Gabriel ben Meron: A NEVER ENDING STORY

Subiectul povestirii poate fi tratat sub două forme, iar eu voi încerca să le dezvolt pe amândouă, deşi miezul problemei e de fapt identic.Mă simt ispitit să dezvălui deja cititorului despre ce e vorba, dar mă voi ţine tare, încercând să-l oblig să citească aceste rânduri până la ultimul cuvânt.

 

 

De la bun început trebuie să-mi cer scuze pentru faptul că, în căutarea unui titlu pentru povestea mea, m-am simţit obligat să apelez la o expresie engleză, deşi o traducere în româneşte (de exemplu: “o poveste fără sfârşit”) ar fi putut produce acelaşi efect asupra cititorului.

Dar expresia în engleză are, în contextul poveştii, o anumită conotaţie, aşa cel puţin cred, drept pentru care am oarecari şanse de a fi iertat.

Povestea mea nu e una de adormit copiii, ci din contră, de trezit la realitate pe cei care, optimişti incurabili, speră cu fiecare ocazie (mi-e şi ruşine, iarăşi trebuie să-mi cer scuze pentru încă o expresie în engleză!) într-un happy end. Pentru că cui îi trebuie să audă sau să citească despre problemele altuia, de parcă el (sau ea) n-ar avea deajunse pe capul său?!

Îmi pare rău, dar eu trăiesc în ultimii 42 ani într-o atmosferă în care happy end -ul nu e prea cunoscut, aşa că rog să fiu iertat că nu pot inventa o poveste cu haz sau cu un sfârşit dorit de toţi care se pregătesc a citi aceste rânduri.

Gândindu-mă la cele ce doresc să scriu, am ajuns la concluzia că povestea mea e prea complicată pentru a fi tratată ca un întreg, deşi ea reflectă o realitate unică si indivizibilă. Şi totuşi…..Subiectul povestirii poate fi tratat sub două forme, iar eu voi incerca să le dezvolt pe amândouă, deşi miezul problemei e de fapt identic.

Mă simt ispitit să dezvălui deja cititorului despre ce e vorba, dar mă voi ţine tare, încercând să-l oblig să citească aceste rânduri până la ultimul cuvânt.

Întrebarea e: oare voi reuşi?

Să vedem…..

Prima versiune începe cam pe la mijlocul povestii, pentru că prima parte nu prea are importanţă pentru înţelegerea acţiunii.

E vorba de o familie, nu prea numeroasă, care după o mulţime de vreme trăită în aceeaşi casă, se vede nevoită (motivele nu interesează) să părăsească proprietatea, aciuindu-se ani de zile ici şi colo, în neputinţă de a-şi găsi un loc permanent, de a-şi crea noi rădăcini, de a se implanta şi adapta noului peisaj uman şi natural în care îşi desfăşoară această parte neplăcută a existenţei.

Dar cum nu se întâmplă de prea multe ori în viaţă, vicsitudinile soartei în loc să-i îndârjească pe cei ce suferă, să le creeze imunitate şi să le întărească dorinţa de a-şi face loc sub soare în acele locuri care nu le aparţin, vicsitudinile soartei, spuneam, produc un efect complet opus: în loc de asimilare, de integrare, o aprigă dorinţa de întoarcere acasă.

Ştirile “de acasă” nu sunt deloc încurajatoare. Acea lungă absenţă n-a creat nicidecum un gol, căci o altă familie, nici ea prea numeroasă, dar mânată de dorinţa de a-şi găsi un adăpost, ocupase între timp încăperile şi crease, progresiv, dar evident, o nouă realitate, în care casa aceea devenise proprietatea noilor veniţi, fără acte, dar cu încăpăţânarea celui care e dispus să-şi apere noua achiziţie, fără să ţină cont de preţul care trebuie plătit, sub o formă sau alta.

Întoarcerea familiei la casa de odinioară produce, în mod cu totul aşteptat, o animozitate uşor de înţeles. Continuarea nu e greu de imaginat.

Într-o primă fază disputa e violentă, iar teatrul actelor vrăjmaşe e însăşi locuinţa, pentru simplul motiv că cele două familii trăiesc, de facto, împreună, îşi împart volens-nolens fiecare colţ, fiecare încăpere, baia şi bucătăria şi curtea, până şi dormitoarele (doar paturile sunt separate!). Fiecare din părţi încearcă pur şi simplu anihilarea fizică a celeilalte, izgonirea, cucerirea definitivă a casei şi sfârşitul perioadei de coexistenţă războinică. Numai că nici una din familii nu posedă capacitatea de a duce lupta la bun sfârşit, şi ca urmare actele duşmănoase continuă, viaţa devine insuportabilă, toată lumea, mici şi mari de ambele părţi, suferă, dar mirare, nimeni nu e dispus să cedeze, ci cu toţii preferă să continue să trăiască în această atmosferă de netrăit.

Violenţa asurzitoare determină autorităţile să intervină, iar tribunalul ia o hotărîre care la prima vedere pare corectă , dar mai ales aplicabilă: împărţirea casei în două părţi, e drept inegale, dar care împărţire ia în considerare faptele deja existente.
Incredibil, cei reveniţi acasă după o lungă perioadă de pribegie, locatarii legali, consideră propunerea ca viabilă şi acceptă hotărirea tribunalului, deşi cei mai în vârstă, “bătrânii tribului”, cum îi numim noi şi alţii, se opun şi încearcă să aducă aminte tuturor a cui e casa, pe numele cui sunt actele şi cui aparţin datele istorice. Şi cu toate acestea pragmaticii acestei familii biruiesc rezistenţa şi împotrivirea şi totul pare a lua un curs uman, pacifist, în care fiecare parte e nevoită să înghită în sec şi să accepte soluţia de compromis.

Se aud voci, din ce în ce mai numeroase, care amintesc celor care poate au uitat, câteva “amănunte” logice şi foarte importante:

E adevărat, casa ne aparţine de fapt şi de drept nouă şi doar nouă. Dar noi am părăsit-o şi pe nimeni nu intresează dacă am fost nevoiţi s-o facem sau am fost pur şi simplu împinşi de un instinct nomad, caracteristic dintotdeauna familiei noastre. Şi a nu se uita, noi am încercat să-i evacuăm pe noii ocupanţi, ne-am luptat şi a curs de ajuns sânge şi s-au consumat deajuns nervi, de ambele părţi. Şi, ca în situaţia oricărui cuplu care hotărăşte să se despartă, ne vom împărţi bunurile, ne vom spune adio şi cu asta se va încheia o perioadă cumplit de grea pentru fiecare din noi.

Dar surpriză! Noii ocupanţi ai casei, deja locatari cu o vechime semnificativă, se împotrivesc soluţiei propuse, cheamă în ajutor rudele vecine, şi din acel moment începe o nouă perioadă, mult mai zbuciumată, mult mai violentă. Războiala continuă sub diverse forme. Din când în când violenţa capătă dimensiuni de-a dreptul tragice, şi din nou se varsă sânge. Alteori atacurile sunt aproape invizibile, piedici şi obstacole ridicate peste noapte, pereţi care se construiesc în grabă pentru a modifica situaţia existentă, instalaţii deteriorate, în casă pătrund arme de tot soiul, violenţa se amestecă cu ura, intoleranţa se manifestă sub formele ei cele mai grosolane.

Din când în când autorităţile încearcă să-şi spună cuvântul, dar fără succes. Poliţia desparte de fiecare dată pe cei încleştaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, dar nimic nu poate reduce gradul de învrăjbire si mai ales continua îndoctrinare a fiecărei părţi, o îndoctrinare bazată nu pe logică (oare există îndoctrinare logică?!) ci pe o ură care se transmite de la părinte la copil, de la o generaţie la alta.

Apogeul e creat de un episod în care ocupanţii fără acte pregătesc un atac fatal asupra familiei reîntoarse, aceasta prinde de veste, atacă preventiv şi ocupă două camere care până atunci aparţinuseră, în întregime, celeilalte părţi.

Invectivele capătă o turnură mult mai gravă:

– Ocupanţilor, criminalilor, colonialiştilor, asupritorilor, ne-aţi luat ceeace ne aparţine de drept, nemernicilor!

– Dacă aşa credeţi voi, de ce n-aţi acceptat decizia tribunalului şi de ce nu ne-am despărţit ca buni vecini?!

– Cum să fi acceptat ,doar casa e toată a noastră, nimic nu vă aparţine, duceţi-vă de unde aţi venit, duceţi-vă învârtindu-vă!

– Păi noi avem acte…..

– Dar aţi părăsit casa, amar de vreme casa asta a fost a nimănui, ce pretenţii aveţi după un car de ani?

– Actele astea sunt recunoscute de toţi, toţi cei din jur, inclusiv tribunalul recunoaşte veridicitatea lor….

– Acte, ne-acte, noi suntem aici, suntem mulţi, avem prieteni şi rude în jur, voi nu aveţi pe nimeni, aşa că totul e o chestie de timp, o să mai treacă un an sau doi, şi până la urmă n-o s-aveţi încotro, o să vă luaţi tălpăşiţa şi o să vă căraţi de aici, cu căţel şi cu purcel, sau fără purcel, că doar purcei n-avem nici noi si nici voi nu aveţi….

– Uite, avem totuşi ceva în comun, n-avem purcei…..

– Asta nu înseamnă că avem ceva în comun , ci că în comun nu avem ceva, şi cu asta basta….

Un autor de scenarii de film, citind cele de mai sus, ajunge repede la concluzia precum că povestea e prea complicată, are conotaţii prea înrădăcinate în istorie, necesită – pentru a fi înţeleasă – o mulţime de date şi detalii, şi cine are timp în ziua de azi pentru amănunte care doar încurcă privirea spre un deznodământ mult dorit, dar care nu se întrezare într-un viitor prea apropiat? Iar lumea de azi are nevoie de poveşti mai vesele, mai simple, cu acţiuni care se desfăşoară după anumite reguli bine stabilite, drept pentru care nimeni nu e interesat să facă un film care să nu capteze atenţia potenţialilor spectatori.

Aşa încât mă văd nevoit să trec la partea a doua a poveştii, din nou pe scurt.

Tânărul din povestea mea e elev în clasa a 11a, fiul unei perechi de specialişti, ea în cosmetică şi el în calculatoare. După o viaţă întreagă petrecută în oraşul în care toţi trei se născuseră, unde părinţii se cunoscuseră şi unde trăiseră ani de zile, tatăl e molestat de un grup de huligani, tracasat vreme îndelungată şi aflat în pericol permanent, ceeace obligă familia să-şi schimbe domiciliul şi să “emigreze” departe de oraşul natal, într-un loc unde ambii părinţi au găsit de lucru. Şi cum nimic nu e întâmpător în lume, acel oraş fusese locul în care părinţii lui, al tătălui, se născuseră, aşa că alegerea noii locaţii îşi are o explicaţie logică.

Tânărul elev e primit imediat la liceul de lângă casă şi părinţii îşi încep, fiecare, activitatea profesională. Totul pare a merge bine, până când într-o bună zi, cam la câteva săptămâni de la începerea anului şcolar, băiatul vine bătut acasă, iar la încercările părinţilor de a primi amănunte despre incidentul petrecut, tânărul nu poate spune decât că fusese atacat într-un subsol întunecat al şcolii, şi că cu greu a putut identifica doar pe unul din atacatori, coleg de clasă, şi ai cărui părinţi locuiesc în acelaş bloc cu noua familie.

În aceeaşi după amiază, în cutia poştală a familiei, apare o mică scrisorică, care conţine următoarele cuvinte: “în blocul nostru, pe strada noastră şi în liceul nostru nu e loc pentru cei de culoare. Faceţi bine şi luaţi-vă catrafusele şi întorceţi-vă de unde aţi venit”

Semnat: “Noi, locuitorii”.

Îmi cer scuze pentru faptul că nu am divulgat cititorului până în acest moment “poanta” povestirii mele: mama băiatului era negresă, iar tatăl asiatic…..

Urmarea pare a fi simplă, dar nu mai puţin dureroasă.

Părinţii nu se lasă învinşi şi pun un afiş pe uşa blocului, în care consemnează că la următorul atac împotriva vreunui membru al familiei, riposta va fi dureroasă pentru agresori. În acelaşi timp părinţii se adresează tribunalului, care decide că dreptul familiei “mixte” de a locui pe acea stradă şi a-şi trimite copilul la liceul din colţ e inalienabil şi orice acţiune agresivă împotriva familiei va fi tratată penal.

Însă nimeni nu dă înapoi, nimeni nu e dispus să cedeze.

După luni de încordare, de încercări nereuşite de a provoca daune locuinţei “intruşilor”, mici lovituri primite pe la spate în seri întunecate, scrisori de ameninţare, urmate de plângeri ale familiei atacate, dar şi de nenumărate acte de violenţă de ambele părţi, spargere de geamuri, uşi vandalizate şi cutii poştale distruse, se organizează o întâlnire a reprezentanţilor străzii cu cei doi părinţi.

Cel care ia cuvântul, un bărbat între două vârste, poartă o jachetă, sub care se poate întrezări cu uşurinţă teaca unui pistol:

-Doamnă şi domnule, s-ar putea ca dvs să fiţi nişte persoane foarte simpatice şi prietenoase, dar aici, în casa asta, în cartierul nostru, nu au ce căuta cei care nu sunt la fel ca noi. Şi dvs nu sunteţi la fel ca noi. Amândoi sunteţi intelectuali şi noi nu. Familia dvs aparţine bisericii unitariene şi noi suntem protestanţi. Soţiile noastre nu lucrează, ci-şi văd doar de familie, familiile noastre au mulţi copii şi a dvs numai unul. Mergeţi la pescuit şi nouă ne place numai fotbalul. Şi în plus, colac peste pupăză , sunteţi “de culoare”. Ceea ce nu ne-ar deranja dacă nu ne-ar frică că după dvs vor veni şi alţii ca dvs, că încetul cu încetul veţi fi mulţi, că vă veţi construi propria biserică şi că în felul acesta noi vom deveni minoritari pe propria noastră stradă, preţurile apartamentelor noastre vor scădea şi noi nu vom mai putea scăpa de o situaţie care de fapt a fost provocată de venirea dvs aici. De aceea, înainte ca ceva din toate astea să devină realitate, vă propunem să ne părăsiţi, lăsându-ne aşa cum ne-aţi găsit, o grupare omogenă care nu simte nevoia unui corp străin şi nici nu doreşte un amestec uman sortit eşecului. Altminteri…..

Pentru cititorul interesat, voi adăoga o frază care nu va surprinde pe nimeni: violenţa continuă până în ziua de azi şi nici o soluţie nu se întrevede. Intre timp……

Nu de mult, se vorbea foarte des de un nou trend în cinematografia televizată. Se spunea că viitorul aparţine filmului al cărui final poate fi, pur şi simplu, hotărît de însuşi telespectatorul amator de filme interesante!

Cum? Iată cum:

Să zicem că filmul se vizionează pe canalul 4. Acţiunea ajunge în momentul în care cei doi soţi, protagoniştii filmului, hotărăsc să se despartă, dar el – având deja o amantă – pregăteşte o crimă perfectă, în aşa fel încât să nu fie nevoit la divorţ să-şi împartă avutul cu consoarta.

Din acest moment telespectatorul e liber să aleagă finalul care îi convine.

Daca va continua să urmărească filmul pe canalul 4, cei doi se vor despărţi dar se vor regăsi după un număr de ani şi vor trăi împreună până la adânci bătrâneţi. Dar pe canalul 5 ei se împacă temporar, însă mor într-un accident de maşină. Iar dacă trece pe canalul 6, telespectatorul va afla că bărbatul reuşeşte să-şi ucidă soţia, dar e descoperit şi condamnat. În schimb pe canalul 7 crima e într-adevăr perfectă şi tipul se refugiază cu amanta în Costa Rica, unde noua parteneră îşi găseşte un amant mult mai tânăr, şi-şi părăseşte concubinul, etc., etc.

Iată soluţia pe care o propun eu cititorului care a avut răbdarea să urmărească cele două părţi ale poveştii până la sfârşit, şi care vrea să ştie cum se termină fiecare din ele.

Şi uite, aici e greşeala pe care sper că nu mulţi o vor face!

Povestea mea, deşi are două părţi, e una singură, şi de aceea deznodământul nu poate fi divizat. Familia întoarsă “acasă” şi elevul molestat de colegi şi vecini fac parte din acelaşi peisaj istoric uman. Soarta tragică a familiei reîntoarse pe plaiurile strămoşilor e identică cu cea a familiei care încearcă să se adapteze unei noi realităţi care se dovedeşte la fel de crudă. Sau poate că e vorba de aceeaşi familie?!

Întrucât nici una din cele două părţi ale povestirii mele nu a ajuns, cel puţin în forma redată aici, pe ecranul mic, cititorului nu-i rămâne decât să-şi închipuie finalul pe care îl doreşte. Trăim într-o lume liberă şi fiecare din noi e îndreptăţit să gândească cum vrea.

Dar eu îl asigur că orice final e lipsit de vreo şansă de a se împlini , şi asta pentru că dacă e ceva adevărat în toată această tărăşenie, acesta e titlul de pe prima pagină: never ending story!

În ebraică există o expresie : Hamevin iavin (“Şi cel care trebuie să înţeleagă, va înţelege”).

Salutări din Ţara Sfântă

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *