De-a lungul timpului, gimnaziul evreiesc de sine stătător autorizat în 1920, a cunoscut trei perioade principale de existenţă 1. Asociaţia Şcolară Evreiască Tarbut cu două gimnazii de băieţi şi de fete (1920 – 1927), 2. Kolozsvári Zsidó Gimnáziumok [Gimnaziile evreieşti din Cluj] (1940 – 1941) care, începând din toamna anului 1941 s-au unit funcţionând, până la sfârşitul lunii martie 1944, sub numele de Kolozsvári Izraelita Koedukációs Gimnázium [Gimnaziul Mixt Israelit din Cluj], 3. Liceul Evreesc din Cluj / Kolozsvári Zsidó Líceum (1946 – 1948).

Încă din 1853 comunitatea evreilor din Cluj a formulat necesitatea întemeierii unei şcoli, dar acest proiect avea să se realizeze abia peste două decenii. Primul institut de învăţământ evreiesc din Cluj, şcoala elementară de băieţi a comunităţii evreieşti de rit ortodox a fost inaugurată în 1875, iar în 1905 se deschidea şi şcoala elementară de fete a aceleaşi comunităţi. Şcoala comunităţii evreilor de rit neolog şi-a început activitatea în 1904, în clădirea din vecinătatea sinagogii de pe strada Ferenc József (azi Horea), unde mai târziu avea să se înfiinţeze şi o grădiniţă.

În primii ani de după primul război mondial, statul român i-a permis populaţiei evreieşti să-şi înfiinţeze şcoli cu limbă de predare maghiară, dar mai târziu a exercitat presiuni puternice asupra acestor instituţii, pentru a nu mai preda în limba maghiară, ci în română. Faptul că şi după 1920 evreimea şi-a păstrat în mod consecvent ataşamentul faţă de limba maternă şi cultura maghiară, asumându-şi condiţia „dublei minorităţi” în România, s-a datorat liderilor săi spirituali. Această luare de poziţie s-a petrecut în condiţiile în care în perioada interbelică autorităţile româneşti au întreprins tot posibilul pentru a înlesni disimilarea evreilor de populaţia maghiară şi asimilarea lor cu cea română.

De-a lungul timpului, gimnaziul evreiesc de sine stătător autorizat în 1920, a cunoscut trei perioade principale de existenţă 1. Asociaţia Şcolară Evreiască Tarbut cu două gimnazii de băieţi şi de fete (1920 – 1927), 2. Kolozsvári Zsidó Gimnáziumok [Gimnaziile evreieşti din Cluj] (1940 – 1941) care, începând din toamna anului 1941 s-au unit funcţionând, până la sfârşitul lunii martie 1944, sub numele de Kolozsvári Izraelita Koedukációs Gimnázium [Gimnaziul Mixt Israelit din Cluj], 3. Liceul Evreesc din Cluj / Kolozsvári Zsidó Líceum (1946 – 1948).

1.  Prima instituţie evreiască de învăţământ mediu: Tarbutul

În vara anului 1920 Bucureştiul a aprobat ca la Cluj să funcţioneze două gimnazii evreieşti. Comunitatea evreilor ortodocşi a obţinut autorizaţie de funcţionare pentru un gimnaziu de băieţi, în timp ce comunitatea evreilor neologi, pentru unul de fete. În septembrie 1920 s-a înfiinţat Asociaţia Naţională Şcolară Tarbut, ca organ comun al ambelor comunităţi, a cărei conducere alcătuită dintr-un număr egal de membri ortodocşi şi neologi, îndeplinea şi funcţia de curatoriu pentru cele două gimnazii. În funcţia de director al Tarbutului a fost numit prestigiosul profesor de matematică Márk Antal, refugiat în Transilvania în anul 1920, după căderea Republicii Ungare a Sovietelor, care a slujit cauza educaţiei evreieşti din Cluj până la moartea sa din anul 1942.

Márk Antal alături de eleve, în perioada interbelică

Cu timpul cursul superior al Tarbutului ar fi urmat să se transforme în liceu industrial pentru a servi cât mai bine concepţia evreimii clujene legate de aceste şcoli. Iată câteva dintre ele: a) păstrarea şi cultivarea limbii şi culturii materne, b) impregnarea sufletelor copiilor cu spiritualitate iudaică, c) solidaritate socială şi spirit de sacrificiu, ca elemente de bază ale educaţiei morale, d) orientarea către profesiuni productive.

Foarte curând şi-au făcut apariţia tendinţele asimilaţioniste româneşti, acestea conturându-se din ce în ce mai clar. În 8 septembrie 1920, la doar trei zile după festivitatea de deschidere a anului şcolar, şcoala a primit un ordin oficial care stipula că în cele două şcoli limba maghiară putea să îndeplinească doar rol de „limbă ajutătoare”, în schimb aşa zisele discipline naţionale (în primul rând geografia şi istoria) se puteau preda exclusiv în limba română. Puţin le păsa autorităţilor că în 1920, anul încetării oficiale a administraţiei ungare, copiii evrei (ca de altfel şi părinţii lor) practic nu ştiau nicio iotă ungureşte.

Potrivit altor surse, după Trianon, evreimea transilvană a realizat treptat că a venit momentul să-şi aşeze dezvoltarea identităţii pe temelii naţionaliste. Pentru atingerea acestui obiectiv Asociaţia Școlară Tarbut a elaborat o programă şcolară pe cinci ani în vederea însuşirii limbii ebraice, disciplină introdusă în grădiniţele şi şcolile evreieşti din 32 de oraşe transilvănene. Potrivit aceleaşi tendinţe şi gimnaziul evreiesc din Cluj şi-a propus să treacă treptat la limba de predare ebraică, în gimnaziile evreieşti din Cluj, Timişoara şi Oradea, fiind introdusă obligativitatea învăţării limbii şi literaturii ebraice. Proiectul aparţinea de fapt mişcării sioniste din Transilvania, care avea o influenţă incontestabilă asupra evreimii din acea vreme.[1]

După primii doi ani ai administraţiei româneşti presiunile au crescut simţitor: Ordinul nr. 76501, emis la 25 iulie 1923, prevedea ca predarea să se facă în limba română, chiar şi în cazul în care instituţiile renunţau la dreptul de a fi publice. Au urmat nenumărate ordine oficiale care urmăreau sporirea sentimentului de nesiguranţă al curatoriului, corpului didactic, părinţilor şi elevilor, astfel încât aceştia să-şi dea seama că supunerea totală era singura cale de urmat. Drept urmare, în 1927, când guvernul român a luat măsura de închidere şi desfiinţare a tuturor şcolilor „iredentiste”, aproape toată lumea a răsuflat ușurată: „ am scăpat de şicane şi de acoperirea diferitelor cheltuieli pentru taxele pipărate de examen şi altele”.[2] Odată cu desfiinţarea Tarbutului a luat sfârşit şi învăţământul pedagogic evreiesc, deoarece între anii 1921 – 1927 pregătirea învăţătorilor era asigurată tot de instituţia de învăţământ clujeană.

Treptat o parte din liderii evreimii clujene şi-a schimbat atitudinea şi au început să sublinieze importanţa învăţământului cu limba de predare română. În ciuda acestora, conducerea şcolii Tarbut, sub direcţiunea lui Márk Antal, s-a străduit să ocrotească identitatea maghiaro-evreiască, limba maternă şi cultura elevilor.

În timpul celor şapte ani de funcţionare religia se preda în limba maghiară şi, în cadrul studiului istoriei evreimii s-au folosit de toate prilejurile pentru a-i familiariza pe elevi şi cu istoria Ungariei.

În cel de al doilea şi al treilea an de funcţionare a şcolii, limba şi literatura maghiară au fost introduse în programa şcolară ca discipline speciale, extracurriculare, în 1923, însă, guvernul român a interzis şi predarea facultativă a limbii şi literaturii maghiare. În urma acestei măsuri a fost introdusă „şcoala de sâmbătă”, sacrificând, de dragul predării limbii şi literaturii maghiare, ziua sacră de odihnă a evreimii. În zilele de sâmbătă elevii citeau literatură maghiară, e organizau dezbateri pe marginea operelor citite (Bánk bán, de József Katona, Tragedia Omului de Imre Madách, ș. a.), se recitau poezii, se citeau referate despre capodoperele literaturii maghiare. Faptul că toate volumele oferite drept premiu elevilor merituoşi la sfârşit de an, erau maghiare şi activitatea cercetaşilor se derula exclusiv ungureşte erau tot atâtea modalităţi de a consolida legătura cu limba şi cultura maghiară.

Elevii erau duşi in corpore la spectacolele pentru tineret ale teatrului maghiar, se redacta o revistă şcolară în limba maghiară, mai întâi sub formă de multiplicată şi mai apoi tipărită cu titlul Ifjú Erdély [Tânărul Ardeal], iar certificatele şcolare erau eliberate în patru limbi (română, maghiară, ebraică şi engleză), tot pentru a putea fi citite şi în limba maghiară.[3]

Desfiinţarea Tarbutului, în 1927, a fost urmată de treisprezece ani de pauză forţată în învăţământul mediu evreiesc din Cluj. Situaţia astfel creată era cu totul defavorabilă evreimii clujene, cu atât mai mult cu cât gimnaziile de la Oradea şi Timişoara – e drept, cu restricţii – şi-au continuat activitatea. La Cluj, însă, după 1927 a rămas în funcţiune doar şcoala elementară a comunităţii de rit neolog. Această situaţie a fost prezentată foarte sugestiv de jurnalistul Ernő Ligeti care, în 1941, scria următoarele despre lipsa gimnaziului: „(…) Mi-a rămas neştearsă în memorie imaginea fiului unui director de fabrică evreu din Cluj, elev în clasa a IV-a, care s-a aşezat plângând pe pragul Colegiului Unitarian, pentru că nu i se permitea să-şi continue studiile la vechea şcoală. Dar unde să se fi dus să înveţe? E drept că se autorizase gimnaziul evreiesc, dar guvernul, aflând că acolo învăţământul nu se desfăşoară nici în română şi nici în ebraică, ci în maghiară, a dispus închiderea şcolii. De la început guvernarea română ademenea la asimilare evreimea maghiară din Ardeal, ba mai mult, apăruseră şi agenţii evreimii din regat, tot în scopul românizării.”[4]

Ligeti s-a simţit nevoit să relateze cele de mai sus în condiţiile în care, după cel de al doilea Arbitraj de la Viena, bucuria revenirii la Ungaria, nutrită de evreimea din Ardealul de Nord – atât de devotată maghiarităţii –, era umbrită de realitatea amară a frustrării de drepturi impusă prin intrarea în vigoare şi în partea de ţară anexată a aşa numitelor „prima şi a doua lege evreiască” adoptate de Ungaria în 1938 şi 1939.

1.  Continuarea în era maghiară: Zsidlic[5]

În mod bizar revirimentul învăţământului evreiesc din Cluj a fost favorizat de vremurile cele mai sumbre. După cel de al doilea Arbitraj de la Viena, pronunţat în 30 august 1940, Ardealul de Nord ajunge din nou sub administraţia maghiară, astfel încât începând din 1 septembrie 1940 au intrat în vigoare şi la Cluj toate normele şi măsurile antievreieşti adoptate în Ungaria în anii anteriori. Printre acestea se număra şi restricţia „numerus clausus” care limita la 6% ponderea elevilor evrei în şcolile publice, cifră care corespundea aproximativ cu procentajul populaţiei evreieşti raportată la întreaga populaţie a ţării. De altfel, una dintre primele măsuri luate de ministerul învăţământului public şi cultelor a fost ceea de a extinde aplicarea numerus clausus şi în învăţământul mediu.[6] Procentajul era, de fapt, teoretic, pentru că practic evreii – cu câteva excepţii – au fost excluşi în totalitate din şcolile medii şi de la universităţi.

Evreimea ardeleană nădăjduia că guvernarea maghiară va aprecia devotamentul său dovedit de-a lungul celor două decenii anterioare când a rămas credincioasă limbii materne şi culturii maghiare, asumându-şi împreună cu maghiarimea dezavantajele condiţiei de minoritar. Dovada acestei strădanii a fost şi memorandumul trimis, de Ernő Márton, redactorul şef al cotidianului clujean evreiesc Új Kelet, tuturor membrilor parlamentului de la Budapesta. În document se scoate în evidenţă nu doar ataşamentul evreimii ardelene faţă de limba şi cultura maghiară, ci se prezintă amănunţit faptul că în anii în care au împărtăşit soarta de minoritari, maghiarii şi evreii din Transilvania au luptat împreună pentru păstrarea limbii lor materne.

Ernő Marton arată în memorandum şi faptul că autorităţile româneşti şi Uniunea Evreilor din România, cu sediul la Bucureşti, urgenta permanent asimilarea cu românimea. Un an mai târziu, Ernő Marton a încercat să demonstreze şi faptul că soarta evreimii maghiare este legată indisolubil de soarta Ungariei, cu care este legată organic întrucât „întotdeauna a împărtăşit soarta ţării”.[7]

În toamna anului 1940, în urma introducerii restricţiei numerus clausus, liderii evreimii clujene au întreprins demersuri rapide pentru rezolvarea situaţiei şcolarizării tinerilor evrei, iar Márk Antal, apelând la relaţiile sale din Budapesta făcea diligenţe pentru înfiinţarea Gimnaziului Evreiesc. Anuarul gimnaziului, din anul şcolar 1940 – 1941, ne oferă amănunte privind aceste demersuri.[8]

Profesorul Márk Antal, în ultimii ani de viaţă

În zilele care au urmat Arbitrajului de la Viena, conducerile comunităţilor de rit ortodox şi neolog au sperat că – uzând de circumstanţele create – ar putea să reînființeze gimnaziul evreiesc desfiinţat în 1927. După intrarea în Cluj a honvezilor maghiari, consilierul ministerial Andor Molnár a primit delegaţia celor două comunităţi, căreia i-a dat de înţeles că reînfiinţarea şcolii depindea de avizul ministerului. Delegaţiile comunităţilor au plecat la Budapesta unde – graţie unor persoane influente din mediul universitar pe care le cunoştea Márk Antal[9] – au reuşit să aibă o întrevedere cu Bálint Hóman, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice. Iată componenţa delegaţiei prezente la discuţii: József Fischer, preşedintele comunităţii de rit neolog, Mózes Weinberger, prim rabin de rit neolog, Gyula Klein, inginer pensionar, preşedintele comisiei pentru învăţământ a comunităţii neologe, Jakab Salamon, comerciant, preşedintele comisiei pentru învăţământ a comunităţii ortodoxe, Márk Antal, director al fostului gimnaziu evreiesc (Tarbut).

Tabloul Corpului profesoral de la Zsidlic

Anuarul prezintă foarte sugestiv detaliile tratativelor: „După pledoaria impresionantă al domnului prim rabin şi explicaţiile celorlalţi membri ai delegației, excelenţa sa domnul ministru a binevoit să dea un accept verbal pentru înfiinţarea a două gimnazii cu clasele I – VIII, unul pentru băieţi şi celălalt pentru fete. Delegaţia a arătat că şcolile medii evreieşti au menirea de a oferi posibilitatea de a studia tuturor tinerilor din rândurile evreimii din Transilvania, motiv pentru care excelenţa sa şi-a dat acceptul ca, în măsura necesităţii, să se extindă numărul claselor din cursul inferior (I – IV), enunţând în acelaşi timp că se vor găsi modalităţi pentru înfiinţarea secţiilor cu profil industrial (pentru băieţi şi fete). Delegaţia a primit cu adâncă recunoştinţă promisiunile şi cuvintele de îmbărbătare ale excelenţei sale. (…)”[10]. Această relatare exemplifică în mod grăitor faptul că liderii evreimii clujene şi-au dat seama încă din 1940 că sunt la fel de aserviţi noii administraţii maghiare, cum fuseseră anterior celei româneşti.

Cu câteva zile după obţinerea „acceptului verbal” de la Budapesta, s-a înfiinţat la Cluj Curatoriul Şcolilor Medii Evreieşti, alcătuit în mod egal din membrii celor două comunităţi, care a purces imediat la organizarea celor două instituţii de învăţământ.

Una dintre clădirile şcolii (actuala str. Iaşilor)

Între timp comunitatea de rit ortodox a înaintat o cerere scrisă către Ministerul Ungar al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în vederea înfiinţării unui gimnaziu de băieţi, iar comunitatea neologă a făcut acelaşi demers pentru înfiinţarea unui gimnaziu de fete. Ambele cereri au primit răspuns favorabil.

Referentul pentru educaţie al comandamentului militar Cluj, secretarul ministerial László Farkas, a făcut diligenţe pentru înfiinţarea efectivă a celor două şcoli, anuarul amintind „cu profundă recunoştinţă” „marea bunăvoinţă” pentru această acţiune şi „interesul de a o sprijini”, de care dăduse dovadă acest funcţionar.[11]

Graţie solidarităţii pilduitoare a părinţilor evrei cu copii de vârsta gimnaziului, în câteva săptămâni s-a reuşit amenajarea spaţiilor în care aveau să funcţioneze cele două şcoli.

A fost renovată clădirea depozitelor Spitalului Evreiesc de pe strada Szamos (actuala Iaşilor) unde şi-au găsit loc sala profesorală, sala de sport şi câteva săli de clasă, s-au donat mese, scaune şi cărţi, amenajându-se câteva clase şi în clădirea şcolii elementare neologe din vecinătatea sinagogii pe strada Ferenc József (azi Horea), precum şi în fosta casă Papilian de pe strada Teleki (astăzi Einstein) nr. 18, astfel încât în ziua de duminică 3 noiembrie 1940, la ora 11.00 s-a putut organiza festivitatea de inaugurare a şcolii.

În cele trei anuare ale şcolii sunt pomenite în total patru sedii în care s-a desfăşurat efectiv activitatea şcolară: cele 19 săli ale clădirii de pe strada Szamos (actuala Iaşilor), cele cinci clase de pe strada Teleki (actuala Einstein), două clase aflate în clădirea sediului comunităţii de rit neolog, respectiv una în sediul comunităţii de rit ortodox (care în anul şcolar 1942 – 1943 au fost înlocuite cu două săli ale clădirii aparţinând comunităţii neologe, aflată pe strada Szent István nr. 2 (actuala Decebal).[12]

 

La festivitatea de deschidere a anului şcolar, din toamna lui 1940 a participat un număr mare de părinţi şi copii, conducerile celor două comunităţi, profesori şi alte persoane care se bucurau de redeschiderea şcolii evreieşti. Festivitatea a început cu intonarea Imnului [maghiar], continuând cu psalmi de recunoştinţă, cu discursul inaugural al prim rabinului neolog Mózes Weinberger, încheindu-se cu recitarea Chemării [de Mihály Vörösmarty] .

Prim rabinul a descris posibilitatea înfiinţării şi deschiderii şcolilor evreieşti într-o cuvântare „bogată în idei, frumoasă şi înălţătoare”, iar publicul prezent la festivitate „a părăsit templul impresionat şi conştient că această zi are o semnificaţie istorică în viaţa întregii evreimi” – se relatează în anuarul[13] citat.

Procesul de învăţământ a început de a doua zi, la 4 noiembrie, însă doar cu „efectiv redus”, întrucât o parte din profesorii aleşi „se aflau în detaşamente de muncă ” [din armata maghiară].[14] În fine, festivitatea de deschidere a anului şcolar a avut loc în 10 noiembrie, în clădirea de pe strada Szamos [azi Iaşilor]. În prealabil, în 5 noiembrie, şcoala fusese notificată, printr-o adresă, de numirea dr. Gyula Illés în fruntea Inspectoratului Şcolar Cluj, iar în 6 noiembrie întregul corp profesoral depusese jurământul solemn în faţa secretarului ministerial dr. László Farkas.

Corpul profesoral al celor două şcoli a transmis şefului inspectoratului „respectuoase urări de succes” salutând numirea sa în funcţie şi „luându-şi cu bucurie angajamentul că, sub conducerea sa înţeleaptă, va servi cu competenţă şi dăruire totală cauza cea mai sfântă a educaţiei maghiare”.[15]

Din rândurile de mai sus reiese din nou aservirea conducerii şi profesorilor gimnaziului evreiesc, faţă de regimul Horthy. De altfel, aservirea despre care am amintit în mai multe rânduri, este dovedită şi de faptul că pe cea de a treia pagină (de fapt prima după pagina de titlu) a primului anuar al liceelor evreieşti apărea portretul „Alteţei sale Vitéz MIKLÓS HORTHY de Nagybánya”. La 6 decembrie 1940, cu prilejul zilei onomastice a lui Miklós Horthy, cele două şcoli şi comunităţile susţinătoare ale acestora au organizat o suită de manifestări festive, în program figurând sericii divine în sinagogile de rit ortodox şi neolog, intonarea Imnului, discursuri solemne ale rabinilor şi profesorilor, evoluţia corurilor şi recitatorilor. În ambele şcoli s-a prezentat „oda festivă” „Domnul nostru Guvernator” compusă pentru acest prilej de unul dintre profesori, László Knöpfler (Gombos) (interpretată la şcoala de băieţi de Egon Blatt, iar la cea de fete de Éva Heves, ambii elevi în clasele terminale).[16] O festivitate similară, specifică regimurilor de dictatură, a avut loc şi la 18 iunie 1941, „cu prilejul zilei de naştere a Alteţei Sale Guvernatorul”.[17]

În toamna lui 1940, în paralel cu Gimnaziul Evreiesc din Cluj, obţineau autorizaţia oficială de funcţionare de la autorităţile ungare şi cele două şcoli medii evreieşti din Oradea: Gimnaziul Mixt Evreiesc Dr. Lipót Kecskeméti putându-şi continua activitatea, înfiinţându-se şi un gimnaziu evreiesc ortodox, cu numele de Gimnaziul Comunităţii Israelite de Rit Ortodox din Oradea.[18]

Peste doi ani avea să se înfiinţeze şi la Satu Mare Şcoala Publică Mixtă Israelită din Satu Mare, avându-l ca director pe profesorul emerit Sándor Sámuel Róna, care avea să-şi afle sfârşitul de martir în Germania, la 5 aprilie 1945.[19]

Între anii 1940 – 1944, tineretul evreiesc din Transilvania – cu mici excepţii – a urmat studiile medii în aceste trei centre şcolare din Cluj, Oradea şi Satu Mare.

Asigurarea funcţionării şcolii necesita eforturi uriaşe, pe de o parte din partea conducerii şi corpului profesoral de la Zsidlic, iar pe de altă perte din partea tinerilor şi a părinţilor acestora. Atât corpul profesoral cât şi părinţii au întreprins tot posibilul pentru ca educaţia tinerilor să fie deranjată – pe cât posibil – de cât mai puţini factori externi (ai autorităţilor), ca ei să se simtă în siguranţă între zidurile şcolii şi să aibă parte de o educaţie de cât mai bună calitate. Atingerea acestui scop pretindea o muncă susţinută, de zi cu zi, din partea profesorilor, elevilor şi părinţilor. Cu toţii erau conştienţi de faptul că dacă şcoala nu va fi capabilă să prezinte rezultate de calitate, regimul va avea un bun motiv pentru a închide instituţia şi a desfiinţa învăţământul mediu evreiesc din Cluj, un deznodământ pe care doreau să-l evite atât profesorii cât şi elevii.

Elevi ai liceului evreiesc

Corpul profesoral bine pregătit, atmosfera de excepţie care domnea în şcoală, serozitatea cu care se învăţa au adus roade încă din primul an de existenţă al instituţiei. Zsidlic concura cu cele mai bune şcoli din oraş, lucru recunoscut şi de inspectorii şcolari. Rezultatele obţinute de elevii gimnaziului evreiesc nu erau cu nimic mai prejos faţă de cele din liceele de elită ale Clujului. Spre norocul nostru anuarele gimnaziului conţin şi rezultatele şcolare obţinute de elevi, şi graţie acestor informaţii s-a putut realiza un tablou sinoptic care susţine afirmaţiile de mai sus.

Date statistice privind învăţământul mediu evreiesc din Cluj (1940 – 1944)

—  Numărul de concurenţi pe posturile de profesor în toamna anului 1940: 201

—  Numărul de profesori ai liceului: 41

—  Numărul anual de elevi ai liceului: 632 (1940 – 1941), 785 (1941 – 1942), 874 (1942 – 1943), cca. 900 (1943 – 1944)

—  Numărul total al elevilor şcolii (1940 – 1944): ~ 1300

—  Numărul elevilor care au supravieţuit Holocaustul: 370-380; < 400

—  Rata de supravieţuire: max. 30%

Iată situaţia mediilor calificativelor la nivelul întregii şcoli

1940–1941

	Excepţional	Foarte bine	Bine	Suficient	Insuficient	Total
Băieţi + fete	39	32	200	255	106	632
Procentaj	6,17	5,06	31,65	40,35	16,77	100

În cursul acestui an şcolar s-au înscris 71 de elevi care urmau cursurile în particular (fără frecvenţă) (31 de băieţi + 40 de fete), iar 31 de absolvenţi au trecut cu succes examenul de bacalaureat.

1941–1942

	Excepţional	Foarte bine	Bine	Sufici-ent	Insufici-ent	Total
Băieţi + fete	48	36	229	322	148	783
Procentaj	6,13	4,60	29,25	41,12	18,90	100

În cursul acestui an şcolar s-au înscris 141 de elevi care urmau cursurile în particular (fără frecvenţă) (69 de băieţi + 75 de fete), iar 45 de absolvenţi au trecut cu succes examenul de bacalaureat.

1942–1943

	Excepţio-nal	Foarte bine	Bine	Suficient	Insuficient	Total
Băieţi + fete	49	48	278	348	151	874
Procentaj	5,61	5,49	31,81	39,82	17,27	100

În cursul acestui an şcolar s-au înscris 197 de elevi care urmau cursurile în particular (fără frecvenţă) (99 de băieţi + 98 de fete). 48 de absolvenţi au trecut cu succes examenul de bacalaureat.

Se observă că numărul tinerilor care urmau cursurile în particular (fără frecvenţă) creştea an de an, doar în anul şcolar 1942 – 1943 a crescut cu 25%, dovedind că o parte însemnată a familiilor evreieşti fuseseră aduse într-o situaţie materială catastrofală în urma înrolării bărbaţilor în detaşamentele de muncă. Practic fiecare al patrulea elev al gimnaziului evreiesc era nevoit să urmeze cursurile în particular, alocând timpul liber astfel obţinut pentru a munci în scopul întreţinerii proprii sau a familiei.

Sintetizând principalele rezultate prezentate în tabelele de mai sus, putem declara cu toată convingerea că în fiecare dintre cei trei ani, ponderea elevilor cu calificativele excepţional şi foarte bine depăşeşte 40% (în 1940 – 1941 era de 42%, în 1941 – 1942 de 39,98%, iar în 1942 – 1943 42,91%).

(Va urma)

---