Hej, God dag! – mă salută cu glas prietenos şi cu un zâmbet vecinul meu din blocul din Stockholm în care m-am mutat de trei ani. Se spune că suedezii sunt morocănoşi şi ursuzi cu vecinii. Să încercăm să dăm o imagine mai nuanţată.Viaţa la bloc e un univers în sine şi a sta ”la bloc” e o concepţie de viaţa. Împreună cu familia am ales la unison şi din convingere traiul într-un condominiu, în capitală, după vreo 15 ani de stat la vilă într-un oraş mare. Alte cunoștințe au ales alte variante.

Hej, God dag! – mă salută cu glas prietenos şi cu un zâmbet vecinul meu din blocul din Stockholm în care m-am mutat de trei ani. Se spune că suedezii sunt morocănoşi şi ursuzi cu vecinii. Să încercăm să dăm o imagine mai nuanţată.

Viaţa la bloc e un univers în sine şi a sta ”la bloc” e o concepţie de viaţa. Împreună cu familia am ales la unison şi din convingere traiul într-un condominiu, în capitală, după vreo 15 ani de stat la vilă într-un oraş mare. Alte cunoștințe au ales alte variante.

Locuinţele în Suedia

Există cam o treime din următoarele grupe: case individuale sau în şir, apartamente în condominiu (cumpărate) şi locuinţe cu chirie. În funcţie de politică, liberală sau socialistă, apartamentele cu chirie aparţinând municipiului au trecut în ultima perioadă, cea a liberalilor, în formă de condominiu.

Aventura statului la bloc a început, odată cu alte locuri din Europa, prin anii ‘ 20– ’30 când şi-a făcut debutul şi sistemul statului bunăstării suedeze. Înainte în Stockholm se stătea în ,,case” cu apartamente, pentru clasa de jos cu closete în curte.

Arhitectură modernistă, combinată cu funcţionalismul şi minimalismul suedez, au oferit oamenilor un confort standard, însă fără huzur. În acele perioade, arhitecţii înregistrau paşii gospodinei prin apartament ca să creeze fluxuri ideale de activităţi. Încă nu se dăduse alarmă sedentarismului, aşa că efortul minim, mai ales cel fizic, era încă idealul.

În continuare, arhitecții suedezi s-au ocupat de optimizarea vieţii sociale în familie. I-a deranjat faptul că oamenii, mulţi cu obiceiuri de la ţară, îşi petreceau traiul acasă în bucătărie, aşezaţi la masă pe laviţă. Au recurs la tot felul de trucuri ca să-i aducă în ,,camera bună”, sufrageria, livingul. Cu mai mult sau mai puţin succes.

În anii ’60 a apărut televiziunea, intâi alb-negru. Oamenii s-au mutat de bună voie în living room.

Minimalismul suedez mai înseamnă un anume design. Pereţi zugrăviţi în alb, ferestre fără perdele, economie la covoare: să între lumina, aerul, să fie aerisit şi uşor de făcut curăţenie.

Dimensiunile pot fi şi ele optime. Un grup sanitar cu spălător şi WC poate fi de 1.5 metri pătraţi. Doar nu stai în el, ci doar îţi faci treaba. Un arhitect din România ar încălca Legea Locuinţelor dacă ar proiectă o astfel de încăpere. Cum însă, mai ales în oraşele mari şi zonele centrale preţul pe metru pătrat depăşeşte 5-6000 euro, un apartament compact poate face deosebirea dintre a locui şi a nu locui.

Un alt element legiferat în Suedia este ventilaţia încăperilor. Într-un apartament trebuie, conform normei, să se schimbe tot aerul la mai puţin de două ore. Aerul se evacuează prin guri de ventilaţie în bucătărie (hotă, care merge în continuu, eliminând şi mirosul de la gătit) şi în baie (unde elimină aburul). Acelaşi volum, de circa 90 metru cub pe oră (!) într-un apartament cu trei camere trebuie reintrodus de afară, prin deschideri speciale în partea superioară a cadrului ferestrei din fiecare camera (nu şi cele cu guri de ventilaţie). Aerul proaspăt parcurge în diagonală toate camerele şi antrenează cu el umezeală, microbi, bioxidul de carbon şi alte noxe. Nu mai e nevoie de aerisire, care oricum ar avea o eficientă cu mult mai mică.

O altă inovaţie tehnică (şi obligativitate, în parte) este montarea unei a treia foi de geam în camerele expuse la zgomotul străzii. Efectul de amortizare e spectaculos. Ajunge să deschid uşa de la balcon ca să se declanşeze vacarmul circulaţiei.

Programul milionului de locuinţe

În deceniul al şaptelea, 1965–1975m s-a lansat un proiect îndrăzneţ de ridicarea unui milion de unităţi de locuit, repartizate în părţi egale pe case individuale, condominii şi apartamente cu chirie. Era o nevoie stringentă, pentru că în această perioadă a avut loc exodul familiilor de la ţară care au lansat industrializarea şi bunăstarea ţării de după cel de-al doilea război mondial.

Legislaţia condominiilor

În principiu asemănătoare cu cea românească. Dar apartamentul nu e considerat ca bun individual. El aparţine asociaţiei, din care face parte şi cel care îl locuieşte, dar care deţine ,,dreptul de locuit”. Legea este foarte strictă în privinţa plăţii taxei lunare, astfel încât la scurt timp după o restanţă ești pasibil să fii evacuat. Lucrul acesta se întâmplă foarte rar, pentru că există o cultura a plăţii taxelor.

Un condominiu are adesea, în contul asociaţiei, un credit important care de multe ori provine de la înfiinţarea lui şi, eventual, din împrumuturi acumulate pentru reparaţii etc. În taxa lunară este inclusă dobânda la bancă pentru aceşti bani, iar periodic să fac plăţi pentru reducerea datoriei. Blocurile care au norocul să posede un local de închiriat la parter (restaurant, magazin etc.) pot ieşi şi cu taxă zero de administraţie. Astfel de apartamente se vând însă şi mult mai scump, astfel încât efectul este compensat.

Administrarea se face de către un comitet de conducere de 4-6 persoane. Nu există ,,administrator”, ci comitetul coordonează activitatea unor firme de servicii, un antreprenor tehnic (care face ronduri săptămânale de întreţinere şi reparaţii simple) şi unul administrativ (emite facturile etc.).

Ca peste tot, firmele de servicii nu fac excese, iar comitetul trebuie să supravegheze şi, în unele cazuri, să schimbe pe unii dintre prestatori.

Personal, am intrat în comitet, cu funcţia de responsabil tehnic, pentru a impulsiona un aspect mai cochet şi mai îngrijit al clădirii construite în 1945. Măsurile de reparații, renovări etc. se fac cu respectarea statutului şi legislaţiei, dar fără consultarea proprietarilor. Aceştia participă, cu chiu cu vai, o dată pe an la adunarea generală. Nici aici nu dă nimeni năvală în comitet.

Printre îmbunătăţirile pe care le-am determinat, au fost o cameră pentru recuperări de deşeuri (carton, plastic, sticle, baterii, hârtie şi obiecte mici), o renovare estetică a liftului (40000 euro) şi altele. Chiar dacă nu faci nimic de unul singur, ci cu ajutorul unor firme, lupta de a convinge uneori pe ceilalţi membri ai comitetului, supravegherea lucrărilor, de la găsirea unui furnizor până la oferta execuție şi recepţie, pot aduce cu sine o uzură psihică şi pierdere de timp. Dar în general… merită!

Se mai poate preciza, totuşi, ţinuta plină de respect şi profesionalism pe care şi-o asumă aproape întotdeauna membrii comitetului. Eventualele polemici se poartă în limitele civilizaţiei şi fiecare se luptă să apere ceea ce el consideră a fi interesul asociaţiei şi mai puţin pe al lui însuşi. Asta nu înseamnă că nu apar şi divergente.

O colegă mai în vârstă (deşi nu vârsta contează) se opune constant oricăror înfrumuseţări, restaurări în clădire sau grădina dimprejur, deşi clădirea are în interior un aspect distins stil Jugend, care merită atenţie. Decizia de renovare a liftului care arăta jalnic am luat-o în adunarea lunară a comitetului, atunci când această colegă era plecată în concediu. A fost ideea preşedintelui care a motivat ,,uneori mai e nevoie şi de intrigi”. Totuşi reacţia ei ulterioară a fost de acceptarea necondiţionată a deciziei comitetului. Şi, după părerea mea, chiar dacă nu şi a ei, nu a avut ce să regrete.

Relaţiile în condominiu

Cu acest eveniment pot spune câteva vorbe despre relaţiile din condominiu. În mod elementar, toţi se salută şi uneori mai schimbă o vorba-două prietenoase, sau cel puţin un ,,Ce faci?”.

Există persoane care se întâlnesc acasă la un pahar de whisky şi la o vorbă. Generaţiile mai vechi pot fi foarte joviale şi calde, în timp ce tinerii te pot expedia mai scurt. Nu se fac prietenii sau cârdăşii aşa cum poţi vedea prin unele filme româneşti. Lumea e rezervată, dar nu duşmănoasă sau ursuză. Vecinii te întreabă dacă ai vreo problemă (să împrumuţi un obiect, să te ajute cu ţinutul uşii).

Deasupra mea stă un domn în vârstă care a activat pentru Biserica Catolică. Este un om cult, modest, şi care te primeşte întotdeauna la el cu căldura şi chiar şi cu un păhăruţ de tărie. Dacă am avut ocazia, l-am mai ajutat cu un calorifer care trebuia aerisit sau alte mici treburi de genul acesta, niciodată cu plată.

În alte locuri poate fi altfel. Am apucat să stau doi ani într-un oraş de mărimea Piteştiului, Linköping, vestit pentru aroganţa locuitorilor săi, zice-se cauzată de bunăstarea de care au beneficiat de secole, din producţia agricolă. Şi acolo se salutau vecinii de bloc, dar nu s-a întâmplat să fiu invitat la vreunul din ei. O curiozitate este că eram vecini şi cu o familie de români sadea. Am schimbat câteva vorbe în lift, dar niciodată nu ne-au chemat pe la ei şi nici nu au vrut să ne viziteze.

Din păcate, în epoca libertăţii şi a individualismului (nu egoismului) unii dintre vecini, probabil o minoritate, sunt neglijenţi. Lasă uşile exterioare neîncuiate (au amortizoare şi se închid singure, dacă le împingi puţin) aruncă plasticul în containerul de hârtie, lasă deşeurile de renovare în camera de recuperări. Atunci vezi că unui oarecare anonim nu i-a păsat de ceilalţi.

Lumea este foarte mobilă, şi poate cei mai neglijenţi sunt cei care închiriază la mâna a două sau cumpără pentru o scurtă perioadă. Din cele 33 de apartamente ale blocului se mută în fiecare an câte 3-5 familii. Un rulaj serios, iar cei care stau puţin se şi implică puţin.

Una peste altă, traiul la bloc înseamnă să simţi că din spatele pereţilor răzbat semnele vieţii semenilor noştri. Câteodată se mai încinge câte o petrecere, întotdeauna doar la sfârşit de săptămână. Tot deranjul e făcut mai mult de muzică şi poate şi de vreo voce mai încălzită cu ceva bere. Dar înainte de petrecere vezi pus un anunţ că ea va avea loc, cu scuzele de rigoare şi cu îndemnul de a bate la uşa dacă e gălăgie.

Şi, să nu uit. Cel puţin acolo unde locuiesc eu, nu există niciun fel de reticente pentru originea etnică a proprietarilor. Un monegasc, două familii poloneze, una sârbească, două arabe (mixte), o fostă balerină lituaniană care urca pe jos cele 5 etaje la cei 90 şi ceva de ani (toţi tinerii şi mulţi adulţi evita liftul pentru a nu fi sedentari), o familie egipteană, una de români şi una mixtă maghiară. Nimeni nu pune întrebări. Ştiu că aici vom rămâne pentru totdeauna.