Doina Gecse-Borgovan: DE ÎNTÂI NOIEMBRIE

După moartea bunicului matern, familia a hotărât că, fiind nepoata cea mai mică, o să rămân cu bunica la țară, ca să-i fie mai ușor să se deprindă cu singurătatea. Timp de 40 de zile ne-am trezit în fiecare dimineață la ora 5, ca să mergem la cimitir la tămâiat. Era sfârșit de mai, iar diminețile erau tare plăcute. Mergem pe mijlocul uliței și-mi târșâiam picioarele încălțate în sandale, ca să simt praful fin cum îmi alunecă printre degete.

După moartea bunicului matern, familia a hotărât că, fiind nepoata cea mai mică, o să rămân cu bunica la țară, ca să-i fie mai ușor să se deprindă cu singurătatea.  Aveam cinci ani și puteam chiuli fără probleme câteva săptămâni de la grădiniță.

Timp de 40 de zile ne-am trezit în fiecare dimineață la ora 5, ca să mergem la cimitir la tămâiat. Era sfârșit de mai, iar diminețile erau tare plăcute. Mergem pe mijlocul uliței și-mi târșâiam picioarele încălțate în sandale, ca să simt praful fin cum îmi alunecă printre degete.

Luam cu noi pachetul pregătit cu grijă de cu seară: lumânări, tămâie, un chibrit, o fărâmiță de cărbune și un ibric albastru cu smalțul ciobit, devenit după înmormântare tămâier.

Bunica fusese întotdeauna o femeie frumoasă și mândră. Niciodată nu purta batic pe cap, iar la gât avea mereu un șirag de mărgele alb-negre pe care le iubeam. Mahalaua ar fi taxat aspru rebeliunea dacă n-ar fi respectat-o atât pe Țața Stela, cea mai bună croitoreasă din sat.

Văduvia o redusese însă la o bătrânică gârbovită. Mă ținea de mână și mergea cu ochii-n pământ. Începea să plângă de cum intram pe poarta cimitirului. Și-mi era așa de milă de ea, că plângeam și eu.

Ajungeam la mormânt și înfigeam lumânările în pământul proaspăt răscolit. Câte una pentru fiecare membru al familiei.

Apoi bunica punea tămâia, cărbunele și un pic de hârtie în tămâier și le dădea foc. De cum începea fumul albastru și parfumat să iasă din ibric, trebuia să-l învârți în cercuri largi pe deasupra mormântului. Făcea bunica treaba asta, după care mi-l dădea mie. Îl plimbam și eu ceremonios, imitând gesturile ei.

Chiar lângă noi era un vișin, iar mirosul de tămâie se amesteca în fiecare dimineață cu cel al frunzelor și fructelor, încă mici și verzi.

Înainte să plecăm puneam doi bulgărași de pământ pe cruce: unul pentru mine și unul pentru bunica. Asta era treaba mea, să găsesc bulgărașii de mărime potrivită și să-i așez pe brațele crucii, să știe bunicul că l-am vizitat.

Ne întorceam apoi încet către casă și până a doua zi dimineață încercam să uităm că bunicul nu mai e. Curățam gândacii de Colorado de pe cartofi, pliveam straturile de morcovi și de ceapă, îngrijeam florile din curtea din față. Un fel de rai în care creșteau petunii, urzicuțe, atlangic, regina nopții.

După un an a murit și bunica. N-am mai avut cu cine să mă duc la tămâiat. Nu știu cine a făcut-o în locul nostru, vreme de 40 de zile, așa cum e obiceiul locului.

La cimitirul din sat ajung foarte rar. Odată la doi ani, poate. Vișinul e în continuare la locul lui. Și mirosul e la fel.

Mă aplec asupra crucii de granit, care acum stă într-o rână, și șoptesc: îți mai aduci aminte?

Caut apoi doi bulgărași rotunzi, pe care îi pun pe brațele crucilor. Să știe bunicii că i-am vizitat.

Iar de 1 noiembrie  mă uit la miile de lumânări aprinse în Hajongard la Cluj, iar cu gândul sunt la poalele Munților Măcinului. Și simt miros de vișini și tămâie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *