Andrea Ghiţă: BUMERANGUL

Cu câteva săptămâni în urmă, la adunarea de doliu în memoria victimelor Holocaustului din Transilvania de Nord, Templul Martirilor Deportaţi din Cluj s-a umplut de lume. Erau prezenţi supravieţuitori ai Holocaustului şi descendenţi ai acestora, sosiţi din lumea largă, oaspeţi din ţară, dar şi mulţi clujeni. Femeile şi bărbaţii au fost îndrumaţi să se aşeze separat, în cele două sectoare ale incintei templului. La noi, de câteva decenii încoace, această uzanţă veche nu mai este respectată cu stricteţe, însă nedorind să-i ofensăm pe unii dintre oaspeţi, am vegheat asupra dispunerii tradiţionale. La prima vedere toată lumea se conformase, dar apoi am observat în  “sectorul bărbaţilor” o tânără brunetă, impunătoare…

îmbrăcată într-o ţinută cam prea… văratică ( tradiţia pretinzând ca femeile să fie îmbrăcate cât mai decent). M-am apropiat de ea şi am rugat-o să treacă în zona rezervată femeilor. M-a sfredelit cu privirea şi nu s-a clintit din loc. Mi-am reiterat cererea, dar ea nu dădea niciun semn că ar înţelege ceea ce-i spuneam. Atunci i-am zis în engleză să fie drăguţă şi să treacă în “sectorul femeilor”, la care mi-a răspuns cu un glas ferm: Treat me as a human being! şi a rămas pe loc. Reacţia ei mi s-a părut exagerată, dar fiind vorba de un oaspete, m-am retras, nu fără a comenta în sinea mea că tânăra cea îndărătnică s-a găsit să facă paradă de feminism în sinagogă şi nu se conformează rigorilor tradiţionale. În final aveam să constat că festivitatea de Hazkara nu fusese ştirbită cu nimic de “intrusa” din “sectorul bărbaţilor”…

Peste nici două săptămâni, de Şavuot, ducându-mă la Casa de Rugăciuni, am constatat cu stupoare că – în intervalul destul de lung de când nu mai fusesem pe acolo – se amenajase un ”sector pentru femei”, mai exact un ţarc delimitat de perdele albe, opace, aninate pe nişte stinghii fixate la 1,80 m înălţime. Câteva coreligionare stăteau docile în spaţiul ”alocat pentru noi”, din care nu aveam nicio posibilitate de a vedea serviciul divin oficiat de bărbaţii iniţiaţi. Puteam doar auzi – ciulindu-ne urechile – şi să ghicim ce se petrece din mişcările siluetelor care transpăreau prin ţesătura deasă a perdelelor.

Umilinţa de a fi înţărcuită şi împiedicată de a vedea ce se petrece la serviciul divin – un lucru cât se poate de firesc, timp de decenii – m-a determinat să exclam, în sinea mea, cu obidă : Treat me as a human being ! .

Brusc mi-am dat seama că erijându-mă drept cerber al separării bărbaţilor de femei în incinta sinagogii neologe (deşi separarea nu mai era o uzanţă strictă) aruncasem – înspre tânăra brunetă şi bătăioasă pentru drepturile ei de fiinţă umană – un bumerang care s-a întors şi m-a lovit în plin.

Am aflat că ţarcul fusese instalat de un grup de enoriaşi practicanţi mai religioşi decât ceilalţi care nu mai acceptau prezenţa femeilor neseparate de bărbaţi.

Întâmplările relatate mai sus m-au îndemnat să reflectez la condiţia mea de femeie participantă la serviciul divin şi să-mi pun întrebări legate de gradele de comparaţie ale religiozităţii, de tendinţa de reformare, dar şi la alunecarea către habotnicie. Să mă întreb de ce câştigă teren restricţiile, în detrimentul relaxării, deschiderii, receptivităţii, flexibilităţii? De ce renunţăm la o uzanţă înstăpânită, pentru a prelua obiceiurile mult mai stricte aduse de alţii, din alte părţi, în loc să le înnoim pe ale noastre cu scopul de a ne revigora credinţa ? Încotro ne îndreptăm? Unde e limita peste care m-aş simţi cu adevărat umilită şi aş clama să fiu tratată ca o fiinţă omenească sau… m-aş răsuci pe călcâie şi aş pleca de tot ?

Desigur răspunsurile sunt greu de dat, fiind o problemă imposibil de soluţionat în termeni raţionali. Am intuit, însă, că pentru a aduce cât mai multă lume în Casa Adunării, Învăţăturii şi Rugăciunii ar trebui să tindem către numitorul şi nu spre divizorul comun al oamenilor care alcătuiesc comunitatea. Cred că acest lucru e valabil şi pentru alte religii şi confesiuni.

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *