La 85 de ANI… despre ADOLESCENŢĂ, TINEREŢE şi OPŢIUNI

La zece ani, în toamna anului 1940, ne-am mutat la Bucureşti. Mobila şi lucrurile din casă au fost expediate cu un vagon de marfă, iar eu cu mama şi cu baba, ne-am făcut cu greu loc în trenul care era foarte aglomerat, căci situaţia în ţară era tulbure. La Bucureşti ne aştepta tata. Iniţial închiriase o casă pe strada Parfumului, la etajul I, dar proprietarul îl anunţase că fiind zonă militară (?), nu poate accepta nişte chiriaşi evrei, aşa că a fost nevoit să închirieze în grabă un apartament de pe strada Bradului nr. 37, care nu arăta prea bine. Era infestat de ploşniţe şi cu toată deparazitarea făcută înainte de sosirea noastră, mama a muncit un an de zile, aplicând cu pensula petrol pe lemnărie, până am scăpat de insecte. în bucătărie, veneau din pivniţă guzgani, împotriva cărora am dus o luptă aprigă, stârpindu-i cu ajutorul unei curse cu arc, care-i omora pe loc. în fine, am primit mobila, care a încăput în cele trei camere şi totul a intrat, ca să spunem aşa, în normal.

Mirel elev

Eu am început să învăţ în clasa a IV-a primară la şcoala „Malbim” de pe strada Trinităţii. Îmi aduc aminte de sărbătoarea de Hanuka, la care am primit rolul să citesc o rugăciune din sidur, fiindcă eu ştiam cel mai bine ebraica. La scurt timp după Hanuka, şcoala a fost ocupată de o formaţie a armatei germane, în misiune la Bucureşti, iar clasa noastră a trecut să înveţe în sala mică a Templului „Unirea Sfântă” de pe strada Mămulari. Pe 10 noiembrie a fost cutremurul, care ne-a trezit din somn şi ne-a speriat foarte tare. S-au produs crăpături în pereţi şi câteva bibelouri au căzut şi s-au spart, dar am ieşit relativ bine din această încercare. Eram terorizaţi de ştirile legate de teroarea instaurată de legionari. Eu, în fiecare zi, îl aşteptam pe tata când venea acasă de la servici şi răsuflam uşurat când apărea la colţul străzii noastre. La rebeliunea legionară din 21 ianuarie 1941, ne-am uitat îngroziţi la biserica de vis-a-vis de casa noastră, de unde legionarii trăgeau clopotele. Nu aveam unde să ne ascundem. Noroc că bandele de devastatori de pe Calea Văcăreşti s-au oprit la colţul străzii noastre. După rebeliune am văzut distrugerile pe care le-au făcut legionarii în sala mare a Templului în care învăţam.

La Paşcani fusesem un elev bun, eram cunoscut de profesori. La Bucureşti eram dezorientat. Când am terminat clasa a IV-a nu m-am interesat de serbarea de sfârşit de an. Din întâmplare m-a întâlnit pe stradă directorul şcolii şi mi-a spus să vin la şcoală, căci primisem câteva cărţi premiu.

mirel poza cu clasa

Părinţii m-au înscris în continuare la Liceul ”Cultura A”, de pe strada Romulus. În clasa I-a de liceu, nu prea învăţam şi eram ameninţat să rămân chiar corigent la matematici. Baba le spunea în idiş părinţilor: „copilul se joacă, nu învaţă nimic”. Şi într-adevăr am căpătat nota 4, adică „un scăunel”, cum se spunea în bătaie de joc. Ţin minte că tata şi unchiul Aurel, m-au meditat şi surpriză: la serbarea de sfârşit de an, care avea loc la Templul „Coral” şi la care tata m-a luat ca să văd cum sunt răsplătiţi elevii merituoşi, m-am auzit strigat că am luat Menţiune!

în clasa a II-a s-a făcut o reorganizare a liceelor evreieşti care erau supra-aglomerate şi eu am fost repartizat la Gimnaziul Teoretic „Cultura Max Aziel”, de pe strada Remus, director I. Vardi. Aici m-am simţit bine, era un mediu mai plăcut şi am început să mă afirm. Păstrez cu evlavie broşura scoasă de această şcoală minunată în anul şcolar 1942-43. Eram elev în clasa a II-a şi eram 53 elevi în clasă, dar nu ne plângeam că suntem îngrămădiţi ca „sardelele”, cum se afirmă în aceste zile în Israel, eram fericiţi că puteam învăţa, că eram feriţi oarecum de grozăviile războiului. Am luat la sfârşitul anului, Premiul III (Premiul I revenise bineînţeles lui Silviu Camil, cel care peste ani va deveni un cunoscut inginer de sunet în cinematografia românească şi lui Sami Druckman, care va deveni un apreciat critic literar sub pseudonimul S. Damian). Baba era bolnavă de inimă şi mama o îngrijea cu un devotament rar întâlnit. Când făcea accese de anghină pectorală eu fugeam să chem o doctoriţă care locuia în apropiere. În martie 1942, baba a murit şi a fost înmormântată în Cimitirul de pe şoseaua Giurgiului. Apoi casa în care locuiam aparţinând unui proprietar evreu, a fost preluată de stat şi noi a trebuit s-o părăsim, fiind atribuită unor români. Tot atunci, sora mamei, Uva, căsătorită cu farmacistul Aurel Bernstein, a fost nevoită să părăsească apartamentul pe care îl ocupau pe strada Episcopul Radu, din cartierul Moşilor. Cu greutate, am găsit o casă, pe strada Sabinelor 78, în cartierul 13 Septembrie, care aparţinea unei proprietărese românce, în care ne-am mutat ambele familii. Pe strada Sabinelor, la trei case distanţă, locuiau deja, fiind evacuaţi din casa lor de pe strada Anton Pan, mătuşa mamei, tanti Frida şi unchiul Herman Rauchvargher, cu fiica şi ginerele lor Sena şi Jean Tărnăuceanu, ambii farmacişti şi foşti colegi de facultate cu Aurel. Iată deci cum am ajuns să stăm la comun! Desigur consideram că este un aranjament provizoriu, dar care a durat până la plecarea noastră din România, în iulie 1970.

În iunie 1943, mi-am serbat bar-mitzva la templul Baron de Hirsh de pe strada Bradului. Am ţinut un discurs în limba română şi am primit cadouri diverse, de la un ceas de mână la o trusă cu un foarfece şi un coup-papier, pe care-l mai am şi astăzi! În aprilie 1944 au început bombardamentele aliaţilor asupra Bucureştiului şi noi împreună cu rudele noastre, de pe strada Sabinelor, am închiriat provizoriu două camere pe strada Smârdan, aşa că la alarme intram în adăpostul Băncii Naţionale.

Dacă noi la Bucureşti, am trecut perioada războiului relativ fără dificultăţi mari, tata a fost scos doar la curăţatul zăpezii, familia rămasă în Moldova a avut de suferit mult. Fratele cel mare al mamei a fost deportat cu familia lui, din Dorohoi, unde era evacuat, în Transnistria. Fratele mai mic a fost luat în detaşamente de muncă forţată, în care a fost supus unui regim de exterminare. În fine, în aprilie 1944, când frontul s-a stabilit în zona Paşcani, în urma bombardamentelor germane cu bombe incendiare asupra orăşelului în care rămăsese numai populaţia evreiască, au fost omorâţi – prin asfixiere – cinci membri din familia Marcus: bunicul, fratele mamei cu soţia şi fetiţa lor şi sora mai mică a mamei. Singura, salvată întâmplător din acest dezastru, a fost bunica – Omama – care în cele din urmă a fost adusă după război, la noi, la Bucureşti.

Îmi aduc aminte de seara zilei de 23 august 1944, bucuria că perioada de teamă şi ameninţare în care trăisem a luat sfârşit. Am mers cu tata în Piaţa Palatului Regal, ne-am alăturat mulţimii care îl ovaţiona pe rege. Dar şi această perioadă de euforie a fost scurtă. Tata s-a îmbolnăvit în anul 1945 de o boală fără leac pe vremea aceea şi a murit în ianuarie 1946. Când trupul tatei a fost scos din casă, Omama, cea încercată de tragedia familiei din Paşcani, n-a mai rezistat şi a paralizat.

În toamna anului1944 şcoala noastră a revenit în localul propriu din strada Sborului. După terminarea clasei a IV-a, ultima clasă de gimnaziu, tata a vrut să continui studiile la un liceu de stat, aşa că

M-a înscris la Liceul Matei Basarab, unul din liceele de elită din Bucureşti, unde învăţaseră înainte de război mulţi elevi de origine evreiască. Tata n-a ajuns să mă vadă la liceu, eu am ajuns acolo abia după moartea tatei. Deşi într-un mediu nou şi în situaţia de orfan, am reuşit să mă dedic în întregime învăţăturii şi am terminat anul şcolar ca premiant. Între timp populaţia ieşită din război, îşi definea atitudinea politică. Eu am fost atras de organizaţiile de tineret care s-au înfiinţat sub egida comunistă. Această opţiune am adoptat-o în speranţa că se va instaura un regim fără discriminări rasiale şi în care oameni fără avere se vor putea afirma prin meritele lor. Probabil că la această opţiune politică am ajuns şi sub influenţa unchilor mei, Marcu Horodniceanu, fratele tatii, şi a lui Aurel Bernştein, cumnatul mamei, cu care locuiam în aceeaşi casă şi care mi-a fost ca un tată. Ambii se înscriseseră în Partidul Comunist, erau însă amândoi profesionişti de valoare, nu activişti politici. Marcu, inginer cu vechime la CFR, va deveni director general, dar din păcate a murit în anul 1950, iar Aurel, farmacist care lucrase în industria de medicamente, va deveni după ce-şi va completa studiile de inginer chimist, inginer şef la Fabrica de Medicamente. Adeziunea mea la organizaţiile de tineret comuniste, a fost totdeauna limitată de convingerea mea că nu prin politică ci prin profesiune trebuie să mă afirm şi în niciun caz nu trebuie să-mi părăsesc familia, care era pe primul plan.

Am absolvit liceul în 1949, după reforma învăţământului şi m-am înscris la Politehnică, la Facultatea de Electrotehnică. Şi această opţiune profesională a fost probabil influenţată de propaganda la modă care spunea că electrificarea este o componentă esenţială a noului regim. La sfârşitul anului I de facultate mi s-a propus să plec pentru continuarea studiilor în Uniunea Sovietică. Era o propunere greu de refuzat. Şi totuşi, la insistenţele mamei mele, am refuzat şi am rămas să-mi continui studiile la Bucureşti. Am absolvit facultatea în 1953 şi am dat examenul de stat în 1954, devenind inginer cu specialitatea electroenergetică. Aş fi vrut să lucrez în proiectare, dar până la urmă nu mi s-a aprobat aşa că am lucrat în exploatarea de centrale electrice, devenind un specialist bun atât ca pregătire teoretică cât şi ca experienţă practică.

Cea mai importantă opţiune din viaţa mea am luat-o în toamna anului 1958. Atunci când s-a răspândit vestea că au început înscrieri pentru plecarea în Israel, deşi eram bine văzut şi aveam o poziţie profesională foarte bună, n-am ezitat şi am făcut cerere de plecare. Lucrurile n-au mers uşor, am aşteptat 12 ani şi de abia în 1970, am primit aprobarea să plec în Israel, unde aveam să încep o viaţă nouă, eliberată de frica permanentă care mă apăsa în regimul comunist, unde erai tot timpul suspectat şi puteai fi tras la răspundere pentru vini imaginare. în Israel, am făcut ulpanul la Haifa şi am început să lucrez la Societatea de Electricitate în proiectarea de centrale electrice cum îmi dorisem, am reuşit să am casa mea, automobilul meu şi să-mi găsesc perechea, pictoriţa Liana Saxone cu care am întemeiat o familie. Aici am început, la 40 de ani, un capitol fericit în viaţa mea.

Mirel Horodi

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *