În vara lui 1944, detaşamentul nostru de muncă din armata maghiară lucra pe o şosea ce ducea spre oraşul Colomeea, distrusă de bombardamente, pe care atât militarii germanii, cât şi cei maghiari o voiau reparată cât mai repede.  Comandantul unităţii şi gradaţii ne pretindeau să muncim de dimineaţa până seara în ritm alert, cu mâncare precară şi hainele civile într-un hal fără de hal. Noi, cei 215 oameni din detaşamentul de muncă eram sleiţi de puteri şi arătam jalnic. Într-o seară, când ne-am întors de la muncă, am observat feţe noi. Printre ele era o cunoştinţă veche, un fost vecin din Gherla, acum în haine de subofiţer.

În vara lui 1944, detaşamentul nostru de muncă din armata maghiară lucra pe o şosea ce ducea spre oraşul Colomeea, distrusă de bombardamente, pe care atât militarii germanii, cât şi cei maghiari o voiau reparată cât mai repede.  Comandantul unităţii şi gradaţii ne pretindeau să muncim de dimineaţa până seara în ritm alert, fără a se preocupa defel de alimentaţia noastră precară şi hainele civile aflate într-un hal fără de hal. Dimineaţa ne dădeau o zeamă de orz, ceva pâine şi marmeladă şi abia seara, după ce veneam înapoi de la muncă, ne mai aştepta o supă chioară. Noi, cei 215 oameni din detaşamentul de muncă eram sleiţi de puteri şi arătam jalnic.

desen de Mihai Eisikovits

Într-o seară, când ne-am întors de la muncă, în curtea în care se aflau birourile şi bucătăria am observat feţe noi. Printre o cunoştinţă veche, un fost vecin din Gherla, acum în haine de subofiţer. Nu m-am dus să-l salut, nu puteam bănui ce gândea, în calitate de subofiţer, despre situaţia mea.

La un moment dat m-a observat el pe mine, m-a cuprins, m-a îmbrăţişat cu căldură, ca între prieteni. Era acelaşi Béla Rátz, pe care-l ştiusem înainte de război. Văzând halul în care eram atât eu cât şi camarazii mei m-a întrebat ce fac, cum o duc? I-am răspuns că împart şi eu soarta camarazilor mei. După o scurtă pauză îmi spuse: „Măi Mihai, tu nu eşti sincer cu mine.!” „Păi pot să fiu sincer?” l-am întrebat eu. „Da, te rog să fii sincer! – veni răspunsul.  Atunci i-am povestit tot:  că aveam mâncare puţină, pentru că se fura şi ceea ce ni se cuvenea, comandanţii şi gradaţii huzureau cu mese îmbelşugate şi se mai şi vindeau din produse.

desen de Mihai Eisikovits

„Cine se ocupă de aprovizionarea voastră?” veni întrebarea. I-am răspuns că un gradat, un anume Farkas, care în civilie fusese controlor pe tramvaie. „Te rog rămâi prin preajmă, să te pot găsi la nevoie”, zise Béla şi plecă.

Farkas fu găsit turmentat, ca de obicei. M-au chemat la birou şi mi se încredinţară cheile luate de la el şi am fost numit responsabil cu aprovizionarea, în prezenţa noului comandantul. Atunci am aflat că şi conducerea fusese înlocuită. Funcţia cea nouă m-a înspăimântat deoarece, dacă până atunci Farkaş şi complicii lui fuseseră huiduiţi pentru hrana precară, de-acum dacă lucrurile n-ar fi fost în regulă, blestemele cădeau pe capul meu. Aveam un „sfat” al nostru, al celor mai apropiaţi camarazi din detaşament. Ne-am adunat  şi de astă dată şi le-am împărtăşit noutăţile şi temerile mele. Ei însă m-au încurajat, spunându-mi că nu putea să fie mai rău decât…era deja.

Am fost condus la un şopron spaţios. După deschiderea celor două lacăte cu care era zăvorât, am găsit înăuntru cantităţi mari de alimente de toate felurile stocate acolo de multă vreme, unele fiind chiar alterate, dar altele erau bune: tăiţei, fasole uscată, mazăre, linte, zahăr, varză uscată, margarină şi altele, pe care Farkas le gestiona şi le vindea. Tot acolo am găsit şi nişte documente pentru calcularea raţiilor. Mi-am luat un ajutor, un om de treabă, şi am inventariat totul. Apoi l-am chemat pe bucătarul şef, pe nume Eibensutz şi i-am spus că de a doua zie va primi de la mine raţiile pentru gătit şi că de acum înainte se vor mânca trei mese calde pe zi. Şi aşa a fost. László Steiner,din Oradea, care trăieşte şi în prezent la Oradea şi am rămas prieteni buni,  poate sta mărturie pentru tot ceea ce v-am povestit.

desen de Mihai Eisikovits

Eram de faţă la distribuirea raţiilor ca să asigur distribuirea corectă. După distribuire bucătarul şef m-a întrebat: Ce vor mai mânca bucătarii dacă totul s-a distribuit? Ce să vă spun, mi se rupea inima pentru bucătarii flămânzi!

Am revenit abia în septembrie 1948, pentru că după război, timp de patru ani  am fost prizonier sovietic. Ajuns acasă, la Gherla, l-am căutat pe BélaRátz, ca să mulţumesc pentru omenia de care dăduse dovadă într-o lume cruntă. Am aflat că era la Târgu Mureş. L-am găsit grav bolnav. Avea nevoie de medicamente care atunci nu se găseau. Imediat i-am scris rabinului Rosen, expunându-i cât de omenos se purtase subofiţerul Béla Rátz cu evreii din detaşamentul de muncă, contribuind la supravieţuirea a 214 oameni, şi i-am cerut să mă ajute să obţin medicamentele necesare pentru acesta. Nu am primit răspuns la cererea mea. Béla Rátz s-a stins din viaţă peste trei luni. Fie-i memoria binecuvântată!. A fost un Om adevărat.