În 1956 lucram la Institutul Român pentru Relații Culturale cu Străinătatea și răspundeam de R.D.Germania. În vara acelui an s-a hotărât trimiterea în R.D.G. a orchestrei de muzică populară Barbu Lăutaru cu dirijorii Nicu Stănescu și Ionel Budișteanu și a ansamblului de dansuri populare al Capitalei. Mi s-a comunicat că voi însoți ansamblurile din partea IRRCS. În prima zi am fost așteptați la Ministerul Culturii, direcția de relații culturale. Și au început șocurile…
În 1956 lucram la Institutul Român pentru Relații Culturale cu Străinătatea și răspundeam de R.D.Germania. În vara acelui an s-a hotărât trimiterea în R.D.G. a orchestrei de muzică populară Barbu Lăutaru cu dirijorii Nicu Stănescu și Ionel Budișteanu și a ansamblului de dansuri populare al Capitalei. Mi s-a comunicat că voi însoți ansamblurile din partea IRRCS. Spre satisfacția autorităților berlineze, am sosit călătorind cu două avioane, considerat un semn de respect față de ele. Nu-mi mai amintesc unde am fost cazați, dar știu că în prima zi am fost așteptați la Ministerul Culturii, direcția de relații culturale. Cei doi dirijori, responsabilul ansamblului de dansuri, un ziarist și eu, singura care vorbeam germana. Și au început șocurile…
Am trecut pe lângă ruinele ultimului adăpost al lui Hitler…încă zăceau neatinse!!! Apoi am intrat în ministerul condus nu mult în urmă de Goebbels!!! Primiți cu fastul rezervat delegațiilor străine și prietene, ni s-a comunicat programul propus. Am considerat că era OK și ne-am întâlnit cu restul delegației la Brandenburgertor (Poarta Brandenburg). Țineam minte fotografia cu scena urcării pe vârful renumitei porți a unui soldat sovietic și a înfigerii steagului roșu – semn al victoriei asupra Germaniei hitleriste. Și iată-mă, delegată oficială din partea României exact în fața acelei porți-simbol. Eram chiar la granița sectorului sovietic de ocupație a Berlinului, dincolo începea sectorul de ocupație al anglo-americano-francezilor…Și culmea, monumentul simbol al victoriei sovieticilor – un tanc pe un piedestal – se afla în partea respectivă. Menționez pentru cei necunoscători, Zidul Berlinului încă nu fusese ridicat. La un moment dat, mă trezesc luată de braț de către dirijorul Ionel Budișteanu care mă invită să mergem să vedem de aproape monumentul. Înainte de plecarea din București mi s-a atras atenția să fiu extrem de atentă întrucât dirijorul încercase cu ceva timp în urmă să treacă la elvețieni…Am pornit într-un spațiu imens, gol, spre tanc. Am ajuns la jumătatea drumului când l-am rugat să ne întoarcem la grup. A fost de acord (presupun că și-a dat seama ce simt, că a văzut că eram cam palidă de frică.). Am continuat să vizităm ce a mai rămas din oraș – în subsolul unei catedrale centrale am vizitat imense galerii de artă sumeriană inclusiv un templu și pereți de coridoare admirabil strămutate. Am văzut și noul bulevard cu blocuri de locuințe, numit, (se putea altfel?) Stalin Allee – eram în anul 1956.
Cu acelaşi prilej am mai fost şi în orașele Leipzig și Weimar (casa lui Goethe) în apropierea căreia se afla lagărul de la Buchenwald cu cuptoarele respective, dar și copacul sub care Goethe obișnuia să-și scrie poeziile sale. În anii 40 acest copac a fost folosit pentru a-i pedepsi pe prizonieri, spânzurându-i de crengi…Erau băieții noștri deportați acolo din Ardealul de Nord…
