Nuvela  „Tărâmurile şacalului” prezintă lumea kibbutz  – ului  într-un moment de tranziţie. În centrul nuvelei se află povestea dintre Matatyahu Damkov, un bărbat de vârstă mijlocie şi Galila, o adolescentă. Această relaţie nu este una de natură amoroasă ci una care ascunde un secret bine păstrat. În paralel, este prezentată povestea unui pui de şacal care este prins într-o capcană.

Nuvela  „Tărâmurile şacalului” prezintă lumea kibbutz  – ului  într-un moment de tranziţie. În centrul nuvelei se află povestea dintre Matatyahu Damkov, un bărbat de vârstă mijlocie şi Galila, o adolescentă. Această relaţie nu este una de natură amoroasă ci una care ascunde un secret bine păstrat. În paralel, este prezentată povestea unui pui de şacal care este prins într-o capcană.

Nuvela are un are un fir epic şi un limbaj simplu. Această simplitate este doar aparentă căci textul ridică o serie de teme şi de întrebări care îndeamnă cititorul la reflecţie. În cele ce urmează vom prezenta şi analiza temele care se desprind din nuvelă.

1.Tuşe de culoare: dinamismul descrierii peisajului

Nuvela „Tărâmurile şacalului” surprinde cititorul prin dinamismul cu care peisajele sunt conturate şi îl captivează determinându-l pe acesta să îşi construiască lumea ficţională într-o permanentă mişcare, căci chiar şi obiectele prind viaţă.Pornind de la această observaţie, apare o întrebare legitima: Ce rol are această descriere în contextul nuvelei?

Nuvela se deschide cu o descriere dinamică ce prezintă răcirea vremii, un semn al apropierii toamnei. Nu este o prezentare obişnuită, ci pare mai degrabă o „luptă” între masele de aer.

Nu este o luptă a forţei, ci a perseverenţei: „O pală de vânt dinspre mare s-a strecurat în interiorul unei mase dense de aer fierbinte, deschizând în el despărţituri răcoroase (…) Către seară, vântul dinspre vest devenea mai puternic. Căldura arzătoare era împinsă spre est.”

Construcţia atmosferei sugerează momentul unor tranziţii: : aerul rece „împinge” aerul cald, mirosul de cafea îndepărtează toate celelalte mirosuri. Imaginile par construite după o paradigmă: aerul rece şi mirosul de cafea vin ca substituţi, reprezentând semne ale schimbării. Aceste schimbări au o încărcătură simbolică, ele anunţând metamorfozele ce se petrec în

interiorul membrilor kibbutz  – ului.

Vântul de seară învăluie kibbutz  – ul şi umple de plăcere oamenii şi natura. Această plăcere este sugerată prin descrierea chiparoşilor: „vârfurile chiparoşilor tremurau de dorinţă, ca şi cum ar fi trecut prin ei un curent care urca din rădăcinile lor şi le fremăta trunchiul”. Nu pare a fi o simplă desfătare,  ci tinde să semene cu o plăcere fizică, sexualizată.

Pentru Allen Belkind hamsin – ul este un simbol pentru pasiunile umane din kibbutz  ce se sunt pe punctul de a exploda[1] Această simbolistică este dată de caracteristicile sale: hamsin – ul este un vânt fierbinte, uscat şi violent. Aşadar, acesta nu devine doar animat ci capătă şi un caracter simbolic, este personificat.

Casele, barăcile şi ţevile, elemente statice  primesc un rol dinamic : la început absorb căldura arzătoare şi apoi o împrăştie. Rolul lor, deşi dinamic, nu este personificat. Ochiul fin al autorului surprinde cât de dinamică este lumea ”obiectelor inanimate”. Ele sunt primele care „cedează în faţa cuceritorilor”: arşiţa verii, răcoarea toamnei şi umezeala rece. Nici zidurile caselor nu scapă de cuceritori. Ele sunt cucerite de „valurile ascuţite ale aerului rece” ce caută intrarea în casă.

Pentru case, magazii şi cămări întunericul nu este dureros, datorită faptului că acesta nu le-a părăsit niciodată. Putem include în această analiză şi imaginea bătrânilor de pe şezlonguri, căci ei sunt „nişte obiecte fără viaţă”. Nici pentru ei întunericul nu este dureros pentru că „îi acoperă fără să opună rezistenţă”. În contrast, ne apare imaginea obiectelor de metal pentru care întunericul pare a fi dureros, căci ele absorb fiecare strălucire a zilei şi o păstrează ore îndelungate, căci trecerea spre întuneric le privează de un asemenea privilegiu.

Imaginea generatorului – inimă şi a arterelor de curent electric care se încrucişează, creează imaginea unui trup care nu funcţionează cu sânge ci cu electricitate dar produce lumină – semn al vieţii. Aşadar, generatorul împreună cu firele de curent electric nu sunt doar dinamice,  ci prind viaţă. Prin intermediul luminii pe care o generează, devin un vehicul prin care noaptea este transformată în zi şi întunericul dureros bântuit de şacali este ţinut la distanţă, căci lumina „calmează creaturile nopţii,  înmoaie mişcările acestora şi le ascunde prezenţa evazivă.”

Lumina creează cercuri concentrice: cercul cel mai din interior este ”un cerc mic de pământ cultivat inundat de luminile gardului”, urmat de cercul câmpiilor şi a dealurilor submontane care sunt slab iluminate. În acest cerc putem include şi ansamblul kibbutz  – ului iluminat tot de o lumină slabă, bătrână şi istovită. Ultimul cerc este cel al „nopţii purpurii”. Abraham Balaban susţine că aceste imagine a întunericului (locul unde stau şacalii), atenuat pe alocuri de lumină slabă reprezintă o metaforă pentru structura sufletului uman „o zonă iluminată în centru, înconjurată de un întuneric adânc şi ameninţător.”[2]

 La fel cum aerul rece cutremură vârfurile chiparoşilor, lumina purpurie „îmbrăţişează vârfurile cu multă blândeţe, le şterge ascuţimea”. Jocul dintre lumină şi întuneric este de fapt jocul dintre viaţă şi opusul ei: liniştea.  Trebuie punctat că în nuvelă opusul vieţii nu este moartea, ci liniştea, sugerată de obiectele inanimate.

Stâlpii de lumină şi lămpile „sunt împrăştiaţi”, „aranjează”, „împrăştie”, „încearcă.”  Peisajul se conturează din verbe de acţiune care creează o imagine vizuală dinamică. Dar noaptea, lumina nu vine doar de la lămpile de iluminat, ci şi de la stele ce „împrăştie o crustă roşiatică pe suprafaţa câmpurilor”.

Binomul antinomic viaţă/linişte nu mai este doar sugerat, el devine explicit: „Ce este firul ascuns care leagă tăcerea şi viaţa?” Acest fir este vibrat de curenţi delicaţi care mai apoi merg „din trup în trup, din fiinţă la fiinţă, din vibrare la vibrare”. Curenţii nu sunt doar dinamici, ci capătă chiar tente mistice, căci acolo unde ajung „este linişte şi pace.” „Şi chiparoşii iau parte la această uniune mistică a lumii”[3], susţine A. Balaban. Într-adevăr, chiparoşii, prin înţelepciunea lor (căci autorul ne spune bătrâni) par să aibă acces la o lume care comunică direct cu divinul şi,  prin mişcările pe care le desfăşoară „în secret”, doresc să împărtăşească un mesaj încifrat.

Autorul se întoarce la imaginea cercurilor concentrice de lumină. De această dată imaginea este construită invers, de la cercul cel mai din afară, până la cel din interior. Cercul cel din afară este cel al „întunericului nedefinit, din munţi şi deşerturi întinse”, urmat de cercul câmpurilor, livezilor şi al viilor. Următorul cerc, cercul luminilor, are menirea de a-i proteja pe membrii kibbutz  – ului de ameninţările din afara. Lumina însă, deşi are viaţă, totuşi nu are putere şi de aceea „toate glasurile şi miresmele ating pielea noastră noaptea ca un dinte şi ca o gheară”. Cercul cel mai interior, „în inima lumii noastre luminate”, este un cerc liniştit format din lumina unei lămpi care alungă umbra de pe foile lui Sashka. Din afirmaţia lui Sashka „nu există o poziţie mai nobilă decât poziţia celor mai puţini înaintea celor mulţi”, putem înţelege că, cercul de lumină mică şi clară, care poate fi zărit pe foile sale, se opune cercurilor extinse de întuneric şi de lumină slabă. În această confruntare, lumina nu este partea nici partea puternică şi nici cea învingătoare,  iar întunericul ameninţă să o distrugă[4].

Aşa cum arterele de curent se încrucişează, şi câmpurile sunt încrucişate de ţevi şi poteci care se întortochează. Pământurile „trădează în fiecare noapte”, trec în tabăra duşmanului şi emană un miros străin, „o răsuflare a pericolului şi a ostilităţii”. Pământul, personificat, capătă însuşiri morale, iar pericolul pe care acesta îl prevesteşte este privit ca o trădare.

Soarele  este golit de lirism, de viziunile idilice, spiritualizate, fiind „doar o frumuseţe obişnuită, ca vederile cu peisaje şi nu ca un peisaj real”. Putem astfel concluziona că soarele nu este pentru autor un peisaj real, poate pentru că nu reuşeşte să-i transmită emoţia pe care peisajul kibbutz  – ului în timpul zilei, dar mai ales în timpul nopţii, reuşeşte să o transmită.  Apusul este „rapid şi abrupt” în munţi, iar ”câmpiile domolesc apusul şi îi atenuează căderea”. Dinamismul apusului variază de la ”rapid” la ”domol”, în funcţie de peisajul în care este încadrat.„Domolirea” apusului este sugerată şi completată de comparaţia pe care autorul o face între acesta şi pasărea obosită care vine de departe. Soarele este imaginat ca un punct pe care este picurat întunericul, acoperindu-l încet. Răsăritul se desfăşoară „fără nobleţe.” Soarele apare pe cer „cu un sentimentalism ieftin (…), fără glorie şi fără jocuri de lumină complicate”. Este unul dintre ultimele răsărituri de care locuitorii kibbutz  – ului se pot bucura, căci în curând se va desfăşura „în spatele unei perdele de nori cenuşii, murdari”. Această descriere a norilor poate sugera că, deşi soarele nu pare să îi trezească vreo emoţie autorului, totuşi acesta nu se bucură de dispariţia sa.

Succesiunea anotimpurilor devine „o banalitate”, iar în dinamismul lor singurul punct fix de care ne putem agăţa este reprezentat de „glasurile nopţii care nu se schimbă în lume”. Glasurile, teama pe care oamenii o au noaptea chiar şi în locurile familiare sunt o constată care „nu se schimbă în lume”.

Pe parcursul analizei am observat cum natura şi obiectele capătă viaţa prin intermediul descrierii dinamice şi a personificării. Rolul acestor personificări succesive este de a crea impresia că lumea are un suflet propriu şi, chiar şi obiectele inanimate au o viaţă proprie.

Prin această nuvelă, autorul reuşeşte să ne transmită un mesaj pe cât de simplu, pe atât de profund: nimic din ceea ce ne înconjoară nu este static şi chiar şi cele mai simple lucruri cărora nu le dăm de cele mai mult ori importanţă au viaţă proprie şi prezintă o dinamică pe care nu o percepem întotdeauna în trecerea noastră rapidă prin viaţă.

2.Lumi paralele şi nu chiar: oameni şi necuvântătoare

Leon I. Yudkin[5] consideră că povestea dintre Matatyahu Damkov şi Galila are o paralelă în lumea animală. Pornind de la aceasta afirmaţie, vom urmări firul epicul al nuvelei,

ca în final să răspundem la întrebarea are povestea celor doi o paralelă în lumea animală?

Pentru a demonstra că această paralelă există, vom încerca să găsim asemănările între  cele două personaje, Galila şi Matatyahu, şi animalele care apar de-a lungul nuvelei.

Prima asemănare pe care o descoperim între Galila şi puiul de şacal este momeala. Pentru puiul de şacal, probabil înfometat, momeala este carnea. Pentru Galila, care pictează cu vopseluri împrumutate de la grădiniţă, momeala este reprezentată de pânzele şi materialele de pictură profesionale. Desigur, Matatyahu Damkov ştie că prin această momeală fata sigur va accepta să treacă pe la el, după masa de seară.

Putem observa de asemenea un contrast între „şacalul matur” şi puiul de şacal, acelaşi contrast pe care îl putem observa între Damkov şi Galila. Aşadar, mergând cu analiza mai departe, şi pentru că am afirmat deja că puiul de şacal poate fi asemănat cu Galila, voi spune că şacalul matur este Matatyahu Damkov, căci el „ar fi evitat capcana”. Şacalul ezită lângă capcană aşa cum Galila ezită să meargă în camera bărbatului. Însă „mirosurile i-au omorât gândurile”. Mirosurile care i-au omorât gândurile Galilei pot fi dorinţa sa de a dobândi acele pânze şi urâţenia fascinanta a lui Damkov, care exercita asupra ei o atracţie sexuală.

„A sosit clipa fierului rece. Cu un clinchet metalic uşor, punctual, se închide capcana”. Galila şi puiul de şacal sunt prinşi în capcană. „O oră lungă a examinat fiecare puterile duşmanului său”: şacalul şi capcana, Galila şi Damkov şi-au încercat fiecare puterile unul altuia. Dar aşa cum capcana controlează şi constrânge puiul de şacal, aşa si Matatyahu Damkov o controlează pe fată, determinând–o să–i urmeze planul: „îţi vei bea cafeaua încet – încet, iar eu îţi voi da o ţigară Virginia, din America şi între timp te vei uita în cutia aceasta (…) Vei bea. Te vei odihni.”

Disperarea este cea care îl cuprinde pe puiul de şacal, dar şi pe Galila. Puiul este disperat căci îşi dă seama că nu va scăpa din capcană, iar Galila este cuprinsă de disperare atunci când realizează pericolul care o pândeşte în prezenţa lui Damkov. Fascinaţia care a atras-o în camera bărbatului este şi cea care o determină acum să rămână în camera acestuia.

Puiul de şacal este ucis de ceilalţi şacali mai mari. Galila nu este ucisă trupeşte, ea este ucisă sufleteşte de vestea pe care Matatyahu Damkov i-o dă, şi anume că el este tatăl ei. Matatyahu Damkov ştia că această veste o va răni sufleteşte: „Cu siguranţă o voi distruge în bucăţi.” Moartea (trupească sau sufletească) este cea care închide cele două poveşti: cea a puiului de şacal şi cea a Galilei.

Paralela cu lumea animală este completată de povestea despre împerecherea cailor, doar că de data aceasta protagonistul este Matatyahu Damkov. Aşa cum armăsarul este ţinut departe de femele, Matatyahu s-a ţinut deoparte de societatea kibbutz  – ului. În viziunea sa, armăsarul trebuie să fie prost, iar în viziunea Galilei el este un bărbat prost: „un prost, prostuţule”/ „şi ochii aceia proşti se vor închide..”.Însă trăsătura care permite ca la nivel simbolic, Matatyahu Damkov să poată fi identificat cu armăsarul din poveste este dorinţa sexuală: Armăsarul este înnebunit de dorinţă, iar Matatyahu Damkov, deşi crede că Galila este fiica lui, totuşi simte o atracţie sexuală pentru aceasta, atracţie pe care, până la urmă, reuşeşte să o stăpânească.

În text mai sunt prezentate două comparaţii cu lumea animală, care de această dată îl implică doar pe Damkov. Acesta este comparat cu o maimuţă: „trupul de maimuţă al lui Matatyahu Damkov tulbura ceva în ea” şi cu un peşte însetat care nu reuşeşte să găsească cuvintele potrivite pentru a se adresa fetei.

Urmărind firul epic al nuvelei, am descoperit că cele două personaje, Matatyahu şi Galila au corespondenţi în lumea animală. Galila este reprezentată în lumea animală de puiul de şacal, Matatyahu Damkov este reprezentat de şacalul adult, de armăsar, de maimuţă şi de peşte. Am văzut aşadar, că povestea fiecărui personaj poate fi asemuită cu cea a unui sau a mai multor animale, ceea de demonstrează că afirmaţia criticului Leon I. Yudkin poate fi susţinută în contextul nuvelei.

Aceste paralele nu sunt întâmplătoare, căci ele ne subliniază trăsăturile de caracter ale personajelor principale. Din asemănarea fetei cu puiul de şacal se desprind inocenţa, imaturitatea şi încrederea sa oarbă în oameni. Deşi în descrierea de început ea este caracterizată doar de sexualitate, prin comparaţia sa cu puiul de şacal portretul devine mai cuprinzător şi personajul fetei capătă substanţă. Asemănarea dintre Damkov şi şacalul adult sugerează o intuiţie foarte bună, viclenie şi dorinţa de a a-şi atinge scopul prin orice mijloace. Din asemănarea sa cu armăsarul este sugerat puternicul său instinct sexual, iar din asemănarea cu maimuţa este sugerată urâţenia sa fizica, dar, de ce nu, şi primitivismul său. Din asemănarea cu peştele, înţelegem că Matatyahu este un bărbat introvertit şi tăcut. Prin aceste asemănări multiple, portretul bărbatului devine complex (mult mai complex ca al Galilei) şi mai realist.

Un alt lucru pe care îl putem spune pornind de la paralelele pe care Amos Oz le construieşte între oameni şi necuvântătoare este că, talentul acestuia, suspendă o regulă matematică de bază, cea conform căreia liniile paralele nu se întrepătrund. Poveştile necuvântătoarelor reprezintă o paralelă pentru cea a oamenilor, iar împreună, prezentate intercalat, dau impresia că se întâlnesc. Paralela va clarifica aspecte importante ale nuvelei, în timp ce întrepătrunderea va oferi nuvelei suspans şi verosimilitate.