Cartea lui D. Lőwy: „De la Capela Calvaria, până la tragedie”

Este  opera  lui  Daniel  Lőwy  dr.  în  chimie, colaborator  ştiinţific  la  Naval  Research  Laboratory  din  New  York.  Deşi,  judecând  după  profesie,  n-ar  avea  legătură  cu  istoria, este  un  istoric  profesionist,  autor  al  unor  lucrări  şi  studii  de  istorie  privind  evreii  din  Cluj,  Oradea  şi  Ardeal  în  general. Cartea  de  faţă (peste  6oo  de  pagini  în  format  A4) prezintă  istoria  evreilor  clujeni   de  la  primele  ştiri  privind  trecerea  lor  prin  localitate (sec. XVII),  până  în  contemporaneitate,  cu  accent   pe  evenimentele  din  timpul  Holocaustului. Lucrarea  este  bazată  pe  izvoare  arhivistice, pe  presa  locală  şi  nu  numai, pe  lucrări  publicate  în  România  şi  peste  hotare,  pe  interviuri  cu  supravieţuitorii  holocaustului, cu  clujeni  evrei  şi  neevrei,  privind  tragedia  holocaustului, contribuţia  evreilor  la  viaţa  economică, socială, politică  şi  culturală  a  oraşului.  Referirea  specială  este  la  secolele  XIX  şi  XX,  căci  drept  de  aşezare  permanentă  în  Cluj  evreii  dobândesc  abia  în  anul  1840,  prevederile  legii  fiind  aplicate  după  Revoluţia  din  1848. Totuşi, ei  sunt  prezenţi  în  Revoluţie  făcând  diferite  donaţii  băneşti  şi  participând  în  unităţi  de  luptă  armată. După  Revoluţie creşte  numărul  locuitorilor  evrei  din  Cluj  şi  devine  din  ce  în  ce  mai  vizibil  rolul  lor  în  viaţa  economică  şi culturală. Spre  sfârşitul  secolului  al  XIX-lea  găsim  evrei  în  conducerea  unor  organisme  ale  autorităţilor  locale, sunt  printre  ei  şi  profesori  universitari. Această  integrare  devine  posibilă   după  1867  când  li  se  acordă  emanciparea  civică  şi  politică.  Paralel  cu  acest  proces cartea prezintă  organizarea  internă  a  vieţii  evreieşti, construirea  de  sinagogi,  crearea  de  aşezăminte,  de  organizaţii  evreieşti,  şcoli,  presă  evreiască  ş.a.m.d. Materialul  documentar  pentru  prezentarea  acestor  evenimente  este  impresionant. Interviurile  şi  prezentarea  destinului  unor  personalităţi  citate dau cărţii o culoare  locală  inedită. Autorul  nu  se  limitează  la  descrierea  generală  a  diferitelor  evenimente  istorice, ci pune  accent  asupra  modului  în  care evenimentele  politice,  economice,  sociale  au  marcat  viaţa  individului,  au  determinat  destine  individuale.  Acest  demers  dă  un  deosebit  fior  de  autenticitate, aş  zice un  fior dramatic. Individul  nu  se  poate  sustrage  de  sub  influenţa  evenimentelor  istorice, devenind istorie atât  reacţia, cât  şi  destinul  individului. Înţelegând  această  interacţiune, cartea  prezintă  interes  nu  doar  celor  pentru  care  numele  din  carte  sunt  cunoscute,  dar  şi  celor  care  vin  în  contact  pentru  prima  dată  cu  numele  respective. Autorul  prezintă  şi  luminile  şi  umbrele  acestei  istorii,  contradicţiile  şi  zguduirile. Primele  două  decenii  ale  secolului  XX  sunt  marcate de  primul  război  mondial, de  regimul  de   dictatură  instalat  de  evreul  Béla  Kun  şi  de  începuturile  regimului  de  teroare  albă. Autorul  nu  se  fereşte  să  explice  orientarea spre  stânga  a  unor  anumite  categorii  de  evrei. Îl  citează  pe  Nahum  Goldman,  preşedintele  Congresului  Mondial  Evreiesc, care  spunea: ”evreii  au  fost  întotdeauna  de  partea  progresului, împotriva  status  quo-lui.  Citează  şi  alţi  intelectuali  evrei  care  explică  adeziunea  unor  evrei  la  mişcările  de  stânga,  subliniind  şi  faptul  că  totodată  evreii  au  fost  primii  care  s-au  dezis  de  acest  ideal.  Prezentând  biografia  lui  Béla  Kun,  care  avea  legături  cu  Clujul,  conchide  că  Bela  Kun  a  fost  victima  cultului  personalităţii  lui  Stalin  şi  până  la  urmă  a  murit  într-o  închisoare  stalinistă. Un  capitol  special  este  consacrat  raportării  evreimii  clujene  la  evenimentul  unirii Ardealului  cu  România în urma  păcii de  la Trianon. Nu  puţini  evrei  au  declarat  că   suferă asemenea maghiarilor,  în  urma  acestui  eveniment.  Intelighenţia  evreiască,  în  majoritatea  ei , şi-a  păstrat  dubla  identitate  evreo-maghiară,  limba  lor  maternă  fiind  maghiara  şi    fiind  crescuţi  în  spiritul  culturii maghiare. Aceste  stări  de  fapt sunt explicate de  autor  şi  prin  antisemitismul  promovat  în  România  interbelică  de  extrema  dreaptă,  prin  măsurile precum  interzicerea  folosirii  limbii  maghiare  în  şcolile  evreieşti. În  acest  context,  ca  autoapărare,  în 1927 – din  iniţiativa  avocatului  Fischer  Iosif  din  Cluj – ia  fiinţă Partidul  Evreiesc care  îşi  extinde  activitatea  şi  în  Vechiul  Regat,  în  Basarabia  şi  Bucovina; intră  în  alianţă  cu  Partidul  Naţional  Ţărănesc  al  lui  Maniu  şi  obţine  locuri  pentru  cinci  deputaţi  în  Parlament şi  două  locuri  în  Senat.  Intelectuali  de  stânga  se  află  în  mişcarea  antifascistă  alături  de  Tudor  Bugnariu,  Victor  Cheresteşiu,  Teofil  Vescan  ş.a. Evreimea  clujeană  ca  şi  evreii  din  întreaga  ţară  este lezată   nu  doar  de  antisemitismul  mişcării  legionare,  ci şi de politica  de  stat  antievreiască  care  se  accentuează  cu  venirea  la  putere   a  goga-cuziştilor şi  apoi  cu  instalarea  dictaturii  regale. Evenimentele  sunt  descrise  în  carte  pe  bază  de  documente.  Miezul  cărţii, după  cum  am  mai  menţionat, îl  constituie  situaţia  evreimii  clujene  după   Dictatul  de  la  Viena.   Este   semnificativ  titlul: ”S-au  întors  dar  nu  s-au  întors  acasă.” La  început, însă,  după  cum  arată  autorul,  majoritatea  evreilor  din  Ardealul  de  Nord, implicit  din  Cluj, a  salutat  cu  multă  bucurie  ştirea  privind  schimbările  teritoriale. Faptul   se  explică   prin  apartenenţa  vechii  generaţii  la  cultura,  la  limba  şi  spiritualitatea  maghiară  în  general:  prin  adoptarea  legislaţiei  Gigurtu  care  a  provocat  multă  neliniște  şi  sentiment  de  nesiguranţă.  În  acest  context  nu  doar  evreii  din  Ardealul  de  nord  s-au  bucurat;  mulţi  evrei  din  sudul  Ardealului  şi-au  părăsit  casele  şi  au  plecat  în  teritoriile  ocupate  de  unguri.  „De  la  Trianon  şi  până  la  Dictatul  de  la  Viena”  scrie  autorul,  „politica şcolară  a  autorităţilor  româneşti  şi  prevederile  legislaţiei  privind  cultul  au  urmărit  ruperea  treptată  a  evreimii  de  limba  maternă  maghiară  de  minoritatea  maghiară.  Dar  se  poate    dovedi  că,  în  ciuda  obligativităţii  limbii  române  în  învăţământ,  tineretul  evreu şi-a  păstrat    apartenenţa  culturală  faţă  de  maghiari.” Dar  entuziasmul  a  fost  de  scurtă  durată  căci  imediat  după  Dictatul  de  la  Viena  au  început  să  intre  în  vigoare  legile  antievreieşti, în  ciuda  protestelor  unor  oameni  politici  şi personalităţi  din   domeniul   vieţii culturale.  În  general  aceste  poziţii  nu  au avut  ecou  în  opinia  publică  maghiară.   În  condiţiile  prigoanei ,  aplicării  principiului  numerus  clausus,   evreii  clujeni  îşi  înființează  un  teatru, un  liceu  evreiesc  de  înalt  nivel  cultural,  încearcă  să  găsească  soluţii  de  supravieţuire.  Printre  măsurile  foarte  dure   căreia i-au  căzut  victimă  multe  vieţi  evreieşti  a  fost  munca  obligatorie.  Titlul  capitolului  se  intitulează  în mod  semnificativ: „Folosiţi  în  loc  de  cai  la  cotul  Donului”. Desigur,  partea  cea  mai  zguduitoare  este  cea  referitoare  la  intrarea  trupelor  germane (19  martie  1944)  şi  instalarea  guvernului  Sztoyai.  Sunt  prezentate  măsurile  premergătoare  ghetoizării, ghetoizarea,  viaţa  cumplită din interiorul  ghetoului, poziţia  oportunistă  a  Consiliului  Evreiesc  inclusiv  a  rabinului   Weinberg  care  n-au  făcut  nimic  pentru  organizarea  salvării  unor  vieţi  evreieşti, ba  dimpotrivă,  au  contribuit  la  dezinformarea  evreilor. Se  referă  pe  larg  şi  la  cazul  Kasztner, organizatorul  grupului  privilegiat  (din  Cluj  388  persoane) care  până la  urmă  a  ajuns  în  Elveţia  şi  a  supravieţuit. Se  fac  referiri  şi  la  colaboraţionismul  unor  conducători  evrei  ai  ghetoului. Pierderea  evreimii  clujene  a  fost  uriaşă;  din  16000  de  suflete  au  supravieţuit  circa  1000.  Este  impresionantă  descrierea   destinului  unor  cunoscuţi  scriitori  şi  artişti  evrei  care  toţi  au  pierit  în  Holocaust.  Partea,  cei  drept , mai  luminoasă  în  acest  capitol  dramatic  este  cea  referitoare  la  atitudinea  unor  clujeni   neevrei,. care  au  reuşit  să  salveze  vieţi  evreieşti.  Au  fost  familii  care  au  ascuns  evrei,  care  au  ajutat  pe  unii  să  teacă  graniţa  în  România,  care  şi-au dat  actele  de  identitate  pentru  a  ajuta  pe  unii  să  plece  la  Budapesta. A  fost  memorabil  protestul  public  al  episcopului romano-catolic  Márton  Áron  în  catedrala  Sf.  Mihai  din  Cluj, atunci când evreii  încă  se  aflau  în  ghetou, nu părăsiseră oraşul.  Discutând  responsabilitatea  pentru  această  tragedie, autorul  citează  documente  din  care  rezultă  clar  implicarea  totală  şi  hotărâtoare  a  autorităţii  maghiare  fără  de  care  naziştii  n-ar  fi  putut  duce  la  bun  sfârşit  această  crimă. Prezintă  interes  capitolele  referitoare  la  starea  de  spirit  a  supravieţuitorilor  care  s-au  întors  la  Cluj.  Unii  care  n-au  mai  vrut  să  vorbească  în  ungureşte  şi  au  cerut  ca  pe  pietrele  lor  funerare  inscripţia  să  fie  în  limba  română,  alţii  care  nu  şi-au  trădat  dubla  identitate  evreo-maghiară. Nici  măcar  cei  care  au  emigrat. Unii au  căutat  soluţia  prin  orientarea  spre  stânga.  Concluzia  finală  însă  este  că  comunitatea  evreiască  clujeană  nu  mai  este  ceea  ce  a  fost,  principalul  centru  al  culturii  evreo-maghiare  din  Ardeal. În  final  cartea  conţine  câteva  anexe  din  care  cea  mai  importantă  este  referitoare   la  prezentarea  listelor  nominale  cu  date  bio-bibliografice  ale   personalităţilor  clujene  din  economie, profesori  universitari,  oameni  de  ştiinţă, medici, istorici, ş.a.  Sute  de  vieţi  evreieşti  care  au  contribuit  la  devenirea  Clujului  ca  centru  cultural  unic  în  felul  lui. Cartea  merită  să  fie  tradusă  în  limba  română  căci  în  ciuda  unor  contradicţii  şi  poziţii  controversate  şi  această  evreime  se  înscrie  în  istoria  evreilor  din  România, o  îmbogăţeşte  prin  particularităţile  ei.  Din  punct  de  vedere  metodologic  cartea  este un  model  pentru  istoriografia  modernă.  Eventual  se  cuvin cateva  note  la  problema  politicii  româneşti  de  emancipare  a  evreilor  din  România,l a  problema  înfiinţării  Partidului  Evreiesc  ş.a.

Lya  Benjamin

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *