Corpurile neînsuflețite ale celor trei băieți au fost găsite  în localitatea Halhul, aflată pe drumul dintre Gush Etzion și Hebron, la mai puțin de 40 de km de centrul Ierusalimului. Halhul, astăzi un orășel arab cu peste 20.000 de locuitori, are un bogat trecut evreiesc, cum de altfel au toate localitățile din Țara Sfântă. Fiind cea mai înaltă localitate a zonei (1030 m) a fost de mai multe ori fortificată, printre alții și  de Iuda Macabi și mai apoi de legendarul erou Bar Kochba. În prezent se află sub jurisdicția Autorității Palestiniene și este cunoscut ca un loc favorit al teroriștilor arabi. Corpurile băieților au fost găsite după aproape trei săptămâni de căutări, sub un morman de stânci în apropiere de drumul spre Hebron.

În ziua de 1 iulie mă aflam la Ierusalim, participant la o consfătuire . Între meciul Franța-Nigeria care a început seara la ora 7 și următorul meci Germania – Algeria. care avea să înceapă în aceeași seară la 11, a venit ca o bombă insensibilă stând parcă pe gânduri să explodeze, vestea ucigașă. Akiva Tor – unul din organizatorii conferinței care era pe sfârșite în impozanta clădire a ministerului israelian de Externe – cu lacrimi în ochi și cu glasul tremurând a spus că au fost uciși. În liniștea care s-a așternut abrupt, vocea lui a sunat ca șuieratul unui obuz, deși era abia șoptită. Nu s-au pus întrebări, nu s-au auzit interjecții, toată lumea a înțeles deși nimeni nu se aștepta la acest deznodământ. Nu au fost comentarii, doar ochii umeziți spuneau câte ceva despre sentimentele aproape unanim împărtășite de acești oameni care stăteau acum cu capetele plecate. Cu câteva minute mai înainte își încrucișau tăios vorbele, disputându-și cu vervă, deși uneori prea vehement, adevărurile proprii. Acum tăceau împreună. Moartea este totdeauna cumplită. Moartea copiilor este absurdă și revoltătoare.

În noaptea care a urmat acestei dramatice seri eram pe aeroportul ”Ben Gurion”, așteptând avionul care urma să mă aducă înapoi în România. Pe aeroport obișnuita forfotă, lumea merge înainte, nicio dramă nu o scoate din rutina ei cotidiană și probabil doar în  mintea mea, încă obsedată de șocul veștii, se părea că toți vorbeau mai reținut, gălăgia obișnuită era estompată, personalul mai deferent și chiar în zâmbetul  oficial pe care obligatoriu îl arborau, era umbrit de tristețe. Poate doar mi s-a părut mie așa. Cei câțiva cunoscuți cu care  m-am văzut întâmplător, așteptând ”boarding”-ul, m-au salutat cu întrebarea devenită inutilă ”ai auzit?” Un ”tiz” al meu, necunoscut, Allen Roth (numele de Roth este destul de comun deși Philip, Cecil, Stefan Ludwig și alții l-au făcut celebru), aflat la Ierusalim în ziua înmormântării  mi-a scris: ”Israel este o țară foarte mică. Când cetățeni ai ei suferă o tragedie, întreaga țară e cuprinsă de jale. Așa am simțit, străbătând străzile Capitalei îndoliate”. Deci nu numai eu…

 

Și-ai lui întârziau! Plângând

De drag că are să-i revadă,

Sta ziua-n prag, ieșea pe stradă

Cu ochii zarea măsurând,

Și nu veneau! Și dintr-o vreme

Gemea, bătut d-un gând.

Corpurile neînsuflețite ale celor trei băieți au fost găsite  în localitatea Halhul, aflată pe drumul dintre Gush Etzion și Hebron, la mai puțin de 40 de km de centrul Ierusalimului. Halhul, astăzi un orășel arab cu peste 20.000 de locuitori, are un bogat trecut evreiesc, cum de altfel au toate localitățile din Țara Sfântă. Fiind cea mai înaltă localitate a zonei (1030 m) a fost de mai multe ori fortificată, printre alții și  de Iuda Macabi și mai apoi de legendarul erou Bar Kochba.

În prezent se află sub jurisdicția Autorității Palestiniene și este cunoscut ca un loc favorit al teroriștilor arabi. Corpurile băieților au fost găsite după aproape trei săptămâni de căutări, sub un morman de stânci în apropiere de drumul spre Hebron.

Potrivit relatărilor din presă, experții  consideră că băieții – care făceau ”auto-stop”, un obișnuit mijloc de călătorie a tineretului israelian, soldați, elevi, studenți – au fost împușcați aproape imediat ce s-au urcat într-o mașină la intersecția Gush – Etzion. Mașina a fost  găsită abandonată și incendiată.

Întreaga desfășurare de forță a armatei israeliene de-a lungul acestor săptămâni tensionate, în care toți israelienii urmăreau cu sufletul la gură știrile,  așteptând cu îngrijorare dar cu speranță  și încredere un final fericit, s-a dovedit a fi până la urmă un efort fără finalitate. Sute de palestinieni cercetați, unii reținuți, case întoarse cu susul în jos, pentru a căuta și a găsi măcar indicii care să servească la găsirea copiilor răpiți, au fost acțiuni în van căci răpiții erau deja uciși. Dincolo de reproșuri care oricând pot fi făcute, conform principiului ”după război mulți viteji se află”, anvergura măsurilor luate de armata Israelului a fost inevitabilă,  motivând  și în ”tabăra palestiniană” acțiuni cât mai eficace de prevenire. Cele mai impresionante acțiuni au fost nenumăratele versuri care s-au scris, cântece care s-au compus și s-au cântat, întruniri în care s-au adunat mii de oameni nu numai în Israel, ci și în diferite țări ale lumii, rugându-se, cu mânie sau cu disperare ”BRING BACK OUR BOYS” (aduceți băieții noștri înapoi), dar BĂIEȚII NOȘTRI erau deja acolo unde toate acestea sunt doar deșertăciuni.

Și poate cea mai înfricoșătoare a fost declarația lui Kaled Mashal conducătorul suprem al Hamas, care a felicitat autorii răpirii și, din păcate, nu a fost a fost o voce singulară, mulți dintre palestinienii – despre care se presupune că doresc să trăiască în pace cu Israelul – au organizat petreceri salutând cu bucurie răpirea. Au fost identificați doi suspecți Marwan Qawasmeh și Amar Aba Aișa. Primul un membru al clanului Qawasmeh, clan care numără în jur de 10.000 de membri și care este implicat în crime și jafuri cu caracter antievreiesc și antiisraelian.

 

Ținea privirile-n pământ,

Părea că vede dinainte-i

Trei morți într-un mormânt.

Cei trei, Eyal Yifrah,19 ani, din Elad, Naftali Frankel,16 ani, din Nof Ayalon și  Gilad Șaer, 16 ani, din Talmon, au fost înhumați alături unul de celălalt, după serviciile religioase ținute în sinagogile celor 3 comunități din care au făcut parte.

La înmormântarea lor comună au venit zeci de mii de  persoane, care s-au adunat in cimitirul din Modiin, să-i conducă pe ultimul lor drum în ziua de 2 Iulie (4 Tamuz după calendarul evreiesc), declarată  de Guvernul Israelului zi de doliu național. Primul ministru Netanyahu a adus un ultim omagiu celor trei tineri eroi, în fața mulțimii îndoliate și a celor trei cosciuge  acoperite  cu drapelul Israelului .

Cei trei tineri care nici măcar nu s-au cunoscut anterior, înainte de a se urca cu inocența unui gest obișnuit, cotidian, fără importanță în mașina ”capcană”, se odihnesc acum alături pentru veșnicie.

Dar povestea lor tragică se împletește cu una din numeroasele istorii ale acestui ciudat, dar extraordinar popor ai cărui fii au fost și vor fi tot pentru veșnicie…

 

File de jurnal, file de istorie

1897 – Teodor  Herzl scria pe data de 3 septembrie în jurnalul său: ”Dacă  ar fi să rezum Congresul de la Basel într-o frază – pe care mă voi feri s-o fac publică – aceasta ar suna astfel: La Basel am întemeiat Statul Evreiesc. Dacă aș afirma aceasta azi cu voce tare, toată lumea ar râde. Poate în cinci ani, dar cu siguranță în cincizeci, toată lumea va recunoaște”.

1906 – Un tânăr evreu de 22 de ani cu numele de David Grün, debarcă în portul Jaffa, venind din Rusia, dintr-un orășel numit Plonsk. Ulterior și-a ebraizat numele devenind cunoscut  ca David Ben Gurion. Un ”apostol” al muncii, socialist, idealist, a cărui viziune pătimașă a fost schimbarea pământului arid al Palestinei de atunci într-o grădină roditoare, folosind exclusiv munca evreilor, brațele muncitorilor evrei urmând să asigure transformarea pământului Țării lui Israel (Ereț Israel), dar și a poporului evreu. Această idee nobilă și revoluționară nu a fost pe placul arabilor care locuiau în Palestina, deși Ben Gurion scria atunci ”noi nu am avut nici-o confruntare cu Arabii, și nici nu am constatat vreun resentiment din partea lor”. Ben Gurion avea să devină una din personalitățile dominante ale Yișuv-ului (denumire dată totalității așezămintelor evreiești din Ereț Israel) și ideile lui aveau să devină pentru mulți ani ideile dominante ale Yișuvului. Principala preocupare a Yișuvului, dar și a Organizației Sioniste Mondiale, întemeiată de Herzl, era să susțină emigrarea evreilor (în special din Europa de Est) și – nu mai puțin important – să susțină politic, logistic și financiar așezarea și integrarea noilor imigranți. Nu era o misiune ușoară. Adaptarea la un mediu diferit (condiții climatice neobișnuite), la o societate cu alte valori, conviețuirea cu oameni de diferite origini și tradiții, un nou mediu cultural (o limbă nouă, și aceea în proces de formare!), practicarea unor activități și munci pentru care nu aveau nici pregătire, nici experiență, era o misiune foarte complicată. Colac peste pupăză, arabii pe care Ben Gurion i-a descris ca prietenoși și pașnici, s-au grăbit să dezmintă această impresie, întâmpinând noii imigranți evrei în cel mai bun caz cu ostilitate, dacă nu și cu focuri de armă. Nu e de mirare că în această perioadă creșterea demografică era extrem de scăzută, foarte mulți din noii veniți au plecat spre alte meleaguri mai confortabile. În același timp Organizația Sionistă a creat două instituții ajutătoare: Agenția Evreiască (Sohnut) -pentru organizarea si pregătirea imigrării, precum și Fondul Național Evreiesc (KKL, Keren Kayemet LeIsrael) – pentru colectarea și administrarea fondurilor necesare cumpărării pământului. Dacă în alte locuri unii își ” vindeau țara”, evreii dimpotrivă și-au cumpărat-o.

1914 – Cu o sută de ani în urmă a izbucnit primul război mondial. Evreii care abia au reușit după aproape 20 de ani de tentative să accepte o platformă care să-i unească – sionismul, ideea  regăsirii,  redobândirii și reconstruirii  țării strămoșești în Palestina – s-au trezit în zorii acestui război, aprins de o scânteie prea mică pentru un incendiu care avea să devină atât de mare și de devastator, îndreptând armele unii împotriva altora. Evreii din țările Antantei, împotriva celor din țările Puterilor Centrale. Cei din Anglia, Franța și mai ales Rusia (în care locuiau aproape două treimi din cei 8 milioane de evrei din Europa) contra celor din Germania și Austro-Ungaria. Ceea ce a complicat la culme lucrurile a fost afilierea Imperiului Otoman, care pe atunci stăpânea Palestina, un pașalâc turcesc. În momentul în care turcii au decis să se alăture Puterilor Centrale, evreii din Palestina, care în cea mai mare parte erau cetățeni ai Imperiului Țarist (emigrați din Polonia , Ucraina sau Basarabia) au devenit indezirabili, ca urmare unii au plecat, iar  alții au fost extrădați. O parte din ei a sprijinit interesele engleze.

1917 – Tot interesele engleze le-a servit și Chaim Weizman. Deși născut, crescut și educat în Germania, Weizman a devenit profesor de chimie la Universitatea din Manchester și apoi cetățean britanic. A inventat o procedură de sinteză enzimatică pentru fabricarea acetonei, un produs deficitar și de mare interes strategic. Contribuția lui la succesul militar britanic precum și prietenia  cu Lloyd George,  primul ministru britanic, și cu Lordul Balfour, secretarul pentru Afacerile Externe, şi-au adus aportul la  publicarea Declarației Balfour, documentul care a stat la baza întemeierii Statului Israel, întâi o promisiune de viitor, apoi ca document de referință. După ce Generalul Allenby a reușit să alunge turcii din Palestina s-a instituit  Mandatul Britanic care avea să dureze 25 de ani, cu multe intenții bune, dar cu și mai multe eșecuri. Sub presiunea continuă a arabilor din Palestina, influențați de Muhammad Hussein, Muftiul Ierusalimului, s-a introdus Cartea Albă. Englezii n-au reușit să împiedice total imigrația evreiască (deși s-au străduit)…și n-au reușit să împiedice acțiunile antievreiești ale arabilor (deși aparent s-au străduit)

1945 – În ciuda acestor împrejurări Yișuvul s-a dezvoltat impetuos. Noi și noi așezări evreiești, în majoritate agricole, kibuțuri și moșavuri, au fost constituite creând locuri de muncă, avuție și bunăstare. Nu era nicio restricție politică în perioada mandatului, privind alegerea locului acestor așezări. Decizia era luată funcție de considerente diferite, inclusiv de ordin istoric, de către pionerii (haluțimi) care se încumetau să înfrunte riscurile și dificultățile enorme ale înființării unei noi așezări. Pe lângă lupta cu vitregiile naturii se adăuga pericolul  confruntării cu atacatorii arabi. Și trebuie să repet: în ciuda acestor împrejurări, populația evreiască a Palestinei a crescut de 8 ori ajungând la peste 600 de mii. Cea arabă s-a dublat depășind pragul de un milion.

 

În această perioadă au fost uciși în Europa șase milioane de evrei.

1948 – Multe din așezările înființate în timpul Mandatului aveau importanță strategică și nu e deloc surprinzător că ele aveau și semnificații istorice sau biblice. Nu trebuie să uităm că Biblia, pe lângă inestimabila ei valoare spirituală, este și un veritabil tratat de istorie. Povestea adevărată a enclavei Gush Etzion, de unde plecaseră Eyal, Naftali și Gilad în ziua nefastă a călătoriei lor spre veșnicie, este un exemplu.

Kfar Eţion, 1943

Din Hebron, localitatea în care trăia cu soția lui Sara, a pornit la drum Abraham, ținând de mână pe fiul său Isaac. Ca să ajungă la Muntele Moriah, unde trebuia potrivit unui (nedemn) îndemn Divin, să-și sacrifice propriul fiu, era obligat să treacă prin defileul în care astăzi se întinde așa numitul Bloc (Gush) Ețion. Numele este de împrumut de la satul Kfar Ețion (Eț=pom)  întâi înființat în 1927, abandonat din cauza dificultăților naturale, apoi reînființat în 1935 și abandonat din nou, de data asta din cauza repetatelor atacuri arabe. În 1943 un grup mai numeros, de 450 de haluțim (pionieri), ca să poată asigura o apărare mai eficace, au constituit nu mai puțin de 4 așezări învecinate (Kfar Ețion, Masuot Ițhac, Ein Țurim și Revadim). În 1948 cele 4 așezări (aflate după partajarea aprobată de ONU în teritoriul atribuit arabilor) au fost atacate cu tancuri de Legiunea Iordaniană și complet distruse. 240  femei și bărbați uciși inclusiv familia unui arab bănuit să fi fost prieten cu evreii. Aceasta s-a întâmplat în data de 13 mai 1948, cu o zi înainte ca Anglia să fi părăsit pentru totdeauna Palestina, o zi înainte de proclamarea independenței Statului Israel. Cei rămași vii au fost luați prizonieri de Legiunea Iordaniană. ”Dacă există un  Ierusalim evreiesc este mulțumită celor care au apărat Guș Ețion” a afirmat Ben Gurion. Puținii supraviețuitori precum și urmașii celor care au murit apărând Guș Ețion, au reînființat așezarea (pentru a patra oară în decurs de mai puțin de un secol) după războiul de șase zile.

Legiunea Arabă (iordaniană) care a distrus Guș Ețion, sub comanda  generalului englez John Bagot Glubb (Glubb Pașa), era armata de elită a Transiordaniei, regatul contrafăcut de Marea Britanie, pentru a liniști lumea arabă, chemată la răscoală împotriva turcilor de celebrul colonel Lawrence și păcălită după victoria la care și ea a dat o mână de ajutor. Coroana pe care au pus-o  englezii pe capul Emirului Abdullah (străbunicul actualului rege al Iordaniei Abdullah al II-lea), avea nevoie de o țară, pe care tot englezii au proiectat-o, adăugând unui pustiu întins malul drept  al râului Iordan, care – potrivit prevederilor mandatului și a dreptului moral conferit de istoria biblică și cea științifică – ţinea de Ereț Israel. Altminteri Abdullah era un om slăbuț și cumsecade, care a încercat inițial să întrețină relații prietenoase cu evreii, după cum a și promis  Goldei Meir, emisara lui Ben Gurion.

În noaptea de 10 mai 1948, Golda a  călătorit în secret la Aman să încerce să-l determine pe Abdullah, în virtutea promisiunilor anterioare, să nu participe la atacul deja programat al celor 5 țări arabe vecine viitorului Stat Israel, după declararea independenței. Abdullah s-a eschivat spunând că nu mai poate lua decizii în această materie, fiind doar unul din cei cinci .Dar a întrebat-o pe Golda, de ce atâta grabă, de ce nu se mai poate aștepta cu proclamarea independenței? Golda i-a răspuns prompt și simplu ”Am așteptat două mii de ani!”   ”Mai așteptați câțiva ani, renunțați la dreptul de imigrare a evreilor” a spus Abdullah ”voi prelua eu întreaga țară și vă dau dreptul să fiți reprezentați în parlamentul meu. Vă asigur că vă voi trata foarte bine și nu va fi război” a încheiat el. Iar Golda i-a răspuns: ”Știți bine că nu putem accepta o astfel de propunere, dar poate ne vom mai întâlni. După război și după ce va fi un Stat Evreiesc!” Întâlnirea nu a mai avut loc deoarece  Abdullah, proclamat în decembrie 1948 Rege al Iordaniei, un stat constituit prin unificarea politică și geografică a Transiordaniei cu  Cisiordania (Malul de Vest al Iordanului), a fost împușcat mortal de un arab palestinian, taman când își terminase rugăciunea și ieșise în fața moscheei Al-Aqsa din Ierusalim, într-o zi de iulie 1951. Nepotul său, viitorul Rege Hussein al Iordaniei a fost de față…

 

Ce ar fi de făcut?

Acum Guș Ețion este menționat ca o ”enclavă” contestată și disputată, situată în așa numita  zonă A, dincolo de linia verde care reprezintă granița invocată de mai multe părți interesate în acest interminabil proces de pace a cărui finalitate este imposibil de prevăzut. După cum este bine cunoscut de lumea întreagă, tratativele de pace începute prin Acordurile de la Oslo în 1993 continuă să bată pasul pe loc. Una din problemele în dispută, deși departe de a fi cea mai complicată, este problema frontierelor și, derivând din aceasta, subiectul zidului de separare, construit de Guvernele israeliene, strict cu scopul (în bună măsură atins) de a proteja populația civilă de atacurile teroriste. De altfel nici nu poate exista o soluție practică care să definească o graniță reală între două state ale căror teritorii (încă neacceptate) sunt atât de ”îmbârligate”.

După  războiul de șase zile (invocând cele șase zile ale Creației!), când Israel s-a trezit neașteptat cu un teritoriu  triplu, prima decizie luată de guvernul israelian, în data de 19 iunie (la două săptămâni după încheierea războiului!), a fost de a restitui  Sinai-ul către Egipt și Golan-ul către Siria în schimbul unor tratate de pace asigurătoare și de a începe tratative cu Iordania referitor la frontiere. Ca răspuns la această poziție conciliantă a guvernului israelian, Summit-ul Arab ținut la Karthoum  în  septembrie a luat celebra decizie a celor trei ”NU”, ”nu PACE, nu RECUNOAȘTERE și nu NEGOCIERE cu Israel”. Evident a fost o abordare politică, nu una pragmatică, mai cu seamă că după rezoluția 242 a ONU această poziție era nesustenabilă.  Guvernul israelian condus de Moshe Shertok voia să găsească o ieșire din  situația creată, pe baza unor aranjamente de frontiera, care să asigure maxima securitate a  Israelului, cu minime consecințe demografice. Yigal Allon vice prim-ministru al Guvernului a propus un plan care-i poartă numele și care în esență prevedea: anexarea Ierusalimului de Est, a văii Iordan-ului și a Guș Ețion, precum și acordarea unei autonomii foarte largi, inclusiv în domeniului afacerilor externe restului de teritorii de pe Malul de Vest, administrarea Cisiordaniei urmând a fi preluată fie de Iordania, fie de un Stat Palestinian care ar urma să se constituie.

Au trecut 46 de atunci. Din planul Allon nu s-a realizat decât anexarea Ierusalimului de Est, și această măsură contestată politic inclusiv de cei mai apropiați prieteni ai Israelului. Nicio ambasadă nu și-a mutat sediul la Ierusalim. Israelul a rămas singura țară care nu are dreptul recunoscut de restul țărilor de a-și alege Capitala.

Am avut privilegiul de a participa cu câteva zile în urmă, la un tur al Ierusalimului ghidat de primarul Nir Barkat. Un om tânăr și ”deschis la minte”. Un primar al tuturor locuitorilor. În 1967 când Ierusalimul a fost unificat  avea 265.000 de locuitori din care 200.000 evrei (75,5%), 55.000 arabi-musulmani (20,7%) și 10.000 creștini (4%). Astăzi, după aproape jumătate de secol de la unificarea contestată de arabi, populația a crescut la 800.000, adică de 3 ori. Evreii numără 497.000 (62,1%), arabii 281.000 (35%), creștinii 14.000(2,9%). Cea mai mare rată de creștere a înregistrat-o populația arabă (musulmană), de 510%!! Primarul ne-a dus să vizităm un cartier locuit de evrei ultraortodocși (haredim), Ramot Șlomo și alături unul arăbesc, Șuafat. Le desparte un drum pe care-l folosesc în comun. Am vizitat un liceu și o universitate arabă. Directoarea ne-a prezentat școala și câteva din eleve ne-au vorbit despre preocupările și realizările lor. Vorbeau fluent engleza, araba și ebraica. Atât profesoara cât și elevele. Nu păreau să fie special pregătite ca să ne arate ceva care nu este adevărat în realitate. Deci pot trăi arabi fericiți în Ierusalimul unificat, care este la fel de evreiesc precum este de creștin sau de musuman și arab. Amintindu-mi de această vizită, crima comisă cu sânge rece asupra celor trei băieți mi s-a părut și mai oribilă. Ea a fost comisă și împotriva fetelor de la liceul arab.

Celor care azi strâmbă din nas și ponegresc întemeierea de așezări evreiești și care fac teoria chibritului, cum ar fi trebuit să se desfășoare înființarea unui Stat Nou, democratic și de welfare (asistență socială), într-o zonă pustiită în două mii de ani de războaie și de indiferență, celor care țipă în gura mare că Israel trebuie boicotat, delegimizat și sancționat (BDS), le adresez întrebarea inocentă: oare de ce nu privesc în jur? Căci sunt destule țări în jurul Israelului (nu e nevoie să le numim), în care sunt și acum pustietăți, boli, mizerie și sărăcie cum au fost acum 100 de ani în Palestina, sunt și arabi, mai cultivați și mai educați decât au fost acum 100 de ani în Palestina. Acești teoreticieni ai chibritului ar putea încerca prin acțiunile și prin sfaturile să aducă progres, liniște și pace tuturor acelor țări și acelor popoare nefericite.

Un lucru s-a demonstrat fără echivoc prin numeroasele evenimente neliniștitoare care se petrec de câtva timp în Orientul Mijlociu, anume că nu neapărat conflictul israelo-palestinian este ”cuiul lui Pepelea”  în această zonă. Și că cele două condiții fundamentale puse de Guvernul Israelului pe masa tratativelor, nu pentru începerea negocierilor, ci pentru încheierea lor fructuoasă, sunt necesare și înțelepte. Primul ministru le-a formulat clar și succint: Israel nu va încredința nimănui responsabilitatea propriei securități și Israel nu va încheia tratate de pace decât cu cei care îl vor recunoaște ca Stat Evreiesc.

Braşov, 04 iulie 2014