Lucian Herşcovici: POGROMUL DE LA IAŞI . CÂTEVA OBSERVAŢII

M-am întrebat adeseori ce reprezintă pogromul de la Iaşi pentru istoria evreilor din România şi pentru istoria României înşişi. Ce reprezintă el pentru istoria Holocaustului evreilor din România? Prima oară mi-am pus aceste întrebări cu mulţi ani în urmă, în adolescenţă, atunci când am citit cartea ”Pogromul de la Iaşi” de Marius Mircu, considerată prima carte asupra Holocaustului evreimii române.

 

M-am întrebat adeseori ce reprezintă pogromul de la Iaşi pentru istoria evreilor din România şi pentru istoria României înşişi. Ce reprezintă el pentru istoria Holocaustului evreilor din România? Prima oară mi-am pus aceste întrebări cu mulţi ani în urmă, în adolescenţă, atunci când am citit cartea ”Pogromul de la Iaşi” de Marius Mircu, considerată prima carte asupra Holocaustului evreimii române. Ulterior, când l-am cunoscut personal pe regretatul Marius Mircu, i-am pus această întrebare şi lui, adăugând părerea mea de atunci, că pogromul de la Iaşi ar reprezenta sfârşitul istoriei evreilor din România.

Regretatul Marius Mircu, pe atunci un om vârstnic, autor al unui număr mare de cărţi de documentare istorică şi de literatură, memorialistică şi publicistică, mi-a răspuns ca unui tinerel ce eram: pentru o parte dintre evreii din România da, pentru altă parte nu. Desigur, prima parte erau victimele pogromului, a căror istorie s-a încheiat odată cu viaţa lor. Astăzi, amintindu-mi convorbirea cu el, ca si o recenzie pe care am făcut-o unei cărţi pe care a publicat-o în seria ”Şapte momente”, în care scriam că problema evreiască din România se retrage, încet dar sigur, în dosarele arhivelor, îmi dau seama că el a avut dreptate.

Şi totuşi, ce a reprezentat pogromul de la Iaşi pentru evreii din România? Pe lângă numărul mare de victime – între 12.000-17.000, media acceptată de istoriografie fiind de circa 14.000 – el a reprezentat atât începutul sfârşitului unei epoci istorice, cât şi începutul unei faze avansate în istoria Holocaustului românesc. Cifrele menţionate indică atât victimele evreieşti ale pogromului însuşi, cât şi ale ”Trenurilor Morţii” Iaşi-Podu Iloaiei şi Iaşi-Călăraşi. A fost prima oară în istoria evreimii din Vechiul Regat când a avut loc o asemenea acţiune de asasinat în masă. De aceea, pogromul de la Iaşi a zguduit sufletele evreilor din România, le-a trezit întrebarea asupra viitorului lor în ţară. Desigur, mulţi evrei – printre care mulţi evrei din oraşul Iaşi – au rămas în România după cel de al doilea război mondial, în primele decenii ale regimului comunist. Ei credeau în această ideologie, sperau că situaţia se va îmbunătăţi. Altă parte a evreimii române au părăsit România, spre statul Israel nou întemeiat sau spre alte ţări. Dar şi mulţi dintre cei rămaşi în România au părăsit-o ulterior. Desigur, motivele erau altele, dar amintirea pogromului de la Iaşi nu putea fi ştearsă din memoria colectivă.

Ce a reprezentat pogromul de la Iaşi pentru Holocaustul evreilor din Vechiul Regat? Aici trebuie să menţionăm că Holocaustul evreimii române a început odată cu legislaţia antisemită promulgată de guvernul Goga-Cuza, la începutul anului 1938. Era o legislaţie inspirată de renumitele legi naziste din Germania, cunoscute sub denumirea ”legile de la Nuerenberg”. Dar era numai începutul unei prime perioade, cea a excluderii evreilor din viaţa economică, socială, politică şi culturală. Începutul celei de a doua perioade, a distrugerii fizice a evreilor, a avut loc mai târziu, în anul 1940, odată cu pogromurile de la Dorohoi, Galaţi, Ploieşti, Bucureşti. Era vorba de pogromuri cu câte 100-150 de victime evreieşti, fiecare dintre aceste pogromuri având loc în alte condiţii. Pogromul de la Iaşi a avut loc şi el în condiţii speciale, dar diferite de cele care l-au precedat, atât datorită numărului uriaş de victime, de la câteva sute la mai multe mii, cât şi datorită faptului că a fost organizat cu buna ştiinţă a autorităţilor locale, care l-au pregătit minuţios – cât şi la dispoziţia – conducerii de stat antonesciene de atunci.

Deci, este o fază avansată a celei de a doua perioade a Holocaustului evreimii române, urmată de faza următoare, cea a deportărilor în Transnistria. Începutul acelei faze fusese deci în ”duminica aceea” a pogromului, la 29 iunie 1941.

Dar ce a reprezentat pogromul de la Iaşi (ca şi Holocaustul evreimii române în general, mai ales cea de a doua perioadă a lui) pentru România şi pentru societatea românească? Aici trebuie să ne amintim că situaţia evreilor în România în secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea a fost ambivalentă, în unele perioade mai bună, în altele mai puţin bună. Este adevărat că România a fost ultima ţară europeană care a acordat cetăţenie locuitorilor ei evrei, că aceştia au avut de suferit – uneori – din cauza antisemitismului, dar în acelaşi timp evreii au participat din plin la dezvoltarea vieţii economice a ţării, precum şi – parţial – a vieţii ei culturale. Din punct de vedere social, în România au existat numeroase prietenii între evrei şi românii creştini (mulţi evrei autoconsiderându-se români de religie mozaică), precum şi un număr anumit de căsătorii mixte.

Numărul intelectualilor evrei era în creştere, în special a celor legaţi de profesiuni practice şi în domeniul liber-profesionist, ca urmare a crizei economice din anii 1929-1933, când mulţi tineri evrei au preferat să investească într-o diplomă universitară, nu într-o mică afacere, prima prezentând mai multe garanţii de reuşită. Societatea românească era în curs de evoluţie, mai ales după realizarea visului ”României Mari”.

Antisemitismul intelectual se menţinea, căpăta forme noi, ideologiile extremiste de dreapta şi de stânga se întăreau. Este interesant însă că unii oameni politici români, antisemiţi economici şi teoretici, au respins crimele din perioada a doua a Holocaustului, afirmând că ei au vrut distrugerea economică a evreilor, dar nu distrugerea lor fizică. Pogromul de la Iaşi, ca şi Holocaustul evreimii române în cea de a doua perioadă a sa au avut o dublă influenţă asupra societăţii româneşti. Prima este cea a dezumanizării, practicată de unii oameni politici, miltari şi polţişti sadici, precum şi de unii mahalagii: crima şi jefuirea victimelor. Cea de a doua este cea a umanizării profunde, a oamenilor de omenie în vremuri de neomenie (pentru a relua o expresie a lui Marius Mircu), care au făcut tot ce era omeneşte posibil pentru a salva viaţa prietenilor şi cunoscuţilor lor evrei, sau chiar a unor evrei necunoscuţi. Unii dintre ei au primit titlul ”drept între popoare” din partea Institutului Yad Vashem din Ierusalim, iar cazurile altora continuă să fie cercetate.

Cazul cel mai cunoscut este cel al Vioricăi Agarici, preşedinta Crucii Roşii din Roman, care şi-a riscat viaţa pentru a da apă evreilor aflaţi în ”Trenul Morţii” Iaşi-Călăraşi în gara Roman, pentru a scoate cadavrele celor decedaţi în drumul prelungit fără nevoie, ca şi pentru a uşura suferinţa celor rămaşi în viaţă, închişi în vagoane de marfă supraaglomerate. Dar există şi alte cazuri de Oameni Adevăraţi care au făcut toate eforturile posibile pentru a salva vieţi omeneşti în timpul pogromului de la Iaşi, printre care preotul Grigore Resmeriţă, preotul Paul Teodorescu, inginerul Petre Naum, avocata Veronica Zosin-Gorgos. Documentaristul şi bibliotecarul ieşean Gheorghe Samoilă espre faptele acestor oameni a publicat o broşură, intitulată ”Dor de oameni” despre faptele acestor Oameni Adevăraţi, în urmă cu circa doi ani. Putem afirma că, pentru societatea românească, pogromul de la Iaşi – şi Holocaustul evreimii române în general – au reprezentat o traumă, care se perpetuează în memoria colectivă.

Faptul că mult timp Holocaustul evreimii române a reprezentat un subiect ”tabu” s-a adăugat acestei traume, dar a şi reflectat-o, determinând o întârziere a asumării reponsabilităţii asupra unei catastrofe istorice, lucru care a avut loc în cele din urmă. Faptul că documentele privitoare la pogromul de la Iaşi au fost falsificate atât în timpul regimului lui Ion Antonescu, cât şi în cel al lui Nicolae Ceauşescu (afirmându-se că au fost ucişi 500 de cetăţeni paşnici, sau 500 de luptători antifascişti) reflectă acest lucru, care se adăugase fricii iniţiale (de fapt, apărută după victoria sovietică de la Stalingrad) că făptaşii vor trebui să dea socoteală în faţa istoriei. Astăzi însă, realitatea este cunoscută, în special ca urmare a descoperirii unor documente reale prezentate alături de cele false, de către regretatul cercetător Jean Ancel, pecum şi datorită mărturiilor orale şi a analizelor istorice făcute pe calea coroborării diferitelor informaţii, de către diferiţi istorici. Societatea românească şi-a asumat propria ei istorie, ca o cale de regenerare socială după o asemenea tragedie.

Vreau să menţionez şi o carte nouă asupra pogromului de la Iaşi, în limba ebraică, scrisă de cercetătorul israelian (născut într-o familie originară din Iaşi) Shlomo Waldman : ”Eduyot mirakavot hamavet: Iassy – reshitah shel shoat yehudey Romanyah” (=Mărturii din Trenurile Morţii: Iaşi – începutul Holocaustului evreilor din România”), apărută acum câteva luni la editura ”Maarekhet” din kubuţul Dalyah. Autorul publică 23 de mărturii ale unor supravieţuitori aflaţi în Israel, precum şi o listă a persoanelor dispărute în pogrom. O documentaţie utilă cercetătorilor, precum şi interesantă pentru cititorii interesaţi în cunoaşterea tragediei ieşene din 1941. O carte care prezintă un capitol al istoriei Holocaustului evreimii române publicului israelian, de asemenea necunoscător al acestui aspect, considerat minor de către unii istorici israelieni prin comparaţie cu cele petrecute în Germania, Ungaria si mai ales Polonia. Dar o crimă nu scuză alta crimă, indiferent de proporţiile ei. Mai ales că modul de asasinare barbară, care includea diferite fantezii antisemite şi antiomeneşti sadice, care a fost respins chiar şi de conducerea armatei germane, nu poate fi trecut cu vederea. O carte care ar trebui să apară şi în traducere românească.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *