În ianuarie 1945 Mama abia împlinise 14 ani şi rebegea înspăimântată, alături de alte câteva sute de copii,  la  fel de speriaţi, înfometaţi şi îngheţaţi, în adăpostul  Orfelinatului Israelit din Budapesta asediată, unde evreii erau vânaţi de nilaşişti, iar cei capturaţi împuşcaţi în Dunăre. Orfelinatul se afla sub protecţia fragilă a Crucii Roşii şi a diplomatului Raoul Wallenberg.

În ianuarie 1945 Tata era îmbarcat într-un transport dinspre Auschwitz către interiorul Germaniei. Avea să călătorească o săptămână într-un vagon deschis, îmbrăcat în zeghea subţire de häftling…

Ianuarie 1945 Budapesta

Asediul Budapestei

În fiecare an, în ziua de 13 ianuarie, Mama mea, Sárika, îmi spunea: “Astăzi e a doua mea zi de naştere!” De mai bine de trei ani Mama e absentă din lumea celor vii, dar eu continui să marchez ziua de 13 ianuarie, o dată memorabilă în calendarul familiei noastre. 

Mama, Szurika Tabák la  Budapeta, în uniforma orfelinatului

În ianuarie 1945 mama abia împlinise 14 ani şi rebegea înspăimântată, alături de alte câteva sute de copii,  la  fel de speriaţi, înfometaţi şi îngheţaţi, în adăpostul Orfelinatului Israelit din Budapesta, aflat sub protecţia fragilă a Crucii Roşii internaţionale şi – după  incidentele sângeroase de la Crăciun, când un profesor şi câţiva copii muriseră împuşcaţi – şi  a lui Raoul Wallenberg.  

Budapesta se afla în plin asediu, toată populaţia oraşului suferea, dar evreii mai erau şi vânaţi de nilaşişti, iar cei capturaţi împuşcaţi pe malul Dunării şi aruncaţi în apele îngheţate. În continuare am să redau relatarea Mamei, publicată în cartea ei : ”Szurika, Éva lánya” (editura Mega, Cluj, 2006, traducerea în limba română  ”Surica, fiica Evei” (editura Hasefer, 2008)

Militari cu şube albe şi pâslari

Au urmat nopţi lungi şi geroase, cu rafale de armă şi alarme aeriene, când stăteam înghesuiţi şi îngroziţi în subsolul orfelinatului, dormind iepureşte. În dimineaţa zilei de 13 ianuarie ne-am trezit la auzul zgomotului cu care uşa de fier a adăpostului a fost dată înlături şi am putut desluşi conturul a trei militari care purtau căciuli cu urechi, pufoaice albe şi pâslari, şi aveau armele automate îndreptate înspre noi. Ne-am speriat rău de tot, gândindu-ne că iarăşi au venit să ne ducă cu forţa, cine ştie unde. Am început să plângem şi să ţipăm. Militarii au coborât în subsol pentru a-l cerceta cu fascicolul de lumină al lanternelor. Între timp vorbeau tare între ei, într-o limbă pe care noi n-o pricepeam.

Într-un final,  tanti Erzsi s-a încumetat să se apropie de uşa adăpostului şi s-a dumirit că erau militari ruşi. A fugit în adăpostul băieţilor şi a revenit cu domnul director Ottó Roboz, care s-a apropiat cu curaj de militari şi, spre surprinderea tuturor, a început să discute cu ei. Mai târziu am aflat că în primul război mondial, directorul orfelinatului de băieţi luptase pe frontul rusesc şi a fost luat prizonier. Acolo a învăţat ruseşte.

Peste câteva minute a apărut şi un ofiţer rus care ne-a spus că eram primul grup de copii evrei pe care l-a întâlnit în cei câţiva ani, de când lupta pe front. Apoi i-a cerut permisiunea directorului să cerceteze clădirea, pentru a se asigura că nu erau ascunse nici arme şi nu era pitit vreun soldat inamic. Odată percheziţia încheiată, atât ofiţerul cât şi militarii au părăsit orfelinatul. Peste câteva ore, însă, au revenit şi ofiţerul ne-a avertizat că în împrejurimi se duceau lupte şi orfelinatul nu ne mai oferea un adăpost sigur. A cerut ca măcar copiii mai mici să fie duşi în cartierul Zugló unde focul încetase, de la Crăciun încoace. Ne-a asigurat o escortă militară, ne-am adunat repede bocceluţele şi am pornit să traversăm parcul municipal, către o destinaţie nouă.

Ne-am obişnuit greu cu lumina zilei, ameţeam de foame, de albeaţa omătului şi de aerul tare, pentru că de săptămâni de zile nu mai respirasem aer curat. Uneori ne împiedicam de movilele de zăpadă sau alunecam pe gheţuş, dar pedagogele şi soldaţii îi sprijineau pe copii slăbiţi, ca să poată ţine pasul cu ceilalţi. Într-un târziu am ajuns la o vilă cochetă cu un etaj, situată în apropierea străzii Mexikó, unde ne-au cazat. Am găsit o bucătărie complet utilată. În camere erau sobe de teracotă, reci ca gheaţa. Semn că de mult timp nu se mai făcuse focul. Toată mobila care mai rămăsese în casă era alcătuită din câteva scaune, o masă de sufragerie de 12 persoane şi un cuier cu oglindă, încastrat în peretele din antreu.

Frânţi de oboseală, ne-am aşezat pe scaune sau pe podea şi am aţipit aşa îmbrăcaţi, cum eram. Ne-a trezit un miros îmbietor. Doi soldaţi ruşi, mai vârstnici, ne-au adus o oală mare de tocăniţă de cartofi, de la cazanul armatei pe care ne-au servit-o în farfuriile şi cănile găsite în bucătăria vilei. Fiecare a mai primit câte o felie mare de pâine neagră. Am început să mâncăm cu poftă. Între timp a sosit şi ofiţerul rus cu un translator, care ne-a comunicat că în fiecare zi ne vor trimite mâncare de la bucătăria de campanie şi o să primim şi ceva lemne ca să putem face focul în camere şi în baie. A lăsat doi soldaţi de pază, explicându-ne că războiul nu s-a încheiat şi ne mai păşteau pericolele. Ne-a sfătuit să nu ieşim pe stradă decât în grup şi să revenim înainte de lăsarea întunericului. Cei doi ofiţeri ne-au mai vizitat de câteva ori. Cel care vorbea ruseşte era de origine evreiască, iar translatorul din Ucraina Subcarpatică. Ne-am bucurat de câte ori îi vedeam, ne aşezam roată în jurul lor, le cântam şi ne jucam cu ei.

După o vreme ne-am încumetat să ieşim pe stradă. M-am dus împreună cu verişoara mea Sara, o fată pe nume Pötyi, o altă fată şi cu Dönci, care aflase unde ne-au mutat şi a venit pe la noi. Cartierul Zugló oferea o privelişte cumplită: uşile magazinelor erau forţate, vitrinele sparte, majoritatea caselor erau avariate de bombardamente. Pe străzi şi pe trotuare zăceau leşurile îngheţate ale cailor, iar trecătorii răzleţi abia se ţineau pe picioare. Toată lumea căuta de-ale gurii, în schimbul banilor sau a unor obiecte. Unii scotoceau prin locuinţele sau magazinele pustii. Şi noi am umblat prin casele părăsite şi ne-am dus la bucătăria militară rusească, să cerşim o bucată de pâine. Le ziceam „Daitie hleba”. Unii ne-au dat pâine cu marmeladă sau biscuiţi, alţii ne-au alungat. Am intrat şi prin magazinele devastate, dar mare lucru n-am găsit.

Odată am dat de o cutie cu şase sutiene, dar pentru că niciuna dintre noi nu avea nevoie de aşa ceva, ne-am dus la piaţă să valorificăm prada. O precupeaţă ne-a dat în schimbul lor câteva mere pe care le-am împărţit frăţeşte. De mult nu mai văzusem mere, le uitasem culoarea şi gustul. Altă dată am nimerit într-o fabrică de ciocolată părăsită, de unde se furase tot, în afara unui utilaj mare, pe tamburul căruia se uscase un strat subţire de ciocolată. Ne-am aşezat jur-împrejurul lui şi rotindu-l pe îndelete, am început să răzuim cu unghiile, prada aceea delicioasă…

Mama avea să revină în Ardeal în primăvara lui 1945 şi avea să afle că mama ei (Eva), bunica (Rifka) şi alte câteva zeci de rude apropiate  (mătuşi, unchi, verişori şi verişoare) din oraşul Gheorgheni, pieriseră la Auschwitz.

Auschwitz, ianuarie 1945

Tată meu, Imi, mi-a povestit foarte puţin despre deportare, deşi-i purta stigmatul tatuat pe braţ: A-13058 şi, din acest motiv, umbla numai cu cămăşi cu mânecă lungă. Tata avea 22 de ani şi ajunsese la Auschwitz în vara lui 1944, împreună cu fratele său Laci, de 16 ani.  Au rămas o vreme împreună la Birkenau, dar apoi au fost despărţiţi pentru că tata – fiind  muncitor calificat – a  fost dus la muncă, iar Laci a fost transferat mai întâi în lagărul de la Bochum şi apoi în cel de la Buchenwald, unde avea să supravieţuiască şi datorită mişcării subterane care proteja adolescenţii.

Tata, Imre Székely, înainte de deportare

Povestea tatii – reconstituită  din crâmpeie de amintiri pe care le depănase familiei şi, mai ales, lui Daniel Lőwy, pentru cartea sa despre destinul tragic al evreimii clujene „A Kálváriától a tragédiáig” [„De la Calvaria la tragedie”] (editura Koinónia Cluj, 2005) – o găsim sintetizată, tot în cartea Mamei.

Imi a rămas în lagărul de exterminare de la Auschwitz. Lucra la un garaj de reparat tractoare, îndurând foamea, frigul şi umilinţa, dar soarta lui nu era atât de cumplită ca cea a deţinuţilor de la cariera de piatră. Uneori putea părăsi atelierul, însoţit de un soldat din Wermacht, pentru a aduna piesele abandonate pe teritoriul lagărului. Dacă, trecând de-a lungul gardului care despărţea lagărul bărbaţilor de cel al femeilor,  auzea vorbindu-se ungureşte, se interesa despre clujence. Odată s-a apropiat de gard o femeie mai vârstnică, slabă şi înfofolită în zdrenţe care l-a întrebat cu vocea tremurată: „Dumneata nu eşti cumva Imre Székely, din Cluj?”. Soţul meu a întrebat-o mirat de unde-l cunoaşte. Femeia i-a răspuns: „Imike, nu mă recunoşti? Sunt mama ta!” Stăteau amândoi şi se priveau, fără cuvinte, cu lacrimile şiroindu-le pe obraji. Mama s-a interesat de soarta lui Laci, dar Imi n-a avut curajul să-i spună că fuseseră separaţi de mai multe luni şi habar n-avea unde era Lacika; i-a spus că fratele său e bine şi sunt împreună. Apoi a dorit să afle cu ce-şi poate ajuta mama. Aceasta a făcut un gest neputincios către picioarele umflate, pline de ulcere varicoase şi apoi spre capul tuns pleşuv. Imi a înţeles că ar avea nevoie de medicamente pentru picioare şi de o basma pentru a-şi acoperi capul. Cu ajutorul unui muncitor german care lucra la garaj şi făcea naveta, Imi a reuşit să facă rost de pastile Burow şi de feşi. La atelier i-a confecţionat o cană de tablă şi o lingură. Vesela era foarte rară şi constituia o adevărată comoară pentru deţinuţi. Toate acestea le-a legat într-o boccea mică şi le-a aruncat peste gard, cu ocazia următoarei întâlniri cu mama sa. Imi a reuşit să-şi mai vadă de câteva ori mama, care se oferea să meargă la baie în locul altor deţinute, pentru că pe drum trecea pe lângă gardul unde-şi putea întâlni fiul. Femeile nu se îndemnau să meargă la baie, pentru că acolo trebuia să-ţi lepezi hainele şi încălţările vechi şi la ieşire ţi se dădeau alte zdrenţe şi încălţări, de obicei mult mai proaste. Îmbrăcămintea şi, mai ales, încălţămintea aflată într-o stare ceva mai bună reprezentau o şansă de supravieţuire, în timp ce lipsa lor, boala şi moartea.

…În ianuarie 1945 Imi a părăsit Auschwitzul cu un transport. După război avea să afle de la verişoara sa, Irénke Izsák, că mama lui n-a vrut să părăsească lagărul cu nici un transport şi se ascundea în baracă pentru a rămâne în lagăr, în preajma fiilor ei. Ibi Hamlet, o altă colegă de baracă, a povestit că înainte de a fi evacuată din lagăr, şi-a schimbat rochia cu cea a mamei lui Imi. Mama soţului meu i-a dat rochia, care se afla într-o stare ceva mai bună, spunându-i s-o poarte pe drum, pentru că ea nu va mai avea nevoie de ea. Margit Székely (născută Fischman), căreia cei apropiaţi îi spuneau Malka, şi-a pierdut viaţa la Auschwitz, la vârsta de 44 de ani. Despre soarta tatălui său, Imre n-a aflat nimic, niciodată. În momentul  deportării avea peste 60 de ani şi, probabil, a fost trimis direct la camera de gazare.

       Transportul în care era Imi a călătorit timp de şapte zile într-un vagon deschis, în gerul cumplit al miezului de ianuarie. Rebegea de frig în zeghea subţire şi se acoperea cu o bucată de pătură uzată până la urzeală. În ziua plecării li s-a distribuit câte o jumătate de pâine neagră care trebuia să le ajungă până la destinaţie. Nimeni nu bănuia că vor călători o săptămână încheiată. Imi s-a străduit să-şi împartă pâinea, deşi era tentat să mănânce, măcar o dată, pe săturate. În zorii unei alte zile geroase, vântul a smuls fâşia de pătură dintre degetele lui Imi, slăbite şi amorţite de frig. A privit neputincios în urma bucăţii de postav şi l-a străfulgerat gândul că-i sosise ceasul de pe urmă.

       Au ajuns într-un lagăr de tranzit de unde i-au dus în convoi, pe jos. Cei răzbiţi de boală sau epuizare, care rămâneau în urmă sau cădeau, erau împuşcaţi în cap, pe loc. Imi îşi amintea că la fiecare minut auzea detunătura unei arme. Unii au riscat să se culce pe jos şi să simuleze moartea şi au scăpat, dar pentru alţii, această încercare s-a dovedit fatală, fiindu-le descărcat câte un glonţ în cap, „pentru siguranţă”.

Când a ajuns la Buchenwald, cu un transport decimat, se desprimăvăra.

La Buchenwald Tata l-a reîntâlnit pe fratele său Laci, devenind liberi împreună, în 11 aprilie 1945.