Îmi aduc aminte că soarele scăpăta pieziş spre asfinţit. Crestele muntelui Carmel păreau aprinse ca de un foc divin. Departe în zare, se vedeau ca prin pâclă, încă sclipind, undele verzi-albăstrui ale Mediteranei, gata să înghită razele de soare care alunecau pe suprafaţa apei. Ne îndreptam spre maşina aflată în lotul de parcare al Galeriilor de artă din satul Ein Hod expunând lucrările cele mai apreciate ale pictorilor şi sculptorilor contemporani evrei din întreaga lume.

Era o zi caldă ca de primavară, în mijlocul lunii ianuarie a anului 1986, neaşteptată după cele două săptămâni de ploi aspre revărsate pe tot ţărmul de vest al Mediteranei, deci si a Israelului. Doar ne aflam în mijlocul musonului de iarnă, încărcat cu ploi şi chiar ninsoare, care se revarsă anual pe tot estul Mediteranei, de la insula Cipru şi până dincolo de fluviile Tigru şi Eufrat, iar pe axa nord-sud de la Beirut şi pădurile de cedrii din valea Beqaa, în nordul Libanului, până la sud de Alexandria, Egipt, stropind deşertul peninsulei Sinai din noiembrie şi până târziu în martie.

În drum spre locul de parcare, am rămas în urmă cu mama, în timp ce soţia împreună cu cei doi băieţi ai mei aleargau către maşina aflată nu departe de maşinile altora care se bucurau şi ei de căldura umedă a asfinţitului din Ein Hod.

In cursul zilei vizitaserăm, printre altele, o galerie nouă, abia deschisă, de către fiul unui supravieţuitor al Auschwitz-ului. Printre tablouri, statuiete si colecţii de desene si documente, erau expuse şi o serie de desene în peniţă reprezentând imagini din Auschwitz aşa cum şi le reamintea tatăl artistului: barăci cu deţinuti, staţia de tren Auschwitz-Birkenau, unde erau „descărcaţi” proaspeţii deportaţi care cu 4 zile în urmă se aflau încă în ghettoul din Cluj, o crâmpeie din gardul dublu de sârmă ghimpată, care înconjura lagărul de exterminare, împreună cu silueta ştearsă a unui Sonderkommando SS Eichmann*, patrulând în coridorul dintre garduri. Un alt desen înfăţişa siluete ale deţinuţilor în picioare pentru apelul de seară, pregătit din vreme pentru o nouă selecţionare, apoi un Kapo* în zeghe, lovind cu bâta un deţinut aflat la pământ, precum şi alte câteva desene ca de coşmar pe care nu mi le mai amintesc cu precizie. Mama rămăsese împietrită în faţa unui desen schiţând interiorul unei barăci – „Baraca Nr. 22 din Auschwitz” (titlul desenului).

Siluete vagi, probabil femei-prizoniere, îmbrăcate într-un fel de cârpă-halat-cămaşă-sac în dungi, cu baticuri din acelaşi material pe cap legate sub bărbie, cu saboţi de lemn în picioare, care erau culcate sau aşezate pe un fel de scânduri murdare de lemn. Siluetele se ghiceau lunguieţe, cu faţa suptă, cu privirea aţintită către o altă siluetă vagă de trup parcă de copil în cădere, care se ghicea aruncat la pământ de braţul unei alte femei, de data asta înaltă şi puternică, fără batic pe cap, parcă continuând să tragă trupul de copil către o deschidere, aflată puţin mai departe la marginea dreapta a desenului înrămat.

Am întrebat-o şi atunci şi în multe alte rânduri pe mama depre desen, despre baraca Nr. 22, despre amintirile zilelor ei în lagărul de exterminare de la Auschwitz, despre familia ei rămasă în cenuşa cuptoarelor de incinerare, despre felul în care a reuşit sa suprevieţuiască.

Mama mi-a spus că desenul care a lovit-o atât de tare pare să fie cel al unei barăci asemanatoare cu cea în care a fost „cazată” împreuna cu mama ei, Sara Lazarovici, o femeie plăpândă şi aproape sfârşită, de nici 42 ani, împreună cu alte femei şi fete, rude şi prietene, precum şi multe alte feţe necunoscute, împărtăşind aceeasi soartă, pentru că baraca 22 nu avea priciuri de lemn ca şi cea a mamei, baraca Nr. 32.

Tot atunci mama mi-a povestit că a doua zi dupa sosire, în baracă fiind, a insistat s-o întrebe pe o Kapo**, şefa de baracă, şi ea o deţinută dar probabil de drept comun – Kapo erau bine hrănite, zdarvene, puternice, dar răutăcioase şi crude – despre soarta posibilă a sorei, Hermina Iacobovici, născută Lazarovici, ca şi depre nepoţica ei, Iudith Iacobovici, fetiţa de 11 luni a Herminei.

Mama mi-a povestit atunci, la Ein Hod, că la fel ca şi în desenul cu baraca Nr 22 din Galeria pe care tocmai o vizitasera, o Kapo – vezi atribuţiile ei*** – a aruncat-o pe mama la pământ, apoi a înşfăcat-o de umăr şi a târât-o afară din baracă. Aici fiind, Kapo i-a arătat mamei fumul greu şi negru ieşind din coşul cuptoarelor de incinerare şi i-a lătrat: „Vezi fumul asta? Acolo este sora ta şi micuţa Iudith. Tot acolo este şi tatăl tău si prietenii tăi şi tot acolo o vei sfârşi şi tu cu mama ta şi cu toţi ceilalţi din baracă.”

In următoarele zile, luni şi ani, fiind în vizită la parinţii mei din Hedera, Israel, am continuat s-o întreb pe mama iar şi iar despre viaţa ei dinainte de război, din timpul războiului, ca şi despre viata după supravieţuire şi întoarcere din Holocaust. Am început şi continuat să-mi iau metodic note pe care mai târziu le-am clasificat şi le-am revizuit cu mama pentru precizări şi corectări. Mai mult decât atât, un prieten al meu şi el fiu de supravieţuitor al Holocaustului, care locuia în Natania, a înregistrat câteva casete video cu mama vorbind despre viaţa ei şi despre Holocaust. Toate aceste note, casete video, precum şi multe alte însemnări şi observaţii luate fie din compendiul „The Holocaust Chronicle – A History in Words and Pictures”, publicat de Louis Weber în anul 2000, fie din documentele de la Yad vaShem din Ierusalim şi Acco, iar mai târziu de la Muzeul Holocaustului din Washington, D.C., SUA, au fost revizuite cu mama iar apoi şi cu tatăl meu, fiind şi el un supravieţuitor al Holocaustului. Am luat de asemenea multe interviuri puţinilor prieteni ai părinţilor mei rămaşi încă în viaţă la acea vreme, şi ei supravieţuitori ai Holocaustului, pe care am reuşit să-i întâlnesc şi să-i conving să-mi povestească despre viaţa lor în timpul acelor zile, luni şi ani de groaza ale anilor 1938-1945.

Ceea ce urmează este un crâmpei din nenumăratele noastre seri de „întrebari şi răspunsuri”, şi ele imprimate sau scrise mai ales pentru mine şi pentru familia mea. Aceasta scurtă serie de articole se referă la viaţa mamei mele şi a familiei ei in perioada 1944 -1945 cu accentul pe deportarea mamei la Auschwitz şi viaţa ei în Iadul de acolo, aşa cum mi le-a povestit ea. Eu, George Hida, fiul lui Ilana Hida si al lui Tiberiu Hida, sunt cel care a pus întrebările iar mama, Ilana (Ilu) Hida, născută Lazarovici, a răspuns cum a putut ea mai bine, de multe ori printre lacrimi şi sughiţuri, cu întreruperi dese pentru că mama nu mai suporta uşor stres-ul prin care trecea la amintirea celor întamplate cu peste 45 de ani în urmă.

George: Mama, ştiu ca ai fost deportată la Auschwitz în vara anului 1944, dar ştiu prea puţin despre viaţa ta acolo, printre paznicii nazişti ucigaşi şi deportaţii sperând să supravieţuiască. Ştiu şi mai puţin despre viaţa ta la Cluj înainte de deportare, de viaţa ta după ce te-ai intors din deportare, acum când am ajuns destul de mare şi am citit mult ca să înţeleg prin ce ai trecut. Mă simt îndurerat de faptul că nu mi-am cunoscut bunicii, nici măcar numele bunicilor mele. Mi-ai spus o dată, demult, că numele tatălui tău era Herman. Ştiu că nu îţi este usor dar te rog să-mi povesteşti despre tot şi depre toate aşa cum ştii şi îţi aduci aminte, ca să pot şi eu la rândul meu să răspund la întrebările copiilor mei despre trecutul tău, al meu şi al lor.

Ilu: Dragul meu, numele meu este Ilana Hida, născută Ilona Lazarovici. M-am născut la 20 septembrie 1922, într-o familie de evrei nu prea înstăriţi din Cluj. Tatăl meu, Herman Lazarovici, croitor de meserie, a supravieţuit primului Război Mondial ca soldat combatant în armata austro-ungară, dar a fost rănit grav în timpul luptelor de pe frontul rusesc. Ca urmare a rănilor, Herman Lazarovici a ajuns să aibă un picior mai scurt cu cam 4 cm şi de acea să schiopăteze. Această infirmitate l-a costat mai târziu viaţa când, în ziua sosirii la Auschwitz a fost selecţionat şi trimis direct la camera de gazare.

După terminarea Primului Razboi Mondial, în 1918, Herman Lazarovici s-a casătorit cu Sara (mama nu-şi mai amintea numele de fată al Sarei) construindu-şi un cămin al său în Cluj.

Mama mea, Sara, era cu 17 ani mai tânără decât soţul ei. Fusese peţită – „shidduch”, de către o „shadchen” – peţitoare profesionistă, mai ales pentru că în 1918 era încă o adolescentă crudă şi neştiutoare iar viitorul soţ nu s-a tocmit prea mult pentru zestre.

Viaţa nouă, brutală pentru ea, în care Sara a intrat dintr-o dată, fără să fie prea mult întrebată, ea însăşi încă o copilă plăpândă, nepregătită pentru măritiş, a marcat-o pe Sara Lazarovici pentru tot restul vieţii. La nici un an dupa căsătoria Sarei cu Herman s-a născut Hermina, primul copil al familiei Lazarovici, o fetiţă firavă dar foarte frumoasă, care a devenit în scurt timp prinţesa familiei. Iar după trei ani m-am născut eu.

Familia noastra trăia într-un cartier mixt de evrei şi creştini, unguri, romani şi saşi, în Cluj, capitala Ardealului de Nord. În Septembrie 1940 Clujul împreună cu tot Ardealul de Nord a fost ocupat de Ungaria fascistă care a început prin a-i persecuta în primul rând pe evrei, apoi pe ţigani iar la urmă pe români. Persecutarea s-a înăsprit cu timpul, aşa că după un an de ocupaţie maghiară mi s-a interzis accesul la liceul „Principesa Ileana”, cu limbă de predare română pe care o frecventasem până atunci. Toţi copii evrei au fost expulzaţi din şcolile oraşului; în acelaşi timp mijloacele de trai ale familiei noastre ne-au fost luate aşa că a trebuit să renunţ la educaţie şi să contribui şi eu dupa puterile mele la venitul familiei. Aşa am început să lucrez ca croitoreasă la o fabrică de baticuri.

Într-o zi, la începutul lui martie 1944, în drum spre casă, pe înserat, am văzut un grup de oameni stând pe podeţul de trecere spre strada Muncitorilor – Munkás Uca, unde locuiam eu. În spatele curţii noastre mai erau doua căsuţe care aparţineau altor familii de evrei. În faţa casei mele era parcată o camionetă cu câţiva sodaţi germani care, împreuna cu jandarmii unguri, îi forţaseră afară din casele lor pe ai mei ca şi pe ceilalţi evrei, mai toţi de acum în pijama şi papuci, aruncâdu-i în stradă. Administraţia maghiară decisese vezi Doamne, să-si stabilească nişte birouri administrative locale tocmai în acele trei căsuţe evreieşti de la începutul străzii Muncitorilor.

G: Şi ce-ai făcut în această situaţie? Unde aţi plecat de acolo din stradă?

I: Atunci, pe loc, nu am făcut nimic; nu am plecat. Ba mai mult, după ce soldaţii au dispărut ne-am întors cu toţii la casele noastre crezând că este numai o greşeală. Dar pe la 11 noaptea, jandarmii s-au întors şi ne-au comunicat că a doua zi trebuie să eliberăm casa şi să ne ducem de acolo, că-i de rău. Am mai încercat să ne împotrivim, plâgând şi implorându-i pe jandarmii unguri să ne lase să trăim în casa noastră, numai că o patrulă Sonderkommando ne-a scos din nou, de data asta cu forţa, în stradă, ne-a aruncat tot în stradă lucrurile şi ne-a poruncit să dispărem în 24 ore dacă nu vrem să fim împuşcaţi.

Tata s-a dus în grabă să aducă o caruţă de la un vecin hoştăţean, care o folosea să-şi ducă zilnic produsele din gradină la piaţă, am pus tot ce se putea pune în căruţă şi ne-am dus pe o altă stradă, la apartamentul sorei mele, Hermina-Puşa (Baba), unde trăia cu soţul ei, Şanyi Iacobovici şi cu Judith, un prunc de câteva luni. Între timp am fost anunţaţi că toţi evreii sunt obligaţi să poarte Steaua lui David, galbenă, la vedere.

Aşa am stat la Puşa câteva săptămani, până când, într-o altă dimineaţă la ora 5, ni s-a ordonat să eliberăm casa cu tot ce există în ea şi să ne încartiruim la Fabrica de cărămizi a Cluj-ului, care a devenit oficial cartierul-Ghetto evreiesc al oraşului Cluj. Am fost lăsaţi să luăm cu noi numai hainele şi efectele personale.

 G: Câţi evrei au fost bagaţi în Ghetto?

I: Toţi evreii găsiţi din Cluj, aproape 16,500, împreună cu alţi aproape 8,000 de evrei aduşi, tot la Fabrica de cărămizi a Clujului, din localităţile satelite. Jandarmii unguri au fost puşi să ne păzească, deşi la intrarea în curtea fabricii eram pe rând percheziţionati de către Sonderkommando. Acolo ni s-au confiscat banii, bijuteriile, ceasurile şi în general tot ce reprezenta valoare mai mare în volum mic.

G: Dar cum aţi putut să trăiţi acolo? Erau camere, ziduri, toalete, apă de băut? V-aţi organizat sau aţi intrat în panică?

I: Totul a durat mai puţin de trei luni. La sfârsitul lui martie eram deja în Ghetto. La început nu am fost în stare să facem nimic. Stăteam numai aşa alungiţi pe cimentul din curtea fabricii. Dar era încă iarnă şi era frig. Sora mea îşi alăpta pruncul şi avea cumva grijă de fetiţa ei, iar eu încercam să am grijă de mama care era bolnavă, slăbită şi plângea tot timpul.

Am încercat întâi să fac rost cumva de haine, cartoane de împachetat, hârtie, scânduri, saltele şi tot ce se mai putea găsi pentru a ne organiza un fel de perimetru al nostru separat de celelalte familii.

Într-una din zilele următoare viitorul meu soţ, tatăl tău, Tiberiu Hida, fost Mayer Hirsch, a venit într-o permisie de o zi de la Munkaszolgálat să-si vadă părinţii, şi ei în Ghetto-ul din Cluj. Când l-am vazut, l-am întrebat despre tot ce ştia în legatură cu situaţia evreilor din Ungaria, despre război şi despre viitorul nostru. Mayer nu prea a avut multe de spus, nici el nu ştia altceva decât ceea ce putea să citească din presa oficială pe care a găsit-o în oraş, în drum spre Ghetto. Era obosit de munca grea la batalion. A apucat să-mi spună că ruşii se apropie de Ungaria şi Moldova, precum şi că sfârşitul războiului nu mai e departe. Mai mult nu a putut să–mi spună pentru că era urmărit îndeaproape de jandarmi ca să nu poată comunica cu părinţii lui sau cu alţi evrei din Ghetto. Mayer a plecat înapoi în aceeaşi zi, cu promisiunea că se va întoarce se ne vadă din nou la sfârsitul lunii iunie. Numai că a fost prea târziu; Ghetto-ul din Cluj fusese desfiinţat la mijlocul lunii iunie, iar locuitorii lui deportaţi la Auschwitz. Tiberiu Hida, născut Mayer Hirsch, nu a mai apucat să-si vadă parinţii încă odată, pentru că la începutul lunii iunie am fost cu toţii deportaţi la Auschwitz iar cand a venit Mayer în permisie Ghetto-ul fusese deja desfiinţat de peste două săptămâni, iar părinţii lui erau morti, gazaţi şi incineraţi la Auschwitz.

G: Când v-au luat de acolo, din Ghetto?

I: La începutul lunii iunie în timpul sărbătorilor de Shavuot. Ne-au scos din curtea fabricii, ne-au încolonat, ne-au escortat la vagoanele-containere şi ne-au înghesuit cu forţa în vagoane. Noi eram, împreună cu familiile tribului nostru, 38 oameni; în tot vagonul nostru au fost înghesuite în total 85 de persoane. Sonderkommando ne spuneau că o sa fim duşi la muncă în satele-ferme din Germania. Ne spuneau toate acestea în germană dar cei mai mulţi dintre noi înţelegeau yiddish sau chiar germană – viitorul meu soţ făcuse cursul elementar la o şcoală cu limba de predare germană, în Cluj.

G: Nu mai ţin bine minte unde am auzit că evreii unguri au fost deportaţi şi transportaţi către lagărele de concentrare (nu exterminare) cu trenuri de pasageri, în condiţii de transport omeneşti, tocmai ca să nu devină bănuitori şi să creeze probleme.

I: Asta nu este adevărat. Poate că la începutul deportărilor, unii evrei bogaţi sau înstăriţi din Budapesta s-ar fi putut să fie transportaţi în vagoane pentru pasageri. Dar, precum ştii, noi eram evreii săraci din Ardeal. Nimănui, nici măcar evreilor cu nasul pe sus din Budapesta sau chiar din Oradea, ca să nu mai vorbesc de protipendada evreiasca clujeană, nu le păsa de noi. Pe noi ne-au înghesuit în vagoane de marfă ca pe vite. Deşi am călătorit aproape 4 zile, nu am avut voie să luăm apă sau mâncare cu noi.

In vagonul nostru era o familie cu un prunc de 9 luni. Sora mea, Puşa, o ţinea în braţe pe fetiţa ei de 11 luni. Puşa avea un fel de cutie-conservă în care amesteca apa ascunsă într-un bidonaş cu puţina făină şi tărâţe. Unul din verii mei avea o lumânare cu care încălzea cutia; aşa a mâncat micuţa Judith timp de patru zile din terciul de făină şi apă încălzită. Aşa a putut rămâne copilul în viaţă până la sosirea în Auschwitz.

G: Ce s-a întâmplat când trenul a ajuns la Auschwitz?

I: Ne-au scos cu forţa din vagoane. Pe platformă stătea un ofiţer german, depre care am aflat mai târziu că era de acum faimosul Dr. Josef Mengele. El a ordonat împărţirea celor descărcaţi din vagoane în două coloane, una pentru femei iar alta pentru bărbaţi. O femeie rasă pe cap, în zeghe, a încercat, pe neaşteptate, să o smulgă pe Judith din braţele Puşei, dar Puşa nu vroia să-i dea drumul fetiţei sub nici o formă. A urmat un început de încăierare oprit de ofiţerul SS care i-a dat voie Puşei să-şi păstreze copilul. Apoi, Puşa, cu fetiţa în braţe au fost separate de coloana femeilor într-o o altă coloană cu femei în vârstă sau mai tinere dar cu copii în braţe, precum şi fetiţe de până la 10-12 ani. Pe mine împreună cu mama mea şi cu alte femei tinere sau mature, ba chiar şi cu verişoara mea care abia împlinise 14 ani ne-au lăsat să mărşăluim în coloana iniţială. Atunci încă nu ştiam că coloana de bătrâni, copii şi mame cu copii în braţe se îndrepta direct spre camerele de gazare, pe când cea în care eram eu cu mama şi cu verişoara mea însemna că mai speram să rămânem în viaţă până la selecţia următoare.

G: Dar cu copilul ce s-a întâmplat?

I: Sora mea era o femeie tânără de aproape 25 ani, având un copil de 11 luni în braţe. Evreii polonezi din lagăr fiind acolo de mai multă vreme, ştiau că femeile cu copii în braţe vor fi gazaţi imediat. Când au văzut-o pe Puşa cu copilul au ţipat la ea să dea copilul unei persoane mai în varstă sau a unei bunici. Dar mama nu înţelegea ce se întamplă şi nici nu se prea putea ţine pe picioare, aşa că o deţinută poloneză mai în vârstă s-a decis probabil să preia copilul şi să moara cu el împreună. Nici eu nici Puşa şi nici mama nu o cunoşteau. Până la urmă poloneza mai în vârstă a luat un alt copil şi s-a îndreptat liniştită spre coloana cu direcţia gazare. În acele ore de groază, nimeni dintre noii deportaţi nu înţelegea ce se întamplă. A fost aşa de oribil, de dureros şi de distrugător, că îmi vine greu şi numai să-mi amintesc de cele întâmplate la sosirea noastra în gara de la Auschwitz.

A doua zi, femeia care îi dădu-se copilul polonezei a început să ţipe şi să plângă: „Unde e copilul meu? Unde e copilul meu?” Ca şi ea, am început şi eu să întreb de sora mea şi de copilul ei. Toate astea până când, înfuriată, una din Kapo m-a târât cu forţa afară din baracă şi mi-a arătat fumul negru plin de funingine ieşind de pe coş, urlându-mi la ureche: „Vezi fumul ieşind din coş? Acolo este sora ta şi copilul ei”. Aşa am aflat de moartea surorii mele Hermina Iacobovici, născută Lazarovici, şi a scumpei mele nepoţele Judith Iacobovici!

Acum, că am şi eu copii, înţeleg durerea sorei mele şi acţiunea ei de a-şi proteja copilul. În trenul de deportare în care am fost eu erau mulţi copii. Dupa prima selecţionare toţi acei copii au pierit chiar în ziua în care au ajuns la Auschwitz.

(va urma)

George Hida

(o parte din acest material a fost publicată în revista electronică www.acum.tv)

*Trupele Sonderkommando SS Eichmann, care administrau şi păzeau lagărele de exterminare, alegeau printre deportaţi mai ales pe criminalii germani de drept comun, evrei sau ne-evrei, pe care îi puneau şefi peste un grup de deportaţi sau şefi de baracă. Mai târziu, în vara anului 1944, din cauza afluxului neaşteptat de mare şi de intens al deportărilor, unii deportaţi polonezi au reusit să fie desemnati de SS drept Kapo, pentru că erau mai docili şi mult mai mai cruzi cu semenii lor întru deportare.

**Kapo: un deţinut (sau o deţinută) cu rang de şef peste un grup sau o baracă de deportaţi din mai toate lagărele de exterminare organizate şi administrate de naziştii germani. Originea cuvântului nu este prea clară; dupa unii Kapo ar deriva din italianul „capo”, sau „şef” in romaneste. Erudiţii afirmă că numele ar fi de fapt o abreviere a termenului Kameradschaft-Polizei, nume pe care şi l-au însuşit deţinuţii însăşi.

***Sarcina unui Kapo era să transmită în tocmai ordinele şefilor şi trupelor SS, ca astfel să fie asigurat controlul total, dar mai ales dreptul de viaţă şi de moarte asupra fiecărui deportat. Un Kapo era neapărat un şef the echipă sau conducătorul unei baraci, dar trebuia neapărat să fie o persoană voinică, lipsită de scrupule, docilă, care să poată stârpii cu uşurinţă şi fără milă cea mai mică nesupunere posibilă sau închipuită printre deportaţi. Unii dintre aceşti Kapo erau folosiţi şi în bucătăriile cantinelor sau la infermerii. In unele lagăre de exterminare, ca şi la Auschwitz, aceşti Kapo erau ierarhizati ca „OberKapo, Kapo und UnterKapo”.

Kapo se luptau la sânge între ei pentru poziţia de Kapo, pentru că se bucurau de privilegii interzise celorlalţi: mâncare mai bună şi indestulătoare, haine bune luate de la Sonderkommando Canada, ba chiar si cămăruţe separate în incinta barăcilor. Drept rasplată, Kapo ii tiranizau pe deportaţi cu sadism si cruzime ca să se afirme în faţa stăpânilor SS, a căror cruzime era de regulă mult peste cea a SS-istilor germani sau chiar ucrainieni. Spre sfârsitul războiului, mulţi prizonieri politici reuşisera de asemenea să devină Kapo în locul borfaşilor şi criminalilor de drept comun.

Kapo evrei au fost folosiţi numai în lagărele de exterminare unde toţi deportaţii erau evrei. Deşi unii dintre Kapo s-au dovedit mai umani şi înclinaţi să-i asiste pe deportaţi in umilinţa şi suferinţa lor, numele celor mai mulţi dintre ei a devenit sinonim cu cea de persoană cruda, gata să-i asupreasca, tortureze si să-i exploateze pe ceilalti fără milă.