Tata mi-a povestit  aşa se numeşte cartea care cuprinde amintirile lui Tiberiu Lustig – distins medic originar din Transilvania, stabilit de patru decenii în Israel – consemnate cu fidelitate, de fiica sa Mariana Lustig-Weiss. Volumul vine să completeze un altul, apărut cu aproape două decenii în urmă şi întitulat „Familia mea – şase generaţii de evrei din Ardealul de Nord”,  apărut în 1996, tot în Israel, şi tradusă în 1999, în limba ebraică. Acea primă carte de amintiri a doctorului Lustig am citit-o pe nerăsuflate, în vara lui 1997,  cu prilejul primei mele vizite în Israel, în casa gazdelor mele, familia Leob din Natanya. Continuarea ei, apărută în 2013, tot în Israel, am primit-o cu câteva săptămâni în urmă, printr-un colet poştal, trimis de Mariana Lustig-Weiss.

M-a captivat din primul moment prin prezentarea grafică elegantă, ilustrată de o lucrare extrem de sugestivă, emblematică pentru stilul inconfundabil al lui Valentin Lustig, fiul autorului, un artist plastic contemporan, apreciat pe plan mondial.

Am citit cartea, adăstând asupra fiecărei pagini, pentru că cele povestite de Tiberiu Lustig fiicei sale, Mariana, se îmbină cu ceea ce mi-au povestit de-a lungul anilor Tatăl şi Mama mea, dar şi cu cele trăite de mine. Povestea familiei Lustig este şi povestea familiei mele şi a altor mii de familii evreieşti din Ardealul de Nord, din Europa spulberată de Holocaust.

O frescă a vieţii evreilor simpli, din Ardeal.

Cartea lui Tiberiu Lustig este extrem de densă, populată de o mulţime de personaje legate între ele prin fire care se deapănă şi capătă înţeles odată cu drumurile ce leagă satele şi oraşele transilvane şi întâmplările petrecute acolo, dezvăluindu-ne viaţa evreilor simpli, truditori pentru traiul zilnic al familiilor numeroase şi devenirea copiilor lor, mai ales pe calea învăţăturii.

Volumul structurat potrivit etapelor esenţiale din viaţa autorului – copilăria, adolescenţa, anii de gimnaziu şi de liceu, detaşamentul de muncă, studenţia şi realizarea ca medic – reflectă în acelaşi timp istoria sinuoasă din perioada interbelică, tragedia Holocaustului şi apoi anii postbelici ai noului totalitarism. Sobrietatea, sinceritatea şi acurateţea stilului conferă veridicitate şi credibilitate celor relatate. Amintirile doctorului Lustig  aduc în scenă o mare diversitate de personaje, din medii diferite. Întâlnim mici negustori rurali, muncitori şi slujbaşi locuind pe străduţele din preajma pieţei Clujului, intelectuali săraci, elevi şi studenţi, profesori şi militari, artişti şi savanţi, alcătuind cu toţii tabloul dinamic al evreimii dinainte de Holocaust, dar şi din anii postbelici. Printre trăsăturile definitorii ale acestei societăţi regăsim în primul rând dragostea şi sprijinul reciproc între rude, minunat exemplificată şi în cazul familiei Lustig. Este admirabilă responsabilitatea fratelui mai mare, Tiberiu, – un elev excelent care se întreţine din meditaţii – faţă de sora sa, Eva, şi cei doi fraţi apropiaţi ca vârstă Oliver şi Emilian. Îşi ajută, îşi îndrumă, îşi sprijină fraţii care băteau calea Clujului cu căruţa sau chiar pe jos, cu câteva merinde simple în bocceluţă, pentru că atâta îşi putea permite notarul din Şoimeni, tată a şapte copii, care adesea se confrunta cu procesele intentate pentru te miri ce acte – întocmite cu bună credinţă -, dar şi cu spectrul pierderii serviciului.

Familia Lustig, la Şoimeni 1943 (Părintii lui şi cei sapte fraţi):In picioare: Tiberiu, Eva, Oliver, Emilian. În rândul din mijloc: Cornel, Mama (Iolanda), Cornelia, Tata (Edmund). Jos, şezând: Valentin

Din paginile cărţii ni se dezvăluie şi solidaritatea evreimii, disponibilitatea de a ajuta cu un loc de dormit sau cu o masă caldă un tânăr învăţăcel dintr-o familie mai nevoiaşă. Elevii şi profesorii Liceului Evreiesc din Cluj completează o pagină luminoasă din anii aceia sumbri şi lipsiţi de speranţă, când porţile şcolilor publice se închiseseră în faţa evreilor. Eminentul absolvent de liceu, Tiberiu Lustig, reuşeşte performanţa aproape imposibilă de a fi student într-o perioadă în care, din cauza legilor rasiale, tinerii evrei fuseseră excluşi de pe băncile facultăţilor. Descrierea atmosferei de la Facultatea de Litere a Universităţii Ferenc József, în anii 1943 – 1944, şi a întâmplărilor ale căror protagonişti erau studenţii români şi maghiari, constituie o mărturie rară.

Cele mai cutremurătoare amintiri evocă primăvara lui 1944, detaşamentul de muncă şi întâlnirea sfâşietoare din gara de la Oradea, cu părinţii şi fraţii zăvorâţi în vagoanele de vite ale trenului cu deportaţi. Mama, tatăl şi cei trei fraţi mai mici – gemenii Cornel şi Cornelia şi mezinul Valentin, elev în clasa I-a, – aveau să piară la Auschwitz…

Cartea descrie pe îndelete revenirea din infern, reîntâlnirea cu cei trei fraţi supravieţuitori – Eva, Oliver şi Emilian – renaşterea şi reorganizarea rămăşiţelor evreimii … Anii de studenţie la medicină şi începuturile noului regim întâmpinat cu entuziasm şi speranţă, căsătoria cu Noemi, naşterea  copiilor şi condiţia de medic şi cadru didactic universitar, cu satisfacţiile şi vicisitudinile ei, completează povestea vieţii lui Tiberiu Lustig care se încheie în momentul unui alt început – cel al stabilirii în Israel, în 1974.

Alături de poveştile de viaţă ale fraţilor, soţiei şi cumnatei Magdus, cuprinzând momente impresionante, autorul alcătuieşte şi  o galerie a prietenilor apropiaţi, care i-au însoţit existenţa.

La Cluj in 1969: Tiberiu , Noemi şi copiii: Mariana şi Valentin 

Lectura cărţii mi-a readus în memorie personaje şi întâmplări relatate de părinţii mei, dar şi oameni pe care i-am cunoscut personal,  rude, prieteni şi vecini  (apar şi părinţii mei, unchiul meu şi chiar şi… eu), evenimente pe care le-am trăit.

De fapt, multitudinea şi diversitatea personajelor ale căror destine sunt creionate în câteva cuvinte – reflectând atât de sugestiv  istoria acestor meleaguri – constituie una dintre virtuţile majore ale cărţii.

Am simţit vibrând în cartea lui Tiberiu Lustig iubirea faţă de Cluj – oraşul adolescenţei, tinereţii şi maturităţii sale – exprimată prin două scene care m-au mişcat profund.

Prima are loc în timpul adolescenţei, când premiul acordat fratelui său pentru reuşita la învăţătură este… o plimbare pe Cetăţuie, de unde admiră cu răsuflarea tăiată frumosul oraş întins la poalele dealului…

Cea de a doua scenă se petrece după lungul drum parcurs pe jos, la revenirea din detaşamentul de muncă, după eliberare. Ajuns în vârful Feleacului, Clujul se dezvăluie tânărului epuizat şi rănit sufleteşte, ca un liman…

Pentru mine citirea cărţii lui Tiberiu Lustig a fost şi o frumoasă şi plină de tâlc reîntâlnire cu un om admirat încă din primii ani ai copilăriei. De câte ori eram bolnavă şi zăceam în pătuţ fără vlagă, cu febră şi dureri de cap, Tata rostea formula magică: „Vine Tibi Lustig şi te face bine”. Atunci începeam să aştept cu sufletul la gură soneria de la uşă şi glasul calm de bariton, al medicului salvator. Îi urmăream cu auzul încordat paşii până când îşi făcea apariţia în cameră, cu geanta sa elegantă de medic, din care scotea stetoscopul răcoros, mă examina cu atenţie şi apoi explica diagnosticul şi tratamentul pe înţelesul meu. După ce pleca eram pe jumătate vindecată. Din spusele Tatii, doctorul  Tiberiu Lustig nu era doar un foarte bun medic pediatru, ci şi un desăvârşit cunoscător al limbii latine, un fost elev eminent, iar mai târziu – după stabilirea în Israel – omul cel mai potrivit, mai avizat şi erudit pentru a-ţi arăta Ierusalimul. S-a dovedit că este şi un povestitor sobru şi obiectiv care, dintr-un mozaic de personaje, locuri şi întâmplări, a zugrăvit un colţ de lume care a fost şi nu mai este…

 Tiberiu la 90 de ani, cu Mariana si Valentin; Ierusalim, noiembrie 2013

Îmi exprim toată admiraţia faţă de generaţia a doua a familiei Lustig, Mariana Lustig Weiss şi Valentin Lustig, pentru strădania lor de a păstra şi transmite istoria familiei.