Tiberiu Roth: IDENTITATE ( cu sau fără ”CARTE” )

Într-un trecut recent, subiectul identităţii a devenit chiar incendiar, într-o bine cunoscută şi importantă (cea mai:) comunitate, producând îngrijorări celor mulţi (din cei puţini) care au nostalgia vremurilor în care dregătorii erau deasupra oricăror suspiciuni, în care era mai multă onestitate decât „politichie”, mai multă înţelepciune decât vorbărie, mai multă învăţătură decât propagandă. Poate că aceste vremuri nu au fost nici în trecut, poate doar ceaţa timpului face să ni se pară astfel, şi doar speranţa face să le dorim…

 

 

Preambul

Astăzi găsim pe toate meridianele pământului, persoane născute de mamă evreică – a căror evreitate, potrivit legilor religioase, este incontestabilă – însă n-au decât idei foarte vagi despre ceea ce înseamnă a fi evreu sau pur şi simplu subiectul nu-i preocupă , nu-i interesează. Din contră cineva profund cunoscător a tuturor însuşirilor determinante pentru a-şi asuma aceasta calitate, este un “alogen ” dacă nu are descendenţă evreiască pe linie maternă, in ciuda faptului că o are, de exemplu pe linie paternă.

E bine? e rău? Este in orice caz unul din subiectele care preocupă – nu doar în România – cercul de persoane, oricum în descreştere, care constituie ”apropiaţii ” Comunităţilor evreieşti. .

Mai mult, această ”discriminare” creează frustrări în interiorul unor colectivităţi în care mai curând ar trebui să domnească armonia, iubirea şi solidaritatea celor care o alcătuiesc .

Într-un trecut recent, subiectul identităţii a devenit chiar incendiar, într-o bine cunoscută şi importantă (cea mai:) comunitate, producând îngrijorări celor mulţi (din cei puţini) care au nostalgia vremurilor în care dregătorii erau deasupra oricăror suspiciuni, în care era mai multă onestitate decât „politichie”, mai multă înţelepciune decât vorbărie, mai multă învăţătură decât propagandă. Poate că aceste vremuri nu au fost nici în trecut, poate doar ceaţa timpului face să ni se pară astfel, şi doar speranţa face să le dorim…

Despre ce vorbim?

Identitatea este ceea ce te face deosebit de ceilalţi. Ca individ,familie, trib, comunitate, ţară, popor sau naţiune, limbă, cultură sau religie . Dar în acelaşi timp este suma trăsăturilor pe care le împărtăşeşti cu alţii, este liantul grupurilor şi structurilor care s-au constituit succesiv din nevoia ancestrală, transfigurată apoi spiritual, a omului de a nu fi singur. Geneza identităţii nu se rezumă la dorinţa de a depăşi singurătatea multiplicând-o, apar interesele materiale sau spirituale care de regulă vin în contradicţie cu interesele sau aspiraţiile unui alt grup, se naşte fenomenul, ameninţarea sau uneori chiar doar fantoma ”duşmanului” comun, stimulând noi identităţi sau consolidându-le pe cele existente. Pe scurt am putea spune că identitatea nu este un atribut imuabil, evoluează cu împrejurările vieţii şi istoriei. Dar ştiinţa modernă ne contrazice descopérind purtătorul identităţii individuale : ADN –ul care nu se poate falsifica sau extirpa. (dar cred că trebuie să adăugăm şi prudentul,”deocamdată ”!). Cartea de identitate sau mai ”cool”, cardul, este cu siguranţă un rău necesar justificat de aproape toate administraţiile ţărilor din lume, prin nevoia de a feri cetăţenii de răufăcători, criminali, terorişti, dar cu siguranţă in viitorul apropiat va dobândi un format mai ”biodigitalizat”şi va înlocui toate celelalte formulare de evidenţă şi identificatoare personale. Ar fi o demnă răzbunare pentru toate tracasările şi umilinţele îndurate de toţi cei care au avut de suferit de pe urma tratamentului discreţionar al regimului paşapoartelor de la primul, inventat în Anglia de Regele Henry al V-lea (foto), la tortura chinezească suportată pentru obţinerea celor comuniste, şi terminând (sperăm curând 🙂 cu viza Shengen.

Ştiri din presă

Subiectul ”fierbinte” al identităţii macină nu doar minţile unor domni mai radicali în binecunoscuta problemă a descendenţei pe linie maternă sau paternă, în cazul unor alegeri comunitare din România, ci şi a altor pasionaţi de acest subiect deloc nou, în perspectiva unor alegeri nu chiar atât de apropiate, dar fără îndoială mult mai importante. Este vorba de următoarele alegeri prezidenţiale din Franţa (2017) care au primit lumina rampei, ca urmare a dezamăgirilor manifeste ale electoratului francez faţă de performanţele actualului preşedinte François Hollande. Următorii candidaţi la preşedinţia Franţei, în ipoteza că se menţin sondajele de opinie dezastruoase ale actualului preşedinte, după mai puţin de un an la putere, trebuie să înceapă să-şi pregătească imaginea. Cel mai probabil candidat al Dreptei este Jean-Francois Copé, 49 de ani, actual primar al oraşului Meaux, deputat în Adunarea Naţională a Franţei şi Preşedinte în exerciţiu al UMP (Uniunea pentru Mişcarea Populară). Născut în Franţa din părinţi imigranţi, tatăl său fiind profesorul Roland Copé chirurg, evreu originar din România, mama Monique Ghanassia, evreică originară din Algeria. Bunicul din partea tatălui, Marcu Hersh Kopelovici a fost medic, s-a născut în Basarabia şi a fost căsătorit cu Gizela Lazerovici. Bunica din partea mamei s-a numit Liza Boukhabza, nepoata unui Rabin din Tunisia. J-F Copé a absolvit Institutul de Studii Politice la Paris şi a fost Ministru al Bugetului in Guvernul Raffarin. Este autor al mai multor cărţi de specialitate. Se declară de religie evreu ne practicant (Juif non pratiquant).

Politicianul care va fi probabil candidatul Stângii este Pierre Moscovici actualul Ministru de Finanţe al Franţei 55 de ani, parlamentar Francez şi European, este Secretar General al Partidului Socialist Francez. Născut în Franţa, tatăl Serge Moscovici imigrant, născut la Brăila,în 1927, care a făcut o carieră strălucită în Franţa ca specialist în psihologie socială, autor a numeroase cărţi de referinţă, fondator şi încă director al Laboratorului European de Psihologie Socială. Pierre Moscovici, deşi a avut în tinereţe simpatii troţkiste, a ajuns un membru activ al Partidului Socialist, conlucrând cu Michel Rocard, devenind apoi apropiat al discreditatului şef al Fondului Monetar Internaţional, Dominique Strauss-Kahn, a urcat rapid treptele ierarhiei de partid şi începând din 1997 a deţinut mai multe portofolii ministeriale. A publicat peste 15 volume de studii, comentarii şi eseuri. Este foarte bine cotat la Bruxelles.

Cum califică opinia publică din România aceasta situaţie, cel puţin interesantă? Doi politicieni deja puternici, unul din ei potenţial viitor preşedinte al Franţei sunt de origine română (sau originari din România 🙂 .Toate comentariile la un articol publicat recent în Adevărul.ro , subliniază că amândoi sunt evrei! Şi, evident, unii nu uită să menţioneze că ”mafia sionistă pregăteşte dominaţia mondială”

Cum a fost mai demult?

În Iudeea antică, disputele de ordin religios sau politic (de exemplu dreptul de revendica un anumit statut într-o comunitate) erau soluţionate de consilii teritoriale având 23 de membri (numărul de 23 provine din ideea că hotărârile trebuiau adoptate cu majoritate simplă, numărul minim de bărbaţi îndreptăţiţi să ia o hotărâre fiind 10+1). Instanţa superioară, un fel de Curte de Apel era Marele Sanhedrin alcătuit din 71 de înţelepţi (foto) conduşi iniţial de Marele Preot (Kohen Gadol) mai apoi de un Preşedinte/Prinţ (Nasi), funcţie atribuită în mod informal urmaşilor marelui învăţat Hilel. După dărâmarea celui de al Doilea Templu, Sanhedrinul s-a reconstituit la Yavne, devenind forul suprem decizional al iudaismului, unicul recunoscut de autorităţile romane. Timp de aproape 400 de ani Sanhedrinul şi-a exercitat atribuţia de supremă instanţă a poporului evreu, mutând-şi sediul în diferite oraşe din Galileea, ultimul sediu fiind in Tveria/Tiberias . Ultimul Nasi a fost Gamaliel al VI-lea executat de împăratul bizantin Theodosius  (foto) pentru că a construit noi sinagogi, iar ultima hotărâre a fost adoptarea calendarului ebraic în forma utilizată şi astăzi. În perioada de peste 600 de ani (din care 400 după distrugerea Templului din Ierusalim) de autoritate a Sanhedrinului a fost consacrată CARTEA de IDENTITATE a Poporului Evreu, TANACH (TORA, NEVIIM, KETUVIM) adică BIBLIA.

Teodosius

 

O înviere cu forceps.

După aproape 1400 de ani, mai exact în data de 9 februarie 1807, în faţa splendidei primării a Parisului, numită şi azi Hotel de Ville,  o mulţime curioasă privea cum o procesiune neobişnuită este întâmpinată cu fast, muzică militară şi maxime onoruri cuvenite, doar celor mai importanţi oaspeţi. Cei 71 de invitaţi la această ciudată reuniune de către însuşi marele împărat Napoleon, atunci în culmea gloriei sale, au fost poftiţi să ia loc în impresionanta aulă a Primăriei. Ei reprezentau comunităţile din Franţa, Italia, Ţările de Jos, Principatele şi regatele Germaniei, Portugalia, într-un cuvânt din întregul Imperiu Francez care pe atunci se întindea în toată Europa de Vest (cu excepţia Angliei). În Spania nu erau evrei de peste 300 de ani. Din cei 71 de participanţi erau 45 de rabini, printre ei Samuel Marx Levi (din Sarre) unchiul lui Karl Marx (care încă nu dezlănţuise stafiile comunismului ) şi Baruch Guggenheim (Rabin de Nancy). Abraham de Cologna (Rabin de Mantua) a fost unul din principalii actori ai Sanhedrinului Napoleonian ales preşedintele acestei instituţii şi apoi al Consistoriului Central, întemeiat în aceiaşi perioadă. De fapt, ce interes l-a determinat pe Napoleon să stimuleze realizarea acestui eveniment, până la urmă extraordinar! Evident a fost unul politic, ambalat în generozitatea fanteziei creative a acestui monstru tandru. Franţa nu doar că a ocupat Europa de Vest, dar a şi aplicat principiile revoluţiei burgheze în toate ţările aduse sub sceptrul Imperiului. Nevoia primordială de a-şi consolida puterea a fost destructurarea vechilor administraţii de tip feudal, secularizarea averilor bisericesti, separarea Religiei de Stat şi aplicarea aceleiaşi Legi, tuturor cetăţenilor.

Evreii constituiau o excepţie al cărei lux Bonaparte nu şi-l putea permite. Deci era neîntârziat necesar ca şi evreii (cam jumătate de milion în acea perioadă în Europa de Vest) să accepte în mod solemn, irevocabil şi conform propriei lor tradiţii, ceea ce cu 15 ani în urmă Convenţia le-a acordat, adică deplina libertate şi egalitate cu toţi locuitorii Franţei, iar acum, pe cale de consecinţă, ai Imperiului! Probabil că în multiplele sale călătorii şi contacte, Napoleon s-a lămurit că niciun fel de înţelegere cu niciun conducător al evreimii nu poate să-i ofere garanţia pe care o dorea. Scrutând în istorie a descoperit instituţia Sanhedrinului care convenea atât instinctului său de conservare, cât şi nesaţului după grandoare. Dar instituţia era moartă de 1400 de ani! Au reînviat-o în câteva luni! Evreii au dobândit libertatea de mişcare şi egalitatea drepturilor şi şanselor pe care au ştiut să le fructifice rapid şi eficient pentru ei şi pentru Franţa! Concomitent li s-a atribuit şi naţionalitatea franceză de care au fost foarte mândri şi nu au pregetat să o dovedească, oferind Franţei devotamentul, talentul, competenţa şi, la nevoie, viaţa lor. În schimb au renunţat, cel puţin în parte, la identitatea lor de fii ai poporului evreu, mai exact la Cartea de Identitate a Poporului Evreu.

Pentru toate este un timp…

Este aceasta o constatare dramatică? Nu neapărat. Poate că ar trebui considerată şi posibilitatea revizuirii conceptelor de identitate măcar, vorba lui Caragiale, ”pe ici, pe colo prin părţile esenţiale”. Există două rezerve majore. Ce şi cât se poate revizui fără să se compromită esenţa identitară ? Cine şi când este îndreptăţit s-o facă? Următoarea întrebare firească ar fi : care este esenţa la care ne referim? Putem să răspundem acestei dileme cu o altă întrebare! Suntem conform ” legământului” (brith) perfectat între D-zeu şi strămoşii noştri, poporul ”virtuos” (am segula) ales pentru a fi ”lumina” celorlalte popoare dintre care am fost noi aleşi. De aici rezultă pentru noi o serie de obligaţii (miţvot) pe care celelalte popoare (cărora trebuie să le dăm lumină) nu le au. Marele nostru rabin şi comentator din Spania, Maimonide, le-a identificat, le-a numărat din Tora şi le-a clasificat. Împreună cu cele 10 porunci, înscrise pe cele două Table ale Legii, sunt în total 613 obligaţii de îndeplinit. Numărul este uşor de reţinut dacă cunoaştem gematria (semnificatia cifrică a literelor) şi ştim că T (tav)=400, O (vav)=6, R(reş)=200,şi A(hei)=5, suma lor fiind 611, la care adaugăm cifra 2 (primele două porunci care au fost preexistente Torei) , şi regăsim cifra de 613. E simplu şi logic (Nu?:) 248 de obligaţii sunt active adică indică ce trebuie să faci (de exemplu să respecţi Şabatul) iar 365 sunt restrictive adică indică ce nu ai voie să faci (de exemplu să munceşti de Şabat). Din clasificarea lui Maimonides rezultă evident că o parte din obligaţii (cum ar fi cele referitoare la Templu, Jertfe şi Sacrificii, dar pot fi selectiv şi multe altele) nu mai erau de actualitate de acum aproape 2000 de ani. Este adevărat că înţelepţii noştri, din cadrul şi din afara Sanhedrinului,au înţeles perfect necesitatea de a găsi un compromis între imuabilitatea Torei de inspiraţie Divină şi realitatea vieţii în continuă schimbare, elaborând în decurs de peste 800 de ani, o operă monumentală,Tora Orală, (adică vie!), cunoscută sub denumirea de Talmud, care lămureşte, clarifică întregeşte şi actualizează prescripţiile Legii. Dar şi Talmudul care este o scriere a oamenilor, chiar dacă ei au fost înţelepţi şi învăţaţi, are venerabila vârstă de peste 1200 de ani. Aşa cum Yohanan ben Zakai a înţeles acum două mii de ani că Templul a pierit şi trebuie salvată Învăţătura, trebuie să înţeleagă liderii şi înţelepţii contemporani ai Poporului Evreu că a venit timpul să ne adaptăm Cartea de Identitate la condiţiile supravieţuirii contemporane. Să nu uităm că între timp din Mileniul 1 am păşit în Mileniul 3. În şi aşa zbuciumata istorie a evreilor s-au scris capitole noi de un dramatism copleşitor, chiar şi pentru un popor deja antrenat în exerciţii dramatice. Cruciade, pogromuri,ghettouri, umilinţe, deportări, exterminări, Shoah. Dar şi emancipare, egalitate, sionism, Statul Israel. În Tora preamărirea şi adorarea Celui Unic Dzeu nu este comparabilă decât cu adorarea şi ardoarea dorinţei de regăsire a Sionului. Cartea de Identitate trebuie adaptată la realitatea reîntoarcerii în Sion.

Semne bune, Anul are.

Dealungul vremurilor, dar mai cu seamă in Europa de Vest (şi Centrală) după ”Sanhedrinul 1807”, care a jucat un rol de catalizator în liberalizarea comportamentului religios, au apărut diferite curente care îşi propuneau în diverse moduri să ”modernizeze” liturghia evreiască, să modifice aspectul exterior şi interior al Sinagogilor, făcându-le să fie mai asemănătoare bisericilor creştine decât tradiţionalelor ”şil-uri”, (de la cuvântul schul=şcoală), să folosească pentru rugăciuni şi predici limba ”naţională”, vorbită, în locul limbii ebraice, să flexibilizeze interpretarea interdicţiilor privind în special Şabatul, căsătoriile mixte şi caşrutul (alimentaţia rituală). Aceste denominaţiuni şi-au pus diferite etichete : Neologi, Status Quo, Reform, Conservativi, ca să se distingă de cei care au rămas neclintit fideli practicilor şi obiceiurilor evreieşti tradiţionale, denumiţi Ortodocşi. În America, unde s-a dezvoltat în secolul XX un nou şi extrem de influent leagăn al Iudaismului, au apărut şi multe alte curente, cum ar fi Reconstrucţionismul şi Iudaismul Umanistic, dar şi Ultra Ortodoxia cu numeroase şi diferite Curţi Rabinice. Cea mai prolifică s-a dovedit Mişcarea Chabad, un fel de ortodoxie misionară, care îşi propune să readucă evreii la evreitate! Adică rătăciţii la matcă . Dar o face cu o impetuozitate uimitoare, demnă de urmat

Centrul spiritual al Iudaismului, (atribuirea denumirii de ”cult mozaic ”mi se pare total neinspirată) a fost şi rămâne în Israel, la Ierusalim. Iudaismul este călăuza spirituală şi conceptul de viaţă a poporului evreu, oriunde s-ar afla. Diaspora este un cuvânt grecesc şi înseamnă răspândire. Termenul ebraic este Galut, înseamnând Exil!

În Israel problema religioasă (păstrez această denumire improprie, pentru simplificarea textului) este spinoasă şi încurcată încă de la declararea independenţei. Ben Gurion, primul premier israelian, a fost un socialist agnostic, acceptând un ”compromis” cu cele 4 partide religioase (Mizrahi, Hapoel Hamizrahi, Agudat Israel, Poalei Agudat Israel ) care avea să coste usturător, căci prin acest demers s-a transferat o problematică strict spirituală în plan politic!

De fapt, din cauza partidelor politice religioase din Israel a avut loc o ruptură gravă, până acum aparent ireconciliabilă, între componenta naţională şi cea religioasă a identităţii evreieşti. Din 1949 la primele alegeri pentru Knesset şi aproape până in prezent, diferite tipuri de coaliţie ale acestor partide au deţinut în parlament 13-18 locuri (din 120), suficiente pentru a condiţiona toate guvernele succesive (în afară de cel aflat în prezent la cârma ţării), impunându-şi voinţa in câteva domenii de interes. Au controlat totdeauna Ministerul Religiilor care asigura salarizarea rabinilor şi subvenţionarea sinagogilor, s-au împotrivit adoptării unei Constituţii, au impus ca autoritatea de stare civilă să rămână subordonată Rabinatului, au obţinut o proporţie covârşitoare din bugetul educaţiei în finanţarea şcolilor religioase, acordarea unor excepţii şi privilegii la recrutarea tinerilor religioşi, au impus unele măsuri de segregare a femeilor. Societatea israeliană compusă în (prea) mare măsură de ”nepracticanţi” a generat o stare de tensiune deloc pozitivă faţă de minoritatea religioasă (haredim) care este hiperactivă, determinată şi vocală. Iudaismul care timp de două milenii s-a păstrat ca un mod de viaţă exemplar în jurul Cărţii sale de Identitate, a avut de suferit două atentate letale la unitatea sa, în ultimele două secole.

Recentele alegeri din Israel au propulsat la Guvernare prima coaliţie laică (centru dreapta) din istoria modernă a Statului printr-o distribuţie inedită a locurilor în Parlament.

Sub conducerea experimentatului şi carismaticului Bibi Netanyahu, doi protagonişti noi au asigurat majoritatea acceptabilă (nu confortabilă), neexistând o opoziţie omogenă şi puternică.

Noul guvern are de înfruntat provocări majore. Israel este o democraţie asediată de duşmani periculoşi în jur şi de inamici perfizi din interior. Printre multe alte misiuni ”imposibile” care şi le-a propus sunt câteva care ar putea înviora strădania de a revizui şi a reface Cartea Identităţii evreieşti. Un prim deşi modest succes spre acest ţel pe cât de necesar, pe atât de complicat şi dificil, a realizat Anat Hofman, cu susţinerea noului ministru Naftali Bennett, care pe lângă Ministerul Comerţului şi Industriei, deţine si portofoliul Ministerului pentru Diaspora şi Servicii Religioase. Succesul înseamnă obţinerea dreptului(deocamdată limitat) al femeilor de a purta talit şi a se ruga la Zidul Plângerii. Vi se pare puţin şi neînsemnat? Anat Hofman a luptat ani de zile pentru a dobândi acest drept. A fost arestată pentru acţiunea ei, dar a izbutit. Anat Hofman conduce IRAC (Centrul Israelian pentru AcţiuneReligioasă) înfiinţat în 1987 pentru a promova pluralitatea religioasă in Israel, în speţă pentru promovarea curentului Reform din SUA. De remarcat că în Israel orientarea religioasă este clară, simplă şi tranşantă. Circa jumătate din populaţia evreiască este ”hiloni”(secular), circa un sfert este ”dati” (tradiţionalist) şi10-15% ”haredi” (ultraortodox). Restul se împart între mai multe curente (ca de ex. Masorti). Clasa mijlocie, predominantă in Israel, susţine noul partid Yesh Atid (Este viitor!) condus de Yair Lapid , Ministrul de Finanţe al actualului Guvern, si este în cea mai mare parte secular, deşi foarte mulţi ar dori să adere la o orientare religioasă, care să se potrivească aspiraţiilor şi credinţelor care le au. Cred că doresc în Cartea lor de Identitate israeliană să fie completată componenta evreiască .

Postfaţă

Cred că ar fi timpul ca în Comunităţile Evreieşti din România să se accepte oficial ca

”Orice persoană care are cel puţin un bunic/bunică evreu, poate deveni membru al Comunităţii,dacă îşi exprimă în mod liber această opţiune, împreună cu familia sa formată din soţ/soţie şi respectiv copii. Pentru copiii majori opţiunea trebuie formulată de către aceştia.

Toţi membri Comunităţii sunt egali în drepturi şi în îndatoriri fără nicio discriminare din partea Comunităţii”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *