GÂNDURI DUPĂ O ZI DE POST…

Într-unul din cele mai cunoscute filme ale sale,Woody Allen plasează on scenă în casa unor evrei newyorkezi, care în dimineaţa zilei de Yom Kippur tocmai se pregătesc de a pleca la sinagogă, când sunetele unei muzici stridente provenind din apartmentul vecin, pur si simplu distrug sfinţenia zilei. Unchiul, bărbatul cel mai în vârstă, bulversat şi enervat de atitudinea evreilor de alături, dar şi de foamea care nu te lasă în pace după atâtea ore de post, hotărăşte să ia iniţiativa şi să-i înveţe minte pe eretici. Părăseşte cu furie casa, îndreptându-se spre apartamentul de alături. Filmul nu indică după câte minute prea nervosul unchi se întoarce, dar pe buzele sale mai sunt urme de mâncare, şi el declară tuturor celor prezenţi şi stupefiaţi:

-Marx a avut perfectă dreptate!!!!

Eu nu sunt adeptul lui Marx, dar nicidecum religios. Mi-am încheiat de mult socotelile mele cu Cel despre care se spune că stăpâneşte şi controlează lumea, şi de fapt orice contact cu El a fost şi rămîne inexistent.

Dar asta nu mă împiedică să postesc de Yom Kippur, aşa cum nimeni nu mă poate împiedica să mănânc doar azimă (aşa numita maţot în ebraică) de Paşte şi a nu mă ating de pâine în toate acele şapte zile.

De ce o fac?

Răspunsul e clar. Pentru că aşa fac aproximativ 70% din toţi cei de o seamă cu mine, şi asta cam de vreo două-trei mii de ani.

Am făcut-o sub comunişti, când trebuind să explic de ce nu pun gura pe nimic în acea zi de septembrie sau octombrie, declaram că făcând parte dintr-o familie de diabetici, eram obligat să-mi controlez nivelul zahărului în sânge, şi oricine ştie că asta se face doar pe stomacul gol…..

O fac de la vârsta de 13 ani, nesilit de nimeni, aproape unic printre prietenii mei de atunci ,probabil (scriu “probabil” pentru că nu-mi aduc aminte ce m-a determinat să decid a posti în acea zi specială) pentru că încă din copilărie am ştiut de cine aparţin, şi mai ales dece.

Nu, nu respect toate preceptele impuse de o administraţie inflexibilă, veche de când lumea, pentru că între mine şi această instanţă religioasă a apărut de foarte mult timp o prăpastie greu de învins. Eu am fost, sunt şi voi fi parte din această grupare etnică, deosebită de toate celelalte, şi de aceea nu am nevoie să mă supun unor reguli rigide, care nu par a mă impresiona.

Pe scurt, eu am regulile mele.

În dimineaţa respectivă îmi beau cafeaua (fără zahăr), pentru a evita cumplita durere de cap pe care ţi-o provoacă absenţa cafeinei în circulaţia sanguină.

Nu mă duc la sinagogă, spre deosebire de ceea ce face majoritatea celor care postesc, pentru că eu trăind în Israel, consider această bucată de pământ o imensă sinagogă, având cerul ca acoperiş, şi cum nu mă rog niciodată, faptul că respir în (aproape!) fiecare zi aerul special al acestei ţări mi-e deajuns pentru a-mi satisface sentimentul de solidaritate cu ai mei.

Acum foarte mulţi ani am decis precum că postul de Yom Kippur durează doar 24 ore si nu 25, cum e scris în carte, adică respect ceea ce se numeşte în ebraică imama, o zi întreagă şi nu mai mult. Nu recunosc nevoia de a adăoga o oră suplimentară, cum e prescris, aşa că fix la 24 ore de la începutul postului mă aşez pe terasă cu o binecuvântată ceşcuţă de cafea, de data asta îndulcită cu o linguriţă de zahăr, însoţită de o mică prăjiturică pregătită cu grijă încă din ajun şi un păhărel de coniac, pentru sufleţelul meu.

Şi apoi întrăm în normal, ca şi cum nimic special nu s-ar fi întâmplat.

Pentru ce scriu toate acestea?!

În niciun caz pentru a-mi face un punct de onoare din acest tip de comportament. Mai mult, sunt convins că dezvăluind “intimităţi” de genul acesta sunt în pericol de a-mi crea animozităţi, în plus pe lângă cele deja existente.

Şi nici nu simt nevoia unei justificări faţă de purii ateişti, care negând (ca mine!!) existenţa unei Puteri Supreme, reneagă (nu ca mine!!) orice obicei sau ritual având ca origine precepte religioase. În acelaş timp nu încerc să mă scuz faţă de cei care iau ca literă de lege orice prescripţie religioasă şi încearcă, cu orice preţ, să se apropie de perfecţiune şi să augmenteze numărul de obligaţii impuse de religie şi respectate, care – pentru cei care încă nu ştiu- sunt cam vreo 613 (!). Pentru aceştia, cu sau fără postul de Yom Kippur , cu sau fără azima de Paşte, eu rămân un adevărat necredincios, pierdut definitiv, adică fără nici o şansă de salvare.

Am scris cele de mai sus pentru a sublinia nevoia, pe care o cred universală, de a aparţine. Nevoia de apartenenţă, după părerea mea, nu poate fi acoperită prin adeziunea, de exemplu, la o ideologie, oricare ar fi ea. Motivul? Pentru că atitudinea individului faţă de ideologie se poate schimba de-a lungul vremii. Comuniştii de odinioară au dovedit-o cu prisosinţă. Socialiştii care au făcut avere au devenit, peste noapte şi volens nolens, capitalişti îndărjiţi. Mulţi religioşi au devenit atei, şi mulţi atei (mai ales spre sfârşitul vieţii lor terestre) s-au apropiat, sau re-apropiat, de religie.

Ceea ce rămâne e ceea ce e înscris în DNA-ul fiecăruia, o caracteristică pe care o poţi nega, dar ea rămâne în tine, exact ca un tatuaj înscris pentru a rămâne pe vecie pe tegumentele tale.

Te naşti aşa şi mori aşa.

Acum zeci de ani credeai ca Marx avea dreptate, dar deodată te trezeşti cu convingerea că toate relele pământului se trag de la el şi de la cei de o teapă cu el.

Sau invers!!

Dar apartenenţa ta e cea care rămâne, e unică şi ireversibilă, există chiar dacă tu o negi, şi mai ales – chiar dacă nu simţi – îşi pune amprenta pe ceea ce faci şi gândeşti.

Celui care se mai îndoieşte de adevărul acestei cugetări îi recomand să apeleze la istoria apropiată şi la ceea ce s-a întâmplat nu de mult în Balcani.

Sau să arunce o privire în prezent.

Pentru că prezentul e plin de exemple care, cred eu, întăresc teoria mea: catalonii nu se pot împăca cu spaniolii, corsicanii cu francezii, scoţienii cu englezii, cecenii cu ruşii, tamilii cu ceylonezii, slovacii cu ungurii lor, şi să nu mai vorbim de Orientul Mijlociu (care pentru mine e foarte apropiat!) unde nimeni nu se împacă cu nimeni şi fiecare omoară pe celălalt, dacă bineînţeles nu aparţine aceleaşi grupări etnice.

Ştiu, mi se va spune că noţiunea de apartenenţă nu e universală, pentru că nu toţi ne naştem din doi părinţi şi patru bunici posedând aceleaşi amprente genetice.

Ei bine, sunt dispus să înfrunt şi această problemă, având în memorie un om, dispărut cam de mulţi ani, pe care l-am stimat şi l-am respectat în mod deosebit. Într-una din lungile noastre conversaţii, la un pahar de tărie, el îmi povestise că cei patru bunici ai săi aparţineau la nu mai puţin de trei naţii!! Tonul cu care îmi adusese la cunoştinţă acest amănunt avea în el un amestec de mândrie (“pătată” cu un uşor iz de ironie), pentru mine greu de înţeles. Mulţi ani după acest episod, încercând să analizez personalitatea individului, am rămas surprins de concluzia la care ajunsesem! Studiind în amănunţime comportamentul şi talentele eroului acestei scurte povestiri, am putut discerne anumite calităţi provenind, fiecare, de la altă “sursă” : perfecţiunea şi precizia, înclinaţia spre artă, şi profundul umanism, fiecare din ele provenea de fapt din moştenirea lăsată de un alt bunic!

Iarăşi simt nevoia să mă apăr! Cunosc acea tendinţă a unor indivizi de a trage o concluzie şi doar apoi a căuta argumente pentru a-i dovedi veridicitatea. Adică trăgând cu săgeata şi doar apoi stabilind ţinta. Nu exclud pericolul de a mă fi lăsat pradă acestei pseudoevidenţe de înclinaţii psihologice, cu toate acestea vreau să sper că se va găsi printre cititorii acestor rânduri cineva care să-mi dea dreptate.

Da, fiecare din noi are nevoie, cel puţin din când în când, de cineva care să-i aprobe ideile şi să-i întărească opiniile. Iar eu nu sunt plămădit dintr-un alt aluat.

În sfârşit, o ultimă explicaţie. Prezentarea cutumelor mele legate de Yom Kippur nu are drept scop crearea de prozeliţi. N-am idee cum vor fi primite aceste rânduri. Ca de obicei le-am scris pentru ca am simţit nevoia să le pun “pe hârtie” şi nimic mai mult.

Iar ceea ce-mi doresc, mie şi tuturor celor care-mi sunt dragi, e să pot reveni la aceste obiceiuri încă o bună bucată de vreme de acum înainte.

Pentru că altminteri totul se pierde într-o sumbră veşnicie, cea a uitării.

Şi cum zicea Woody Allen?! Omul nu trebuie să-şi dorească să devină imortal. Alternativa mult mai de succes e pur şi simplu evitarea morţii!!

Gabriel Ben Meron

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

2 Comments

  • Julian Satran commented on October 9, 2015 Reply

    Gabi – scrii frumos si convingator – chiar cand nu este clar ca ai dreptate (sau chiar cand este clar ca nu ai). Eu cred ca emotiv si rational noi functionam bine cand avem limite (un gard virtual). Pentru mine apartenenta este gardul (sau mai bine zis curtea). Nu stiu daca asi putea sa gandesc si sa simt intrun punct arbitrar din Cosmos. Genele au probabil ceva de spus dar sant convins ca foarte putin (cel putin in faza asta de evolutie). Stiu si ca eu (si cred ca multi altii) nu o sa parasim curtea cand este atacata 🙂

  • Peter commented on October 9, 2015 Reply

    Intelepciuna pura, ca de obicei de la Gabi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *