Tiberiu Roth: PRIMA RELATARE despre ULTIMUL EPISOD

Un periplu în timp şi spaţiu care începe cu un Prolog adresat de scriitorilor şi cititorilor acestei reviste, pentru ca apoi să fie călăuziţi prin mitologia greacă, geografia-politică a spaţiului mediteranean din diferite epoci istorice – antică, modernă, contemporană şi recentă – totul condimentat cu reflecţii pline de tâlc şi conexiuni inedite – inspirate de o vacanţă cretană

Prolog

Dragi baabelieni,

Permiteți-mi ca – parafrazând pe ”născătoarea” acestui straniu apelativ, pe care brava   noastră ”lideră” îl folosește cu dibăcie, uneori mângâietor, felicitându-ne, alteori ”amenințător”, (mai ales joia când ne anunță marțial că vine joia următoare) șantajându-ne sentimental, dar în toate ipostazele cu blândețe și cu iubire față de nou născutul straniu cu două mame bune și o droaie de consorți de ambele sexe (că doar nu suntem în Uganda !?), – ei bine, permiteți-mi să includ în această fastuoasă denumire, nu doar pe autorii atâtor articole mustind de idei – frumoase, curajoase, intempestive, originale, neortodoxe, dar scrise cu cap și coadă şi, mai presus de toate cu respect și iubire de toți muritorii, ci și pe TOȚI cititorii nostri, adică pe dumneavoastră toți care – întâmplător sau din obișnuință – citiți această revistă “on line” care se numește foarte inspirat  ”Baabel”.

Dacă imi permiteți, iată că asistăm la crearea unui nou ”group”  uman. Să zicem grupul ” baabelian” sau al ”baabelienilor”, căci dacă vom începe să ne analizăm (necunoscându-ne!!) , nu am nici o îndoială că în ”grup”-ul nostru eterogen prin definiție, de persoane cât mai diverse ,vom identifica foarte multe trăsături comune. Nu poate exista nimic mai frumos, exaltant și eficient decât un număr  destul de numeros de oameni (destui ca să poată adjudeca adevăruri măcar statistic rezonabile) cât mai diferiți care să constituie un grup.

Cu mituri, între istorie şi preistorie

Acest gând mi-a venit (căci gândurile nu se fac, nu se nasc, ci vin…) în timp ce  -aflându-mă pe insula Creta într-o călătorie de …să zicem plăcere -, eram asaltat de tumultul locurilor și faptelor găzduite de-a lungul  timpurilor mai vechi, dar și mai noi de această splendidă insulă grecească.

Umblând de colo până colo, de-a lungul și de-a latul acestei insule, (mult mai mult lungă decât lată), am fost copleșit de senzația colosalului, a fabulosului. Pe această insulă s-a născut, potrivit mitologiei, Zeus. Dincolo de amintirile vagi din liceul, care oricum l-am făcut la ”real” și prea de mult 🙂 cu  Zeus mă  ”întâlneam” mai mult de Hanuca, el fiind titularul bustului pe care l-au așezat grecii în templul din Ierusalim ca să-l profaneze:) Dar Zeus din Creta, cel cu nume divin (Zeus-Deus), fiul Timpului (Cronos) care este infinit, și al lui Rhea, mama lui care a fost la rândul ei plămădită din unirea Pământului (Gaia) cu Cerul (Uranus) este de o măreție cosmică impresionantă și nu cred că poate fi asemuit cu vreunul din idolii  pe care Părintele nostru Avram i-a făcut praf și pulbere. Faptul că s-a născut, l-a umanizat, aducându-l mai aproape de înțelegerea oamenilor care pe atunci se luptau cu frica propriei lor ignoranțe despre  forțele naturii care-i înconjurau ostile, de cele mai multe ori.

Micul Zeus, ascuns de furiile Timpului care-și înghite copii proprii, era păzit cu grijă într-o grotă de pe versantul muntelui Ida, cel mai înalt (2456 m) de pe insula Creta. A crescut ocrotit de o doică devotată, și sub ochii vigilenți ai mamei Rhea care-l pregătea pentru poziția de rege suprem al tuturor zeilor. Ceea  ce a și devenit după lupte înverșunate cu Titanii și Uriașii, pe care i-a învins ,instalându-se pe înălțimile muntelui Olimp  cu echipa de 12 zei principali și puzderie de zei de mai mică importanță.

Zeii erau în linii mari personaje cu numeroase trăsături umane, având din belșug toate virtuțile dar mai ales viciile omenești, atât că erau nemuritori, veșnic tineri și posedau puteri sporite, supranaturale, cu care puteau înfăptui – nu totdeauna simplu și ușor – tot felul de lucruri pe care muritorii și le puteau doar dori sau închipui. Departe de a trăi izolați în înălțimea zeității lor, aveau numeroase legături cu muritorii, se amestecau în viețile lor și uneori se iubeau cu ei (cu sau fără voia lor:). În această privință zeul cel mare: Zeus, era neîntrecut. Una din foarte multele lui aventuri extraconjugale (doar era căsătorit cu zeița Hera:) a fost cea cu Europa, frumoasa fiică a lui Agenor regele Feniciei, pe care a răpit-o transformându-se într-un taur tânăr și frumos. Cei trei fii pe care i-a născut, (pe atunci încă) tînăra Europă, au fost Minos, Radamantis și Sarpedon.

Primii doi au creat capodoperele și azi impresionante ale celei mai vechi civilizații europene, cea Minoică (3650-1100î.Cr) de pe insula Creta, Palatele din Cnossos respectiv cel din Festos (1900-1700 î.Cr). Între mitologie și istorie, marii scriitori și poeți greci au realizat – cu sau fără intenție – interferențe amețitoare. Minos, legendarul rege care a ctitorit uriașul palat din Cnossos, descoperit și parțial reconstruit de arheologul britanic Arthur Evans la începutul secolului XX, era însurat cu Pasife, fiica  lui Helios, zeul soarelui, cu care a avut nouă copii, dar asta nu l-a împiedicat  să -o înșele, până când răbdătoarea  lui soție s-a hotărât să se răzbune în cel mai simplu mod, înșelându-și și ea soțul infidel. Ea însă mai imaginativă s-a hotărât să-l înșele cu un taur adevărat, nu deghizat de data asta (se pare că taurii aprindeau încă de pe vremea acea călcâiele doamnelor sus puse:), născând un hibrid devenit celebru sub numele de Minotaur. Minos orbit de furie l-a însărcinat pe Dedal inventatorul fierăstrăului, al compasului și a roții de olărit, același Dedal care mai apoi a încercat împreună cu fiul său Icar, să zboare spre soare, eșuând, să-i construiască o cușcă pentru rivalul său Minotaur, din care acesta să nu poată ieși niciodată. Dadel s-a confirmat și a realizat  Labirintul. Acesta era intr-adevăr un loc din care nu se putea ieși, dar Minotaurul care între timp crescuse mare și se hrănea doar cu carne de om, cerea mereu sacrificii umane. Cel care avea să curme această poftă nesățioasă de vieți, a fost un viteaz cu numele de Tezeu, întemeietorul Atenei, fiul lui Egeus. Apropiindu-se cu vaporul de Creta, Teseus a comis o bravură aruncându-se în marea agitată ca să salveze viața unei tinere aflată în pericol.El însuși a fost cât p-aci să-și piardă viața înaintea înfruntării cu Minotaurul,dar trei delfini i-au salvat -o călăuzindu-l spre uscat.

Acest fragment de mitologie este ilustrat de frescele care au ornat cu 4000 de ani în urmă pereții Palatului din Cnossos.

Război și Pace

Acum, după 4000 de ani, zeii nu mai sunt la modă, nici escapadele lor amoroase nu mai preocupă opinia publică. Nici frescele nu se mai poartă, deși erau mult mai sigure, decât picturile de mare valoare care nu numai că se pot, dar chiar se și fură de pe pereții palatelor moderne ale muzeelor de artă. Și poate nici relatările despre vremuri trecute nu mai pot reține atenția prea mult asaltată de mulțimea și varietatea știrilor fiecărei zile. Nu am altă alegere decât – ca să nu vă pierd de tot dragii, mei prieteni cititori  – să vă propun cea mai caldă (fierbinte chiar!) știre a zilei (de azi 2 martie!!) amenințarea unui conflict armat în Crimeea!! Știrile în zilele noastre și-au pierdut principala lor calitate, acea de noutate. Doar englezii conservatori cum sunt, le mai numesc noi (”news” :). În rest… orice știre a fost deja aflată, faptele sunt cunoscute, ceea ce reprezintă noutatea fiind  comentariile, analizele, interpretările. Rușii au trimis trupe pe teritoriul unei alte țări suverane! Conducători de state, în frunte cu președintele Obama, consideră acest fapt o încălcare grosolană a regulilor impuse de dreptul internațional și o escaladare periculoasă a unui conflict local! Conducătorii Rusiei, în frunte cu președintele Putin, consideră aceleași fapte ca măsuri firești de protejare a drepturilor cetățenești a ”ucrainenilor” de etnie rusă, în temeiul și în limita unor convenții internaționale:).

Și președintele Băsescu a comentat aceleași fapte, spunând că situația e gravă, dar noi, în România, nu trebuie să ne simțim în primejdie,sugerând oarecum că pe noi aceste întâmplări belicoase nu ne privesc în mod direct. Poate…Să sperăm că domnul Băsescu a evaluat corect situația.

Cu 160 de ani în urmă, în martie 1854, Franța și Marea Britanie au declarat război Rusiei. Flotele celor doua țări au pătruns în Marea Neagră, cu sprijinul Turciei care le-a permis intrarea prin strâmtorile Bosfor și Dardanele și trupele lor au debarcat în Crimeea, cu scopul declarat de a ocupa Sevastopolul, ceea ce au reușit după 6 luni de lupte înverșunate  cu armata rusă. Războiul din Crimeea – început de ruși în 1853, cu scopul de a obține nu doar controlul Mării Negre, ci și cel al strâmtorilor, asigurându-și ieșirea la Marea Mediterană, visul imperial al lui Petru cel Mare – s-a încheiat în februarie 1856 prin Tratatul de pace semnat la Paris, restabilind stăpânirea Rusiei asupra peninsulei Crimeea, dar a determinat în schimb pierderea influenței sale în Europa de Est . Ca o consecință, după  doar trei ani de la încheierea războiului din Crimeea, s-a realizat Unirea Principatelor Române.

Cauza invocată de politicienii și diplomații timpului, ”casus belli”, a fost preocuparea Țarului Nicolae I de a asigura protecția și privilegiile Bisericii Ortodoxe Ruse din Ierusalimul, pe atunci aflat sub ocupația otomană, în contradicție cu interesul similar al Împăratului Napoleon al III-lea pentru Biserica Catolică din același Ierusalim:)


Înapoi în Creta

Tratatul de la Paris convenit după încheierea războiului din Crimeea a conținut și alte clauze care aveau drept consecință limitarea puterii Imperiului Otoman, printre care și așa numita ” Hatty-Houmayon” un fel de cod al drepturilor omului, aplicabil în epocă, și care-l obliga pe Sultan să garanteze egalitatea drepturilor civile și religioase tuturor supușilor. Într-una din numeroasele posesiuni ale Turciei, în insula  Creta, locuită în majoritate de creștini greci, autoritățile locale au pus bețe în roate aplicării acestei clauze. Deși Grecia îşi proclamase independența în 1822 , recunoscută și garantată de marile puteri abia după nouă ani (1830), Creta nu a fost parte a acestui aranjament, deși entuziaștii reuniți în ”Filiki Eteria”  (frăția prietenească), o conspirație patriotică pornită din colonia grecilor din Odesa (!) au avut în vedere eliberarea de sub ocupația turcească a tuturor teritoriilor istorice grecești. Dar până la împlinirea acestui deziderat avea să mai curgă mult timp și încă mai mult sânge. Cretanii au organizat mai multe revolte pentru a impune respectarea drepturilor care le-au fost garantate, dar în același timp pentru libertate și unirea cu Grecia. Insula lor izolată, cu munți înalți și văi întortocheate, le oferea ”confortul ” conspirației și facilitatea organizării unor puncte de rezistență greu de cucerit. Exemplul clasic l-a oferit  marea revoltă din 1866 care nu a putut fi înăbușită de armata de aproape 20.000 de soldați, condusă de însuși Marele Vizir Ali Pașa împotriva unui mănunchi de rebeli cretani adăpostiți între zidurile mănăstirii Arcadia, care au fost măcelăriți după trei ani de rezistență eroică. Dar o mare victorie politică a fost obținerea unei autonomii, cel puțin la nivelul administrației. Următorul pas important a fost realizat în 1878, după Congresul de la Berlin – același la care a fost recunoscută și independența Regatului României – când Creta a devenit semi-independentă; un stat cu parlament propriu, în cadrul Imperiului Otoman, având în frunte un guvernator creștin, dar numit de Sultan. O nouă insurecție, sprijinită de Marile Puteri (Marea Britanie, Franța, Italia și Rusia) a dus la izgonirea trupelor turcești și proclamarea  statului cretan independent, în 1898. Între cele două obiective Libertatea și Unirea (Enosis), până la urmă, a învins din mai multe rațiuni, formula unirii cu ”Patria Mumă”, Grecia. Recunoașterea ”de jure” a unirii s-a petrecut după încheierea Războaielor Balcanice, în 1913, prin Pacea de la București, semnată în timpul în care primul ministru al României era Titu Maiorescu


Un bărbat cu numele de Libertate (elefteria)

Războaiele Balcanice au constituit preludiul Primului Război Mondial. Rectificările teritoriale  s-au făcut pe seama măcinării lente dar sigure a imperiului Otoman, zdruncinat și din interior de revoluția Junilor Turci, dar și pe seama unor pretenții reciproce intre noile state mici (creștine) din Balcani care au fost ajutate să se scuture de jugul turcesc. S-au limpezit într-un fel și taberele care urmau să se căsăpească între ele în Marele Război care bătea la ușă. Bulgaria, statul cel mai bine organizat pe atunci, în Balcani, era evident aliat al Germaniei. România care – datorită originii casei domnitoare – era presupusă a fi în aceeași alianță a Puterilor Centrale – s-a dovedit dimpotrivă alături de Antantă . România a câștigat de la bulgari, după Războaiele Balcanice,  Cadrilaterul, cele două județe din sudul Dobrogei. ”Liga Balcanică” (Serbia , Muntenegru și Grecia) a preluat aproape întreaga posesiune a Turciei în Europa (în afara peninsulei Galipoli), dar nu s-au putut înțelege nici între ei si cu atât mai puțin cu Bulgaria, asupra împărțirii Macedoniei și Traciei. Singurul teritoriu care nu a devenit măr al discordiei a rămas Creta care s-a unit cu Grecia continentală. Principalul artizan al acestei uniri a fost un politician cretan

Elefterios Venizelos (1864-1936) care avea să devină cel mai important personaj politic al Greciei. Născut în Hania  unul din cele trei orașe importante ale Cretei (Iraclion, Retimnon, Hania)a fost primul prim-ministru al Cretei  independente, apoi premier al Greciei  timp de 14 ani. A fost un lider liberal și o importantă figură a democrației grecești. Nu există localitate în Grecia în care să nu fie măcar o stradă să-i poarte numele!

Mormântul lui, un mausoleu în aer liber pe peninsula Akrotiri, este un loc de pelerinaj, așezat pe o splendidă  esplanadă, cu cea mai frumoasă vedere asupra orașului său natal Hania. Se odihnește alături de el fiul lui, Sofoclis (1894-1964), continuator al carierei lui politice, fost ambasador în Statele Unite, al guvernului grec în exil, pe durata celui de al Doilea război Mondial, apoi de patru ori prim-ministru al Greciei. Pe un promontoriu,  vizibil de la intrarea în portul venețian, este așezată statuia lui Spiros Kalaiedakis,un revoluționar cretan, care din propriul lui corp a făcut un port drapel al Greciei,  sfidând flota care amenința Creta răsculată în februarie 1897.

Probabil că Spiros cuprindea cu privirea, amenințarea fregatelor înarmate, gata să-l ucidă doar pentru că ținea în brațe drapelul imens alb albastru (culorile Greciei:), care i l-a încredințat Elefterios Venizelos, dar și mângâietoarea imagine a orașului său alb, pitit pașnic în ocrotitorul golf strălucind la picioarele sale. Orașul său natal și a lui Venizelos: Hania.


Un Ghetto pentru evreii liberi

Am locuit la un hotel care se numește Kydonia, așezat chiar în colțul de unde începe orașul vechi. Cândva, cu sute de ani în urmă, Creta fusese stăpânită de Veneția și aceasta perioadă este încă adânc întipărită în memoria de piatră a orașului. Portul, farul, forturile, multe din casele și palatele – unele recent reconstruite, altele lăsate în paragină – poartă pecetea inconfundabilă a arhitecturii venețiene. O parte a orașului vechi se numește și astăzi” Evraiki ”și cea mai largă stradă a orașului vechi, odos ( strada) Kondilaki, a fost cândva locuită cu precădere de evrei, dar asigura și legătura cu portul. Nu se știe exact când și cum a început marea istorie a micii comunități evreiești din Hania,dar… există o scrisoare circulară emisă de Senatul Roman în anul 142 î.e.n. la cererea regelui Șimon Hașmoneanul adresată evreilor din Creta..  

Exact se știe doar când și cum s-a sfârșit istoria lor. În 20 mai 1944 cei 264 de evrei din Hania au fost adnaţi de trupele germane de ocupație (nu era greu căci ei toți locuiau, în micul cartier evreiesc din orașul vechi!), încărcați într-un vas, transportați în aceeași zi în Iraclion – capitala insulei și portul cel mai mare. În 9 iunie, evreii din Hania au fost îmbarcați cu destinația Auschwitz,  pe vasul Dania, care urma să-i transporte până la Atena. Pe același vapor au mai fost îmbarcați  400 de ostatici greci și 800 de prizonieri de război italieni (Italia întorsese armele împotriva Germaniei). După ce vaporul a ieșit în larg un avion britanic a bombardat vasul, necunoscând ce fel de încărcătură transporta (!).Echipajul german a părăsit vasul avariat care s-a scufundat cu proscrișii închiși în cala vasului. Greci, italieni și evrei. Un cinic ar putea spune că evreii au scăpat de Auschwitz…

Anul acesta în mai se comemorează 70 de ani de la deportarea evreilor din Creta și distrugerea  Comunității Evreiești (sefarde) din Hania după 2086 de ani de existență.

Epilog

Dacă ai șansa să ajungi în Hania (ceea ce nu e foarte greu în zilele noastre:) și faci o plimbare pe odos Kondilaki, nu se poate să nu observi un indicator pe care scrie ”Etz Chaim Sinagogue”și care te conduce fără greș la obiectivul indicat .

 

Este într-adevăr o sinagogă,refăcută  pe locul care se presupune că ar fi fost a celei vechi din secolul XV, din perioada stăpânirii venețiene. Refacerea sinagogii a devenit critică după cutremurul din 1995care a accelerat decizia fundației ”World Monuments Fund”- o organizație internațională evreiască cu sediul la New-York, care alocă fonduri pe bază de concurs de proiecte pentru păstrarea sau refacerea monumentelor istorice evreiești oriunde în lume. Împreună și cu contribuții private (Rotschild, Lauder ș.a) cu entuziasmul, dedicația și energia lui Nicholas Stavroulakis, în anul 1999 s-a rededicat Sinagoga Eț Haim (Arborele Vieții) în prezența a peste 350 de participanți. Împotriva tuturor dificultăților și vicisitudinilor, această uluitoare dovadă a supraviețuirii evreiești stă încăpățânată în orașul vechi din Hania, în Creta.

La întrebarea firească dacă mai este un ”minian” (un qvorum obligatoriu pentru un serviciu religios evreiesc) răspunsul este simplu și categoric : nu. Această sinagogă care are alături și o baie rituală (mikvah) și un mic cimitir evreiesc, în care există suluri de Tora, în care se aprind lumânări și se spun rugăciuni de Kabalat Șabat, a găsit o formulă de supraviețuire. Alături de perechea de tineri evrei voluntari care s-au mutat din Atena la Hania și de cei încă 6 evrei (bărbați și femei) vârstnici care au mai rămas în Hania, s-a constituit o ”havura”, un mare grup de prieteni ai sinagogii,neevrei, dar care iubesc și sprijină  Arborele Vieții. Oameni diferiți care au ceva extrem de important în comun: OMENIA

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *