi propunând conceptul unei Uniuni Europene, bazat pe cooperarea franco-germană , concept care nu a fost votat de Liga Naţiunilor, iar Marea Criză din 1929 a schimbat complet „macazele”.

Cei care au „băgat la cap” cel mai bine teoriile benefice şi pacifice ale lui Coudenhove-Kalergi şi Briand, au fost Hjalmar Schacht (foto18) (un personaj distinct al faunei naziste care a fost mintea creatoare a autostrăzilor şi artizanul principal al scoaterii Germaniei naziste din criză), Benito Mussolini şi Adolf Hitler dictatorul sângeros şi criminal. Wilhelm al II – lea, fostul împărat „artizan” al dezastrului primului război, a avut tupeul să declare în 1940, după primul an al celui de al doilea Război Mondial, că Statele Unite ale Europei sub dominaţie germană vor stăpâni tot continentul. Cele două imperii cel britanic şi cel bolşevic, cu intervenţia târzie a Statelor Unite, au învins din nou Germania cu sateliţii ei şi cu Japonia (de astă dată aliat). Rezultatul: 75 milioane de morţi din care peste 40 milioane civili. In lagărele de exterminare şi muncă forţată au fost internaţi peste 10 milioane oameni.

Şase milioane de evrei, două treimi din totalul cetăţenilor evrei ai Europei, au fost ucişi în cel mai bestial genocid al tuturor timpurilor.

După război un grup de oameni politici responsabili, reprezentând miezul Europei de Vest (continentale) şi-au propus să găsească soluţii viabile pentru ca în condiţiile geopolitice rezultate după aranjamentele postbelice, să nu se mai poată ameninţa pacea şi să se evite posibilitatea reînarmării unor state pentru ameninţarea altora. Soluţia în prima etapă a fost înfiinţarea în 1950 a ECSC (Comunitatea Europeană pentru cărbune şi oţel) cu participarea Franţei, Italiei, Germaniei(de Vest) şi statelor Benelux. Urmează Tratatul dela Roma(1957) care crează Comunitatea Economică Europeană (EEC) numită curent Piaţa Comună şi EURATOM-ul ( Agenţia europeană pentru energia atomică). Aceste măsuri, coroborate cu înfiinţarea O.N.U. în 1945 şi a N.A.T.O în 1949, au asigurat pacea, democraţia şi progresul economic al celor şase state europene şi odată cu ele, a Europei de Vest. Treptat în decurs de aproape 60 de ani, toate cele 27 de state azi membre UE au aderat la aceste tratate.

Neexistând (încă) o Constituţie UE, tratatele convenite prin consens de către toate statele membre, ţin loc de lege fundamentală. Aceasta explică necesitatea numeroaselor tratate semnate. Cele mai importante şi cunoscute sunt:Tratatul de la Maastricht (1992) prin care s-a decis înfiinţarea de jure a Uniunii Europene (în forma actuală) creşterea puterii şi rolului Parlamentului European, cooperarea interguvernamentală între statele membre. Tratatul de la Lisabona (2007) a definit competenţele exclusive ale UE, exclusive ale statelor membre şi cele care sunt comune şi a stabilit noi funcţiuni permanente în ierarhia de la Bruxelles. Evident următoarea miză, la alegerile din 2014, este Federaţia Statelor Europene, de care unii s-au săturat înainte de a exista.

Q&A

O întrebare simplă care se pune firesc. De ce nu se pot constitui Statele Unite ale Europei după exemplul şi modelul de succes al Statelor Unite ale Americii ? Încerc pe cont propriu câteva păreri care nu pot evident înlocui un răspuns calificat. Întemeietorii americani şi-au abandonat, forţaţi de diferite împrejurări, individual sau în grupuri mici, ţările de origine şi s-au regăsit într-o nouă identitate naţională : cea americană. Europenilor li se cere să renunţe – total sau parţial – la identitatea lor naţională, în favoarea alteia pe care încă nu au descoperit-o, cea europeană. Americanii au pornit, riscând totul, să emancipeze Vestul. Europenii nu sunt dispuşi să-şi asume niciun risc , pentru a emancipa Estul. Americanii au avut parte de un război între ei şi s-au lecuit să mai permită altul, europenii au avut mult mai multe şi nu s-au lecuit deloc (vezi Iugoslavia!). America a a acceptat greu, dar şi-a asimilat întotdeauna imigranţii, făcându-i cetăţeni mândri şi devotaţi, Europa i-a acceptat uşor (avea obligaţii) şi i-a discriminat cultivând adversităţi. America a fost cândva o colonie, Europa a avut cândva colonii. America a cultivat o limbă şi cultură comună proprie naţiunii americane ( s-a întâmplat să fie engleza:), Europa are 27 de culturi şi 13 limbi vorbite, (din care două – franceza şi germana – au vocaţie de universalitate), dar practică o limbă comună pentru înlesnirea comunicării(s-a întâmplat să fie engleza:) America a avut Părinţi Întemeietori de o mare înţelepciune şi generozitate, probabil că şi Europa are…dar încă nu se văd. Se mai pot înşira multe şi invit, cu respect, cititorii să mă completeze. Eu aş mai adauga doar una, recunosc, maliţioasă şi filosemită:). America a salvat milioane de evrei care i-au devenit cetăţeni devotaţi şi utili, Europa a ucis milioane de evrei care i-au fost cetăţeni devotaţi şi utili.

În încheiere,

Mărturisesc că iubesc Europa şi o consider o inegalabilă nestemată a lumii în care trăim, un diamant cu multe, multe feţe, şlefuit de milioane de meşteri în sute de ani. De aceea trebuie să fim atenţi noi, toţi cetăţenii ei care o iubim, să nu încapă pe mâini nepricepute şi profitoare şi să nu fie băgată intr-o singură oală..la topit.