Sebastian şi politica internă

Printre domeniile frecvent abordate de scriitor, pe prima pagină a Cuvîntului, se află politica internă românească. Trebuie amintit că, în prima sa etapă de existenţă, ziarul nu s-a afiliat explicit vreunei formaţiuni, ci a reflectat întreaga scenă publică în tonuri independente, general combative, uneori sarcastice. Aceasta i-a conferit reputaţia de gazetă independentă, iar lui Mihail Sebastian prestigiul de comentator cu un raţionalism exacerbat. Lucrul a fost atestat în epocă de G. Călinescu: “Autorul este un adept al lui Descartes, ţinînd la lucrurile «clare şi distincte» şi aplicînd acest cartezianism mai ales în cîmpul senzaţiilor. De unde un sensualism rece, lucid, cultivat cu exactităţi de geometru”(95).

Să vedem în ce măsură aceste trăsături se regăsesc în ideile profesate de ziarist. După cum a constatat-o în repetate rînduri, viaţa politică se întemeiază pe partide, care ar trebui să fie structurate pe ideologii în confruntare. Însă, din păcate, se remarcă şubrezenia întregului sistem democratic, din temelii, atîta vreme cît partidele româneşti sînt coagulate în jurul intereselor de grup şi de moment. Le lipseşte ideologia, care să le asigure evoluţia de perspectivă şi activitatea cotidiană predictibilă. “«Partide de idei»? Ce e aia? Avem noi asemenea mostre? Unde sunt şi care sunt? / Discuţia asta e teribil de hazlie la noi. Să te întrebi dacă problemele actuale mai sunt de încadrat în programele vechilor discipline politice şi economice (liberalism, conservatorism, radicalism-democrat etc.) – poate să fie o chestiune aiurea, în alte ţări. O chestiune facilă şi fără sens adînc – dar poate să fie. Pentru că acolo vechile ideologii politice au existat realmente şi continuă să existe şi astăzi, dacă nu prin funcţie, cel puţin prin organ. / Dar la noi problema aceasta este de-a dreptul puerilă. Am avut noi vreodată partide politice, deosebite structural? Am avut. O singură dată. La începuturile vieţii noastre de stat modern, cînd revoluţia paşoptistă grupase după temperament, după cultură, tradiţie, clasă, după instinct în fine, două tabere profund distincte: liberali şi conservatori. / Dar de atunci lucrul se redusese la o evidentă caricatură. Înainte de război am avut rotativa celor două «partide», care se succedau fără să schimbe nimic. Iar după război am avut ce ştie toată lumea că am avut… / Unde mai rămîne, în acest joc politic, loc pentru «idei»? Ce luptă publică au dat la noi partidele pentru o «idee»? Ce victorie, ce înfrîngere, ce revanşă? Căutaţi bine şi cînd veţi găsi răspunsul, să ni-l comunicaţi şi nouă. / Viaţa noastră politică nu cunoaşte noţiunea de incompatibil. Oricine se poate împerechea cu oricine. Orice program cu orice program. / D. Iuliu Maniu poate fi ţărănist. D-l Averescu poate fi monarhic. D. Duca poate fi democrat. Pînă şi d. Vasilescu-Valjean poate fi… agrarian. / Partide de idei? Poate partidul liberal, care prin legislaţia sa economică a făcut… socialism de stat. Poate partidul ţărănist care, prin d-l Madgearu, a făcut… economie liberală. / Partidele noastre, «fracţiunile noastre politice», cum s-a spus odată în loc înalt, s-au născut întîmplător, dintr-o conjunctură parlamentară, dintr-o ceartă, dintr-o învoială, dintr-un capriciu. A fost totdeauna la baza lor un element personal. Sunt cadre de activitate practică, sunt asociaţii de interese mutuale, sunt firme comerciale, uneori vii, uneori puternice, dar în nici un caz nu organisme spirituale. / La asemenea prăvălii, noi nu cumpărăm idei.”(96)

Caracterul interşanjabil al partidelor şi complicităţile de clan ale politicienilor, care acţionează mai presus de apartenenţa la eventuale grupări adverse, sînt denunţate caustic. “D-l P.P. Negulescu, unul din cei 20 de partizani ai mareşalului Averescu şi înlocţiitor al său, i-a făcut d-lui Titulescu o declaraţie, care ar trebui tipărită în toată ţara, dacă ţara ar mai şti ce e aia Averescu şi ce e aia averescanism. / Ştiţi care sunt condiţiile veselului mareşal, pentru o eventuală participare la un guvern de concentrare? / Textual: «partizanii d-sale dau concurs unui asemenea guvern, cu condiţia ca să fie compus din reprezentanţii partidelor care au mai guvernat». / Acest «care au mai guvernat» este de o ironie şi în acelaşi timp de o inconştienţă fără pereche. Te întrebi pe ce lume trăiesc oamenii ăştia, de unde vin şi de ce boală suferă, de cutează să braveze în aşa chip dezamăgirea unei ţări întregi. / Nu ştie mareşalul de la Aqui că noi am fost aduşi aici unde sîntem, prin complicitatea partidelor «care au mai guvernat»? Nu ştie el că dacă tezaurul este deşert, dacă datoriile sunt barbare, dacă anarhia politică este culminantă, toate acestea le datorăm tuturor guvernărilor de pînă acum, tuturor fără excepţie? Dacă nu ştie, să se ducă să se culce. Iar dacă ştie, cum îndrăzneşte şi pe ce se întemeiază să ceară ca cei care ne-au nenorocit, să continue a o face? / Partide care au mai guvernat? Probabil că mai avem nevoie de un nou Vintilă Brătianu, de o nouă legiuire economică absurdă. Ştiţi, perioada 1922-1926 – de noi Tancrezi şi Constantineşti, de o nouă Oradea-Mare. Probabil că ne mai trebuie alegeri averescane profund scăldate în sînge, ne mai trebuie un mic complot fascist ca cel visat de generalul cu cioc alb în primăvara lui 1927. Probabil că ne este absolut necesar un nou Virgil Madgearu, ne sunt necesari alţi 20 de muncitori împuşcaţi la un nou Lupeni şi murim de dorul altui împrumut Mihai Popovici, care să ne îngroape nu pe 30 de ani, ci pe 300 de astădată, ca să ţinem minte bine. / Să vie deci «partidele care au mai guvernat», căci cu ele nici o surpriză nu e posibilă: barem ştim ce ne aşteaptă. / Averescanii ăştia au haz.”(97)

Subţirimea derizorie a democraţiei răzbate mai ales din demagogia politicienilor. Ei sînt mînaţi nu de convingeri profunde, pentru care să fie dispuşi la sacrificiu, ci de interese personale, de moment. În numele acestora migrează nonşalant dintr-o parte în alta a spectrului politic. Situaţia este deplorată de ziaristul care o semnalează şi o analizează cu ascuţime de spirit. “Nici zece zile n-au trecut de la constituirea noului guvern şi emigrările politice au început. Întîi, individual şi izolat: X vrea să fie consilier comunal, Y vrea să fie senator. Pe urmă în mici grupuri de cîte cinci, cincisprezece, cincizeci. Şi într-un caz şi într-altul, procedura este aceeaşi: o scrisoare de demisie în care explici de ce partidul, din care te retragi, este trădător de neam şi o altă scrisoare, de înscriere aceasta, prin care explici de ce partidul în care te înscrii este salvator de neam. / Cîntec vechi în două jumătăţi de tact, ce revine fatal la fiecare schimbare de guvern. Într-un moment de indignare şi humor, d-l N. Iorga l-a botezat fripturism. / Deci guvernul Vaida îşi va avea fripturiştii săi. La Cluj, d-nii Haţiegan, Coriolan Tătaru, Ştefan Meteş, foşti membri ai fostului guvern (în care se refugiaseră fugind de la naţional-ţărănişti) demisionează din Uniunea Naţională şi se introduc pocăiţi în noile rînduri guvernamentale. La Ialomiţa, şeful gogiştilor, care nu mai departe decît acum două luni era gata să moară pentru naţional-agrarianism se declară astăzi gata să moară pentru naţional-ţărănism. / Schimbare de direcţie doar: spiritul de sacrificiu rămîne acelaşi. / E un spectacol prea vechi ca să mai desguste. Desmăţul ăsta politic a devenit o tradiţie şi dacă n-a cîştigat în respectabilitate, a sporit în vechime. Asta îi acordă oarecari drepturi de seriozitate. / În orice caz, fenomenul fripturismului merită mai multă consideraţie decît i se dă obişnuit. Căci este altceva decît un simptom de neruşinare publică. Este de-a dreptul un simbol de structură politică. / Nu glumesc deloc. Încercaţi să gîndiţi un moment fără repulsia morală pe care o aveţi în faţa acestui sistem de dezertări. Încercaţi să treceţi peste orice rezervă sentimentală. (…) Să o spunem lămurit: fripturismul este un fenomen politic românesc de o generalitate care cunoaşte cel mult nuanţe şi atenuări, în nici un caz infirmări. De ce? Să fim noi incapabili de consecvenţă, onestitate şi convingere? Să fie un defect de temperament? Să fie unul de sensibilitate morală? Nu. Întrebările acestea sunt prea grave şi răspunsul e mult mai simplu. Explicaţia stă în faptul că vieţii noastre publice îi lipsesc cu desăvîrşire punctele de orientare politică. Nu sunt idei, nu sunt concepţii sau directive, nu sunt poziţii deosebite structural. / Ce lucru anume trădează un ins care pleacă de la gogişti şi se duce la naţional-ţărănişti, sau pleacă de la averescani şi se duce la liberali? Cel mult încalcă o solidaritate de grup şi interese. Dar părăseşte el o idee şi adoptă o alta? Renunţă la un sistem de gîndire politică şi îşi însuşeşte un altul? Să fim serioşi. / Într-o viaţă publică asemănătoare celei de la noi nu sunt posibile nici convertirile, nici trădările. Căci – şi lucrul merită să fie scris cu literă mare – NIMENI NU ARE NIMIC DE TRĂDAT.”(98)

Pentru a discredita fenomenul aproape generalizat al migraţiei politice – unde trădarea e transformată în virtute, iar consecvenţa riscă să fie tratată batjocoritor –, Mihail Sebastian îşi investeşte întreaga forţă sarcastică. “…Viaţa politică este o apă atît de confuză şi nămoloasă, încît după doi-trei ani, izvoarele unei cariere se şterg şi te trezeşti cu un specimen, care nu ştie nici de unde vine, nici unde se duce. / În privinţa asta pescarii portughezi sunt mai prudenţi decît gazetarii români, deşi şi unii şi alţii se ocupă cu două specii de animale foarte înrudite. / Trăieşte în apele portugheze un peşte – thonul – a cărui migraţiune în massă este atît de capricioasă şi derutantă, încît pescarii nu ştiu niciodată unde-l vor putea prinde a doua zi. De aceea anul acesta au fost prinşi vreo 60 de thoni şi, după ce i s-a aplicat fiecăruia un număr de ordine, au fost aruncaţi din nou în apă, într-un anumit punct geografic. Pescarii care vor pescui pe viitor unul din aceste exemplare numerotate, vor comunica aquariului «Vasco da Gama» din Lisabona locul anume unde l-au pescuit. Astfel se va putea stabili itinerariul migraţiunii. / Ce ar fi deci, dacă la intrarea în viaţa politică, am da fiecărui ins un număr de ordine, după care să-l putem recunoaşte mai tîrziu? / Operaţiile de control civic n-ar fi dintr-odată simplificate?”(99)

Cînd nu personajele migrează, dintr-o parte în alta a spectrului politic, atunci metodele de luptă sînt împrumutate cu nonşalanţă şi refolosite, de partea adversă, fără ezitare. Au recurs ţărăniştii la adunări populare, în scopul dărîmării liberalilor de la guvern? Este vremea ca rivalii să procedeze la fel. Au fost ţărăniştii împroşcaţi de gazetele guvernamentale, pentru strategia lor? S-a întors roata şi adversarii lor sînt terfeliţi, în presa de partid, aproape cu aceleaşi argumente. Astfel întreaga viaţă politică seamănă cu o agitaţie sterilă, ca într-o partidă de fotbal unde, la pauză, se schimbă porţile şi direcţiile de atac. “Toată cearta a pornit de la «marea adunare revoluţionară» pe care o convoacă naţional-duciştii la Bucureşti. / Naţional-ţărăniştii declară că această faptă este o crimă, iar Dreptatea spune lămurit: «un asemenea partid nu mai înseamnă decît o bandă de piraţi, pe care nu-i mînă decît instinctul pradei». / «Un asemenea partid» – adică un partid care face o întrunire publică, pentru a apela la voinţa masselor. / Perfect. Numai că în 1928 un «asemenea partid» erau naţional-ţărăniştii în persoană. / Pe de altă parte Viitorul declară şi el că «faţă de un asemenea guvern nu mai există decît o soluţie: rezistenţa cetăţenească». / Un «asemenea guvern» se cheamă un guvern care are neruşinarea de a voi să rămînă… guvern. / Perfect. Numai că în 1928, liberalii erau ei înşişi un «asemenea» guvern. / Cum se întorc vremurile şi cum se schimbă situaţiile! Azi ca atunci partida este aceeaşi, partenerii tot aceiaşi sunt, numai locurile sunt altele. Exact ca la football. După repriza întîia, echipele îşi schimbă terenurile respective. Aperi poarta pe care ai atacat-o, ataci poarta pe care ai apărat-o.” (100)

Pentru a se crea şi a se menţine mascarada unei asemenea hore politice, în care participanţii îşi tot împrumută locurile, strategiile şi retorica, este nevoie, pe lîngă ipocrizie, de-o masivă doză de amnezie. Gazetarul este cel ce vine şi le reaminteşte actorilor de pe scenă erorile din trecutul recent, care nu le dau credibilitatea de-a mai critica aceleaşi erori, făcute acum de adversarii lor. “Lipsa de memorie este unul dintre cele mai caracteristice elemente ale vieţii politice româneşti. Configuraţia partidelor noastre, programele lor, temele lor de luptă, sistemul lor de gîndire politică – toate ar fi inexplicabile, dacă nu ar fi acest unic resort care le mişcă pe toate şi care este înainte de orice «facultatea de a uita». Este în viaţa noastră publică o totală amnezie, care explică tot şi justifică tot. Această amnezie devine acută în momentul delicat al trecerii de la guvern în opoziţie şi din opoziţie la guvern. Se face atunci o schimbare integrală de poziţie, ca într-un joc în care partenerii şi-ar schimba cărţile: eu joc cu atuurile d-tale, d-ta joci cu atuurile mele. / Aceste reflecţii asupra rolului amneziei politice mi se pare că n-au fost niciodată mai actuale, decît acum, în lupta angajată între guvern şi opoziţie. (…) Care sunt temele pe care le invocă astăzi liberalii ducişti pentru justificarea lor politică şi împotriva existenţei guvernului actual? Puţine, dar netede. / În primul rînd, ordinea publică. Ordinea publică, pe care regimul naţional-ţărănist o primejduieşte susţinînd făţiş sau pe sub mînă mişcările extremiste. / E posibil. Noi nu avem a răspunde la această învinuire, dar avem dreptul să punem o întrebare. Şi anume. Dacă cumva este adevărat că guvernul acesta întreţine agitaţiile de extremă dreaptă, oare partidele liberale, la timpul lor, au procedat altfel? Ordinea publică nu era şi pe vremea lor un principiu demn de apărat? / D. I.G. Duca – acest domn Duca astăzi apărătorul fanatic al liniştei generale – a auzit d-sa de un oraş care se numeşte Oradea Mare? Şi îşi aminteşte cumva ce s-a petrecut acolo în iarna 1927-1928? Şi ştie cumva cine era atunci ministru de interne în România? Şi mai ştie din îndemnul cui, cu banii cui, cu ştiinţa cui s-a făcut acolo ce s-a făcut? / La aceste întrebări d. Duca nu va răspunde, dar o putem face noi pentru d-sa. Nu. D. Duca nu ştie. D. Duca a uitat. Iar astăzi cînd vorbeşte de ordinea publică, vorbeşte cu o perfectă bună credinţă. Iată aceasta se cheamă oportuna amnezie liberală.”(101)

Într-adevăr era greu ca Mihail Sebastian să fie un simpatizant al liberalilor din perioada 1928-1933. Nu cu mult înainte la Oradea se organizase, în contextul unui aşa-zis congres studenţesc, o şocantă campanie de violenţe antisemite. Se pare că tinerii cu mintea exaltată şi pumnul noduros ar fi beneficiat de sprijinul ocult al guvernului liberal. Descrierea întîmplărilor de atunci seamănă izbitor cu mineriadele de după căderea comunismului: nişte escadroane civile s-au mobilizat “spontan” pentru a “pedepsi” o categorie de populaţie, în realitate pentru a abate atenţia publică de la problemele politice reale. Istoriografia recurge la conceptul de Pogrom itinerant, pentru ceea ce s-a petrecut acolo, şi prezintă faptele astfel: “Au fost ore în care haosul a dominat Oradea, studenţii naţionalişti devastînd sinagogile, locuinţele şi prăvăliile evreieşti, pentru că s-au găsit la mai tot pasul «binevoitori» care să indice cu precizie aceste locaţii. (…) Astfel, umblînd în grupuri de 5-10 persoane, uneori mai numeroşi, înarmaţi cu bîte ori răngi metalice, au agresat mai tot ce au găsit în cale, spărgînd geamurile magazinelor, devastînd restaurante, legitimînd oamenii pe stradă, ciomăgindu-i pe israeliţii surprinşi în trafic sau în prăvălii etc. – totul pînă în puterea nopţii de 5 spre 6 decembrie, în vreme ce armata, venită tîrziu, nu a făcut altceva decît să blocheze o parte din străzile ce dădeau în piaţa centrală, să reţină cîţiva studenţi singuratici rătăciţi sau care nu aveau habar de ce se întîmplă. (…) A fost, de altfel, seara cînd studenţii au atacat sinagogile, şapte dintre acestea fiind devastate şi, în unele, provocîndu-se chiar incendii, cel mai mult avînd de suferit templul de pe str. Fuchs Mór. (…) De aici rezultă şi o particularitate a violenţelor antisemite de la Oradea, faptul că acestea marchează începuturile devastărilor unor lăcaşuri de cult evreieşti, sulurile Torei fiind arse în afara lăcaşului, parcă demonstrativ.”(102) La întoarcerea din oraşul jefuit, bandele de studenţi au oprit trenurile şi au devastat sinagogile şi proprietăţile evreieşti, din preajma gării şi din centru, în diverse alte localităţi: Ciucea, Huedin, Cluj, Războieni, Braşov, Timişul de Jos, Predeal, Ghimeş, Tîrgu Ocna, Chişinău(103).

Complicitatea prin pasivitate a liberalilor cu gravele tulburări antisemite de la Oradea, extinse apoi în jumătate de ţară, îi va fi reamintită, în repetate situaţii, politicianului I.G. Duca, de articolele lui M. Sebastian. La fel şi înclinaţia sa de-a cenzura presa liberă. “…D. Duca a vorbit bunăoară despre «templul naţional-liberal». Nu ştim de cînd d-sa are asemenea predilecţii mozaice de stil. Se pare că de la Oradea Mare, cînd şeful Partidului Naţional-Liberal a dovedit certe înclinări rabinice. Oricum imaginea, deşi excelentă, este puţin primejdioasă. Uite, se vorbeşte pe ici pe colo că succesorul d-lui Duca ar fi să fie d. Niemerower. (…) Într-o zi din primăvara lui 1928, «stăpînit de principii democratice», d. I.G. Duca a suspendat un ziar ce se chema Cuvîntul. / Păcate de tinereţe.”(104)

Nu doar Cuvîntul a căzut sub furia cenzorială a liberalui I.G. Duca. I s-a întîmplat şi altei gazete, care a îndrăznit să-i readucă în minte demnitarului oscilaţiile manifestate într-un răstimp aşa de scurt. “Confratele nostru Facla a fost ieri dimineaţă confiscat din ordinul guvernului. Este un debut care valorează cît un program. Regimul Duca îşi afirmă astfel, peste groapa celor cinci ani ai săi de opoziţie, o punte de continuitate cu toate ducismele anterioare. Jandarmul democrat coboară în stradă cu constituţia într-o mînă şi puşca într-alta. / Interesant este însă nu faptul în sine care, la drept vorbind, nu e de natură să ne emoţioneze pe noi, care am suferit în propria noastră casă toate confiscările, toate cenzurile şi toate suspendările, fără deosebire de partid, căci toate partidele ne-au onorat cu teroarea lor. Interesant prin urmare nu este simplul fapt al confiscării unui ziar, ci motivul acestei confiscări. / Facla de ieri a fost interzisă pentru un titlu, care amintea o dată istorică: 7 iunie 1930. E ziua memorabilă, deşi uitată, în care I.G. Duca, primul ministru de azi jura credinţă acţiunii antidinastice. Astăzi, acelaşi domn Duca jură din nou şi jură pe dos. Întrebarea pe care şi-o pune cu discreţie Facla este dacă între două jurăminte contrarii, unul cel puţin nu trebuie să fie cu necesitate fals.”(105)

Toată activitatea guvernamentală a lui I.G. Duca va fi urmărită de săgeţile critice ale lui Mihail Sebastian. Atunci cînd demnitarul merge să vorbească la radio, el spune doar platitudini încălecate, lipsite de orice finalitate practică(106). Atunci cînd se confruntă cu pericolul dezertărilor din gruparea sa, liderul de partid optează pentru o soluţie conciliantă, demagogică, plină de generalităţi(107). Nici una dintre acţiunile şi opţiunile lui nu este agreată de gazetarul exigent.

Lucrurile nu stau mai bine nici de cealaltă parte a baricadei. Ţărăniştii sînt taxaţi cu asprime pentru renunţarea la linia lor politică principală. Marca ideologică a unui partid rezidă în concepţia sa administrativă. Strategia prin care o organizaţie politică îşi propune să guverneze, în manieră efectivă, reprezintă caracteristica sa esenţială. Ce se întîmplă, însă, cînd partidul anunţă un ansamblu de măsuri publice necesare, iar apoi, ajuns la guvernare, îşi încalcă programul? Care mai poate fi credibilitatea ţărăniştilor care, veniţi la putere, refuză descentralizarea şi debirocratizarea preconizate chiar de ei? Discreditul de principiu este inevitabil. “A vorbi despre «politica administrativă a guvernului» însemnează a deschide dintr-odată cel mai grav proces, ce apasă nu răspunderea guvernului actual, care la urma urmelor face ce poate, dar răspunderea întregului regim naţional-ţărănist de la 1928 pînă azi, de la primul guvern Maniu pînă în acest ceas. Renunţările, eşecurile, ezitările şi trădările ideologice care jalonează aceşti aproape cinci ani ultimi ai partidului naţional-ţărănist au putut fi multe şi grele în toate direcţiile, în politica financiară, în politica economică, în politica agrară, în metode, în legislaţie şi în sistem, dar nicăieri n-au fost mai grave, mai iremediabil grave, decît în ceea ce d. Armand Călinescu numeşte astăzi cu dezinvoltură «politica administrativă». / Cu oarecare îngăduinţă, se poate spune că oriunde i-ar fi fost regimului naţional-ţărănist iertat să-şi calce obligaţiile, oriunde, numai aici nu. / «Politica administrativă» nu este altceva decît politica însăşi. Piatra unghiulară a unui regim, centrul său de comandă, spiritul său. Dacă facem deosebire între birocraţie şi administraţie, dacă înţelegem că «a administra» însemnează a crea cadre şi forme pentru activitatea generală a unei colectivităţi, atunci «politica administrativă» îşi capătă înţelesul exact de formulă sintetică a vieţii naţionale. Şi niciodată regimul naţional-ţărănist nu s-a trădat mai complet şi mai adînc pe sine însuşi, decît cînd s-a trădat aici. / Memoria miniştrilor e scurtă şi a opiniei publice la fel. Subsecretarul de la interne vorbind însă despre «politica administrativă» ne aminteşte, fără voie desigur, că partidul azi la guvern n-a fost totdeauna un simplu şi oarecare partid, ci că la o anumită dată a fost expresia unui moment revoluţionar. / În mai 1928, cînd se agita umbra Albei Iulia, sub o regenţă anemică şi sub un guvern liberal intrat în panică, naţional-ţărănismul întrunea puteri strivitoare de revoluţie. El nu se afla atunci în luptă cu guvernul liberal, ci cu statul liberal. Asta însemnează că se ridica nu împotriva unui cabinet, ci a unui sistem, a unei ierarhii, a unei structuri. Sistem, ierarhie şi structură cărora urma să li se substituie altele, fundamental potrivnice, organic potrivnice. Dacă în acel ceas nu s-ar fi aflat faţă în faţă decît Vintilă Brătianu şi Iuliu Maniu, lupta ar fi fost banală, dacă nu meschină. Adevăraţii ei pioni însă erau statul liberal deoparte şi statul ţărănist de altă parte. Statul liberal care trebuia dărîmat şi cel ţărănist care trebuia construit. Dărîmat şi construit în primul rînd în ceea ce un stat are mai caracteristic şi mai determinant: osatura lui administrativă, scheletul lui politic. / Sistemul administrativ al unei ţări este sistemul ei vertebral. Loveşti aici dacă vrei să distrugi efectiv ceva. Clădeşti tot aici, dacă vrei să construieşti. Tot restul nu este decît completare, consecinţă şi amănunt. / Acest lucru îl ştiau atunci naţional-ţărăniştii, sau simulau a-l şti – căci prima operă pe care o înscriau în program era reforma administrativă. Reformă, nu cîrpeală. O totală răsturnare de criterii şi orientări. O desăvîrşită rupere cu trecutul. / Maşinăriei de stat liberal, complicată, greoaie, hibridă, centralizată stupid şi ierarhizată juridic, trebuia să-i urmeze un aparat de stat simplificat, ţărănesc, gospodăresc, sprijinit pe spirit local şi pe necesităţi provinciale. / Asta trebuia. Ce a urmat, ştiţi. D. Iuliu Maniu s-a dovedit curînd a fi un Vintilă Brătianu într-o variantă mai puţin patetică, iar revoluţia ţărănistă a sucombat într-o legislaţie liberală, burgheză şi capitalistă. Iar în ce priveşte reforma administrativă, timp de vreo doi ani, a tras cine a vrut de ea, cînd la dreapta, cînd la stînga, pînă cînd a ieşit din întuneric exemplarul acela monstruos, de a cărui paternitate s-a lepădat toată lumea, operă zdrenţuită şi strîmbă, sortită unei morţi inevitabile. Rînd pe rînd au căzut toate marile inovaţii ale reformei («direcţiile regionale» azi, «prefecţii administrativi» mîine…), pînă ce bătută de toate vînturile, legea revoluţionară a ţărănismului s-a destrămat definitiv şi fără urme. / Cînd se va face istoricul regimului atît de inegal şi de frămîntat al naţional-ţărănismului, se va vedea că examenul totalei lui inaptitudini pentru o viaţă nouă a statului român a fost dat odată pentru totdeauna cu dezastrul reformei administrative. / Astăzi, în iulie 1933, subsecretarul de la interne anunţă cu toată liniştea că «noua reformă administrativă… n-a fost încă votată». / E un epilog cu involuntar humor.”(108)

Unii demnitari ţărănişti se pare că oricum nu se deosebesc, prin aviditatea îmbogăţirii rapide, de ansamblul clasei politice. Aceeaşi lipsă de scrupule, pe calea chiverniselii în ritm accelerat, le defineşte traseul. Corupţia trebuie denunţată şi biciuită, cu debordant sarcasm, în orice formaţiune politică. “D. Romul Boilă protestează. Evident. Un om politic îţi va vorbi totdeauna despre «interesele supreme ale ţării», cînd îl vei duce la parchet. Sunt, se vede, noţiuni înrudite. / Dar e în protestul d-lui Boilă un dram de dreptate şi trebuie să-l recunoaştem. Dumnealui spune anume că procedura utilizată în cazul său este excepţională. Foarte adevărat. A deschide forţat registrele băncilor, a căuta acolo cifre de interes «intim», a organiza astfel un fel de percheziţie generală a bogăţiei unui ins, este o operaţie neobişnuită. În materie de probe în justiţie, asemenea metode nu ştim că există. / Deci d. Boilă se ridică împotriva acestui tratament excepţional. Nu că e sever, se plînge domnul acesta, ci că este excepţional. Protestul e just şi ni-l însuşim. / Adică de ce numai averea d-lui Boilă să fie controlată, aşa, haiduceşte? Parcă numai d. Boilă este boilă în ţara românească? Parcă numai el s-a îmbogăţit peste noapte, la umbra bugetului statului? / Nu. Desigur că nu. Boilă sunt ei sute şi mii – ţie-i Dumnezeu în paza lui, pînă i-o prinde poliţia sub o pază mai straşnică. Sunt «boili» de tot soiul: ţărănişti, ardeleni, liberali, averescani, lupişti, mari, mici, celebri sau obscuri, compromişi sau «oneşti», deştepţi sau proşti. Sunt toţi aceia care au guvernat şi care s-au ales pe urma guvernării, care cu o casă, care cu un depozit la bancă, o vie, un automobil… Nu are dreptate d. Boilă de la Cluj să se simtă obidit, cînd lui îi umblăm prin buzunare, iar pe ceilalţi Boilă din România Mare îi lăsăm în bună pace? / Ba da. O mărturisim cu toată simpatia (puţină, ce-i dreptul) pe care codul penal ne îngăduie s-o mai avem pentru d-sa. / Şi cerem guvernului să intre urgent în legalitate. Îi cerem adică să transforme procedura extraordinară, utilizată în cazul Boilă, într-o procedură ordinară – şi de drept comun. Îi cerem să trateze în mod egal, frăţeşte, pe toţi boilii ţării noastre. Pe toţii boilii, oricum i-ar chema. Să se deschidă registrele de depunere ale băncilor, să se revizuiască actele de proprietate, să se controleze inscripţiile ipotecare. Să se facă un tablou comparativ al averilor dinaintea unei guvernări şi de după ea. Să se sune mobilizarea penală a tuturor boililor, chiar dacă nu-i cheamă Romul. / Şi astfel d. Romul nu va mai fi un persecutat.”(109)

Atunci cînd nu-şi manifestă rapacitatea, politicienii par de o incompetenţă uluitoare, dublată de o egală iresponsabilitate intelectuală. “Viaţa noastră publică trăieşte în cel mai vast desfrîu intelectual. Nimic nu angajează şi nimic nu obligă. Totul este posibil şi totul este iertat. A te ridica azi împotriva unui program şi a ţi-l însuşi mîine – această operaţie cu vădit caracter penal – devine în politică un exerciţiu lipsit de sancţiune. O generală iresponsabilitate intelectuală umbreşte dialectica politicii noastre. Ideile circulă din buzunar în buzunar, cu o dezinvoltură supremă. Bărbaţii noştri de stat trăiesc sub regimul indiviziunii proprietăţii politice, discutînd, trăind şi bătîndu-se pe etern aceleaşi confuzii programatice, comune tuturor şi aparţinînd nimănui. / În acest obştesc dezmăţ, e o îndrăzneală desigur să iei pe cineva de piept şi să-l întrebi de unde anume deţine hîrtia cu idei şi soluţii pe care o agită.”(110)

N-ar fi surprinzător, în asemenea condiţii, să se perfecteze o unificare a celor mai importante partide de pe scena politică, avîndu-se în vedere absenţa ideologiilor limpezi, a responsabilităţilor clar asumate şi a vinovăţiilor tranşant pedepsite. “Nimic, nici invectiva, nici dispreţul, nici ura, nimic nu desparte definitiv la noi. / De aceea nu ne-ar mira să-i vedem la braţ pe d-nii Averescu, Duca şi Maniu, defilînd frăţeşte înaintea «opiniei publice». Totul e posibil – şi cine s-ar gîndi să protesteze? În orice caz nu noi. (…) Că d-nii Averescu, Duca şi Maniu s-ar putea uni – e treaba lor. Dar că se găsesc ziare democrate, care să pledeze pentru asemenea unire – e puţin şi treaba noastră. / Iată că de la o vreme aceste ziare vorbesc deferent despre partidul liberal şi respectuos despre cel al poporului, iată, ele iau interviuri d-lui Duca şi îi publică fotografia d-lui Goga, iată că îl laudă pe mareşalul Averescu şi se interesează de sănătatea d-lui Dinu Brătianu. / Abia îţi vine a crede. Cum? Mareşalul Averescu nu este «călăul ţăranilor de la 1907»? Cum? D. Duca nu este «regizorul pogromului de la Oradea Mare»? Şi d. Goga nu este «omul celor 13 milioane»? Şi partidul poporului nu este o «citadelă reacţionară»? Şi partidul liberal nu este un «organism bancar»? Şi amîndouă laolaltă nu sînt «asupritoarele libertăţilor cetăţeneşti»? / Era parcă ieri. Ceteam toate aceste formule patetice în presa democrată. Ni se rupea inima de compasiune. / Astăzi, călăul ţăranilor de la 1907 şi regizorul pogromului de la Oradea şi omul celor 13 milioane sunt pionierii presei democrate. Iar fotografiile lor, argumente. / Ceea ce dovedeşte încă o dată relativitatea lucrurilor politice.”(111)

Un loc de refugiu, pentru Mihail Sebastian, ar putea fi în zona minoritară. Dacă tot a denunţat ansamblul incompetent şi corupt al scenei politice româneşti, ziaristul şi-ar fi putut asuma condiţia evreiască, pentru a pune umărul la activismul pe acea dimensiune. Dar nu. Analiza lui politologică respinge şi această falsă soluţie. Militantismul minoritar vizează un alt segment public, diferit – deşi complementar – faţă de implicarea politică generală. “Guvernul ducist a încheiat cartel electoral cu saşii. D. Iunian a încheiat cartel cu ucrainenii. Gazetele de opoziţie atacă primul cartel, gazetele guvernamentale îl atacă pe cel de al doilea. Deşi pretextele acestor atacuri pe tema «demnităţii naţionale» sunt străvezii şi deşi nimeni nu crede în ce spune, toate fiind la noi indiferente – probema acestor carteluri electorale cu grupările politice minoritare nu este mai puţin gravă. (…) Sunt două categorii de probleme politice, pe care le angajează la noi alegerile parlamentare. În primul rînd problemele de politică generală a ţării: finanţe, economie, orientare externă, administraţie, apărare naţională… / În al doilea rînd, problemele particulare ale minorităţilor, probleme privind şcoala lor, confesiunea lor, cultura lor. / Primul ciclu de probleme este reprezentat de partidele româneşti, de partidele politice propriu-zise (ducişti, georgişti, naţional-ţărănişti, uniunea agrară, agrarieni etc.). / Al doilea ciclu este reprezentat de organizaţiile minoritare respective (maghiari, saşi, ucrainieni etc.). / Între aceste două grupuri de organisme politice, există o mare deosebire din capul locului: ele acţionează pe planuri distincte. «Distincte» nu vrea să spună desigur «potrivnice» (cum s-ar putea insinua cu perfidie şovină). Interesele minoritare pot fi legitime, juste şi acceptabile. Ele sunt însă totdeauna de ordin particular. Ele se grupează într-o sferă mai restrînsă decît sfera problemelor generale de stat. / Din această deosebire prea limpede, ca să nu fie acceptată, decurge un adevăr mai delicat, dar nu mai puţin precis. Şi anume: EXISTĂ O DEOSEBIRE FUNCŢIONALĂ ÎNTRE VOTUL POLITIC PROPRIU-ZIS ŞI VOTUL MINORITAR. Căci fiecare din aceste două specii de vot se pronunţă şi decide asupra unei alte serii de fapte din complexul politic. / Un exemplu pentru simplificare. Cetăţeanul care votează cu «liberalii ducişti» bunăoară (căci or fi şi de ăştia) ia, prin votul său, atitudine în toate chestiunile noastre de stat. El se pronunţă pentru economia capitalisto-bancară, pentru executarea datoriilor interne, pentru plata cuponului extern, pentru Mica Antantă, pentru politica externă occidentală. Votul său îmbrăţişează toate aspectele vieţii de stat. Dimpotrivă, cetăţeanul sas, de la Sibiu, care votează cu partidul lui săsesc, nu ia atitudine în nici una din aceste probleme, care ori nu-l interesează, ori i se par subordonate necesităţilor lui de viaţă locală. Votul său decide asupra altor lucruri: asupra şcoalei săseşti, asupra dreptului de a-şi vorbi limba proprie, asupra subvenţiilor pe care biserica lui are dreptul să le primească de la stat… Toate chestiuni fără îndoială legitime, dar în afară de sfera marilor probleme generale. / Nu suntem noi atunci îndreptăţiţi să spunem că votul dat partidului liberal (sau oricărui alt partid) are altă semnificaţie şi alt coeficient politic, decît votul dat partidului săsesc (sau oricărei alte organizaţii minoritare)? / Fără îndoială că da. / Şi atunci, dacă lucrurile stau astfel, nu cumva orice cartel electoral cu un organism minoritar însemnează o confuzie voită a două poziţii politice distincte? Şi această confuzie nu poate duce la o completă falsificare a situaţiei parlamentare şi deci a situaţiei politice? / Răspunsul stă la îndemîna oricui. (…) În esenţă, asemenea carteluri însemnează a capta o serie de voturi pe un anumit plan particular, cu gîndul de a le face mai tîrziu active şi valabile pe un plan nesfîrşit mai larg.”(112)

Pe această mare agitată a vieţii politice, unde se modifică peste noapte principiile, convingerile şi afilierile, este nevoie de o instituţie stabilă, caracterizată prin seriozitate şi profesionalism. Ziaristul de la Cuvîntul descoperă o oază de normalitate în organul reprezentativ al funcţionarilor publici, pe care îl elogiază într-un moment festiv. “Societatea funcţionarilor publici serbează astăzi jumătate de veac de existenţă. Este un eveniment care valorează cît o demonstraţie. Căci organizaţia aceasta a luat fiinţă, a trăit şi a progresat în afară de bugetul statului, fără concursul oficialităţilor, şi uneori împotriva lor. Este una din foarte puţinele treburi serioase, din cîte s-au făcut la noi, fără subvenţii, fără speculaţii, fără presiuni politice. Un exemplu de gospodărie publică, ridicată an cu an, chibzuită cum trebuie, condusă cu socoteală. / Tot ce a realizat această organizaţie s-a întemeiat pe un foarte solid simţ profesional. Nu era delor uşor într-o breaslă de birocraţi, care prin psichologia lor de sedentari, nu au în genere spiritul de solidaritate a muncii şi conştiinţa drepturilor lor. Ani întregi tagma funcţionarilor publici a fost complet aservită politicii şi la dispoziţia cluburilor de partid. Întîiul ministru cu obligaţii electorale putea să dispună după bunul lui plac: să numească, să revoace, să suspende. Ce consecinţe avea acest sistem, ce ferment continuu de laşitate şi destrămare constituia el în sînul funcţionărimii – nu e greu de bănuit. Birocratismul care este una din cele mai ascunse otrăvuri ale unui stat, a fost cultivat metodic de democraţia noastră nepotistă. / Împotriva acestor agenţi de descompunere, Societatea funcţionarilor publici a însemnat o reacţiune tenace, lipsită de violenţă inutilă, dar decisă, constructivă, continuă. În 50 de ani a isbutit să ceară şi să impună o legislaţie, care să-l scoată pe funcţionar de sub voia capricioasă a politicei şi să-i creeze cadre profesionale sigure. În 50 de ani, a organizat metodic asistenţa socială a funcţionarului, punîndu-l la adăpostul mizeriei. În 50 de ani, a isbutit mai ales altceva, mai important decît toate casele de pensii şi organizaţiile de ajutor. A isbutit să creeze şi să menţină spiritul profesional, certitudinea drepturilor de breaslă, simţul solidarităţii şi al prieteniei colective. / În acest fel, societatea funcţionarilor publici a jucat un adevărat rol de educaţie civică. Fiindcă un cetăţean trebuie să fie învăţat a colabora cu forţele constituite ale statului, nu supunîndu-li-se stupid şi orb, ci servindu-le în cadrul drepturilor şi datoriilor corelative, acceptînd loaial toate obligaţiile, dar opunîndu-se hotărît abuzului. Dacă spiritul de corp, care a însufleţit timp de jumătate de secol Societatea funcţionarilor publici, ar fi un criteriu general de conduită al tuturor categoriilor de oameni muncitori, Statul ar înceta poate să mai fie un poliţai obtuz şi abuziv, devenind realmente o gospodărie.”(113)

Note:

(95) G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 963.

(96) M. Sb., “Partide de idei”, în Cuvîntul, sîmbătă, 28 mai 1932, p. 1.

(97) M. Sb., Care au mai guvernat…, în Cuvîntul, luni, 6 iunie 1932, p. 1.

(98) M­ihail Sebastian, Explicaţia fripturismului, în Cuvîntul, vineri, 17 iunie 1932, p. 1.

(99) M. Sb., Peşti cu număr de ordine, în Cuvîntul, sîmbătă, 10 septembrie 1932, p. 1.

(100) Mihail Sebastian, Repriza a 2-a, în Cuvîntul, vineri, 3 noiembrie 1933, p. 1.

(101) Mihail Sebastian, “Ordinea publică” şi “economia clasică”, în Cuvîntul, duminică, 5 noiembrie 1933, p. 1.

(102) Vezi Pogromul itinerant sau Decembrie antisemit Oradea 1927, volum îngrijit de Lucian Nastasă-Kovács, cuvînt înainte de Alexandru Florian, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2014, p. 71. Vezi şi passim.

(103) Idem, ibidem, p. 75-76.

(104) M. Sb., “Templul naţional-liberal”, în Cuvîntul, sîmbătă, 16 aprilie 1932, p. 1.

(105) Mihail Sebastian, “Chestia închisă”, în Cuvîntul, vineri, 17 noiembrie 1933, p. 1.

(106) Mihail Sebastian, Primul-ministru la microfon, în Cuvîntul, sîmbătă, 9 decembrie 1933, p. 1.

(107) Mihail Sebastian, D. Duca, mai tare ca oricînd, în Cuvîntul, sîmbătă, 8 iulie 1933, p. 1.

(108) Mihail Sebastian, Politică administrativă?, în Cuvîntul, joi, 3 august 1933, p. 1.

(109) M. Sb., Dar ceilalţi domni Boilă?, în Cuvîntul, duminică, 13 septembrie 1931, p. 1.

(110) Mihail Sebastian, Discursul d-lui Iunian, în Cuvîntul, luni, 18 septembrie 1933, p. 1.

(111) M. Sb., Pe frontul democrat, în Cuvîntul, marţi, 15 septembrie 1931, p. 1.

(112) Mihail Sebastian, Minorităţile în alegeri, în Cuvîntul, duminică, 10 decembrie 1933, p. 1.

(113) Mihail Sebastian, Funcţionarii publici, în Cuvîntul, luni, 26 iunie 1933, p. 1.

(Va urma)

Laszlo Alexandru

(preluare de pe blogul autorului https://laszloal.wordpress.com/)